ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 285/2017

Decizia nr. 285/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 17 februarie 2011, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâților Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiului București, prin Primarul General, la plata valorii de circulație a apartamentului nr. 1 din București sector 1, dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la care au fost evinși de adevăratul proprietar în urma unui proces de revendicare finalizat prin pronunțarea Deciziei civile nr. 192 din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel București.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, printr-o acțiune anterioară îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, au solicitat recunoașterea dreptului lor de a fi despăgubiți cu valoarea de circulație a apartamentului în condițiile și pe temeiul Legii nr. 1/2009, acțiune care însă a fost respinsă în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că, nefiind anulat contractul lor de vânzare-cumpărare a imobilului, vânzătorul este cel care răspunde pentru evicțiunea suferită, în conformitate cu prevederile art. 1344 C. civ., Ministerul Finanțelor Publice nejustificând calitate procesuală pasivă într-o astfel de acțiune.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 777 din 05 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, a admis în parte cererea și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata sumei de 126.278 euro către reclamanți, în echivalent lei, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, precum și la plata a 3700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În argumentarea soluției sale, prima instanță a reținut că argumentele regăsite în cuprinsul Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție justifică lipsa calității procesuale a pârâtului Statul român deoarece s-a reținut cu putere de lucru judecat prin această hotărâre judecătorească faptul că cel ținut să răspundă pentru evicțiune este vânzătorul, respectiv Municipiul București.

Pe fondul cauzei s-a arătat că, întrucât reclamanții au fost evinși de proprietatea lor, dobândită în temeiul uni contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună credință, se cuvine a fi despăgubiți în temeiul art. 50

1

în Legea nr. 10/2001, la nivelul valorii de piață la zi a imobilului (determinat la data expertizei, iar nu la data evicțiunii, respectiv aprilie 2008, întrucât s-ar ajunge la o aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 50

1

în Legea nr. 10/2001, introduse în corpul legii abia în anul 2009, prin Legea nr. 1/2009), astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, dar și reclamanții.

Municipiul București, prin Primarul General, a susținut, în motivarea apelului, că nu are calitate procesuală pasivă și că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 C. civ. pentru evicțiune. A menționat că suma obținută din vânzarea apartamentului s-a constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice și a invocat dispozițiile art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, susținând că restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar. Pe fond, a invocat că trebuie să se acorde doar sporul de valoare și nu valoarea de circulație a imobilului, și să se aibă în vedere că prețul plătit în baza Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu. Apelantul pârât a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reține culpa sa procesuală, iar în subsidiar, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Reclamanții C., B. și A. au criticat sentința, arătând că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă deoarece sumele încasate din vânzări au intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, constituit în temeiul dispozițiilor art. 13 art. 6 din Legea nr. 112/1995. Obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, respectiv Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind îndeplinite în cauză condițiile pentru a se angaja răspunderea, respectiv existența tulburării de drept provenind de la un terț, tulburarea are o cauză anterioară vânzării și nu a fost cunoscută de către cumpărător la data încheierii contractului. Cât privește obligația de restituire a contravalorii imobilului, aceasta este cea de la momentul producerii evicțiunii, invocându-se dispozițiile art. 1344 C. civ., care prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 348A din 05 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate ambele apeluri, reținând că prin Decizia nr. 3246/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în cauză nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se poate justifica, în privința pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, calitatea procesuală pasivă, acesta nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de putere de lucru judecat, iar potrivit dezlegărilor acesteia, legitimarea procesuală pasivă aparține vânzătorului din contract, care are obligația să garanteze pe reclamanți pentru evicțiune.

Conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), reclamanții au dreptul să fie despăgubiți cu privire la imobilul pierdut, contractul lor de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, așa cum reiese chiar din hotărârea prin care aceștia au fost evinși, anume prin Decizia nr. 192/2008.

În privința apelului reclamanților, instanța de apel a reținut că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o dispoziție în sensul că valoarea de piață a imobilului ar fi cea de la momentul evicțiunii. O concluzie conform căreia reclamanții ar avea dreptul la valoarea de piață a bunului la momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea în revendicare îndreptată împotriva lor, și anume 17 aprilie 2008, nu ar putea fi acceptată, deoarece la acea dată nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009 care a introdus art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis ambele recursuri declarate împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349 C. civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicțiune, în timp ce instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

Deși instanța de judecată a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, a omis a observa că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în situația reclamanților nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a soluționat irevocabil acțiunea având același obiect cu cea din prezenta cauză, purtată în contradictoriu numai cu Ministerul Finanțelor Publice, ocazie cu care s-a statuat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2), (2

1

) și (3) ale Legii nr. 10/2001, căci aceasta se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, situație care nu se regăsește în situația reclamanților din prezenta cauză. Această motivare a justificat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Considerând inaplicabilă legea specială, în mod implicit, prin Decizia nr. 3246/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că pretențiile reclamanților sunt supuse dispozițiilor de drept comun în materia evicțiunii. Prin urmare, dezlegările date asupra problemei temeiului juridic aplicabil în cazul pretențiilor reclamanților prin Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluționarea cauzei de față.

Cu toate că a făcut referire la existența puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel s-a rezumat la a constata că aceasta se referă la legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București, căruia a apreciat că îi revine obligația de a garanta pentru evicțiune, fără a analiza criticile aduse de reclamanți cu privire la necesitatea evaluării despăgubirilor potrivit dreptului comun în materia evicțiunii.

S-a constatat că litigiul a fost soluționat de ambele instanțe de fond prin aplicarea dispozițiilor legii speciale, cu încălcarea autorității de lucru judecat, dar și cu ignorarea temeiului juridic al acțiunii, așa cum a fost indicat de reclamanți.

Întrucât cauza nu a fost analizată din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., nu a avut loc o antamare a cauzei pe fond, ipoteză în care, potrivit art. 312 pct. 5 coroborat cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, s-a considerat că se impune admiterea recursului declarat de reclamanți și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, având în vedere că părțile nu au solicitat în mod expres prin cererea de recurs sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță de fond.

Recursul pârâtului Municipiul București a fost admis în mod formal, permițându-se astfel reluarea judecării cauzei din perspectiva altui temei juridic și valorificarea dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3246/2011, care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, fără a fi efectuate probatorii suplimentare.

Prin Decizia nr. 453A din 13 noiembrie 2014, Curtea a respins apelul pârâtului Municipiul București și a admis apelul reclamanților, schimbând în parte sentința, în sensul obligării pârâtului Municipiului București la plata sumei de 272.556 euro către reclamanți, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune. Restul dispozițiilor sentinței au fost păstrate.

Fără a administra probe suplimentare, instanța de apel a valorificat concluziile (despre care a reținut că nu au fost contestate) ale expertizei administrate în primă instanță de expert D., care a stabilit valoarea imobilului la data evicțiunii, la suma de 272.556 euro.

Cât privește acordarea valorii de circulație a imobilului, și nu doar a unui spor de valoare, instanța de apel a reținut că sunt pe deplin aplicabile în raporturile dintre părți dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Neexistând o hotărâre judecătorească prin care să se constate încheierea vânzării-cumpărării cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, buna-credință a cumpărătorilor se prezumă, iar tulburarea de drept suferită de aceștia este de natură să atragă răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală. Soluția acordării de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului este și în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea actuală a apartamentului de care a fost privată (cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006).

Dispozițiile art. 1344 C. civ. prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, și excedentele valorii în timpul evicțiunii. Astfel fiind, obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul producerii evicțiunii, reclamanții fiind îndreptățiți a primi valoarea dobândită de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare.

Ca urmare, observând că valoarea despăgubirilor stabilită în această fază procesuală, este superioară cuantumului acordat de prima instanță, Curtea a admis apelul reclamanților, obligând pârâtul Municipiul București la plata sumei de 272.556 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Relativ la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că instanța de fond a procedat corect interpretând situația pârâtului ca fiind aceea de parte căzută în pretenții, căreia îi revine obligația de suportare a cheltuielilor procesului câștigat de partea adversă, nefiind indicate și nici identificate motive de reducere a cuantumului acestora în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Municipiul București a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.480 lei.

Prin Decizia civilă nr. 2185 din 14 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârât împotriva hotărârii instanței de apel, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a arătat din nou că răspunderea pentru evicțiune în cazul dedus judecății este în sarcina vânzătorului, potrivit dreptului comun - art. 1337 din C. civ. de la 1864, iar nu a Ministerului Finanțelor Publice, chestiunea lipsei calității procesuale pasive a MFP intrând în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 3246/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sunt obligatorii în rejudecare și dezlegările date prin aceeași decizie asupra temeiului juridic aplicabil în cazul pretențiilor reclamanților, după cum s-a reținut și prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în primul ciclu procesual.

Apreciindu-se că în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii pârâtului pentru evicțiune, instanța de recurs a reținut caracterul fondat al criticii vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1344 C. civ. de la 1864, sub aspectul determinării întinderii răspunderii deoarece, potrivit art. 1344 și art. 1341 C. civ., în caz de evicțiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în principal, la restituirea prețului plătit, care în cauză a fost un preț legal, inferior prețului de piață. Pe de altă parte, potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune interese iar art. 1344 C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii la momentul evicțiunii, cu titlu de daune interese. Obligând vânzătorul la despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii pentru evicțiune la restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii.

Cu nesocotirea acestor dispoziții legale, instanța de apel a reținut valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii ca despăgubire pentru evicțiune și cu aplicarea greșită a acelorași dispozițiilor legale a reținut, la pag. 9 din hotărâre, paragraful 4, că "obligația de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul producerii evicțiunii".

Expertiza dispusă și administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - și momentul evicțiunii 2008, ci a stabilit doar valoarea de circulație a imobilului la epoca evicțiunii.

Față de aceste considerente, apreciind că situația de fapt nu este complet și corect stabilită prin raportare la dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicțiune în raport cu aceste norme legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât și a casat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, dând îndrumarea pentru instanța de trimitere să procedeze la efectuarea unei noi expertize care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - și momentul evicțiunii - 2008 - ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012**, instanța de rejudecare procedând la suplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză de specialitate pentru actualizarea prețului plătit de apelanții reclamanți la încheierea contractului de vânzare cumpărare, stabilirea valorii de circulație a imobilului la data încheierii contractului de vânzare cumpărare (16 aprilie 1997), stabilirea valorii de circulație a imobilului la data evicțiunii (2008), identificarea și evaluarea îmbunătățirilor necesare și utile și calcularea sporului de valoare dobândit de imobil între data încheierii contractului de vânzare cumpărare și data evicțiunii, în situația în care există un astfel de spor.

Prin Decizia nr. 772A din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva Sentinței civile nr. 777/5 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București și a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că l-a obligat pe acesta să plătească reclamanților 287.556 lei cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune, celelalte dispoziții ale hotărârii fiind menținute.

Argumentându-și soluția, instanța de apel a precizat că judecata sa s-a raportat, în primul rând, la dezlegările obligatorii ale instanței de casare, care a reținut cu putere de lucru judecat că, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii pentru evicțiune, rămânând de stabilit, de către instanța de rejudecare, întinderea acestei răspunderi în raport de componentele sale, prevăzute de art. 1334 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 1341 C. civ.

Dezlegările pe acest aspect fiind obligatorii pentru instanța de rejudecare în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., analiza instanței de rejudecare privește doar întinderea răspunderii civile pentru evicțiune.

Sub acest aspect, au fost reținute dispozițiile art. 1337 C. civ., art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., potrivit cărora, în caz de evicțiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune interese constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.

Raportându-se la concluziile expertului E. (ce a efectuat expertiza în rejudecare), instanța de apel a reținut că prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu indicele de inflație, este în sumă de 378.464.922 ROL, valoarea de circulație de la data contractului de vânzare-cumpărare fiind de 183.109.519 ROL (25.740 dolari SUA), valoare care, actualizată la data evicțiunii, constă în suma de 278.462 RON (76.978 euro). Prin același raport de expertiză au fost identificate îmbunătățirile necesare și utile realizate de apelanții reclamanți, a căror valoare a fost calculată la suma de 90.483 RON (25.018 euro).

Expertul a stabilit că valoarea de circulație a imobilului la data evicțiunii (17 aprilie 2008) este de 528.171 RON (146.000 euro). S-a apreciat, raportat la dezlegările obligatorii ale instanței de casare, că valoarea de circulație a imobilului de la data evicțiunii, stabilită prin expertiza realizată în primul ciclu procesual (1.221.568 lei) nu a intrat în putere de lucru judecat, astfel cum au susținut apelanții reclamanți, unul dintre motivele casării fiind chiar stabilirea greșită a despăgubirilor datorate pentru evicțiune și necesitatea efectuării unei expertize care să stabilească întinderea acestei răspunderi raportat la componentele legale prevăzute de art. 1341 și 1344 C. civ.

Or, prin raportul de expertiză întocmit cu prilejul rejudecării apelurilor, s-a stabilit o valoare de circulație a imobilului la data evicțiunii (17 aprilie 2008) de 528.171 RON (146.000 euro), aceasta fiind valoarea la care instanța de apel s-a raportat, pentru determinarea despăgubirilor cuvenite reclamanților.

Sporul de valoare dobândit de imobil (valoarea de circulație de la data evicțiunii minus valoarea de circulație de la data contractului de vânzare cumpărare, actualizată la data evicțiunii) este de 249.709 RON (528.171 RON - 278.462 RON).

Potrivit dispozițiilor art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ. și art. 1344 C. civ., răspunderea vânzătorului pentru evicțiune se compune din prețul plătit, actualizat cu indicele de inflație la care se adaugă sporul de valoare dobândit de imobil, astfel încât, în cauză, valoarea totală a despăgubirilor pentru evicțiune este de 287.556 lei (37.846 RON + 249.709 RON).

Cum suma este mai mică decât cea stabilită de instanța de fond, și făcând aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța a respins apelul formulat de apelanții reclamanți și a admis apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General, a schimbat în parte sentința apelată și a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 287.556 lei cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții B., C., D., în nume propriu și ca succesori ai reclamantului A., decedat pe parcursul celei de-a treia rejudecări în apel a cauzei, și pârâtul Municipiul București prin Primar General.

1) Prin recursul formulat de reclamanții B., C. și D. s-a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată decizia instanței de apel, în sensul obligării Municipiului București, prin Primarul General, la plata sumei de 1.071.435 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Potrivit recurenților, soluția la care a ajuns instanța de apel este consecința încălcării, pe de o parte, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, iar, pe de altă parte, a dispozițiilor art. 1344 coroborat cu art. 1341 C. civ., privitor la răspunderea pentru evicțiune. Argumentele recurenților au fost susținute prin următoarele critici:

- Decizia civilă nr. 2185 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casației și Justiție a stabilit modalitatea de determinare a despăgubirilor, impunând o formulă de calcul pe care instanța de apel să o aibă în vedere la rejudecare, formulă cu privire la care instanța de apel a avut propria interpretare, deși decizia de casare era atât obligatorie, cât și clară.

Potrivit recurenților, instanța de trimitere avea ca sarcină refacerea raportului de expertiză, ceea ce a și dispus, iar la termenul din 23 februarie 2016 a încuviințat obiectivele apelanților, printre care la nr. 3, și pe cel privind "stabilirea cuantumului despăgubirii ce urmează a fi plătită apelanților - reclamanți, ca întindere a evicțiunii, compusă din prețul plătit la încheierea contractului, actualizat cu indicele de inflație, la care se adaugă sporul de valoare calculat ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii (1.221,568 lei stabilită în primul ciclu procesual) și valoarea de circulație la momentul dobândirii dreptului de proprietate."

Susțin recurenții că instanța ar fi dispus acest obiectiv având în vedere suma de 1.221.568 lei ca reprezentând valoarea imobilului la momentul evicțiunii potrivit expertizei D., deoarece aceasta a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, hotărârile primelor instanțe nefiind desființate în raport de sumele stabilite prin expertiză, ci de întinderea răspunderii vânzătorului, cu respectarea dispozițiilor art. 1344 coroborat cu art. 1341 C. civ., privind părțile componente ale despăgubirilor ce urmează a fi încasate și nu în raport de metodele de calcul folosite de expert, care nu au făcut obiectul criticii niciuneia dintre părți.

Expertul nou desemnat, E., a arătat doar că nu-și însușește valoarea obținută anterior, apreciind că expertul D. ar fi aplicat niște indici ce nu ar putea fi invocați, dar și că ar fi aplicat un curs valutar eronat. Însă atribuțiile d-nei expert E. nu erau de control, aceasta având doar o opinie diferită față de precedentul expert, instanța sau părțile neputând avea certitudinea care dintre cei doi experți a procedat corect, respectiv incorect.

Instanța de apel a admis și obiecțiunile apelanților, cerând expertului refacerea calculului despăgubirilor în raport de valoarea de 1.221.568 lei, însă prin decizia pronunțată a acordat suma de 287.556 lei, considerând că valoarea stabilită în primul ciclu procesual nu a intrat în puterea lucrului judecat, fără a argumenta raționamentul expus.

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1344 coroborate cu cele ale art. 1341 C. civ., situația de fapt nefiind corect stabilită prin raportare la decizia de casare nr. 2185 din 14 octombrie 2015.

În acest sens, recurenții au susținut că răspunderea pentru evicțiune presupune plata unei sume compusă din prețul plătit la încheierea contractului, actualizat cu indicele de inflație, la care se adaugă sporul de valoare calculat ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii (1.221.568 lei) și valoarea de circulație la momentul dobândirii dreptului de proprietate, cu adăugarea valorii îmbunătățirilor necesare și utile pe care expertul le-a calculat la valoarea de 90.483 lei. 37.846 lei + (1.221.568 lei - 278.462 lei)+ 90.483 = 1.071.435 lei.

În alte cuvinte, în conformitate cu dispozițiile deciziei de casare nr. 2185 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel trebuia să dispună obligarea Municipiului București la plata unei sume, reprezentând despăgubiri în cuantum de 1.071.435 lei, motiv pentru care se impune admiterea recursului, cu consecința modificării Deciziei civile nr. 772A/2016 și obligarea intimatului - pârât la plata tuturor cheltuielilor de judecată

2) Prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București, reprezentat legal prin Primarul General a fost criticată pentru nelegalitate decizia instanței de apel, susținându-se, în esență, că și judecata după casare ce a avut loc a interpretat și aplicat eronat dispozițiile Codului civil care guvernează materia răspunderii pentru evicțiune.

Potrivit acestui recurent, nelegalitatea hotărârii decurge din următoarele critici:

- Instanța de apel a dispus angajarea răspunderii sale pentru evicțiune cu nesocotirea dispozițiilor art. 1351 C. civ. - "dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanță cu evingătorul său, fără să cheme în cauză pe vânzător, și a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicțiune, de va proba că erau mijloace să câștige judecata."

Or, reclamanții nu au înțeles să formuleze cerere de chemare în garanție în procesul de revendicare promovat de foștii proprietari.

- angajarea răspunderii recurentului pentru evicțiune a avut loc cu nesocotirea prevederilor art. 1341 și 1344 C. civ. întrucât la stabilirea excedentelor valorii din timpul evicțiunii instanța de apel nu a avut în vedere faptul că în această categorie nu intră și îmbunătățirile voluptorii aduse imobilului în epoca evicțiunii.

Recurentul susține că nu au fost diferențiate îmbunătățirile voluptorii de cele necesare și utile, iar aceste îmbunătățiri au adus un spor de valoare imobilului dobândit fostului proprietar și nu de Municipiului București.

Așadar, în mod greșit instanța de apel a stabilit sporul de valoare dobândit de imobil la valoarea de 249.709 lei, ca fiind valoarea de circulație de la data evicțiunii minus valoarea de circulație de la data contractului de vânzare-cumpărare, actualizată la data evicțiunii, fără a se diferenția îmbunătățirile necesare și utile de cele voluptorii.

De asemenea, greșit s-a adăugat la suma arătată, valoarea de 37.846 lei, sumă ce nu se regăsește în valorile stabilite cu ocazia efectuării raportului de expertiza.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se și judecata cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea deduc judecății critici nefondate.

În ceea ce privește recursul reclamanților, cea dintâi critică a susținut nesocotirea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 2185 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit modalitatea de determinare a despăgubirilor ce li se cuvin în urma evicțiunii, impunând o formulă de calcul pe care instanța de apel să o aibă în vedere la rejudecare, dar asupra căreia aceasta a avut propria interpretare.

În concret, recurenții pretind că această nesocotire s-a produs prin aceea că instanța de apel nu s-a raportat, în calculul despăgubirilor, la suma de 1.221.568 lei - reprezentând valoarea imobilului de la momentul evicțiunii determinat prin expertiza judiciară efectuată în cel dintâi ciclu procesual al cauzei de expert D. -, ci la suma de 528.171 RON, având aceeași semnificație, dar care a fost determinată de noul expert (E.) ce nu avea atribuții de control asupra primei expertize.

Critica este nefondată, neexistând nici un argument care să îndreptățească afirmația recurenților în sensul că suma de 1.221.568 lei ar fi fost stabilită cu putere de lucru judecat în cel dintâi ciclu procesual al cauzei ca reprezentând valoarea de circulație a imobilului la data evicțiunii și că, astfel fiind, ca element câștigat litigiului, s-ar fi impus în mod obligatoriu judecăților ulterioare ce au avut loc, inclusiv în cea supusă cenzurii pe calea actualului recurs.

Este adevărat că ceea ce a stat la baza desființării Deciziei civile nr. 453A din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (cea dintâi hotărâre pronunțată în cauză care a făcut o evaluare a fondului pretențiilor deduse judecății în raport de temeiul de drept comun indicat, art. 1344 C. civ., subsecvent deciziei de casare nr. 1691 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) nu a fost valoarea în sine a despăgubirii determinată pe baza primei expertize, ci modalitatea de determinare a întinderii despăgubirii cuvenită celui evins, despre care ultima decizie de casare (nr. 2185 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a apreciat că trebuie să se realizeze în raport de dispozițiile art. 1344 și art. 1341 C. civ. și în conținutul indicat de aceste norme.

Este, însă, la fel de adevărat că, și necontestată de părțile litigante fiind, cea dintâi expertiză judiciară administrată în primul ciclu procesual al cauzei - care nu evaluase toate elementele necesare determinării despăgubirii cuvenită reclamanților în componentele indicate de art. 1344 și 1341 C. civ. - nu dobândise în ansamblul litigiului statut de element câștigat cauzei care să se impună judecăților viitoare din rejudecare cu putere de lucru judecat, după cum fără temei pretind recurenții-reclamanți, întrucât nimic din cele relevate ori determinate prin această probă nu a fost reținut prin deciziile de casare pronunțate în cauză (și în special, prin Decizia nr. 2185 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cea care a dezlegat chestiunea întinderii răspunderii pârâtului pentru evicțiune) ori nu a sprijinit raționamentele și dezlegările date de instanța de recurs, care au vizat, de altfel, problemele de drept incidente, în raport de pretențiile deduse judecății.

În plus, aprecierea instanței de rejudecare în sensul că valoarea de circulație a imobilului de la data evicțiunii, stabilită prin expertiza realizată în primul ciclu procesual (de 1.221.568 lei) nu a intrat în puterea de lucru judecat a fost îndreptățită și de îndrumarea dată de instanța de casare ce a pronunțat Decizia nr. 2185 din 14 octombrie 2015 care, reținând că "Expertiza dispusă și administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (1997) și momentul evicțiunii (2008), ci a stabilit doar valoarea de circulație a imobilului la epoca evicțiunii", a dispus ca instanța de rejudecare să administreze o nouă expertiză care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ.

Fiind vorba de efectuarea unei noi expertize, aceasta presupunea, de principiu, ca expertul desemnat, altul decât cel ce efectuase expertiza în primul ciclu procesual, să realizeze propriile determinări asupra elementelor componente în raport de care avea să se determine despăgubirea cuvenită reclamanților, evocate în decizia de casare. Eventual, doar pentru rațiuni de economisire de mijloace financiare și timp acesta putea "împrumuta" parte din determinările realizate deja prin cea dintâi expertiză judiciară (cum ar fi valoarea de circulație a apartamentului la data evicțiunii), în măsura în care metoda și criteriile folosite ar fi fost cele utilizate și de cel de-al doilea expert desemnat.

Împotriva acestui curs firesc, reclamanții "au reușit" să impună instanței de apel, ca unul din obiectivele noii expertize administrate după casare, "stabilirea cuantumului despăgubirii ce urmează a fi plătită apelanților, ca întindere a evicțiunii, compusă din prețul plătit la încheierea contractului, actualizat cu indicele de inflație, la care se adaugă sporul de valoare calculat ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii (1.221.568 lei) și valoarea de circulație la momentul dobândirii dreptului de proprietate".

Noul expert desemnat însă a arătat argumentat de ce nu-și poate însuși valoarea de circulație a imobilului de la momentul evicțiunii, determinată prin expertiza din primul ciclu procesual al cauzei (în sumă de 1.221.568 lei), arătând că s-au folosit indici de raportare care nu sunt elaborați de instituțiile abilitate ale statului (INCERC, MLPTL, INS) și întrucât valoarea astfel obținută a fost raportată la cursul de schimb de la data efectuării expertizei, iar nu de la data evicțiunii.

Astfel fiind, noul expert a realizat propriile determinări ale elementelor menționate în cuprinsul dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ., pe baza cărora a răspuns cerințelor instanței, reținând că valoarea de circulație a imobilului la data evicțiunii (17 aprilie 2008), care a inclus și îmbunătățirile necesare și utile (a căror valoare separată a fost de 90.483 RON) este de 528.171 RON.

În circumstanțele arătate, a procedat în mod legal instanța de apel care a validat expertiza administrată în rejudecare (iar nu răspunsul la obiecțiunile reclamanților), reținând corect că valoarea de 1.221.568 lei determinată prin cea dintâi expertiză ca fiind valoarea de circulație a imobilului la data evicțiunii nu a intrat în putere de lucru judecat așa încât nu există niciun argument ca valoarea despăgubirii cuvenită reclamanților să fie determinată pornindu-se de la aceasta.

Și critica din recursul reclamanților, prin care s-a invocat neluarea în calculul despăgubirilor acordate, a valorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului (de 90.483 lei), este nefondată.

Această critică, susținută ca fiind rezultat al încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ., este consecința erorii în care se află recurenții reclamanți asupra concluziilor expertizei administrate în rejudecare, neobservând că asupra valorii de circulație a imobilului la data evicțiunii (17 aprilie 2008), expertul a realizat două determinări, cea fără îmbunătățiri - 334.855 RON și cea cu îmbunătățiri - 528.171 RON. De asemenea, nu s-a observat că, în calculele efectuate de instanță, aceasta s-a raportat la valoarea de 528.171 RON (așadar, cea care includea și valoarea îmbunătățirilor necesare și utile) ca fiind cea de la care plecând, s-a determinat sporul de valoare cuvenit cumpărătorilor evinși de imobil, astfel încât, fără temei aceștia reclamă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ., prin neincluderea în despăgubirea acordată a valorii îmbunătățirilor necesare și utile.

Recursul pârâtului Municipiul București a criticat, în primul rând, greșita angajare a răspunderii sale contractuale pentru evicțiune față de dispozițiile art. 1351 C. civ. și de neatragerea sa în procesul de revendicare, de către cumpărătorii evinși, pe calea cererii de chemare în garanție.

Această critică nu mai poate fi supusă analizei în actuala etapă procesuală, Înalta Curte reținând că, prin ultima decizie de casare pronunțată în cauză, nr. 2185 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma examinării criticilor din recursul pârâtului (actualul recurent), s-a concluzionat că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii pentru evicțiune, singura problemă ce se impune a fi lămurită și, ulterior evaluată de instanța de rejudecare, rămânând cea a determinării întinderii răspunderii, scop în care pricina a și fost din nou trimisă la rejudecare.

Pe de altă parte, simplul fapt al semnalării neatragerii vânzătorului în procesul ce a condus la evingerea cumpărătorului de bun, nu este suficientă pentru exonerarea celui dintâi (vânzătorului) de obligația de garanție contra evicțiunii, fiind necesar în acest scop să se demonstreze că, fiind introdus în procesul cu terțul, vânzătorul ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretențiile terțului. Or, aceste împrejurări nici măcar nu au fost susținute de recurentul-pârât.

Cea de-a doua critică a acestui recurs a vizat modalitatea de determinare a întinderii răspunderii pârâtului, susținându-se - prin opoziție cu reclamanții care au critica neincluderea în valoarea despăgubirii acordate și a valorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului - că instanța de apel nu a exclus din valoarea acordată, pe cea a îmbunătățirilor voluptorii, care nu au fost nici departajate de cele necesare și utile.

Critica este nefondată în condițiile în care, invocând aceste apărări, recurentul-pârât nu a indicat și care ar fi respectivele îmbunătățiri voluptorii ce s-ar fi inclus ca valoare în despăgubirea acordată reclamanților, observându-se în același timp că, prin expertiza administrată în rejudecare, la punctul 4 al obiectivelor, expertul a identificat și evaluat îmbunătățirile necesar și utile, pe care le-a inclus în calculul sporului de valoare dobândit de imobil între data vânzării (1997) și data evicțiunii.

În sfârșit, printr-o ultimă critică, recurentul-pârât a pretins că greșit s-a adăugat la suma de 249.709 lei (diferența între valoarea de circulație a imobilului de la data evicțiunii și valoarea de circulație de la data contractului de vânzare-cumpărare, actualizată la data evicțiunii), valoarea de 37.846 lei, sumă ce nu s-ar regăsi în valorile stabilite cu ocazia efectuării raportului de expertiză.

Potrivit expertizei din rejudecare, punctul 1 (filele 4-5 ale expertizei), suma de 37.846 lei reprezintă prețul din contract al apartamentului, actualizat la data efectuării expertizei (iulie 2016), preț care, în acord cu dispozițiile legale ale art. 1344 și 1341 C. civ. și cu dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 2185 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se include, alături de sporul de valoare dobândit de lucru, în cuantumul despăgubirii ce se cuvine cumpărătorului ce a fost evins de bun.

În considerarea tuturor celor anterior arătate, apreciind că recursurile declarate sunt nefondate, Înalta Curte le va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B., C., D. și de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 772/A din 25 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2017.

Procesat de GGC - GV