ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5257/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5257/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sect. 5 București la data de 11 octombrie 2010, sub nr. 18071/302/2010,

reclamanții H.P.A. și H.V. au chemat în judecată pe pârâții C.G. al Mun.

București, SC R. SA și M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța, în principal, să fie obligați pârâții la restituirea prețului achitat

de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998,

precum și la plata diferenței între prețul de vânzare și sporul de valoare

dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii

evicțiunii, respectiv 9 iulie 2007; iar într-un prim subsidiar, în

contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la plata prețului de piață, și,

într-un al doilea subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la

restituirea prețului actualizat.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au încheiat cu SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995,

contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin

care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector

1.

Prin Sentința civilă nr.

3.446 din 11 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul

nr. 12512/2002, definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea de chemare în

judecată formulată de D.Z. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare cumpărare.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 112 C. p. civ., art. 1337 și urm. C. civ., art. 50 și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul M.F.P. a formulat

întâmpinare la data de 1 aprilie 2011, prin care a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, întrucât, nefiind parte la încheierea

contractului dintre Primăria Mun. București și reclamantă, este terț față de

acest contract, or, calitatea procesuală pasivă aparține vânzătorului, în conformitate

cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

În subsidiar, a

apreciat capătul de cerere referitor la valoarea de circulație ca fiind

neîntemeiat, față de prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În drept, au fost

invocate art. 1337 C. civ.; Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin notele de

ședință depuse la data de 9 mai 2011, pârâtul C.G. al Mun. București. a

invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității

sale procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare

în judecată ca nefondată.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune a fost respinsă de prima instanță la termenul de judecată

din data de 21 iunie 2011, pentru considerentele indicate în încheierea de

ședință de la termenul respectiv.

Reclamanții H.P.A. și

H.V., în temeiul art. 132 C. proc. civ., au formulat cerere precizatoare, prin

care au solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu Consiliul general

al Mun. București și SC R. SA, să dispună obligarea acestora la restituirea

sumei de 8.300 lei, reprezentând prețul achitat de reclamanți în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, precum și la plata sumei de 730.878

lei, reprezentând diferența între prețul de vânzare și sporul de valoare

dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii

evicțiunii, respectiv data de 9 octombrie 2007; în subsidiar, în contradictoriu

cu M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 228.078 euro,

reprezentând valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998.

Prin încheierea din

29 noiembrie 2011, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, instanța reținând, în raport de concluziile

raportului de expertiză și cererea precizatoare formulată de reclamanți, că

reclamanții solicită obligarea pârâților la plata sumei de 730.878 lei, astfel

că cererea, așa cum a fost precizată, atrage competența materială a tribunalului,

conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. b din C. pr. civ.

Pe rolul Tribunalului

București, cauza a fost înregistrată la secția a IV-a civilă, la data de 19

ianuarie 2012, sub nr. 1.802/3/2012.

La termenul de

judecată din 14 septembrie 2012, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția

lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G.al Mun. București.

Prin Sentința civilă nr.

1632 din 14 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G.

al Mun. București și a anulat cererea de chemare în judecată, formulată în

contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

capacitate procesuală civilă de folosință.

A respins cererea de

chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții SC R. SA și M.F.P.,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, cu referire la excepția lipsei

capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G. al Mun. București,

că, în dreptul civil, capacitatea civilă este definită ca fiind acea parte a

capacitații juridice a persoanei care consta în aptitudinea de a avea și de

a-si exercita drepturile civile și de a avea și a-si asuma obligații civile

prin încheierea de acte juridice.

Capacitatea

procesuală nu este altceva decât aplicația pe plan procesual a capacitații

civile.

Capacitatea procesuală

de folosință este acea parte a capacitații procesuale care constă în

aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan

procesual.

Conform art. 41 alin.

(1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile

poate fi parte în judecata, iar potrivit alin. (2) al aceluiași art.,

„asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în

judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

În speță, legislația

nu acordă C.G. al Mun. București personalitate juridică și nici nu prevede

faptul că acesta ar avea organe de conducere, pentru a se reține capacitatea sa

procesuală civilă de folosință în condițiile art. 41 alin. (2) C. p. civ.

În consecință, tribunalul

a admis excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului

C.G. al Mun. București și a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul nu a

mai luat-o în discuție, întrucât aceasta a fost invocată de pârât în raport de

chemarea sa în judecată întemeiată pe prevederile art. 1337 C. civ., iar prin

cererea precizatoare pretențiile împotriva acestui pârât au fost identificate

ca referindu-se la valoarea de circulație și, deci, la prevederile Legii nr. 10/2001.

Procedând la analiza

fondului cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții H.P.A. și H.V. au

încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de

vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1.

Prin Sentința civilă nr.

3.446 din 11 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul

nr. 12512/2002, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare menționat anterior.

În considerentele

acestei sentințe, s-a reținut că la încheierea acestui contract au fost

încălcate prevederile art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv H.G. nr. 11/1997, precum și prevederile

art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Sentința menționată

anterior a fost menținută prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 903/

A din 4 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

considerentele căreia s-a reținut în mod expres că „În consecință, tribunalul

apreciază că în cauza de față nu poate fi reținută buna credință a

subdobânditorilor cu prilejul încheierii actului contestat, pârâții având

cunoștință de intenția reclamantei de redobândire a imobilului și dând dovadă

de o rea credință evidentă.”

Recursul declarat

împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1657/2007.

Față de situația în

fapt redată anterior, tribunalul a avut în vedere că, pentru a reține incidența

evicțiunii rezultând din fapta unui terț, este necesară îndeplinirea cumulativă

a următoarelor condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept; cauza evicțiunii

să fie anterioară vânzării, și să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Prin urmare, în ceea

ce privește cererea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul SC R. SA,

întemeiată pe instituția evicțiunii, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, cu

motivarea că cea de a treia condiție nu este îndeplinită în cauză, aspect care

rezultă din faptul că în considerentele Deciziei civile nr. 903/ A din 04 mai 2006,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost reținută reaua

credință evidentă a reclamanților la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, care cunoșteau, anterior încheierii contractului a cărui nulitate

s-a constatat, cauzele care au condus la constatarea nulității.

În ceea ce privește

cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. având ca obiect

restituirea prețului de piață al imobilului, tribunalul a avut în vedere

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, conform cărora

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Or, în speța de față,

astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin deciziile ale căror

considerente au fost redate anterior, contractul de vânzare cumpărare nu a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanții au

fost de rea credință la încheierea acestuia.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 114/ A din 26 martie 2013, a

admis apelul formulat de apelanții reclamanți H.P.A. și H.V.; a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea reclamanților în

contradictoriu cu M.F.P., în parte, și a obligat pe pârâtul M.F.P. să plătească

reclamanților suma de 8.383,49 lei, reprezentând preț, actualizată cu indicele

de inflație până la plata efectivă; a păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței, și a obligat pe intimatul M.F.P. la 2.000 lei, cheltuieli de

judecată în apel, reținând, în esență, următoarele;

Apelanții reclamanți

H.P.A. și H.V. au încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995,

contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin

care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

sect. 1.

Prin Sentința civilă nr.

3.446 din 11 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sect. 1 București în Dosarul

nr. 12.512/2002, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare menționat anterior.

În considerentele

acestei sentințe, s-a reținut că la încheierea acestui contract au fost

încălcate prevederile art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv H.G. nr. 11/1997, precum și prevederile

art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Această sentința a

fost menținută prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 903/ A din 4

mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

considerentele căreia s-a reținut în mod expres că „nu poate fi reținută buna

credință a subdobânditorilor cu prilejul încheierii actului contestat, pârâții

având cunoștință de intenția reclamantei de redobândire a imobilului și dând

dovadă de o rea credință evidentă.”

Recursul declarat

împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1657/2007.

Din interpretarea

sistematică a dispozițiilor art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, Curtea a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009,

publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, trebuie făcută distincția

între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine

persoanelor interesate, iar această distincție funcționează în raport de

modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare

– cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie

prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu rea-credință,

ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei

acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin

definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Nu în toate cazurile

în care chiriașii cumpărători au fost evinși, deposedați în sens larg, se

impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor

de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ci această valoare

ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor

de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au

fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

S-a concluzionat, că,

în mod corect, instanța de fond a reținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți

la restituirea prețului de piață și că aceștia se încadrează în ipoteza avută

în vedere de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

introdus prin Legea nr. 1/2009, deoarece acest text legal se referă exclusiv la

„proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” au fost desființate prin hotărâre

judecătorească.

De asemenea, Curtea a

considerat, în consens și cu reținerile privitoare la calitatea procesuală

pasivă, că, în cauză, nu sunt incidente regulile referitoare la evicțiune,

deoarece evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil

încheiat. În ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu

oneros, se desființează, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate,

devin aplicabile principiile care guvernează efectele nulității, respectiv

desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților

în situația anterioara (restitutio în integrum).

Curtea a mai apreciat

că apelanții reclamanți nu pot susține existența în patrimoniul lor a unui

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol 1 adițional la Convenție, întrucât această

noțiune are un sens autonom în jurisprudența Curții Europene, prin „bun”

înțelegându-se fie un drept actual, fie o speranță legitimă de dobândire a

bunului. Or, reclamanții nu au un bun actual și nici o speranță legitimă,

deoarece contractul de vânzare-cumpărare ce constituia titlul lor de

proprietate a fost desființat în mod irevocabil.

Aspectele de drept

privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dezlegate în mod

irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai

pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu, urmând a se constata că, în

cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al apelanților

reclamanți ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu

consecința aplicării regulilor care guvernează efectele nulității contractelor

și a restituirii prețului reactualizat, iar nu a valorii de circulație a

imobilului în litigiu.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de către apelanți, Curtea a constatat că,

potrivit facturilor depuse la dosar, acestea se ridică la suma totală de 6.300

lei.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. „partea, care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

La baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de

partea câștigătoare.

În consecință, părții

ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda

integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute. Când pretențiile ce formează

obiectul acțiunii au fost admise doar parțial, instanța va acorda celui care a

câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate,

proporțional cu pretențiile admise.

În speță, cererea de

chemare în judecată fiind admisă în parte, reclamanților li se cuvin

cheltuielile de judecată suportate de aceștia în limita pretențiilor admise.

Totodată, Curtea a avut

în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora

„judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată

motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat”.

În speță, având în

vedere natura cauzei, documentele depuse și criteriile menționate

anterior, Curtea a apreciat că un onorariu avocațial în cuantum de 6.300 lei

este excesiv de mare față de gradul de complexitate a cauzei, precum și de

eforturile depuse de către avocatul apelanților pentru soluționarea prezentei

cauze și a făcut aplicarea atât a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., cât și

a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a obligat pe intimatul M.F.P.

la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel, către apelanții

reclamanți. H.P.A. și H.V., reprezentând onorariu apărător.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul M.F.P., care, indicând art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;

Hotărârea atacată

este nelegală, întrucât instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304

pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, așa cum

se poate observa din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamanții au

formulat, în temeiul 132 C. proc. civ., cerere precizatoare prin care au

solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la valoarea de

circulație a imobilului.

Aceasta cerere

precizatoare a fost admisă de către instanța de fond, nefiind contestată

ulterior prin calea de atac, dovadă fiind faptul că în baza ei a fost admisă

excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sect. 5 București, competența

de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Or, pe de o parte,

este binecunoscut faptul că reclamanții sunt cei care stabilesc cadrul

procesual al litigiului, respectiv părțile, obiectul cererii și temeiul juridic

al acesteia, și, conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

instanța este ținută de cele stabilite de către reclamanți, iar pe de altă

parte, dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "La prima

zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea

sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi”.

Alin. (2) al

aceluiași text de lege dispune că "cererea nu se socotește modificată și

nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile

verbale făcute în instanță, când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul

cererii, când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii,

când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit și când înlocuiește cererea în

constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul

în care cererea în constatare poate fi primită.”

Din textele mai sus

citate, rezultă că legea de procedură distinge doua categorii de cereri,

respectiv, de întregire și de modificare a cererii inițiale. În doctrină și

jurisprudență, se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele

două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut. Astfel, cererile de

întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, iar,

din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește

să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum

părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

S-a conchis, că

cererea formulată de reclamanți nu reprezintă o cerere de întregire a acțiunii

inițiale sau o cerere precizatoare pentru a se afla în situația prevăzută de art.

132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ., ci este o evidentă cerere

modificatoare a acțiunii, prin care reclamanții au reformulat capetele de

cerere ale acțiuni, astfel că, în urma precizării acțiunii, nu mai există un

capăt de cerere prin care reclamanții să solicite prețul actualizat al

imobilului în contradictoriu cu M.F.P.

Prin urmare, instanța

de apel, obligând M.F.P. la plata prețului actualizat, a acordat ceea ce nu s-a

cerut. încălcând în acest fel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

potrivit cărora, „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății".

De asemenea, s-a

arătat că hotărârea este, în parte, nelegală fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșita a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în mod

eronat, instanța a obligat M.F.P. la plata prețului actualizat a imobilului

având în vedere faptul că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, M.F.P. nu a

fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, or, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unul terț.

Stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul

actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, s-a

arătat că deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a conturat opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată

pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune în condițiile anularii

contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a

cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de

interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm., C. civ., întrucât obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât

părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu

s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză.

Fiind lămurit acest

aspect de drept substanțial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu

poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială

vânzătoare, nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte

contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de

restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și

pentru faptul că este dedus judecății un raport juridic de drept privat având

la baza un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport în sensul

de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoana (instituție) răspunzătoare,

și că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu

caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.E.F.

Prin modificarea alin.

(3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin O.U.G. nr. 184/2002, s-a

urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin

aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele

îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător

contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P., care numai

administrează fondul cu această destinație.

Ori, reținându-se calitatea

procesuală pasivă a M.F.P., în astfel de acțiuni în justiție, însemna că prin

lege s-a realizat novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.,

însă, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres

al creditorului - art. 1132 C. civ., și, în plus, novațiunea nu se prezumă,

voința de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ).

Legiuitorul, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea

unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres în actul normativ respectiv

novațiunea.

Prin urmare, Primăria

Mun. București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă

judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu reclamanții.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că în mod eronat Curtea a reținut în considerentele hotărârii recurate

faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează sa fie suportat de M.F.P.,

întrucât, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speță, instanța ar fi

trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau

parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

în prezenta cauză a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei

instituții cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut

mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț,

ce este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Mun. București, față de pretențiile privind

restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză, și, nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea M.F.P.

În ceea ce privește

obligarea intimatului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de

2.000 lei, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, având în vedere

că pârâtul nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență și nu se face vinovat

de declanșarea litigiului, și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural

prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc.

civ., nu există temei legal, astfel că este neîntemeiată obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 6 și 9 C.

proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, de către

instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele;

Recurentul pârât,

prin criticile formulate, a arătat că „instanța de apel, obligând M.F.P. la plata

prețului actualizat, a acordat ceea ce nu s-a cerut”, cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „În toate

cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”, ceea ce se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., și că

instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea

dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ., întrucât

cererea precizatoare formulată de reclamanți nu reprezintă o cerere de

întregire a acțiunii inițiale sau o cerere precizatoare în sensul acestor

dispoziții legale, ci este o evidentă cerere modificatoare a acțiunii,

prin care reclamanții au „reformulat capetele de cerere ale acțiunii”, și, prin

urmare, nu mai există capătul de cerere prin care reclamanții să solicite

prețul actualizat al imobilului, în contradictoriu cu pârâtul, critici ce se încadrează

în drept în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Aceste critici sunt

nefondate, pentru cele ce urmează;

Potrivit art. 132 alin.

(2) pct. 3 și 4 C. proc. civ., „Cererea nu se socotește modificată și nu se va

da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute

în instanță (…) (3) când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit și (4)

când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea

dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi

primită”.

În speță, prin

cererea intitulată „cerere precizatoare”, formulată de către reclamanți, în

principal, s-a solicitat restituirea sumei de 8.300 lei, reprezentând preț

achitat și plata sumei de 730.873 lei, reprezentând diferența dintre prețul de

vânzare și sporul de valoare, și, într-un prim subsidiar, valoarea de

circulație a imobilului, iar într-un al doilea subsidiar, restituirea prețului

actualizat cu indicele de inflație de la momentul plății pentru imobilul în

litigiu, ambele cereri subsidiare fiind formulate în contradictoriu cu pârâtul

M.F.P.

Această cerere, așa

cum a fost formulată, nu reprezintă o cerere modificatoare în sensul art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, așa cum

susține recurentul pârât, ci o cerere precizatoare, câtă vreme prin aceasta

s-au formulat aceleași capete de cerere ca și prin acțiunea inițială,

și în contradictoriu cu aceleași părți, neurmărindu-se, prin intermediul ei, de

către reclamanții, schimbarea vreunuia din elementele esențiale ale

acțiunii introductive de instanță.

Prin urmare, critica

formulată de pârât potrivit căreia decizia recurată s-a dat cu încălcarea

dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ. este

neîntemeiată, astfel că motivul de recurs formulat de pârât, în temeiul art. 304

pct. 5 C. proc. civ., apare ca nefondat, urmând a fi respins în

consecință.

Critica formulată de

pârât potrivit căreia instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu

s-a cerut, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

respectiv asupra capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat

restituirea prețului actualizat, capăt de cerere ce „nu ar mai fi existat” în

urma formulării cererii precizatoare, ce se încadrează în art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., față de considerentele mai sus expuse, se constată că este

neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecință, întrucât, prin cererea

precizatoare, reclamanții au menținut toate capetele de cerere

formulate prin acțiunea inițială, inclusiv capătul de cerere prin

care aceștia solicită obligarea recurentului pârât la plata prețului

actualizat.

Și motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de pârâtul M.F.P.,

este nefondat, pentru cele ce succed:

În dreptul intern, în

litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în C. civ.,

referitoare la materia evicțiunii consumate, se completează cu cele speciale

cuprinse în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată,

respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, acestea din

urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Astfel, Dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit,

dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana

căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit

cărora „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2)

1

se face

de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Prin adoptarea

acestor dispoziții cu caracter special, s-a urmărit evitarea, în asemenea

litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,

participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la

rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P.,

prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces

cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995,

prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare

perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea

documentația și actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P. (art. 13 alin. (6)

din lege).

Prin urmare, se

constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă, în

considerarea reparației pentru evicțiune, o are M.F.P., ope legis, potrivit art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter

special, derogatorie de la normele generale ale C. civ., art. 1336 și

următoarele, care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru

evicțiune, respectiv, de a restitui reclamanților prețul plătit de aceștia

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat,

iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii

speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Față de aceste

considerente, se constată că motivele formulate de pârât potrivit cărora în

raportul juridic dedus judecății nu are calitate procesuală pasivă, că greșit

s-a reținut în considerentele deciziei recurate că pârâtul urmează să suporte

prețul contractului de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispozițiilor art. 1336

și urm., C. civil, și că, stabilindu-se calitatea procesuală pasivă a pârâtului

în astfel de acțiuni, s-ar realiza o novație de debitor, cu încălcarea

dispozițiilor art. 1128 C. civ., și urm., sunt nefondate, urmând a fi

respinse în consecință.

Și critica potrivit

căreia, cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., neexistând culpa

procesuală a pârâtului, greșit acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de

judecată, în cuantum de 2.000 lei, către reclamanți, este nefondată, câtă vreme

prin admiterea apelului reclamanților și schimbarea în parte a sentinței

apelate, în sensul admiterii acțiunii în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., și

obligării acestuia la plata către reclamanți a sumei de 8.383,49 lei,

reprezentând preț, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă,

pârâtul a căzut în pretenții, iar potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care

cade în pretenții poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată dacă

partea care a câștigat procesul a formulat o asemenea cerere, ceea ce este

cazul în speță.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 114/ A din

26 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.