ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1691/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1691/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 17 februarie 2011,

reclamanții S.I., S.C. și S.A.D. au solicitat obligarea pârâților statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice, în subsidiar municipiul București prin

Primarul General la plata valorii de circulație a apartamentului nr. 1 din București

str. C., dobândit în baza Legii nr. 112/1995 și cu privire la care au fost

evinși de adevăratul proprietar în urma unui proces de revendicare.

Cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349, art. 1695 și urm. C. civ.

privind răspunderea pentru evicțiune.

Prin Sentința civilă nr. 777 din 05 aprilie

2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului statul român, reprezentat legal prin

Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, a

admis în parte cererea, a obligat pârâtul municipiul București prin Primarul

General la plata sumei de 126.278 euro către reclamanți, în echivalent RON,

sumă reprezentând despăgubiri pentru evicțiune și a obligat pârâtul municipiul

București prin Primarul General către reclamanți la plata sumei de 3.700 RON

reprezentând cheltuieli de judecată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost găsită întemeiată și a fost admisă în raport de conținutul

Deciziei nr. 3.246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie ce se

bucură de lucru judecat și care a statuat, într-o acțiune similară a

reclamanților, cu același obiect, dar îndreptată împotriva Ministerului

Finanțelor Publice, că legitimarea procesuală pasivă aparține vânzătorului din

contract, care are obligația de a garanta pentru evicțiune.

Pe fond, tribunalul a constatat că

reclamanții au cumpărat imobilul în discuție de la Primăria municipiului

București prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4148/29363/1997, fiind

ulterior evinși în revendicare de adevărații proprietari, prin Decizia civilă

nr. 192/R/2008 a Curții de Apel București statuându-se că titlul cumpărătorilor

nu este valabil prin comparație cu cel al vechilor proprietari.

Evingerea cumpărătorilor semnifică lipsirea

de efecte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr.

112/1995, ceea ce echivalează unei desființări în sensul art. 501 din Legea nr.

10/2001.

Prin urmare, reclamanții trebuie a fi

despăgubiți cu privire la imobilul pierdut, dreptul acestora întinzându-se din

punct de vedere substanțial până la nivelul valorii de piață a bunului, în

conformitate cu art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul lor de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună

credință, așa cum s-a stabilit prin hotărârea prin care au fost evinși.

Tribunalul a acordat valoarea calculată la zi

a bunului, respectiv 126.278 euro, ținând seama de faptul că textul special în

materie (art. 501 din Legea nr. 10/2001) nu face referire la un anumit moment

al calcului valorii.

Prin Decizia civilă nr. 348A din 05 decembrie

2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de reclamanții S.A.D., S.C. și S.I. și de pârâtul

municipiul București, reprezentat legal prin Primarul General.

În ceea ce privește apelul declarat de

pârâtul municipiul București, reprezentat legal prin Primarul General, curtea a

reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 3.246/2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în cauză nu există o

sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se poate

justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

S-a mai reținut că, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante și că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, fiind terț față de acesta.

Această decizie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție se bucură de putere de lucru judecat, reieșind astfel că legitimarea

procesuală pasivă aparține în această speță, dată fiind hotărârea mai sus

menționată, vânzătorului din contract, care are obligația să garanteze pe

reclamanți pentru evicțiune.

Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001

(introdus prin Legea nr. 1/2009), reclamanții au dreptul să fie despăgubiți cu

privire la imobilul pierdut, contractul lor de vânzare-cumpărare fiind încheiat

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, așa cum

reiese chiar din hotărârea prin care aceștia au fost evinși, anume prin Decizia

nr. 192/2008, atașate la dosarul tribunalului.

În ceea ce privește apelul declarat de către

reclamanți, instanța de apel a constatat că și acesta este nefondat.

Prima critică privind invocarea calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost considerată ca

neîntemeiată, având în vedere considerentele deja expuse în analiza apelului

declarat de către municipiul București, prin Primarul General, nefiind necesar

a se relua aceste aspecte.

Prin raportul de expertiză întocmit a fost

calculată atât valoarea imobilului la data rămânerii irevocabile a hotărârii de

obligare a reclamanților să predea imobilul adevăratului proprietar în sumă de

272.556 euro, cât și valoarea la zi la data efectuării raportului de expertiză,

anume 126.278 euro.

Curtea a constatat că, potrivit art. 501 din

Legea nr. 10/2001, se stabilește dreptul proprietarilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și au fost ulterior desființate, de a primi restituirea prețului de

piață al imobilelor, în alin. (2) al acestui articol, stabilindu-se că valoarea

acestor despăgubiri se va stabili prin expertiză.

Textul legal menționat nu cuprinde așadar o

dispoziție în sensul de a se prevedea că valoarea de piață a imobilului ar fi

cea de la momentul evicțiunii.

S-a considerat că o concluzie în sens

contrar, conform căreia reclamanții ar avea dreptul la valoarea de piață a

bunului la momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea în revendicare

îndreptată împotriva lor, și anume 17 aprilie  2008, nu ar putea fi acceptată,

deoarece la acea dată, nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009 care a

introdus art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei mai sus menționată au

declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții S.A.D., S.C., S.I. și

pârâtul municipiul București, reprezentat legal prin Primarul General.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate,

încadrate în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții S.A.D., S.C., S.I.

au arătat că înțeleg să critice Decizia civilă 348A/2013 doar sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate.

S-a arătat că decizia instanței de apel este

criticabilă potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ, întrucât aceasta cuprinde

motive străine de natura pricinii, întrucât deși prin cererea introductivă de

instanță s-a solicitat ca, în raport de răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun: art. 1341 - 1344 C.

civ., să se dispună obligarea vânzătorului la plata unei despăgubiri calculate

la data producerii evicțiunii, instanța de apel a schimbat natura pricinii și a

motivat respingerea apelului formulat de reclamanți prin raportare la dispozițiile

art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În mod evident, instanța de apel s-a aflat

într-o gravă eroare, deoarece temeiul de drept invocat de reclamanți este cel

al dreptului comun în materie de răspundere pentru evicțiune, nicidecum legea

specială.

Se precizează faptul că nu s-ar putea acorda

valoarea de piață a bunului la data de 17 aprilie  2008, data producerii

evicțiunii, întrucât la acea dată nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009,

care a introdus art. 501 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, decizia instanței de apel este

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Plecând de la premisa învestirii instanței cu

o acțiune în răspundere pentru evicțiune, de drept comun, dar și de la premisa

necontestării împrejurării necunoașterii cauzei evicțiunii de către reclamanți,

la momentul contractării, în cadrul acestei proceduri de drept comun, cuantumul

despăgubirilor cuvenite se calculează în raport de dispozițiile art. 1341 și

urm. C. civ. ilustrate prin prețul plătit de cumpărători, precum și diferența

între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii

contractului și data producerii evicțiunii.

Întrucât sporul de valoare a fost calculat

avându-se în vedere starea concretă a imobilului rezultată în urma efectuării

cheltuielilor necesare, făcute cu conservarea bunului, dar și cele utile, care

sporesc valoarea lui, rezultă că aceste cheltuieli, fiind incluse în sporul de

valoare, nu vor fi acordate distinct, ci prin intermediul acordării sporului de

valoare evocat.

Art. 1341 C. civ. nu reprezintă decât un

algoritm juridic impus de procedura de drept comun a evicțiunii care se

grefează pe datele încheierii contractului, respectiv a evicțiunii, 17 aprilie

2008, adică data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a revendicării.

Art. 1344 C. civ. prevede că

recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți a solicita și primi sporul de valoare

dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii

evicțiunii, acest spor reprezentând în realitate creșterea valorii imobilului

în perioada respectivă, indiferent de cauza care a produs excedentul de

valoare.

Analizând condițiile evicțiunii în cauza

dedusă judecații, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite, fiind vorba

de o tulburare de drept, evicțiunea fiind consecința acțiunii în justiție

admisă prin Decizia civilă nr. 192/2008, pronunțată de Curtea de Apel București

prin care reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase vechilor

proprietari posesia imobilului ce a făcut obiectul Contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1448/29363/1997; pe de altă parte, cauza evicțiunii fiind

anterioară vânzării, dreptul terțului asupra bunului revendicat preexistând

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul a fost de

bună-credință, aspect ce trebuie reținut prin faptul că actul de

vânzare-cumpărare nr. 1448/29363/1997 nu a fost anulat.

Se impune, astfel, obligarea municipiului

București, prin Primarul General, la plata valorii imobilului de la momentul producerii

evicțiunii întrucât pârâtul, în calitatea sa de vânzător, trebuia să-și ia

toate măsurile necesare pentru a nu vinde un bun imobil ce nu-i aparținea. Deși

se știa despre modul în care a fost preluat imobilul, vânzătorul a procedat la

înstrăinarea acestuia, fiind de rea-credință și trebuie să suporte consecințele

ce decurg din faptul evingerii reclamanților.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul municipiul

București, reprezentat legal prin Primarul General, a arătat următoarele:

Art. 501 din Legea nr. 10/2001 a primit o

greșită aplicare și interpretare din partea instanței de fond și a instanței de

apel. Textul legal menționat face referire la situația în care contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost declarat nul

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Acest text se aplică

prin analogie și în situația în care cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995

a fost evins de fostul proprietar deși nu i s-a desființat contractul de

vânzare-cumpărare.

Chiar, în condițiile răspunderii pentru

evicțiune de drept comun, evicțiunea totală presupune, în primul rând,

restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din

urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru

între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu

presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult

în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. O aplicare

corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și

respectiv a stabilirii sporului de valoare nu presupune luarea în calcul a

următorilor indicatori:

- stabilirea valorii de circulație a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a

prețului derizoriu plătit de reclamant);

- stabilirea valorii de circulație la

momentul evicțiunii;

- diferența între valoarea de circulație a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea

de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență

constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale

privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul

Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu, diferența dintre prețul plătit și

sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferență arătate

mai sus.

În caz contrar, ar fi lipsite de eficiență

dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune acestea, desigur, au

în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute

în baga Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o

parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării

și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.

10/2001.

Pe criterii de simetrie și de echitate, cum

aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la

prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin

raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate

sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor

reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 al CEDO, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o

despăgubire echitabilă, cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de

reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce

imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a

unui astfel de imobil.

Analizând recursul formulat de reclamanți,

Înalta Curte apreciază îl consideră a fi fondat, pentru următoarele

considerente:

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de

apel s-a aflat în eroare, deoarece temeiul de drept invocat în petitul cererii

de chemare în judecată este cel al dreptului comun în materie de răspundere

pentru evicțiune, nicidecum legea specială, în temeiul căreia a fost motivată

decizia recurată.

Se constată că cererea de chemare în judecată

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349 C. civ., dispozițiile C.

civ. reprezentând dreptul comun în materia răspunderii pentru evicțiune, pe

când instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca

lege specială de reparație.

Deși instanța de judecată a făcut aplicarea

principiului specialia generalibus derogant, a omis a observa că prezenta

cerere de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a constatării, cu

putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție că în situația reclamanților din prezenta cauză, nu sunt incidente

prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a soluționat irevocabil acțiunea având același obiect cu

cea din prezenta cauză, purtată în contradictoriu numai cu Ministerul

Finanțelor Publice, ocazie cu care s-a statuat că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 50 alin. (2), (2

1

) și (3) al Legii nr. 10/2001, ca

lege specială în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă,

căci aceasta se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor privind

contractele de vânzare-cumpărare care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, situație care nu se regăsește în

situația reclamanților din prezenta cauză. Această motivare a justificat

respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, în urma admiterii recursului declarat de acesta, a casării

deciziei instanței de apel și a sentinței.

Considerând aplicabilă legea specială, în mod

implicit, prin Decizia nr. 3246/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că pretențiile reclamanților sunt supuse dispozițiilor de drept comun

în materia evicțiunii.

Prin urmare, dezlegările date asupra problemei

temeiului juridic aplicabil în cazul pretențiilor reclamanților din prezenta

cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 3246/2011

devin obligatorii pentru judecători în soluționarea cauzei de față.

Cu toate că a făcut referire la existența

puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța de apel s-a rezumat la a constata că aceasta se

referă la legitimarea procesuală pasivă a municipiului București, căruia a

apreciat că îi revine obligația de a garanta pentru evicțiune, fără a analiza

criticile aduse de reclamanți cu privire la necesitatea evaluării

despăgubirilor potrivit dreptului comun în materia evicțiunii.

Se observă că prezenta cauză a fost

soluționată de către ambele instanțe de fond cu aplicare dispozițiilor legii

speciale, încălcându-se puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr.

3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul incidenței

dreptului comun în contextul situației de fapt deduse judecății, dar și cu

ignorarea temeiul juridic al prezentei acțiuni.

Întrucât cauza de față nu a fost analizată

din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., nu a avut loc o

antamare a cauzei pe fond, ipoteză în care, potrivit art. 312 pct. 5 coroborat

cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

202/2010, se impune admiterea recursului declarat de reclamanți și casarea

deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel,

având în vedere că părțile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de

recurs sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță de fond.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel

urmează a face aplicarea prevederilor art. 1337 și urm. C. civ., ca dispoziții

de drept comun în materia răspunderii pentru evicțiune, față de care vor fi

evaluate pretențiile reclamanților.

Luând în considerare cele expuse anterior,

urmează ca recursul declarat de pârâtul municipiul București, reprezentat legal

prin Primarul General, să fie admis în mod formal, permițându-se astfel

reluarea judecării cauzei din perspectiva altui temei juridic și valorificarea

dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia

civilă nr. 3.246/2011, care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții

S.A.D., S.C., S.I. și de pârâtul municipiul București, prin primar general,

împotriva Deciziei nr. 348A din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai

2014.

Procesat de GGC - AM