ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2185/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2185/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Fondul și hotărârea
instanței de fond în primul ciclu procesual:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, la 17 februarie 2011, reclamanții S.I., S.C. și S.A.D. au solicitat
obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în
subsidiar obligarea Municipiului București prin Primarul General, la plata
valorii de circulație a apartamentului nr. 1 din București str. C., sector 1,
dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la care au fost evinși de
adevăratul proprietar în urma unui proces de revendicare.
Prin Sentința civilă
nr. 777 din 5 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,
reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată în
contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără
calitate, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Municipiul București,
prin Primarul General, la plata sumei de 126.278 euro către reclamanți, în
echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, precum și la
3.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Apelul și soluția
instanței de apel în primul ciclu procesual:
Împotriva acestei
sentințe, au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General
și reclamanții.
Municipiul București
prin Primarul General, în motivarea apelului, a arătat că nu are calitate
procesuală pasivă și că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 C.
civ. pentru evicțiune. A menționat că suma obținută din vânzarea apartamentului
s-a constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor
Publice. De asemenea, au fost invocate dispozițiile art. 51 alin. (2) și (3)
din Legea nr. 10/2001, în care se arată că restituirea prețului se face de
către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar. Pe fond, a invocat
că trebuie să se acorde doar sporul de valoare, și nu valoarea de circulație a
imobilului și să se aibă în vedere că prețul plătit în baza Legii nr. 112/1995
este unul derizoriu. Apelantul pârât a criticat și obligarea sa la plata
cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reține culpa sa procesuală, iar
în subsidiar, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3)
C. proc. civ.
Recurenții reclamanți
S.A.D., S.C. și S.I. au criticat sentința arătând că Statul Român - prin
Ministerul Finanțelor Publice - are calitate procesuală pasivă, deoarece sumele
încasate din vânzări au intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția
Ministerului Finanțelor Publice, constituit în temeiul dispozițiilor art. 13
art. 6 din Legea nr. 112/1995. S-a menționat că obligația de garanție pentru
evicțiune revine vânzătorului, respectiv Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, arătând că sunt îndeplinite condițiile pentru a se angaja
răspunderea și anume existența tulburării de drept provenind de la un terț,
tulburarea are o cauză anterioară vânzării și nu a fost cunoscută de către
cumpărător la data încheierii contractului. În al doilea motiv de apel, s-a
arătat că obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la
momentul producerii evicțiunii, invocându-se dispozițiile art. 1344 C. civ.,
care prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii de o valoare mai
mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe
lângă prețul vânzării și excedentele valorii în timpul evicțiunii.
Prin Decizia civilă
nr. 348A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
a respins ca nefondate ambele apeluri.
În privința apelului
pârâtului Municipiul București, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 3246/2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că în cauză nu
există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se
poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.
S-a mai reținut că,
potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce
efecte numai între părțile contractante și că Ministerul Finanțelor Publice nu
a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind terț față
de acesta.
Această decizie a
Înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de putere de lucru judecat,
reieșind astfel că legitimarea procesuală pasivă aparține în această speță,
dată fiind hotărârea mai sus-menționată, vânzătorului din contract, care are
obligația să garanteze pe reclamanți pentru evicțiune.
Conform art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), reclamanții au dreptul
să fie despăgubiți cu privire la imobilul pierdut, contractul lor de
vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.
112/1995 și cu bună-credință, așa cum reiese chiar din hotărârea prin care
aceștia au fost evinși, anume prin Decizia nr. 192/2008.
În privința apelului
reclamanților, instanța de apel a constatat că prima critică privind invocarea
calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, este
neîntemeiată, având în vedere considerentele deja expuse în analiza apelului
declarat de către Municipiul București.
Cu privirea la cea
de-a doua critica, instanța de apel a reținut că art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001 nu cuprinde o dispoziție în sensul că valoarea de piață a
imobilului ar fi cea de la momentul evicțiunii. O concluzie conform căreia
reclamanții ar avea dreptul la valoarea de piață a bunului la momentul la care
a rămas irevocabilă hotărârea în revendicare îndreptată împotriva lor, și anume
17 aprilie 2008, nu ar putea fi acceptată, deoarece la acea dată, nici nu
intrase în vigoare Legea nr. 1/2009 care a introdus art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001.
Recursul și soluția
instanței de recurs în primul ciclu procesual:
Împotriva deciziei au
declarat recurs reclamanții și pârâtul Municipiul București.
Prin Decizia civilă
nr. 1691 din 30 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție. secția I civilă,
a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre
rejudecare aceleiași curți de apel pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în
judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349 C. civ., care
reglementează materia răspunderii pentru evicțiune, în timp ce instanța de apel
a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de
reparație.
Deși instanța de
judecată a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, a omis
a observa că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată ca urmare
a constatării, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, că în situația reclamanților nu sunt incidente
prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.
Decizia nr. 3246/2011
a Înaltei Curți de Casație și Justiție a soluționat irevocabil acțiunea având
același obiect cu cea din prezenta cauză, purtată în contradictoriu numai cu
Ministerul Finanțelor Publice, ocazie cu care s-a statuat că nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 50 alin. (2), (2
1
) și (3) al Legii nr. 10/2001,
căci aceasta se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor privind
contractele de vânzare-cumpărare care au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, situație care nu se regăsește în
situația reclamanților din prezenta cauză. Această motivare a justificat
respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului
Finanțelor Publice.
Considerând
inaplicabilă legea specială, în mod implicit, prin Decizia nr. 3246/2011,
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că pretențiile reclamanților sunt
supuse dispozițiilor de drept comun în materia evicțiunii. Prin urmare,
dezlegările date asupra problemei temeiului juridic aplicabil în cazul
pretențiilor reclamanților prin Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru
judecători în soluționarea cauzei de față.
Cu toate că a făcut
referire la existența puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel s-a rezumat la a
constata că aceasta se referă la legitimarea procesuală pasivă a Municipiului
București, căruia a apreciat că îi revine obligația de a garanta pentru evicțiune,
fără a analiza criticile aduse de reclamanți cu privire la necesitatea
evaluării despăgubirilor potrivit dreptului comun în materia evicțiunii.
Prezenta cauză a fost
soluționată de ambele instanțe de fond prin aplicarea dispozițiilor legii
speciale cu încălcarea autorității de lucru judecat dar și cu ignorarea
temeiului juridic al prezentei acțiuni.
Întrucât cauza nu a
fost analizată din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., nu a
avut loc o antamare a cauzei pe fond, ipoteză în care, potrivit art. 312 pct. 5
coroborat cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 202/2010, s-a considerat că se impune admiterea recursului declarat
de reclamanți și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare
la instanța de apel, având în vedere că părțile nu au solicitat în mod expres,
prin cererea de recurs sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare
la prima instanță de fond.
Recursul pârâtului
Municipiul București s-a admis în mod formal, permițându-se astfel reluarea
judecării cauzei din perspectiva altui temei juridic și valorificarea
dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia
civilă nr. 3246/2011, care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză.
Apelul și soluția
instanței de apel în cel de-al doilea ciclu procesual:
În rejudecare, cauza
a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,
sub nr. 4732/3/2012, fără a fi efectuate probatorii suplimentare.
Prin Decizia nr.
453/A din 13 noiembrie 2014, Curtea a respins apelul pârâtului Municipiul
București și a admis apelul reclamanților schimbând în parte sentința, în
sensul obligării pârâtului Municipiului București la plata sumei de 272.556
euro către reclamanți, în echivalent RON la data plății, reprezentând
despăgubiri pentru evicțiune. Restul dispozițiilor sentinței au fost păstrate.
Instanța de apel nu a
administrat probe suplimentare, ci a procedat la verificarea existenței în
cauză a probatoriului cu expertiză, pentru stabilirea valorii de circulație a
imobilului la data producerii evicțiunii. Reținând că expertiza a fost
întocmită în primă instanță de către expert E.M.R., care a stabilit valoarea
imobilului, la data evicțiunii, la 272.556 euro, că nu au fost contestate
concluziile acestui raport de expertiză de către pârâtul Municipiul București
și nici nu au făcut obiect al criticilor apelului, instanța de apel a
valorificat această expertiză.
Asupra apelului
pârâtului, instanța de apel a reținut în esență următoarele:
Prin decizia de
casare, s-a reținut că se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză,
Decizia civilă nr. 3246/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
potrivit căreia legitimarea procesuală pasivă aparține Municipiului București,
în privința obligației de a garanta pentru evicțiune pe cumpărătorii din
contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în discuție. Prin urmare, motivul
de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive, urmează a fi înlăturat
ca nefondat.
Cât privește
acordarea valorii de circulație a imobilului, și nu doar a unui spor de
valoare, Curtea reține că sunt pe deplin aplicabile, în raporturile dintre
părți, dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care instituie răspunderea
vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Neexistând o hotărâre judecătorească prin care să se constate încheierea
vânzării-cumpărării cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, devine
aplicabil principiul potrivit căruia buna-credință a cumpărătorilor se prezumă.
Această tulburare de drept este de natură să atragă răspunderea vânzătorului
pentru evicțiune totală. Soluția acordării de despăgubiri reprezentând valoarea
de circulație a imobilului, este și în concordanță cu jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislația ar trebui să
permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru
ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în
situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase
odinioară aceste bunuri și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei
despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea actuală a
apartamentului de care a fost privată (cauza Raicu contra României - Hotărârea
din 19 oct.2006).
Relativ la
modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Curtea a
reținut că instanța de fond a procedat corect interpretând situația pârâtului
ca fiind aceea de parte căzută în pretenții, căreia îi revine obligația de
suportare a cheltuielilor procesului câștigat de partea adversă, nefiind
indicate, nici identificate motive de reducere a cuantumului acestora în baza
art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pronunțându-se asupra
apelului reclamanților, critica privind invocarea calității procesuale pasive a
Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă de instanța de apel ca
neîntemeiată, pentru considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de
către pârât, apreciindu-se că nu se impune reluarea lor.
În privința criticii
reclamanților legată de contravaloarea imobilului, se reține că prin raportul
de expertiză întocmit în primă instanță, a fost calculată la suma de 272.556
euro, valoarea imobilului la data rămânerii irevocabile a hotărârii de obligare
a reclamanților să predea imobilul adevăratului proprietar (Decizia nr. 192R
din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a), concluziile
expertizei nefiind contestate de către pârât nici în primă instanță, nici prin
apel.
Dispozițiile art.
1344 C. civ. prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii de o
valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească
cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii în timpul
evicțiunii.
Curtea constată că
obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul
producerii evicțiunii. Astfel, reclamanții sunt îndreptățiți a primi valoarea
dobândită de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii
evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare.
Ca urmare, observând
că valoarea despăgubirilor stabilită în această fază procesuală, este
superioară cuantumului acordat de prima instanță, Curtea a admis apelul
reclamanților, obligând pârâtul Municipiul București la plata sumei de 272.556
euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru
evicțiune.
Făcând aplicarea
dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Municipiul București a fost
obligat și la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.480 RON.
Recursul și soluția
instanței de recurs în al doilea ciclu procesual:
Împotriva Deciziei
nr. 453/A din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,
invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susținând în
esență că soluția instanței de apel este întemeiată pe aplicarea eronată a
dispozițiilor C. civ. care reglementează răspunderea pentru evicțiune, atât sub
aspectul persoanei răspunzătoare, cât și sub aspectul întinderii răspunderii.
Recurentul susține că
acțiunea de față este una în pretenții, respectiv obținerea unei sume de bani
care, potrivit Legii 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, nu a intrat în bugetul
Primăriei Municipiului București, ci a intrat în contul Ministerului Finanțelor
Publice. Pe de altă parte, având în vedere ca imobilul a fost preluat de stat
fără titlu valabil, plata acestei sume trebuie să se facă de către Ministerul
Finanțelor Publice. Nu mai există unitate deținătoare deoarece imobilul a fost
restituit adevăraților proprietari, astfel încât sumele cuvenite reclamanților
vor fi suportate de către Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al
statului.
Pe fond, recurentul
susține că, în cazul răspunderii pentru evicțiune provenind din fapta unui
terț, pentru a fi antrenată răspunderea vânzătorului în condițiile dreptului
comun este necesară îndeplinirea a trei condiții: tulburarea din partea
terțului - o tulburare de drept, tulburarea din partea terțului să aibă o cauză
anterioară vânzării și necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător.
Ca urmare, Municipiul
București nu poate fi obligat să răspundă pentru evicțiune atâta timp cât
Statul, prin legi succesive, l-a obligat să închirieze și ulterior să vândă
imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1948 - 1989. Pe de altă parte,
cumpărătorii cunoșteau, la momentul în care au cumpărat, că își asumă un risc,
din moment ce după 1989 au fost nenumărate discuții referitoare la situația
juridică a acestor imobile, precum și la modalitatea prin care foștii
proprietari puteau să reintre în posesia lor, în urma unor astfel de dezbateri
fiind adoptate Legile nr. 18/1991, nr. 112/1995 și nr. 10/2001. Astfel,
cumpărătorii nu pot invoca faptul că s-au simțit ocrotiți de dispozițiile Legii
nr. 112/1995, din moment ce cadrul legislativ din acea perioada era foarte
instabil, numeroase legi importante suferind nenumărate modificări în perioade
scurte de timp. În acest context, reclamanții a avut cunoștință de pericolul
evicțiunii și încheind contractul de vânzare-cumpărare au acceptat acest risc.
Astfel, problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se
poate pune, contractul având un caracter aleatoriu.
Chiar în contextul
răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun, evicțiunea totală
presupune în primul rând, restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor
interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de
valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data
producerii evicțiunii. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în
nici un caz valoarea de circulație a imobilului, așa cum au solicitat
reclamanții. O aplicare corectă a dispozițiilor privind garanția pentru
evicțiune ar presupune ca la stabilirea sporului de valoare să se ia în calcul
următorii indicatori: stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit
de reclamanți); stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii;
diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la
momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare
reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Având
în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu
diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât
în condițiile de diferență arătate mai sus.
În caz contrar ar fi
lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune,
întrucât acestea au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de circulație la
momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a
imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al
sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la
prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.
Față de cele arătate
ar fi absurd ca din bugetul local să se plătească reclamanților suma exagerata
de 272.556 euro, în condițiile în care au plătit la achiziționarea imobilului o
suma derizorie.
Astfel, în ceea ce
privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție
este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului
ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale
adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Cu privire la primul
aspect, în cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea
contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor
condiții restrictive prevăzute de art. 9, prețul vânzării fiind stabilit pe
criterii de protecție socială, foarte mic în comparație cu valoarea reală,
existând un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că
nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.
Așadar, pe criterii
de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după
regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de
garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin
raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul
protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr.
112/1995 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire
echitabilă, prin stabilirea următoarelor: în funcție de prețul plătit la
achiziționarea bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut
cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare și cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de
imobil.
Numai în aceste
limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate
dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin
raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de
garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului
dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară
pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a
prejudicierii acestui patrimoniu, și nicidecum nu trebuie să se speculeze în
sensul obținerii unor avantaje materiale .
Așadar, în situația
în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru
achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu
are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea
prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile
arătate mai sus.
Pe de altă parte,
contractul de vânzare cumpărare nu prevede nici o clauză referitoare la
obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, contractul prevăzând
drepturile și obligațiile părților care se completează cu drepturile și
obligațiile ce decurg din Legea nr. 112/1995. Altfel, s-ar favoriza îmbogățirea
fără justă cauză a reclamantei care a dobândit imobilul în condițiile Legii nr.
112/1995, la prețuri preferențiale, chiar derizorii și în nici un caz la
valoarea de circulație al imobilului la acel moment.
Recurenții au
solicitat admiterea recursului și schimbarea deciziei în sensul respingerii
cererii ca neîntemeiată.
Recursul, ale cărui
motive de nelegalitate se încadrează în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. de la 1865, este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Cât privește primul
motiv de recurs, susținând că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să răspundă
pentru evicțiune, recurentul Municipiul București a invocat în esență lipsa sa
de calitate procesuală pasivă.
Acest motiv de
nelegalitate va fi analizat cu prioritate fiind o excepție dirimantă.
Cât privește persoana
răspunzătoare pentru evicțiune, corect instanța de apel a apreciat că
răspunderea este în sarcina vânzătorului, potrivit dreptului comun - art. 1337
din C civ. de la 1864, iar nu Ministerului Finanțelor Publice cum susține
recurentul, această chestiune a lipsei calității Ministerului Finanțelor
Publice intrând în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 3246/2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin această decizie, Înalta
Curte de Casație și Justiție a soluționat irevocabil acțiunea având același
obiect cu cea din prezenta cauză, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor
Publice, având însă un alt temei juridic, prilej cu care a statuat că nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2), (2
1
) și (3) din Legea nr.
10/2001, care se referă la restituirea prețului imobilelor în care cumpărătorii
au fost evinși în contractele de vânzare-cumpărare care au fost desființate
prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, situație în care nu se
regăsesc reclamanții din prezenta cauză. Această motivare a justificat
respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului
Finanțelor Publice.
Considerând
inaplicabilă legea specială, care reglementează o răspundere pentru evicțiune
derogatorie de la dreptul comun atât sub aspectul persoanei răspunzătoare, cât
și sub aspectul întinderii răspunderii, în mod implicit, Înalta Curte de
Casație și Justiție a statuat că pretențiile reclamanților nu ar putea fi
circumscrise decât dispozițiilor de drept comun în materia evicțiunii: art.
1337 și următoarele C. civ. de la 1864. Prin urmare, dezlegările date asupra
temeiului juridic aplicabil în cazul pretențiilor reclamanților prin Decizia
nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluționarea cauzei de
față, așa cum de altfel a reținut prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în primul
ciclu procesual.
Cum temeiul juridic
al acțiunii în prezenta cauză îl reprezintă art. 1337 și următoarele C. civ.,
chestiune intrată în puterea lucrului judecat, corect s-a reținut calitatea
procesuală a vânzătorului, potrivit art. 1337 C. civ., respectiv Municipiul
București, independent de faptul că sumele încasate cu titlu de preț au intrat
sau nu în patrimoniul său, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte în
contract.
Prin urmare, acest
motiv de recurs, referitor în esență la lipsa calității procesuale pasive a
Municipiului București, urmează a fi respins.
Este însă fondat cel
de-al doilea motiv de recurs sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor
art. 1344 C. civ. de la 1864.
Recurentul invocă
neîndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune dar
și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1344 C. civ. în stabilirea întinderii
răspunderii.
Condițiile pentru
antrenarea răspunderii pentru evicțiune sunt îndeplinite pentru cele ce se vor
arăta în continuare:
Se susține că
Municipiul București nu poate fi obligat să răspundă pentru evicțiune atâta
timp cât statul, prin legile adoptate, l-a obligat să vândă imobilele aflate în
administrarea sa, imobile preluate în perioada regimului comunist. Apărarea nu
poate fi primită câtă vreme, potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de
drept obligat a răspunde de evicțiunea totală sau parțială față de cumpărător.
Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul unei legi, respectiv Legea nr.
112/1995, nu poate exonera pe vânzător de răspundere, mai ales că vânzătorul este
o autoritate a statului iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de fi
despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că și-a exercitat un drept
acordat de o lege specială, de protecție.
Recurentul invocă și
neîndeplinirea condiției necunoașterii cauzei evicțiunii pentru a opera
răspunderea pentru evicțiune, ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art.
1340 C. civ. Nu este dovedit că la momentul la care au cumpărat - 1997 -
reclamanții ar fi cunoscut pericolul evicțiunii. Reclamanții nu puteau prevedea
adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar putea
anihila actele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și în afară de aceasta, ei
au fost evinși într-o acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe
compararea de titluri, în care s-a dat prevalență titlului vechiului proprietar
în fața titlului reclamanților ce-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare
întemeiat pe Legea 112/1995, acțiune în revendicare finalizată prin Decizia nr.
192/R/2008 a Curții de Apel București. Acțiunea în revendicare a fost promovată
la 3 noiembrie 2006, mult mai târziu în raport cu data contractului de
vânzare-cumpărare - aprilie 1997 și deci nu se poate aprecia că vânzătorul,
cunoscând posibilitatea de a fi evins, și-a asumat pericolul evicțiunii,
potrivit art. 1340 C. civ.
Nu poate fi primită
afirmația potrivit căreia contractul ar avea un caracter aleatoriu și deci nu
ar opera răspunderea pentru evicțiune. Contractul de vânzare-cumpărare în cauză
este un contract comutativ, în care existența și întinderea obligațiilor
reciproce este cunoscută chiar de la momentul încheierii sale, reglementat de
dispozițiile Legii nr. 112/1995 care se completează cu dispozițiile art. 1312 -
1370 din C. civ. de la 1864, astfel încât funcționează răspunderea pentru
evicțiune potrivit art. 1337 - 1351 C. civ., ca obligație a vânzătorului în
cadrul acestui contract.
Va fi respinsă și
apărarea prin care se solicită exonerarea vânzătorului de răspundere pe motiv
că, contractul de vânzare-cumpărare nu prevede nici o clauză referitoare la
obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului. Răspunderea pentru
evicțiune există în temeiul legii chiar dacă nu este stipulată în contract.
Clauzele contractului se completează de drept cu dispozițiile imperative ale legii.
Prin convenție, părțile pot să agraveze, să micșoreze sau să înlăture obligația
de garanție pentru evicțiune dar o asemenea clauză nu poate fi decât expresă.
În lipsa unei clauze de exonerare a vânzătorului, înserată în contractul de
vânzare-cumpărare din 1997, obligația de garanție pentru evicțiune există în
temeiul legii.
Fiind îndeplinite
condițiile răspunderii pentru evicțiune, se pune problema întinderii
răspunderii, criticile de nelegalitate ale recurentului pârât sub acest aspect
fiind fondate.
Instanța de apel a
stabilit întinderea răspunderii cu încălcarea și aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 1344, prin raportare la art. 1341 C. civ. Potrivit textelor
invocate, în caz de evicțiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în
principal, la restituirea prețului, adică la restituirea prețului plătit, care
în cauză a fost un preț legal, inferior prețului de piață. Pe de altă parte,
potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune
interese iar art. 1344 C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca
evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să
plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii la
momentul evicțiunii, cu titlu de daune interese. Obligând vânzătorul la
despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului la momentul
evicțiunii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1344 C. civ.,
raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii
pentru evicțiune la restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt
dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru
între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul
evicțiunii.
Instanța de apel, cu
nesocotirea acestor dispoziții legale, a reținut pur și simplu valoarea de
circulație a imobilului la momentul evicțiunii ca despăgubire pentru evicțiune,
consemnând la pag. 8 din considerentele deciziei recurate, parag. 4 următoarele
"Cât privește acordarea valorii de circulație a imobilului și nu doar a
unui spor de valoare, Curtea reține că dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.,
care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială
prin fapta unui terț, sunt pe deplin aplicabile între părțile litigante
(…)". Totodată, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente,
instanța de apel reține, la pag. 9 din hotărâre, parag. 4, că "obligația
de restituire a contravalorii imobilului este cea de la data momentului
producerii evicțiunii".
Expertiza dispusă și
administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare
dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare -
1997 - și momentul evicțiunii 2008, ci a stabilit doar valoarea de circulație a
imobilului la epoca evicțiunii.
Față de aceste
considerente, considerând că situația de fapt nu este complet și corect
stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ.,
că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicțiune în raport cu aceste norme
legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac
a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9,
raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va
dispune admiterea recursului declarat de pârât și casarea deciziei recurate cu
trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Instanța de
rejudecare, va dispune efectuarea unei noi expertize care să stabilească
întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a
dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din
prețul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la care, în
măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru
între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - și
momentul evicțiunii - 2008 - ca diferență între valoarea de circulație la
momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii
contractului de vânzare cumpărare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva
Deciziei nr. 453/A din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă.
Casează decizia
recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 14 octombrie 2015.
Procesat de GGC - MI