ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2013

Prin Sentința civilă nr. 1158 din 8 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 45117/3/2009 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanții B.M. și B.N. de obligare a Municipiului București prin Primarul General și a Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 6 miliarde ROL, reprezentând valoarea actuală de circulație al apartamentului situat în București, str. N.R. nr. 7, sector 1, cerere întemeiată pe art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 50 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a apreciat a fi neîntemeiată, deoarece legiuitorul a înțeles să reglementeze printr-o dispoziție specială, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, problema persoanei ținute să plătească prețul actualizat sau de piață al imobilului, normele speciale având întâietate față de normele de drept comun. Și excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar privind răspunderea pentru evicțiune s-a constatat a fi neîntemeiată, întrucât acesta ar urma să fie soluționat doar în ipoteza în care nu sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe fond, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 13417/2004, devenită irevocabilă prin admiterea recursului și respingerea apelului formulat de pârâți (reclamanții cauzei de față) a fost admisă acțiunea în revendicare și pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul individualizat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 4741/24457 din 21 iulie 1997. S-a mai reținut că prin Decizia civilă nr. 175/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, recursul reclamantului a fost admis pentru că pârâții au achiesat la pretențiile acestuia în schimbul sumei de 40.000 euro, ce reprezenta prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Instanța a arătat că atât timp cât pierderea dreptului de proprietate a avut loc în schimbul unei despăgubiri pe care reclamanții au considerat-o justă la acel moment și reprezenta prețul de piață al imobilului, aceștia nu pot beneficia de o dublă despăgubire, acțiunea formulată în cauza de față fiind în contradicție evidentă cu scopul instituit de legiuitor prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În ce privește acțiunea izvorâtă din obligația de garanție pentru evicțiune s-a arătat că de vreme ce pârâții (reclamanții din prezentul dosar) au achiesat la pretențiile reclamanților în recurs, nu se mai poate analiza obligația de garanție stabilită de art. 1351 C. civ. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții B.M.

și B.N. În motivarea cererii de apel, în sinteză, s-au susținut următoarele critici: Într-un prim motiv de apel s-a susținut că suma primită, conform Deciziei civile nr. 175/2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 25578/3/2005 a reprezentat valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului și nu prețul apartamentului care la acel moment valora 500.000 euro, sumă cu care a și fost vândut ulterior. Printr-un al doilea motiv, s-a susținut că nelegal s-a respins solicitarea de a fi despăgubiți pentru evicțiune. În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că prin admiterea acțiunii în revendicare au fost privați de proprietate, aspect ce se circumscrie celei de-a doua teze din aliniatul 1 din Protocolul nr. 1, privare de proprietate ce nu se putea justifica decât pentru cauză de utilitate publică.

Apelanții reclamanți au mai arătat că au dobândit un „bun” în sensul Convenției, iar rambursarea prețului plătit pentru apartament, actualizat cu rata inflației, nu răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerință în folosirea proprietății, în acest sens fiind și decizia Curții Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Raicu contra României. Printr-un al treilea motiv, referitor la excedentul de valoare, s-a arătat că în conformitate cu art. 1337 C. civ., chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață, în situația în care contractele de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești sau când acestea își pierd eficacitatea.

S-a mai arătat că în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în ipoteza în care în cadrul unei acțiuni în revendicare se dă preferabilitate unuia dintre titluri în detrimentul celuilalt, o atare situație are ca efect privarea uneia dintre părți de un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În motivul de apel următor, s-a susținut că instanța nu a soluționat acțiunea în baza temeiului juridic invocat de reclamanți, ci a făcut aprecieri asupra respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, deși în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009, se arată că se impune restituirea prețului actual de circulație.

În fața curții de apel, la data de 25 ianuarie 2012 apelanții - reclamanți au depus o cerere prin care au solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, având în vedere valoarea pretențiilor solicitate, termen la care s-a prorogat discutarea cererii, precum și dezbaterea excepției nulității cererii de recurs pentru nemotivarea în termen a căii de atac. Înainte de dezbaterea în fond a apelului, instanța a recalificat calea de atac ca fiind apel, în temeiul art. 84 rap. la art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 3 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că valoarea obiectului pricinii este de 6 miliarde ROL (pretenția formulată); în consecință, s-a apreciat că excepția de nulitate a recursului a rămas fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 268A din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de apel a fost găsit neîntemeiat, instanța de apel constatând că la fila 19 din dosar se află Decizia nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, iar în practicaua acestei decizii se menționează expres: „Intimații - pârâți B.N., B.M. arată că au primit de la recurent suma de 40.000 euro pentru a-și achiziționa o altă locuință și recunosc chitanța depusă la dosar și calitatea de proprietar a recurentului”. În considerentele aceleiași decizii, s-a reținut: „La termenul din 30 ianuarie 2007 recurenții (B.M.

și B.N.) au depus la dosar o chitanță sub semnătură privată, învederând instanței că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupă, imobil ce face obiectul prezentului litigiu și, în raport de această împrejurare, achiesează la pretențiile reclamantului, solicitând a fi menținută soluția de admitere a acțiunii”. În raport de aceste constatări, curtea de apel a apreciat că este evident că susținerile din cuprinsul primului motiv de apel sunt nefondate, astfel că apelanții - reclamanți se află în situația de a fi încălcat dispozițiile art. 723 C. proc. civ., exercitând cu rea credință calea de atac a apelului; totodată, s-a apreciat ca fiind falsă susținerea apelanților în sensul că prețul de 40.000 euro ar fi reprezentat îmbunătățirile aduse imobilului.

Și cel de-al doilea motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat. Instanța de apel a reținut că potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 175/2007 a Curții de Apel București apelanții din cauza de față au depus un înscris sub semnătură privată și au arătat instanței că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului. Acest înscris reprezintă o convenție a părților, el arătând existența a două contraprestații efectuate de părțile din acea cauză, precum și efectele acestui raport juridic, între care și achiesarea la pretențiile reclamanților. Față de acest probatoriu, curtea de apel a apreciat că este evident faptul că nu se verifică ipoteza unei evicțiuni, ci a unei convenții încheiate între părți, apreciindu-se, în acest context, că nu a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

De asemenea, pretinsul bun imobil al apelanților - reclamanți s-a transformat în bun mobil, operând deci o subrogație reală, astfel că este nefondat argumentul că ar fi fost privați de un bun. Și cel de-al treilea motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, a fost constatat ca nefondat de instanța de apel. Astfel, prin Decizia civilă nr. 78/2006 pronunțată de Tribunalul București s-a admis apelul formulat de pârâții B.M. și B.N., s-a schimbat Sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 13417/2004, în sensul că s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul M.R.A.. Prin Decizia nr. 175/2007 a Curții de Apel București, față de actul sub semnătură privată, instanța de recurs, a arătat că va admite recursul numai „formal” și a modificat decizia recurată, în sensul respingerii apelului.

În raport de aceste aspecte, curtea de apel a apreciat că la baza admiterii acțiunii în revendicare nu a stat o comparare de titluri, ci însăși voința apelanților de a se transmite cu titlu oneros apartamentul, instanța nefăcând altceva decât să ia act de voința părților, motiv pentru care a admis formal recursul. În aceste condiții, instanța de apel a constatat că nu se poate vorbi de un drept al apelanților - reclamanți la obținerea excedentului de valoare și nici de un drept la restituirea prețului de piață, deoarece admiterea acțiunii în revendicare s-a datorat convenției părților, prin care, practic, s-a stins litigiu. De asemenea, și susținerea că ar fi fost privați de un bun, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost apreciată ca nereală, deoarece a operat o subrogație reală cu acordul părților, care a stat la baza pronunțării hotărârilor judecătorești.

Și ultimul motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, s-a constatat a fi nefondat, întrucât prima instanță s-a pronunțat chiar pe temeiul susținut de reclamanți, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001 și art. 1351 C. civ., temeiuri reținute expres pe ultima pagină a hotărârii. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții reclamanți învederează că instanța de apel, în analiza cauzei, a pornit de la premisa greșită că nu a existat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri îndreptată împotriva lor, reținându-se că prin admiterea formală a recursului prin Decizia civilă nr. 175/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenții au transmis cu titlu oneros vechilor proprietari imobilul din cauză.

Or, între părțile litigiului anterior nu a existat o înțelegere materializată printr-o tranzacție, ci doar achiesarea lor la pretențiile reclamantului în acțiunea având ca obiect revendicarea apartamentului prin comparare de titluri. Se mai arată de către recurenți că în evaluarea pricinii trebuia a se pleca de la înțelesul noțiunii de achiesare la pretențiile reclamantului, aceasta reprezentând una dintre modalitățile de soluționare a unei cauze, modalitate care nu poate modifica sau înlătura obiectul acțiunii cu care este învestită instanța; de aceea, recurenții pretind că, sub acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a legii și a interpretat greșit actul dedus judecații.

Ca atare, recurenții consideră că, pornind de la un raționament greșit, instanța de apel în mod nelegal a respins analizarea solicitării lor de a fi despăgubiți pentru evicțiune, având în vedere faptul că prin admiterea acțiunii în revendicare împotriva lor, aceasta a avut ca efect privarea lor de proprietate, privare ce se circumscrie celei de-a doua fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Străin și alții c. României, pct. 39, 43 și 59, și Cauza Reichardt c. României, pct. 24); or, privarea de proprietate nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

De asemenea, recurenții invocă jurisprudența Curții Europene din Cauza Tudor Tudor contra României din 24 martie 2009 în care Curtea a reținut că, având în vedere constanta practică a instanțelor românești în materie „cumpărătorii unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, ulterior evinși, fie în cadrul unei acțiuni în revendicare câștigată de foștii proprietari, fie aflați în situația anulării contractului de vânzare-cumpărare „dreptul intern oferă posibilitatea de a obține, în temeiul Codului Civil, prețul reactualizat achitat la cumpărarea imobilului sau chiar prețul de piață al imobilului” (par. 40). Mai mult, soluția despăgubirii cumpărătorilor evinși prin acordarea unor sume care să reflecte prețul de piață al imobilelor, stabilitate conform standardelor internaționale de evaluare este consacrată legislativ prin Legea nr. 1/2009, prin nou introdusul art. 50 1 . În consecință, recurenții solicită instanței de recurs să constate că au fost titularii unui „bun” în sensul autonom al Convenției, întrucât au beneficiat de dispozițiile unei legi speciale care le-a permis cumpărarea de la stat, în deplină legalitate, a apartamentului pe care îl ocupau în calitate de chiriași.

În opinia recurenților, rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, preț actualizat cu rata inflației și restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate, nu răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerință în folosința proprietății, sens în care Curtea Europeană a statuat în decizia Raicu c. României, reținându-se că „trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.

În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este ca regulă generală atins, atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea „pecuniară” a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată.” Recurenții solicită instanței de recurs să constate că în speța de față sunt întrunite condițiile răspunderii pentru evicțiunea produsă prin fapta unui terț (tulburare de drept, anterioritatea cauzei evicțiunii și necunoașterea ei de către cumpărători). Se mai arată de aceiași recurenți că antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civil, presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de către terț asupra obiectului vânzării, răspundere de natură contractuală.

Aceste dispoziții legale cuprinse în normele generale ale Codului civil își găsesc aplicarea și în legea specială, chiriașii cumpărători având dreptul la restituirea prețului de piață, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești sau când își pierd eficacitatea ca efect al admiterii unei acțiunii în revendicare împotriva lor. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în situația în care în cadrul unei acțiuni în revendicare instanțele sunt puse în ipostaza de a da preferabilitate unuia dintre titluri în detrimentul celuilalt, o atare soluție ar putea avea ca efect privarea uneia dintre părți de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ceea ce ar însemna ca nu Statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular, lucru inechitabil și în discordanță cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului.

Pe de altă parte, dreptul cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 de a cere restituirea prețului, în situația în care au fost evinși în cadrul acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari, este un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special care stabilește atât modalități de determinare a prețului ce urmează a fi restituit, cât și persoana obligată la plata despăgubirilor, cauză ce se soluționează într-un cadru procesual diferit de cel al angajării răspunderii contractuale pentru evicțiune, reglementată de dreptul comun.

Recurenții conchid arătând că Legea nr. 1/2009 a adus modificări de substanță Legii nr. 10/2001 prin implementarea în norma internă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, promovând cererea de chemare în judecată recurenții au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului, cu indicarea în drept și a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, a prevederilor art. 501 introdus în Legea nr. 10/2001. Însă, se poate constata că instanțele de fond nu au soluționat cauza în baza temeiului juridic invocat de reclamanți, ci făcând aprecieri asupra respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, deși în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009 se arată că se impune restituirea prețului actual de circulație.

Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs și recurenții nu au administrat alte probe în această etapă procesuală. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează. Cererea de chemare în judecată a fost promovată de către recurenții reclamanți ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 50 1 în cuprinsul legii speciale; în petitul cererii introductive, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice (potrivit precizării cererii din ședința publică din 17 martie 2010) la plata sumei de 600.000 RON reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului situat în București, str. N.R.

nr. 7, sector 1 și a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată. Reclamanții au indicat temeiurile în drept ale cererii ca fiind dispozițiile art. 1344 - 1346 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, prevalându-se așadar, de instituția juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. În condițiile în care la data promovării acțiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecății (plata prețului de piață solicitat de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absența unei precizări exprese și neechivoce a reclamanților în fața primei instanțe, tribunalul, în exercitarea atribuțiilor instituite prin dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ. avea îndatorirea de a da cererii o corectă calificare juridică și, în consecință, să o analizeze pe temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată. Astfel, principiul specialia generalibus derogant obliga prima instanță să constate că nu este posibilă analizarea cererii pe temeiul dispozițiilor dreptului comun art. 1337 și urm. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu numai prioritară și obligatorie (atunci când reglează normativ de o manieră derogatorie același raport juridic cu cel reglementat și în dreptul comun), dar și excluzând aplicarea concomitentă a unor dispoziții din dreptul comun (art. 1337 și urm. C. civ.) și a unor prevederi din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), astfel cum tribunalul a procedat.

Înalta Curte constată, astfel cum recurenții susțin prin motivele de recurs, că deși au invocat în mod explicit prin motivele de apel neaplicarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a făcut decât o referire formală la împrejurarea că tribunalul a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001; or, prima instanță, așa cum deja s-a arătat, s-a raportat la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă procedurală din cuprinsul legii speciale ce stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice pentru soluționarea raporturilor juridice de restituire fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață în favoarea chiriașilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, în funcție de îndeplinirea condițiilor specifice prevăzute de legea specială pentru fiecare dintre aceste categoriile de cumpărători (cu încălcarea ori cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995).

Însă, astfel cum reiese din cuprinsul motivelor de apel, reclamanții au imputat primei instanțe neanalizarea cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, normă specială de drept material în mod direct incidentă în cauză, fără a se referi la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, rezultă că instanța de apel era ținută a constata că tribunalul, analizând cererea în baza unui alt temei juridic (art. 1337 și urm. C. civ.) decât cel propriu și adecvat raportului juridic cu a cărui soluționare a fost învestită (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată), nu a realizat o cercetare pe fond a cererii, ceea ce era de natură a conduce la constatarea incidenței art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., forma în vigoare la data promovării acțiunii - 13 noiembrie 2009, așadar, înainte de modificarea textului invocat prin Legea nr. 202/2010 și având în vedere și soluția pronunțată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 2 din 18 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin urmare, soluția ce se impunea instanței de apel era aceea de desființare în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe; soluția dată de tribunal excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice este intrată în puterea lucrului judecat prin faptul neatacării ei (reclamanții, singurii titulari ai cererii de apel, neformulând critici care să vizeze aceste excepții respinse de prima instanță).

Art. 50 1 din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Premisele aplicării acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, astfel că Înalta Curte constată că ambele cerințe se verifică în speță.

Norma invocată are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material; în consecință, Înalta Curtea apreciază că “desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului. Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Drept urmare, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speță). Totodată, Înalta Curte va analiza și celelalte critici formulate de recurenți în ce privește stabilirea în speță, în concret, a premiselor de analiză a cererii în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (ce se va impune instanței de rejudecare, în temeiul art. 315 C. proc.

civ.) în măsura în care acestea implică o cenzură de nelegalitate și având în vedere doar acele condiții deja analizate pe temeiul dreptului comun și care, parțial, se suprapun celor prevăzute de norma specială pentru antrenarea răspunderii Ministerului Finanțelor Publice; se constată că legea specială derogă sub aspectul subiectului pasiv al raportului juridic privind restituirea prețului de piață și, în plus, față de condițiile răspunderii contractuale pentru evicțiune, prevede și cerința încheierii contractului de vânzare cumpărare cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicțiune, așa cum corect susțin și recurenții prin motivele de recurs, dată fiind tulburarea de drept produsă acestora prin admiterea acțiunii în revendicare (chiar dacă urmare a achiesării lor la pretențiile reclamantului în recurs) formulată de moștenitorul proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4741/24457 din 21 iulie 1997, evicțiune care se reglează nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum deja s-a arătat.

Producerea evicțiunii rezultă din pronunțarea Sentinței civile nr. 1529 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia civilă nr. 78A din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a III- a civilă, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Decizia instanței de recurs conține soluția de admitere (formală) a recursului, modificându-se decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâți împotriva Sentinței civile nr. 1529/2005 a Judecătoriei sector 1 (prin care cererea în revendicare a proprietarului a fost admisă).

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a constatat că pârâții au depus în fața sa o chitanță sub semnătură privată în care se consemna că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului pe care în ocupau, imobil ce constituia obiectul litigiului, reținând poziția pârâților de a achiesa la pretențiile reclamantului și de a fi menținută soluția primei instanțe de admitere a acțiunii în revendicare; drept urmare, curtea de apel a dat eficiență poziției procesuale a pârâților și, în aplicarea art. 316 rap. la art. 298 și art. 270 C. proc. civ. și a adoptat soluția anterior menționată.

Prin decizia recurată în pricina de față, instanța de apel a încălcat dispoziții și principii de drept procesual în determinarea efectelor acestei hotărâri judecătorești, operațiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii deduse judecății, și anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii judecătorești și forța probantă de înscris autentic a acesteia. Astfel, deși o hotărâre judecătorească pronunțată în baza recunoașterii (parțiale a) pretențiilor reclamantului în condițiile art. 270 C. proc. civ.

nu are autoritate de lucru judecat pe fondul pretențiilor deduse judecății (întrucât pronunțarea hotărârii nu este rezultatul verificării jurisdicționale a instanței, fiind hotărâri pronunțate în absența dezbaterilor, a stabilirii situației de fapt de către instanță și a aplicării normelor de drept incidente, ci reprezintă consecința unui act procesual de dispoziție al părții), ea nu este lipsită de atributul obligativității oricărei hotărâri judecătorești, de puterea executorie și nici de forța probantă a înscrisului autentic cu privire la cele reținute, constatate și consemnate de judecător în cuprinsul ei.

Or, instanța de apel, recalificând cele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă ca fiind o convenție a părților de transmitere a apartamentului cu titlu oneros (în timp ce achiesarea la pretenții este un act unilateral de voință al pârâtului, act procesual de dispoziție) în afara unor dispoziții legale în acest sens și dincolo de exercitarea căilor legale de atac împotriva hotărârii instanței de recurs în cadrul cărora aceasta să mai poată fi reformată (fie și din punct de vedere procedural, astfel cum instanța de apel a procedat), determină constatarea incidenței art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea efectelor hotărârii judecătorești anterior menționate, chiar dacă fără consacrare legislativă expresă, dar cu egală valoare normativă, având în vedere unanimitatea doctrinei în enunțarea lor.

Pe de altă parte, contrar celor statuate de instanța de apel, formularea acțiunii în revendicare de către moștenitorul foștilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare a evaluării jurisdicționale realizate de judecător, fie ca efect al unui act procesual de dispoziție al părții - achiesarea pârâtului - sau al părților - tranzacție) are toate însușirile de a fi calificată drept cauză a tulburării de drept provenind de la un terț și produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul admiterii acțiunii îl reprezintă pierderea proprietății (și, implicit, a posesiei) imobilului de către cumpărător în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat prin constatarea nulității, caz în care nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicțiune, răspundere de natură contractuală (în condițiile derogatorii ale legii speciale).

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut că reclamanții au fost dezdăunați cu suma de 40.000 euro de către reclamantul pricinii anterioare (proprietarul de drept al apartamentului), sumă ce reprezenta prețul integral al imobilului, iar nu contravaloarea îmbunătățirilor, apreciind că nu a avut loc o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1, prin invocarea instituției subrogației reale cu titlu particular (substituirea apartamentului cu o sumă de bani ce reprezenta contravaloarea lui). Înalta Curte constată însă că nu este posibilă validarea acestei concluzii, în primul rând pentru că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar pe de altă parte, ea nu este demonstrată prin referirea la probe pertinente, concludente și utile, administrate în perspectiva acestei verificări.

Astfel, constatându-se stins dreptul reclamanților la dezdăunări la momentul anului 2007 (data deciziei instanței de recurs), în timp ce în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acțiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009), practic, prin soluția adoptată, instanțele de fond au negat reclamanților dreptul de acces la instanță. Cele constatate de instanța de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătățirilor, afirmație ce nu mai poate fi retractată de recurenți în litigiul de față) sunt împrejurări ce vor trebui a fi valorificate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, se va dispune efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare (construcții) care va avea ca obiective stabilirea prețului de piață al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunțării deciziei de instanța de recurs) ca și determinarea prețului de piață al aceluiași apartament la momentul rejudecării, iar din compararea celor două valori se va evidenția soluția ce va trebui adoptată în cauză; de asemenea, vor putea fi administrate orice alte probe ce vor fi găsite utile pentru o justă soluționare a pricinii. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. (forma de la data învestirii primei instanțe), se va desființa în parte sentința apelată și se va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, urmând a fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței (cu privire a soluționarea celor două excepții).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.N. și B.M., împotriva Deciziei nr. 268A din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în tot, astfel: Admite apelul declarat de reclamanții B.N. și B.M. împotriva Sentinței nr. 1158 din 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Desființează în parte sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței în ce privește respingerea excepțiilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - DG