ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5257/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sect. 5 București la data de 11 octombrie 2010, sub nr. 18071/302/2010, reclamanții H.P.A. și H.V. au chemat în judecată pe pârâții C.G. al Mun. București, SC R. SA și M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în principal, să fie obligați pârâții la restituirea prețului achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, precum și la plata diferenței între prețul de vânzare și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, respectiv 9 iulie 2007; iar într-un prim subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la plata prețului de piață, și, într-un al doilea subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la restituirea prețului actualizat.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 3.446 din 11 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul nr. 12512/2002, definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de D.Z. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare. În drept, au fost invocate prevederile art. 112 C. p. civ., art. 1337 și urm. C. civ., art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul M.F.P. a formulat întâmpinare la data de 1 aprilie 2011, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Mun.

București și reclamantă, este terț față de acest contract, or, calitatea procesuală pasivă aparține vânzătorului, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. În subsidiar, a apreciat capătul de cerere referitor la valoarea de circulație ca fiind neîntemeiat, față de prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În drept, au fost invocate art. 1337 C. civ.; Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin notele de ședință depuse la data de 9 mai 2011, pârâtul C.G. al Mun. București. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă de prima instanță la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, pentru considerentele indicate în încheierea de ședință de la termenul respectiv. Reclamanții H.P.A. și H.V., în temeiul art. 132 C. proc. civ., au formulat cerere precizatoare, prin care au solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu Consiliul general al Mun.

București și SC R. SA, să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 8.300 lei, reprezentând prețul achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, precum și la plata sumei de 730.878 lei, reprezentând diferența între prețul de vânzare și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, respectiv data de 9 octombrie 2007; în subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 228.078 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998. Prin încheierea din 29 noiembrie 2011, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanța reținând, în raport de concluziile raportului de expertiză și cererea precizatoare formulată de reclamanți, că reclamanții solicită obligarea pârâților la plata sumei de 730.878 lei, astfel că cererea, așa cum a fost precizată, atrage competența materială a tribunalului, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. b din C. pr.

civ. Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată la secția a IV-a civilă, la data de 19 ianuarie 2012, sub nr. 1.802/3/2012. La termenul de judecată din 14 septembrie 2012, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G.al Mun. București. Prin Sentința civilă nr. 1632 din 14 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G. al Mun. București și a anulat cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință. A respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții SC R. SA și M.F.P., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, cu referire la excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G. al Mun. București, că, în dreptul civil, capacitatea civilă este definită ca fiind acea parte a capacitații juridice a persoanei care consta în aptitudinea de a avea și de a-si exercita drepturile civile și de a avea și a-si asuma obligații civile prin încheierea de acte juridice. Capacitatea procesuală nu este altceva decât aplicația pe plan procesual a capacitații civile. Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacitații procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual.

Conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecata, iar potrivit alin. (2) al aceluiași art., „asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”. În speță, legislația nu acordă C.G. al Mun. București personalitate juridică și nici nu prevede faptul că acesta ar avea organe de conducere, pentru a se reține capacitatea sa procesuală civilă de folosință în condițiile art. 41 alin. (2) C. p. civ. În consecință, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtului C.G. al Mun. București și a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul nu a mai luat-o în discuție, întrucât aceasta a fost invocată de pârât în raport de chemarea sa în judecată întemeiată pe prevederile art. 1337 C. civ., iar prin cererea precizatoare pretențiile împotriva acestui pârât au fost identificate ca referindu-se la valoarea de circulație și, deci, la prevederile Legii nr. 10/2001. Procedând la analiza fondului cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții H.P.A. și H.V. au încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 3.446 din 11 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul nr. 12512/2002, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare menționat anterior.

În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că la încheierea acestui contract au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv H.G. nr. 11/1997, precum și prevederile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995. Sentința menționată anterior a fost menținută prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 903/ A din 4 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reținut în mod expres că „În consecință, tribunalul apreciază că în cauza de față nu poate fi reținută buna credință a subdobânditorilor cu prilejul încheierii actului contestat, pârâții având cunoștință de intenția reclamantei de redobândire a imobilului și dând dovadă de o rea credință evidentă.” Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1657/2007.

Față de situația în fapt redată anterior, tribunalul a avut în vedere că, pentru a reține incidența evicțiunii rezultând din fapta unui terț, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, și să nu fi fost cunoscută de către cumpărător. Prin urmare, în ceea ce privește cererea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul SC R. SA, întemeiată pe instituția evicțiunii, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, cu motivarea că cea de a treia condiție nu este îndeplinită în cauză, aspect care rezultă din faptul că în considerentele Deciziei civile nr. 903/ A din 04 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost reținută reaua credință evidentă a reclamanților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, care cunoșteau, anterior încheierii contractului a cărui nulitate s-a constatat, cauzele care au condus la constatarea nulității.

În ceea ce privește cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Or, în speța de față, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin deciziile ale căror considerente au fost redate anterior, contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanții au fost de rea credință la încheierea acestuia.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 114/ A din 26 martie 2013, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți H.P.A. și H.V.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea reclamanților în contradictoriu cu M.F.P., în parte, și a obligat pe pârâtul M.F.P. să plătească reclamanților suma de 8.383,49 lei, reprezentând preț, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, și a obligat pe intimatul M.F.P. la 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând, în esență, următoarele; Apelanții reclamanți H.P.A. și H.V. au încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sect.

1. Prin Sentința civilă nr. 3.446 din 11 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria Sect. 1 București în Dosarul nr. 12.512/2002, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare menționat anterior. În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că la încheierea acestui contract au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv H.G. nr. 11/1997, precum și prevederile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Această sentința a fost menținută prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 903/ A din 4 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reținut în mod expres că „nu poate fi reținută buna credință a subdobânditorilor cu prilejul încheierii actului contestat, pârâții având cunoștință de intenția reclamantei de redobândire a imobilului și dând dovadă de o rea credință evidentă.” Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1657/2007. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, Curtea a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of.

nr. 63 din 3 februarie 2009, trebuie făcută distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși, deposedați în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

S-a concluzionat, că, în mod corect, instanța de fond a reținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață și că aceștia se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, deoarece acest text legal se referă exclusiv la „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” au fost desființate prin hotărâre judecătorească. De asemenea, Curtea a considerat, în consens și cu reținerile privitoare la calitatea procesuală pasivă, că, în cauză, nu sunt incidente regulile referitoare la evicțiune, deoarece evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat.

În ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile care guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioara (restitutio în integrum). Curtea a mai apreciat că apelanții reclamanți nu pot susține existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol 1 adițional la Convenție, întrucât această noțiune are un sens autonom în jurisprudența Curții Europene, prin „bun” înțelegându-se fie un drept actual, fie o speranță legitimă de dobândire a bunului. Or, reclamanții nu au un bun actual și nici o speranță legitimă, deoarece contractul de vânzare-cumpărare ce constituia titlul lor de proprietate a fost desființat în mod irevocabil.

Aspectele de drept privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu, urmând a se constata că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al apelanților reclamanți ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu consecința aplicării regulilor care guvernează efectele nulității contractelor și a restituirii prețului reactualizat, iar nu a valorii de circulație a imobilului în litigiu. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către apelanți, Curtea a constatat că, potrivit facturilor depuse la dosar, acestea se ridică la suma totală de 6.300 lei.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. „partea, care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. În consecință, părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute. Când pretențiile ce formează obiectul acțiunii au fost admise doar parțial, instanța va acorda celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporțional cu pretențiile admise.

În speță, cererea de chemare în judecată fiind admisă în parte, reclamanților li se cuvin cheltuielile de judecată suportate de aceștia în limita pretențiilor admise. Totodată, Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. În speță, având în vedere natura cauzei, documentele depuse și criteriile menționate anterior, Curtea a apreciat că un onorariu avocațial în cuantum de 6.300 lei este excesiv de mare față de gradul de complexitate a cauzei, precum și de eforturile depuse de către avocatul apelanților pentru soluționarea prezentei cauze și a făcut aplicarea atât a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., cât și a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a obligat pe intimatul M.F.P. la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel, către apelanții reclamanți. H.P.A. și H.V., reprezentând onorariu apărător. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., care, indicând art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Astfel, așa cum se poate observa din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamanții au formulat, în temeiul 132 C. proc. civ., cerere precizatoare prin care au solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la valoarea de circulație a imobilului.

Aceasta cerere precizatoare a fost admisă de către instanța de fond, nefiind contestată ulterior prin calea de atac, dovadă fiind faptul că în baza ei a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sect. 5 București, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București. Or, pe de o parte, este binecunoscut faptul că reclamanții sunt cei care stabilesc cadrul procesual al litigiului, respectiv părțile, obiectul cererii și temeiul juridic al acesteia, și, conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este ținută de cele stabilite de către reclamanți, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "La prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi”.

Alin. (2) al aceluiași text de lege dispune că "cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță, când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii, când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit și când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.” Din textele mai sus citate, rezultă că legea de procedură distinge doua categorii de cereri, respectiv, de întregire și de modificare a cererii inițiale. În doctrină și jurisprudență, se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut.

Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, iar, din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. S-a conchis, că cererea formulată de reclamanți nu reprezintă o cerere de întregire a acțiunii inițiale sau o cerere precizatoare pentru a se afla în situația prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ., ci este o evidentă cerere modificatoare a acțiunii, prin care reclamanții au reformulat capetele de cerere ale acțiuni, astfel că, în urma precizării acțiunii, nu mai există un capăt de cerere prin care reclamanții să solicite prețul actualizat al imobilului în contradictoriu cu M.F.P.

Prin urmare, instanța de apel, obligând M.F.P. la plata prețului actualizat, a acordat ceea ce nu s-a cerut. încălcând în acest fel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". De asemenea, s-a arătat că hotărârea este, în parte, nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în mod eronat, instanța a obligat M.F.P. la plata prețului actualizat a imobilului având în vedere faptul că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Astfel, M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, or, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unul terț.

Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, s-a arătat că deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a conturat opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm., C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru faptul că este dedus judecății un raport juridic de drept privat având la baza un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoana (instituție) răspunzătoare, și că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.E.F.

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin O.U.G. nr. 184/2002, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P., care numai administrează fondul cu această destinație. Ori, reținându-se calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în astfel de acțiuni în justiție, însemna că prin lege s-a realizat novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., însă, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului - art. 1132 C. civ., și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ).

Legiuitorul, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres în actul normativ respectiv novațiunea. Prin urmare, Primăria Mun. București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod eronat Curtea a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează sa fie suportat de M.F.P., întrucât, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speță, instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, ce este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Mun.

București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză, și, nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P. În ceea ce privește obligarea intimatului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 lei, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, având în vedere că pârâtul nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., nu există temei legal, astfel că este neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele; Recurentul pârât, prin criticile formulate, a arătat că „instanța de apel, obligând M.F.P. la plata prețului actualizat, a acordat ceea ce nu s-a cerut”, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, ceea ce se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., și că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc.

civ., întrucât cererea precizatoare formulată de reclamanți nu reprezintă o cerere de întregire a acțiunii inițiale sau o cerere precizatoare în sensul acestor dispoziții legale, ci este o evidentă cerere modificatoare a acțiunii, prin care reclamanții au „reformulat capetele de cerere ale acțiunii”, și, prin urmare, nu mai există capătul de cerere prin care reclamanții să solicite prețul actualizat al imobilului, în contradictoriu cu pârâtul, critici ce se încadrează în drept în art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează; Potrivit art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc.

civ., „Cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță (…) (3) când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit și (4) când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”. În speță, prin cererea intitulată „cerere precizatoare”, formulată de către reclamanți, în principal, s-a solicitat restituirea sumei de 8.300 lei, reprezentând preț achitat și plata sumei de 730.873 lei, reprezentând diferența dintre prețul de vânzare și sporul de valoare, și, într-un prim subsidiar, valoarea de circulație a imobilului, iar într-un al doilea subsidiar, restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație de la momentul plății pentru imobilul în litigiu, ambele cereri subsidiare fiind formulate în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.

Această cerere, așa cum a fost formulată, nu reprezintă o cerere modificatoare în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, așa cum susține recurentul pârât, ci o cerere precizatoare, câtă vreme prin aceasta s-au formulat aceleași capete de cerere ca și prin acțiunea inițială, și în contradictoriu cu aceleași părți, neurmărindu-se, prin intermediul ei, de către reclamanții, schimbarea vreunuia din elementele esențiale ale acțiunii introductive de instanță. Prin urmare, critica formulată de pârât potrivit căreia decizia recurată s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ. este neîntemeiată, astfel că motivul de recurs formulat de pârât, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecință. Critica formulată de pârât potrivit căreia instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv asupra capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat restituirea prețului actualizat, capăt de cerere ce „nu ar mai fi existat” în urma formulării cererii precizatoare, ce se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., față de considerentele mai sus expuse, se constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecință, întrucât, prin cererea precizatoare, reclamanții au menținut toate capetele de cerere formulate prin acțiunea inițială, inclusiv capătul de cerere prin care aceștia solicită obligarea recurentului pârât la plata prețului actualizat.

Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de pârâtul M.F.P., este nefondat, pentru cele ce succed: În dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în C. civ., referitoare la materia evicțiunii consumate, se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit cărora „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special, s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P., prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P.

(art. 13 alin. (6) din lege). Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparației pentru evicțiune, o are M.F.P., ope legis, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale C. civ., art. 1336 și următoarele, care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, respectiv, de a restitui reclamanților prețul plătit de aceștia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat, iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Față de aceste considerente, se constată că motivele formulate de pârât potrivit cărora în raportul juridic dedus judecății nu are calitate procesuală pasivă, că greșit s-a reținut în considerentele deciziei recurate că pârâtul urmează să suporte prețul contractului de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispozițiilor art. 1336 și urm., C. civil, și că, stabilindu-se calitatea procesuală pasivă a pârâtului în astfel de acțiuni, s-ar realiza o novație de debitor, cu încălcarea dispozițiilor art. 1128 C. civ., și urm., sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecință. Și critica potrivit căreia, cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., neexistând culpa procesuală a pârâtului, greșit acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 lei, către reclamanți, este nefondată, câtă vreme prin admiterea apelului reclamanților și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., și obligării acestuia la plata către reclamanți a sumei de 8.383,49 lei, reprezentând preț, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, pârâtul a căzut în pretenții, iar potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată dacă partea care a câștigat procesul a formulat o asemenea cerere, ceea ce este cazul în speță.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 26 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.