ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2185/2015

Fondul și hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 17 februarie 2011, reclamanții S.I., S.C. și S.A.D. au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în subsidiar obligarea Municipiului București prin Primarul General, la plata valorii de circulație a apartamentului nr. 1 din București str. C., sector 1, dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la care au fost evinși de adevăratul proprietar în urma unui proces de revendicare.

Prin Sentința civilă nr. 777 din 5 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata sumei de 126.278 euro către reclamanți, în echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, precum și la 3.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Apelul și soluția instanței de apel în primul ciclu procesual: Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General și reclamanții.

Municipiul București prin Primarul General, în motivarea apelului, a arătat că nu are calitate procesuală pasivă și că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 C. civ. pentru evicțiune. A menționat că suma obținută din vânzarea apartamentului s-a constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, au fost invocate dispozițiile art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în care se arată că restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar. Pe fond, a invocat că trebuie să se acorde doar sporul de valoare, și nu valoarea de circulație a imobilului și să se aibă în vedere că prețul plătit în baza Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu.

Apelantul pârât a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reține culpa sa procesuală, iar în subsidiar, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recurenții reclamanți S.A.D., S.C. și S.I. au criticat sentința arătând că Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - are calitate procesuală pasivă, deoarece sumele încasate din vânzări au intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, constituit în temeiul dispozițiilor art. 13 art. 6 din Legea nr. 112/1995. S-a menționat că obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, respectiv Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că sunt îndeplinite condițiile pentru a se angaja răspunderea și anume existența tulburării de drept provenind de la un terț, tulburarea are o cauză anterioară vânzării și nu a fost cunoscută de către cumpărător la data încheierii contractului.

În al doilea motiv de apel, s-a arătat că obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul producerii evicțiunii, invocându-se dispozițiile art. 1344 C. civ., care prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii în timpul evicțiunii. Prin Decizia civilă nr. 348A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri. În privința apelului pârâtului Municipiul București, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 3246/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că în cauză nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

S-a mai reținut că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante și că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind terț față de acesta. Această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de putere de lucru judecat, reieșind astfel că legitimarea procesuală pasivă aparține în această speță, dată fiind hotărârea mai sus-menționată, vânzătorului din contract, care are obligația să garanteze pe reclamanți pentru evicțiune. Conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), reclamanții au dreptul să fie despăgubiți cu privire la imobilul pierdut, contractul lor de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, așa cum reiese chiar din hotărârea prin care aceștia au fost evinși, anume prin Decizia nr. 192/2008.

În privința apelului reclamanților, instanța de apel a constatat că prima critică privind invocarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, este neîntemeiată, având în vedere considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de către Municipiul București. Cu privirea la cea de-a doua critica, instanța de apel a reținut că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o dispoziție în sensul că valoarea de piață a imobilului ar fi cea de la momentul evicțiunii. O concluzie conform căreia reclamanții ar avea dreptul la valoarea de piață a bunului la momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea în revendicare îndreptată împotriva lor, și anume 17 aprilie 2008, nu ar putea fi acceptată, deoarece la acea dată, nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009 care a introdus art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Recursul și soluția instanței de recurs în primul ciclu procesual: Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții și pârâtul Municipiul București. Prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție. secția I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349 C. civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicțiune, în timp ce instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

Deși instanța de judecată a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, a omis a observa că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în situația reclamanților nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a soluționat irevocabil acțiunea având același obiect cu cea din prezenta cauză, purtată în contradictoriu numai cu Ministerul Finanțelor Publice, ocazie cu care s-a statuat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) al Legii nr. 10/2001, căci aceasta se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, situație care nu se regăsește în situația reclamanților din prezenta cauză. Această motivare a justificat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Considerând inaplicabilă legea specială, în mod implicit, prin Decizia nr. 3246/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că pretențiile reclamanților sunt supuse dispozițiilor de drept comun în materia evicțiunii. Prin urmare, dezlegările date asupra problemei temeiului juridic aplicabil în cazul pretențiilor reclamanților prin Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluționarea cauzei de față. Cu toate că a făcut referire la existența puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel s-a rezumat la a constata că aceasta se referă la legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București, căruia a apreciat că îi revine obligația de a garanta pentru evicțiune, fără a analiza criticile aduse de reclamanți cu privire la necesitatea evaluării despăgubirilor potrivit dreptului comun în materia evicțiunii.

Prezenta cauză a fost soluționată de ambele instanțe de fond prin aplicarea dispozițiilor legii speciale cu încălcarea autorității de lucru judecat dar și cu ignorarea temeiului juridic al prezentei acțiuni. Întrucât cauza nu a fost analizată din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., nu a avut loc o antamare a cauzei pe fond, ipoteză în care, potrivit art. 312 pct. 5 coroborat cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, s-a considerat că se impune admiterea recursului declarat de reclamanți și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, având în vedere că părțile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de recurs sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță de fond.

Recursul pârâtului Municipiul București s-a admis în mod formal, permițându-se astfel reluarea judecării cauzei din perspectiva altui temei juridic și valorificarea dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3246/2011, care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză. Apelul și soluția instanței de apel în cel de-al doilea ciclu procesual: În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4732/3/2012, fără a fi efectuate probatorii suplimentare. Prin Decizia nr. 453/A din 13 noiembrie 2014, Curtea a respins apelul pârâtului Municipiul București și a admis apelul reclamanților schimbând în parte sentința, în sensul obligării pârâtului Municipiului București la plata sumei de 272.556 euro către reclamanți, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Restul dispozițiilor sentinței au fost păstrate. Instanța de apel nu a administrat probe suplimentare, ci a procedat la verificarea existenței în cauză a probatoriului cu expertiză, pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului la data producerii evicțiunii. Reținând că expertiza a fost întocmită în primă instanță de către expert E.M.R., care a stabilit valoarea imobilului, la data evicțiunii, la 272.556 euro, că nu au fost contestate concluziile acestui raport de expertiză de către pârâtul Municipiul București și nici nu au făcut obiect al criticilor apelului, instanța de apel a valorificat această expertiză.

Asupra apelului pârâtului, instanța de apel a reținut în esență următoarele: Prin decizia de casare, s-a reținut că se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, Decizia civilă nr. 3246/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia legitimarea procesuală pasivă aparține Municipiului București, în privința obligației de a garanta pentru evicțiune pe cumpărătorii din contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în discuție. Prin urmare, motivul de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive, urmează a fi înlăturat ca nefondat. Cât privește acordarea valorii de circulație a imobilului, și nu doar a unui spor de valoare, Curtea reține că sunt pe deplin aplicabile, în raporturile dintre părți, dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Neexistând o hotărâre judecătorească prin care să se constate încheierea vânzării-cumpărării cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, devine aplicabil principiul potrivit căruia buna-credință a cumpărătorilor se prezumă. Această tulburare de drept este de natură să atragă răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală.

Soluția acordării de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului, este și în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea actuală a apartamentului de care a fost privată (cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 oct.2006). Relativ la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., Curtea a reținut că instanța de fond a procedat corect interpretând situația pârâtului ca fiind aceea de parte căzută în pretenții, căreia îi revine obligația de suportare a cheltuielilor procesului câștigat de partea adversă, nefiind indicate, nici identificate motive de reducere a cuantumului acestora în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pronunțându-se asupra apelului reclamanților, critica privind invocarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă de instanța de apel ca neîntemeiată, pentru considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de către pârât, apreciindu-se că nu se impune reluarea lor.

În privința criticii reclamanților legată de contravaloarea imobilului, se reține că prin raportul de expertiză întocmit în primă instanță, a fost calculată la suma de 272.556 euro, valoarea imobilului la data rămânerii irevocabile a hotărârii de obligare a reclamanților să predea imobilul adevăratului proprietar (Decizia nr. 192R din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a), concluziile expertizei nefiind contestate de către pârât nici în primă instanță, nici prin apel. Dispozițiile art. 1344 C. civ. prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Curtea constată că obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul producerii evicțiunii. Astfel, reclamanții sunt îndreptățiți a primi valoarea dobândită de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare. Ca urmare, observând că valoarea despăgubirilor stabilită în această fază procesuală, este superioară cuantumului acordat de prima instanță, Curtea a admis apelul reclamanților, obligând pârâtul Municipiul București la plata sumei de 272.556 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Municipiul București a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.480 RON. Recursul și soluția instanței de recurs în al doilea ciclu procesual: Împotriva Deciziei nr. 453/A din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susținând în esență că soluția instanței de apel este întemeiată pe aplicarea eronată a dispozițiilor C. civ. care reglementează răspunderea pentru evicțiune, atât sub aspectul persoanei răspunzătoare, cât și sub aspectul întinderii răspunderii. Recurentul susține că acțiunea de față este una în pretenții, respectiv obținerea unei sume de bani care, potrivit Legii 112/1995 și H.G.

nr. 20/1996, nu a intrat în bugetul Primăriei Municipiului București, ci a intrat în contul Ministerului Finanțelor Publice. Pe de altă parte, având în vedere ca imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, plata acestei sume trebuie să se facă de către Ministerul Finanțelor Publice. Nu mai există unitate deținătoare deoarece imobilul a fost restituit adevăraților proprietari, astfel încât sumele cuvenite reclamanților vor fi suportate de către Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului. Pe fond, recurentul susține că, în cazul răspunderii pentru evicțiune provenind din fapta unui terț, pentru a fi antrenată răspunderea vânzătorului în condițiile dreptului comun este necesară îndeplinirea a trei condiții: tulburarea din partea terțului - o tulburare de drept, tulburarea din partea terțului să aibă o cauză anterioară vânzării și necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător.

Ca urmare, Municipiul București nu poate fi obligat să răspundă pentru evicțiune atâta timp cât Statul, prin legi succesive, l-a obligat să închirieze și ulterior să vândă imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1948 - 1989. Pe de altă parte, cumpărătorii cunoșteau, la momentul în care au cumpărat, că își asumă un risc, din moment ce după 1989 au fost nenumărate discuții referitoare la situația juridică a acestor imobile, precum și la modalitatea prin care foștii proprietari puteau să reintre în posesia lor, în urma unor astfel de dezbateri fiind adoptate Legile nr. 18/1991, nr. 112/1995 și nr. 10/2001. Astfel, cumpărătorii nu pot invoca faptul că s-au simțit ocrotiți de dispozițiile Legii nr. 112/1995, din moment ce cadrul legislativ din acea perioada era foarte instabil, numeroase legi importante suferind nenumărate modificări în perioade scurte de timp.

În acest context, reclamanții a avut cunoștință de pericolul evicțiunii și încheind contractul de vânzare-cumpărare au acceptat acest risc. Astfel, problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având un caracter aleatoriu. Chiar în contextul răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun, evicțiunea totală presupune în primul rând, restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, așa cum au solicitat reclamanții.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind garanția pentru evicțiune ar presupune ca la stabilirea sporului de valoare să se ia în calcul următorii indicatori: stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferență arătate mai sus.

În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, întrucât acestea au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător. Față de cele arătate ar fi absurd ca din bugetul local să se plătească reclamanților suma exagerata de 272.556 euro, în condițiile în care au plătit la achiziționarea imobilului o suma derizorie.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Cu privire la primul aspect, în cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive prevăzute de art. 9, prețul vânzării fiind stabilit pe criterii de protecție socială, foarte mic în comparație cu valoarea reală, existând un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, prin stabilirea următoarelor: în funcție de prețul plătit la achiziționarea bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu, și nicidecum nu trebuie să se speculeze în sensul obținerii unor avantaje materiale . Așadar, în situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Pe de altă parte, contractul de vânzare cumpărare nu prevede nici o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, contractul prevăzând drepturile și obligațiile părților care se completează cu drepturile și obligațiile ce decurg din Legea nr. 112/1995. Altfel, s-ar favoriza îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei care a dobândit imobilul în condițiile Legii nr. 112/1995, la prețuri preferențiale, chiar derizorii și în nici un caz la valoarea de circulație al imobilului la acel moment. Recurenții au solicitat admiterea recursului și schimbarea deciziei în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată. Recursul, ale cărui motive de nelegalitate se încadrează în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. de la 1865, este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Cât privește primul motiv de recurs, susținând că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să răspundă pentru evicțiune, recurentul Municipiul București a invocat în esență lipsa sa de calitate procesuală pasivă. Acest motiv de nelegalitate va fi analizat cu prioritate fiind o excepție dirimantă. Cât privește persoana răspunzătoare pentru evicțiune, corect instanța de apel a apreciat că răspunderea este în sarcina vânzătorului, potrivit dreptului comun - art. 1337 din C civ. de la 1864, iar nu Ministerului Finanțelor Publice cum susține recurentul, această chestiune a lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice intrând în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 3246/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat irevocabil acțiunea având același obiect cu cea din prezenta cauză, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, având însă un alt temei juridic, prilej cu care a statuat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, care se referă la restituirea prețului imobilelor în care cumpărătorii au fost evinși în contractele de vânzare-cumpărare care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, situație în care nu se regăsesc reclamanții din prezenta cauză. Această motivare a justificat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Considerând inaplicabilă legea specială, care reglementează o răspundere pentru evicțiune derogatorie de la dreptul comun atât sub aspectul persoanei răspunzătoare, cât și sub aspectul întinderii răspunderii, în mod implicit, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că pretențiile reclamanților nu ar putea fi circumscrise decât dispozițiilor de drept comun în materia evicțiunii: art. 1337 și următoarele C. civ. de la 1864. Prin urmare, dezlegările date asupra temeiului juridic aplicabil în cazul pretențiilor reclamanților prin Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluționarea cauzei de față, așa cum de altfel a reținut prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în primul ciclu procesual.

Cum temeiul juridic al acțiunii în prezenta cauză îl reprezintă art. 1337 și următoarele C. civ., chestiune intrată în puterea lucrului judecat, corect s-a reținut calitatea procesuală a vânzătorului, potrivit art. 1337 C. civ., respectiv Municipiul București, independent de faptul că sumele încasate cu titlu de preț au intrat sau nu în patrimoniul său, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte în contract. Prin urmare, acest motiv de recurs, referitor în esență la lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, urmează a fi respins. Este însă fondat cel de-al doilea motiv de recurs sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 1344 C. civ. de la 1864. Recurentul invocă neîndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune dar și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1344 C. civ.

în stabilirea întinderii răspunderii. Condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune sunt îndeplinite pentru cele ce se vor arăta în continuare: Se susține că Municipiul București nu poate fi obligat să răspundă pentru evicțiune atâta timp cât statul, prin legile adoptate, l-a obligat să vândă imobilele aflate în administrarea sa, imobile preluate în perioada regimului comunist. Apărarea nu poate fi primită câtă vreme, potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde de evicțiunea totală sau parțială față de cumpărător. Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, nu poate exonera pe vânzător de răspundere, mai ales că vânzătorul este o autoritate a statului iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de fi despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că și-a exercitat un drept acordat de o lege specială, de protecție.

Recurentul invocă și neîndeplinirea condiției necunoașterii cauzei evicțiunii pentru a opera răspunderea pentru evicțiune, ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 1340 C. civ. Nu este dovedit că la momentul la care au cumpărat - 1997 - reclamanții ar fi cunoscut pericolul evicțiunii. Reclamanții nu puteau prevedea adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar putea anihila actele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și în afară de aceasta, ei au fost evinși într-o acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe compararea de titluri, în care s-a dat prevalență titlului vechiului proprietar în fața titlului reclamanților ce-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare întemeiat pe Legea 112/1995, acțiune în revendicare finalizată prin Decizia nr. 192/R/2008 a Curții de Apel București.

Acțiunea în revendicare a fost promovată la 3 noiembrie 2006, mult mai târziu în raport cu data contractului de vânzare-cumpărare - aprilie 1997 și deci nu se poate aprecia că vânzătorul, cunoscând posibilitatea de a fi evins, și-a asumat pericolul evicțiunii, potrivit art. 1340 C. civ. Nu poate fi primită afirmația potrivit căreia contractul ar avea un caracter aleatoriu și deci nu ar opera răspunderea pentru evicțiune. Contractul de vânzare-cumpărare în cauză este un contract comutativ, în care existența și întinderea obligațiilor reciproce este cunoscută chiar de la momentul încheierii sale, reglementat de dispozițiile Legii nr. 112/1995 care se completează cu dispozițiile art. 1312 - 1370 din C. civ.

de la 1864, astfel încât funcționează răspunderea pentru evicțiune potrivit art. 1337 - 1351 C. civ., ca obligație a vânzătorului în cadrul acestui contract. Va fi respinsă și apărarea prin care se solicită exonerarea vânzătorului de răspundere pe motiv că, contractul de vânzare-cumpărare nu prevede nici o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului. Răspunderea pentru evicțiune există în temeiul legii chiar dacă nu este stipulată în contract. Clauzele contractului se completează de drept cu dispozițiile imperative ale legii. Prin convenție, părțile pot să agraveze, să micșoreze sau să înlăture obligația de garanție pentru evicțiune dar o asemenea clauză nu poate fi decât expresă.

În lipsa unei clauze de exonerare a vânzătorului, înserată în contractul de vânzare-cumpărare din 1997, obligația de garanție pentru evicțiune există în temeiul legii. Fiind îndeplinite condițiile răspunderii pentru evicțiune, se pune problema întinderii răspunderii, criticile de nelegalitate ale recurentului pârât sub acest aspect fiind fondate. Instanța de apel a stabilit întinderea răspunderii cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1344, prin raportare la art. 1341 C. civ. Potrivit textelor invocate, în caz de evicțiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în principal, la restituirea prețului, adică la restituirea prețului plătit, care în cauză a fost un preț legal, inferior prețului de piață.

Pe de altă parte, potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune interese iar art. 1344 C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii la momentul evicțiunii, cu titlu de daune interese. Obligând vânzătorul la despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii pentru evicțiune la restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii.

Instanța de apel, cu nesocotirea acestor dispoziții legale, a reținut pur și simplu valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii ca despăgubire pentru evicțiune, consemnând la pag. 8 din considerentele deciziei recurate, parag. 4 următoarele "Cât privește acordarea valorii de circulație a imobilului și nu doar a unui spor de valoare, Curtea reține că dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, sunt pe deplin aplicabile între părțile litigante (…)". Totodată, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, instanța de apel reține, la pag. 9 din hotărâre, parag.

4, că "obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la data momentului producerii evicțiunii". Expertiza dispusă și administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - și momentul evicțiunii 2008, ci a stabilit doar valoarea de circulație a imobilului la epoca evicțiunii. Față de aceste considerente, considerând că situația de fapt nu este complet și corect stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicțiune în raport cu aceste norme legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc.

civ., în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârât și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Instanța de rejudecare, va dispune efectuarea unei noi expertize care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din prețul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - și momentul evicțiunii - 2008 - ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 453/A din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2015. Procesat de GGC - MI