ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 1158 din 8 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 45117/3/2009 al

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesual pasive și excepția inadmisibilității

acțiunii invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanții B.M. și B.N. de

obligare a Municipiului București prin Primarul General și a Ministerului

Finanțelor Publice la plata sumei de 6 miliarde ROL, reprezentând valoarea

actuală de circulație al apartamentului situat în București, str. N.R. nr. 7, sector

1, cerere întemeiată pe art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 50

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a dispune în

acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

s-a apreciat a fi neîntemeiată, deoarece legiuitorul a înțeles să reglementeze

printr-o dispoziție specială, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, problema persoanei ținute să plătească prețul actualizat sau de piață

al imobilului, normele speciale având întâietate față de normele de drept

comun.

Și excepția

inadmisibilității capătului de cerere subsidiar privind răspunderea pentru

evicțiune s-a constatat a fi neîntemeiată, întrucât acesta ar urma să fie

soluționat doar în ipoteza în care nu sunt aplicabile dispozițiile speciale ale

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe fond, s-a reținut

că prin Sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 13417/2004, devenită

irevocabilă prin admiterea recursului și respingerea apelului formulat de

pârâți (reclamanții cauzei de față) a fost admisă acțiunea în revendicare și

pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

individualizat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 4741/24457 din 21

iulie 1997. S-a mai reținut că prin Decizia civilă nr. 175/2007 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, recursul reclamantului a fost admis

pentru că pârâții au achiesat la pretențiile acestuia în schimbul sumei de

40.000 euro, ce reprezenta prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Instanța a arătat că

atât timp cât pierderea dreptului de proprietate a avut loc în schimbul unei

despăgubiri pe care reclamanții au considerat-o justă la acel moment și

reprezenta prețul de piață al imobilului, aceștia nu pot beneficia de o dublă

despăgubire, acțiunea formulată în cauza de față fiind în contradicție evidentă

cu scopul instituit de legiuitor prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

În ce privește

acțiunea izvorâtă din obligația de garanție pentru evicțiune s-a arătat că de

vreme ce pârâții (reclamanții din prezentul dosar) au achiesat la pretențiile

reclamanților în recurs, nu se mai poate analiza obligația de garanție

stabilită de art. 1351 C. civ.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții B.M. și B.N.

În motivarea cererii

de apel, în sinteză, s-au susținut următoarele critici:

Într-un prim motiv de

apel s-a susținut că suma primită, conform Deciziei civile nr. 175/2007

pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 25578/3/2005 a

reprezentat valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului și nu prețul

apartamentului care la acel moment valora 500.000 euro, sumă cu care a și fost

vândut ulterior.

Printr-un al doilea

motiv, s-a susținut că nelegal s-a respins solicitarea de a fi despăgubiți

pentru evicțiune.

În dezvoltarea

acestei critici, s-a arătat că prin admiterea acțiunii în revendicare au fost

privați de proprietate, aspect ce se circumscrie celei de-a doua teze din

aliniatul 1 din Protocolul nr. 1, privare de proprietate ce nu se putea

justifica decât pentru cauză de utilitate publică.

Apelanții reclamanți

au mai arătat că au dobândit un „bun” în sensul Convenției, iar rambursarea

prețului plătit pentru apartament, actualizat cu rata inflației, nu răspunde

criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice

ingerință în folosirea proprietății, în acest sens fiind și decizia Curții

Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Raicu contra României.

Printr-un al treilea

motiv, referitor la excedentul de valoare, s-a arătat că în conformitate cu

art. 1337 C. civ., chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de

piață, în situația în care contractele de vânzare - cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești sau când acestea își pierd

eficacitatea.

S-a mai arătat că în

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în

interesul legii, s-a statuat că în ipoteza în care în cadrul unei acțiuni în

revendicare se dă preferabilitate unuia dintre titluri în detrimentul

celuilalt, o atare situație are ca efect privarea uneia dintre părți de un

„bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În motivul de apel

următor, s-a susținut că instanța nu a soluționat acțiunea în baza temeiului

juridic invocat de reclamanți, ci a făcut aprecieri asupra respectării

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare

- cumpărare, deși în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009, se

arată că se impune restituirea prețului actual de circulație.

În fața curții de

apel, la data de 25 ianuarie 2012 apelanții - reclamanți au depus o cerere prin

care au solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, având în

vedere valoarea pretențiilor solicitate, termen la care s-a prorogat discutarea

cererii, precum și dezbaterea excepției nulității cererii de recurs pentru

nemotivarea în termen a căii de atac.

Înainte de dezbaterea

în fond a apelului, instanța a recalificat calea de atac ca fiind apel, în

temeiul art. 84 rap. la art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 3 alin. (2) C. proc.

civ., având în vedere că valoarea obiectului pricinii este de 6 miliarde ROL

(pretenția formulată); în consecință, s-a apreciat că excepția de nulitate a

recursului a rămas fără obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 268A din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de apel

a fost găsit neîntemeiat, instanța de apel constatând că la fila 19 din dosar

se află Decizia nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, iar în practicaua acestei decizii se

menționează expres: „Intimații - pârâți B.N., B.M. arată că au primit de la

recurent suma de 40.000 euro pentru a-și achiziționa o altă locuință și

recunosc chitanța depusă la dosar și calitatea de proprietar a recurentului”.

În considerentele

aceleiași decizii, s-a reținut: „La termenul din 30 ianuarie 2007 recurenții

(B.M. și B.N.) au depus la dosar o chitanță sub semnătură privată, învederând

instanței că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al

apartamentului pe care îl ocupă, imobil ce face obiectul prezentului litigiu

și, în raport de această împrejurare, achiesează la pretențiile reclamantului,

solicitând a fi menținută soluția de admitere a acțiunii”.

În raport de aceste

constatări, curtea de apel a apreciat că este evident că susținerile din

cuprinsul primului motiv de apel sunt nefondate, astfel că apelanții -

reclamanți se află în situația de a fi încălcat dispozițiile art. 723 C. proc.

civ., exercitând cu rea credință calea de atac a apelului; totodată, s-a

apreciat ca fiind falsă susținerea apelanților în sensul că prețul de 40.000

euro ar fi reprezentat îmbunătățirile aduse imobilului.

Și cel de-al doilea

motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 175/2007 a Curții de

Apel București apelanții din cauza de față au depus un înscris sub semnătură

privată și au arătat instanței că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând

prețul integral al apartamentului. Acest înscris reprezintă o convenție a

părților, el arătând existența a două contraprestații efectuate de părțile din

acea cauză, precum și efectele acestui raport juridic, între care și achiesarea

la pretențiile reclamanților.

Față de acest

probatoriu, curtea de apel a apreciat că este evident faptul că nu se verifică

ipoteza unei evicțiuni, ci a unei convenții încheiate între părți,

apreciindu-se, în acest context, că nu a avut loc o încălcare a art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. De asemenea, pretinsul

bun imobil al apelanților - reclamanți s-a transformat în bun mobil, operând

deci o subrogație reală, astfel că este nefondat argumentul că ar fi fost

privați de un bun.

Și cel de-al treilea

motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, a fost constatat ca nefondat de

instanța de apel.

Astfel, prin Decizia

civilă nr. 78/2006 pronunțată de Tribunalul București s-a admis apelul formulat

de pârâții B.M. și B.N., s-a schimbat Sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie

2005, pronunțată în Dosarul nr. 13417/2004, în sensul că s-a respins acțiunea

în revendicare formulată de reclamantul M.R.A.. Prin Decizia nr. 175/2007 a

Curții de Apel București, față de actul sub semnătură privată, instanța de

recurs, a arătat că va admite recursul numai „formal” și a modificat decizia

recurată, în sensul respingerii apelului.

În raport de aceste

aspecte, curtea de apel a apreciat că la baza admiterii acțiunii în revendicare

nu a stat o comparare de titluri, ci însăși voința apelanților de a se

transmite cu titlu oneros apartamentul, instanța nefăcând altceva decât să ia

act de voința părților, motiv pentru care a admis formal recursul.

În aceste condiții,

instanța de apel a constatat că nu se poate vorbi de un drept al apelanților -

reclamanți la obținerea excedentului de valoare și nici de un drept la

restituirea prețului de piață, deoarece admiterea acțiunii în revendicare s-a

datorat convenției părților, prin care, practic, s-a stins litigiu.

De asemenea, și

susținerea că ar fi fost privați de un bun, conform Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost apreciată ca nereală, deoarece a

operat o subrogație reală cu acordul părților, care a stat la baza pronunțării

hotărârilor judecătorești.

Și ultimul motiv de

apel, astfel cum a fost dezvoltat, s-a constatat a fi nefondat, întrucât prima

instanță s-a pronunțat chiar pe temeiul susținut de reclamanți, respectiv art.

50 din Legea nr. 10/2001 și art. 1351 C. civ., temeiuri reținute expres pe

ultima pagină a hotărârii.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții reclamanți învederează că instanța de apel, în

analiza cauzei, a pornit de la premisa greșită că nu a existat o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri îndreptată împotriva lor, reținându-se că

prin admiterea formală a recursului prin Decizia civilă nr. 175/2007 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenții au transmis cu titlu oneros

vechilor proprietari imobilul din cauză.

Or, între părțile

litigiului anterior nu a existat o înțelegere materializată printr-o

tranzacție, ci doar achiesarea lor la pretențiile reclamantului în acțiunea

având ca obiect revendicarea apartamentului prin comparare de titluri.

Se mai arată de către

recurenți că în evaluarea pricinii trebuia a se pleca de la înțelesul noțiunii

de achiesare la pretențiile reclamantului, aceasta reprezentând una dintre

modalitățile de soluționare a unei cauze, modalitate care nu poate modifica sau

înlătura obiectul acțiunii cu care este învestită instanța; de aceea,

recurenții pretind că, sub acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită

interpretare a legii și a interpretat greșit actul dedus judecații.

Ca atare, recurenții

consideră că, pornind de la un raționament greșit, instanța de apel în mod

nelegal a respins analizarea solicitării lor de a fi despăgubiți pentru

evicțiune, având în vedere faptul că prin admiterea acțiunii în revendicare

împotriva lor, aceasta a avut ca efect privarea lor de proprietate, privare ce

se circumscrie celei de-a doua fraze din primul aliniat al art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție (Străin și alții c. României, pct. 39, 43 și 59,

și Cauza Reichardt c. României, pct. 24); or, privarea de proprietate nu se

poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condițiile

prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea

principiului proporționalității.

De asemenea,

recurenții invocă jurisprudența Curții Europene din Cauza Tudor Tudor contra

României din 24 martie 2009 în care Curtea a reținut că, având în vedere

constanta practică a instanțelor românești în materie „cumpărătorii unui imobil

în baza Legii nr. 112/1995, ulterior evinși, fie în cadrul unei acțiuni în

revendicare câștigată de foștii proprietari, fie aflați în situația anulării

contractului de vânzare-cumpărare „dreptul intern oferă posibilitatea de a

obține, în temeiul Codului Civil, prețul reactualizat achitat la cumpărarea

imobilului sau chiar prețul de piață al imobilului” (par. 40).

Mai mult, soluția

despăgubirii cumpărătorilor evinși prin acordarea unor sume care să reflecte

prețul de piață al imobilelor, stabilitate conform standardelor internaționale

de evaluare este consacrată legislativ prin Legea nr. 1/2009, prin nou

introdusul art. 50

1

.

În consecință,

recurenții solicită instanței de recurs să constate că au fost titularii unui

„bun” în sensul autonom al Convenției, întrucât au beneficiat de dispozițiile

unei legi speciale care le-a permis cumpărarea de la stat, în deplină

legalitate, a apartamentului pe care îl ocupau în calitate de chiriași.

În opinia

recurenților, rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul în

litigiu, preț actualizat cu rata inflației și restituirea cheltuielilor

necesare și utile efectuate, nu răspunde criteriului de proporționalitate la

care trebuie să se raporteze orice ingerință în folosința proprietății, sens în

care Curtea Europeană a statuat în decizia Raicu c. României, reținându-se că

„trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale

comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale

persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă

o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că

acest echilibru este ca regulă generală atins, atunci când compensația plătită

persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea

„pecuniară” a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care

privarea de proprietate este realizată.”

Recurenții solicită

instanței de recurs să constate că în speța de față sunt întrunite condițiile

răspunderii pentru evicțiunea produsă prin fapta unui terț (tulburare de drept,

anterioritatea cauzei evicțiunii și necunoașterea ei de către cumpărători).

Se mai arată de

aceiași recurenți că antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune,

conform art. 1337 și urm. C. civil, presupune valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a

drepturilor preferabile invocate de către terț asupra obiectului vânzării,

răspundere de natură contractuală.

Aceste dispoziții

legale cuprinse în normele generale ale Codului civil își găsesc aplicarea și

în legea specială, chiriașii cumpărători având dreptul la restituirea prețului

de piață, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești sau când își pierd eficacitatea ca

efect al admiterii unei acțiunii în revendicare împotriva lor.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în situația în care în

cadrul unei acțiuni în revendicare instanțele sunt puse în ipostaza de a da

preferabilitate unuia dintre titluri în detrimentul celuilalt, o atare soluție

ar putea avea ca efect privarea uneia dintre părți de un bun, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ceea ce ar însemna ca nu Statul să

suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un

particular, lucru inechitabil și în discordanță cu prevederile Convenției

europene a drepturilor omului.

Pe de altă parte,

dreptul cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 de a cere

restituirea prețului, în situația în care au fost evinși în cadrul acțiunii în

revendicare formulate de foștii proprietari, este un drept subiectiv nou creat

prin actul normativ special care stabilește atât modalități de determinare a

prețului ce urmează a fi restituit, cât și persoana obligată la plata

despăgubirilor, cauză ce se soluționează într-un cadru procesual diferit de cel

al angajării răspunderii contractuale pentru evicțiune, reglementată de dreptul

comun.

Recurenții conchid

arătând că Legea nr. 1/2009 a adus modificări de substanță Legii nr. 10/2001

prin implementarea în norma internă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție; or, promovând cererea de chemare în judecată recurenții

au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al

imobilului, cu indicarea în drept și a dispozițiilor Legii nr. 1/2009,

respectiv, a prevederilor art. 501 introdus în Legea nr. 10/2001.

Însă, se poate

constata că instanțele de fond nu au soluționat cauza în baza temeiului juridic

invocat de reclamanți, ci făcând aprecieri asupra respectării dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare,

deși în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009 se arată că se

impune restituirea prețului actual de circulație.

Intimații pârâți nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs și recurenții nu au administrat

alte probe în această etapă procesuală.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce urmează.

Cererea de chemare în

judecată a fost promovată de către recurenții reclamanți ulterior adoptării

Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul

introducerii art. 50

1

în cuprinsul legii speciale; în petitul

cererii introductive, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Municipiul

București și Ministerul Finanțelor Publice (potrivit precizării cererii din

ședința publică din 17 martie 2010) la plata sumei de 600.000 RON reprezentând

valoarea actuală de circulație a apartamentului situat în București, str. N.R.

nr. 7, sector 1 și a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au

indicat temeiurile în drept ale cererii ca fiind dispozițiile art. 1344 - 1346

C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană,

prevalându-se așadar, de instituția juridică a răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune.

În condițiile în care

la data promovării acțiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă

care reglementează raportul juridic dedus judecății (plata prețului de piață

solicitat de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în

absența unei precizări exprese și neechivoce a reclamanților în fața primei

instanțe, tribunalul, în exercitarea atribuțiilor instituite prin dispozițiile

art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a da cererii o

corectă calificare juridică și, în consecință, să o analizeze pe temeiul art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Astfel, principiul

specialia generalibus derogant obliga prima instanță să constate că nu este

posibilă analizarea cererii pe temeiul dispozițiilor dreptului comun art. 1337

și urm. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu numai prioritară și

obligatorie (atunci când reglează normativ de o manieră derogatorie același

raport juridic cu cel reglementat și în dreptul comun), dar și excluzând

aplicarea concomitentă a unor dispoziții din dreptul comun (art. 1337 și urm.

C. civ.) și a unor prevederi din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001), astfel cum tribunalul a procedat.

Înalta Curte

constată, astfel cum recurenții susțin prin motivele de recurs, că deși au

invocat în mod explicit prin motivele de apel neaplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a făcut decât o referire formală la

împrejurarea că tribunalul a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001;

or, prima instanță, așa cum deja s-a arătat, s-a raportat la prevederile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă procedurală din cuprinsul legii

speciale ce stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice pentru soluționarea raporturilor juridice de restituire fie a prețului

actualizat, fie a prețului de piață în favoarea chiriașilor cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995, în funcție de îndeplinirea condițiilor specifice prevăzute

de legea specială pentru fiecare dintre aceste categoriile de cumpărători (cu

încălcarea ori cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995).

Însă, astfel cum

reiese din cuprinsul motivelor de apel, reclamanții au imputat primei instanțe

neanalizarea cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, normă specială de drept material în mod direct incidentă

în cauză, fără a se referi la soluționarea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în baza art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, rezultă că

instanța de apel era ținută a constata că tribunalul, analizând cererea în baza

unui alt temei juridic (art. 1337 și urm. C. civ.) decât cel propriu și adecvat

raportului juridic cu a cărui soluționare a fost învestită (art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată), nu a realizat o cercetare pe fond a

cererii, ceea ce era de natură a conduce la constatarea incidenței art. 297

alin. (1) C. proc. civ., forma în vigoare la data promovării acțiunii - 13

noiembrie 2009, așadar, înainte de modificarea textului invocat prin Legea nr.

202/2010 și având în vedere și soluția pronunțată în recurs în interesul legii,

prin Decizia nr. 2 din 18 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin urmare, soluția

ce se impunea instanței de apel era aceea de desființare în parte a sentinței

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe; soluția dată

de tribunal excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice este intrată în puterea lucrului judecat prin

faptul neatacării ei (reclamanții, singurii titulari ai cererii de apel,

neformulând critici care să vizeze aceste excepții respinse de prima instanță).

Art. 50

1

din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Premisele aplicării

acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, astfel că Înalta

Curte constată că ambele cerințe se verifică în speță.

Norma invocată are o

redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite

cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea

condițiilor legii nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că

accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de

desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material; în

consecință, Înalta Curtea apreciază că “desființarea” nu poate fi înțeleasă

decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de

gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu

interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare

cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Drept urmare, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 (precum în speță).

Totodată, Înalta

Curte va analiza și celelalte critici formulate de recurenți în ce privește

stabilirea în speță, în concret, a premiselor de analiză a cererii în temeiul

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (ce se va impune instanței de

rejudecare, în temeiul art. 315 C. proc. civ.) în măsura în care acestea

implică o cenzură de nelegalitate și având în vedere doar acele condiții deja

analizate pe temeiul dreptului comun și care, parțial, se suprapun celor

prevăzute de norma specială pentru antrenarea răspunderii Ministerului

Finanțelor Publice; se constată că legea specială derogă sub aspectul

subiectului pasiv al raportului juridic privind restituirea prețului de piață

și, în plus, față de condițiile răspunderii contractuale pentru evicțiune,

prevede și cerința încheierii contractului de vânzare cumpărare cu respectarea

condițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, pornind de la

situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că în

cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicțiune, așa cum corect susțin

și recurenții prin motivele de recurs, dată fiind tulburarea de drept produsă

acestora prin admiterea acțiunii în revendicare (chiar dacă urmare a achiesării

lor la pretențiile reclamantului în recurs) formulată de moștenitorul

proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii

nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4741/24457 din 21 iulie

1997, evicțiune care se reglează nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum deja s-a

arătat.

Producerea evicțiunii

rezultă din pronunțarea Sentinței civile nr. 1529 din 21 februarie 2005 a

Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia civilă nr. 78A din 16 ianuarie

2006 a Tribunalului București, secția a III- a civilă, și irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Decizia instanței de

recurs conține soluția de admitere (formală) a recursului, modificându-se

decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de

pârâți împotriva Sentinței civile nr. 1529/2005 a Judecătoriei sector 1 (prin

care cererea în revendicare a proprietarului a fost admisă).

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a constatat că pârâții au depus în fața sa

o chitanță sub semnătură privată în care se consemna că au primit suma de

40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului pe care în ocupau,

imobil ce constituia obiectul litigiului, reținând poziția pârâților de a

achiesa la pretențiile reclamantului și de a fi menținută soluția primei

instanțe de admitere a acțiunii în revendicare; drept urmare, curtea de apel a

dat eficiență poziției procesuale a pârâților și, în aplicarea art. 316 rap. la

art. 298 și art. 270 C. proc. civ. și a adoptat soluția anterior menționată.

Prin decizia recurată

în pricina de față, instanța de apel a încălcat dispoziții și principii de

drept procesual în determinarea efectelor acestei hotărâri judecătorești,

operațiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii deduse

judecății, și anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii judecătorești

și forța probantă de înscris autentic a acesteia.

Astfel, deși o

hotărâre judecătorească pronunțată în baza recunoașterii (parțiale a)

pretențiilor reclamantului în condițiile art. 270 C. proc. civ. nu are

autoritate de lucru judecat pe fondul pretențiilor deduse judecății (întrucât

pronunțarea hotărârii nu este rezultatul verificării jurisdicționale a

instanței, fiind hotărâri pronunțate în absența dezbaterilor, a stabilirii

situației de fapt de către instanță și a aplicării normelor de drept incidente,

ci reprezintă consecința unui act procesual de dispoziție al părții), ea nu

este lipsită de atributul obligativității oricărei hotărâri judecătorești, de

puterea executorie și nici de forța probantă a înscrisului autentic cu privire

la cele reținute, constatate și consemnate de judecător în cuprinsul ei.

Or, instanța de apel,

recalificând cele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă ca fiind o convenție

a părților de transmitere a apartamentului cu titlu oneros (în timp ce

achiesarea la pretenții este un act unilateral de voință al pârâtului, act

procesual de dispoziție) în afara unor dispoziții legale în acest sens și

dincolo de exercitarea căilor legale de atac împotriva hotărârii instanței de

recurs în cadrul cărora aceasta să mai poată fi reformată (fie și din punct de

vedere procedural, astfel cum instanța de apel a procedat), determină

constatarea incidenței art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea

efectelor hotărârii judecătorești anterior menționate, chiar dacă fără

consacrare legislativă expresă, dar cu egală valoare normativă, având în vedere

unanimitatea doctrinei în enunțarea lor.

Pe de altă parte,

contrar celor statuate de instanța de apel, formularea acțiunii în revendicare

de către moștenitorul foștilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare

a evaluării jurisdicționale realizate de judecător, fie ca efect al unui act

procesual de dispoziție al părții - achiesarea pârâtului - sau al părților -

tranzacție) are toate însușirile de a fi calificată drept cauză a tulburării de

drept provenind de la un terț și produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul

admiterii acțiunii îl reprezintă pierderea proprietății (și, implicit, a

posesiei) imobilului de către cumpărător în condițiile în care contractul de

vânzare cumpărare nu a fost desființat prin constatarea nulității, caz în care

nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicțiune, răspundere de natură

contractuală (în condițiile derogatorii ale legii speciale).

Totodată, se constată

că instanța de apel a reținut că reclamanții au fost dezdăunați cu suma de

40.000 euro de către reclamantul pricinii anterioare (proprietarul de drept al

apartamentului), sumă ce reprezenta prețul integral al imobilului, iar nu

contravaloarea îmbunătățirilor, apreciind că nu a avut loc o încălcare a art. 1

Protocolul nr. 1, prin invocarea instituției subrogației reale cu titlu

particular (substituirea apartamentului cu o sumă de bani ce reprezenta

contravaloarea lui).

Înalta Curte constată

însă că nu este posibilă validarea acestei concluzii, în primul rând pentru că

instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, republicată, iar pe de altă parte, ea nu este demonstrată prin

referirea la probe pertinente, concludente și utile, administrate în

perspectiva acestei verificări.

Astfel,

constatându-se stins dreptul reclamanților la dezdăunări la momentul anului

2007 (data deciziei instanței de recurs), în timp ce în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acțiune la data intrării în

vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009), practic, prin soluția adoptată,

instanțele de fond au negat reclamanților dreptul de acces la instanță.

Cele constatate de

instanța de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000

euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a

îmbunătățirilor, afirmație ce nu mai poate fi retractată de recurenți în

litigiul de față) sunt împrejurări ce vor trebui a fi valorificate ca atare în

rejudecare, însă în contextul aplicării art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Astfel, se va dispune

efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare (construcții) care va avea ca

obiective stabilirea prețului de piață al apartamentului la data de 30 ianuarie

2007 (data pronunțării deciziei de instanța de recurs) ca și determinarea

prețului de piață al aceluiași apartament la momentul rejudecării, iar din

compararea celor două valori se va evidenția soluția ce va trebui adoptată în

cauză; de asemenea, vor putea fi administrate orice alte probe ce vor fi găsite

utile pentru o justă soluționare a pricinii.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica în

tot decizia recurată, iar în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma de

la data învestirii primei instanțe), se va desființa în parte sentința apelată

și se va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, urmând a fi păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței (cu privire a soluționarea celor două

excepții).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B.N. și B.M., împotriva Deciziei nr. 268A din 27 iunie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în

tot, astfel:

Admite apelul

declarat de reclamanții B.N. și B.M. împotriva Sentinței nr. 1158 din 8 iunie

2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Desființează în parte

sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței în ce privește respingerea excepțiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2013.

Procesat de GGC - DG