ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4855/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4855/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 18

ianuarie 2012, sub nr. 1042/302/2012, astfel cum a fost precizată la termenul

de judecată din data de 26 martie 2012, reclamanții V.V., V.A.T. și V.A. au

chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, str. Alexandru

Petofi, imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16

septembrie 1998, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, prin decizia civilă nr. 1053 din 19 septembrie 2008

pronunțată de Tribunalul București – Secția a III–a Civilă, rămasă definitivă

prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 479 din 10 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, au fost obligați să lase în deplină proprietate

imobilul pe care l-au achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Au învederat că, deși

au cumpărat imobilul cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege,

contractul de vânzare-cumpărare a devenit caduc, în urma revendicării

imobilului prin comparație de titluri.

La data de 18

septembrie 2010, a decedat V.V., unul din proprietarii apartamentului,

reclamanții arătând că sunt succesorii acestuia și îndreptățiți să solicite

restituirea prețului, conform certificatului de moștenitor întocmit de BNP A.C.A.R.

și C.B.O.

Reclamanții au mai

susținut că pârâtul are obligația să-i despăgubească cu valoarea de piață a

imobilului, conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificat prin

Legea nr. 1/2009.

Prin întâmpinare,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, arătând că, potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând

profita sau dăuna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la

încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți,

este terț față de acest raport juridic, astfel că nu are calitate procesuală

pasivă în cauză. Pârâtul a susținut că deposedarea cumpărătoarei de

apartamentul ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț, pentru care ar trebui să răspundă Municipiului

București, în calitate de vânzător la încheierea contractului cu reclamanții,

conform dispozițiilor art. 1337 C. civ.

Față de dispozițiile art.

50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a arătat că nu are

calitate procesuală pasivă, întrucât reclamanții nu au făcut dovada unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se anuleze

contractul de vânzare sau prin care să se constate buna lor credință.

Pe fondul cauzei,

pârâtul a solicitat respingerea capătului de cerere privind valoarea de

circulație ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite în cauză condiția

încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

condiția desființării contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

A învederat că

obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea prezentă de

circulație a imobilului, ci diferența dintre valoarea de circulație a acestuia

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de

circulație la momentul evicțiunii. A susținut că, prin reguli de simetrie și de

echitate, întrucât imobilul nu a fost dobândit după regulile pieței imobiliare

și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa

prin raportare la regimul pieței libere.

A invocat jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate,

ocrotit prin art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, evidențiată în cauze precum: Raicu c. României, Velikovi c. Bulgariei, Tudor Tudor

c. României, Pincova și Pinc c. Republicii Cehe, Wulpe, Stoyanova și Ivanov.

Cu privire la

cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că acestea ar trebui imputate

Primăriei Municipiului București, prin SC H.N. SA, în baza răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune, Ministerul Finanțelor Publice nefiind vinovat de

declanșarea litigiului.

Prin încheierea

pronunțată la data de 26 martie 2012, instanța a respins, ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Raportat la

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 5730

din 25 iunie 2012, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18 iulie 2012, sub nr. 28103/3/2012.

Prin sentința civilă nr.

2010 din 14 noiembrie 2012, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 176.843 Euro în

echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri – preț de piață imobil înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului este neîntemeiată, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată

astfel cum a fost precizat, și anume restituirea prețului de piață al

imobilului, temeiul de drept al cererii, dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ,

care consacră în mod expres legitimarea procesuală pasivă în litigiile având ca

obiect restituirea prețului de piață în favoarea Ministerului Finanțelor

Publice.

În cauză, V.V. și V.V.,

în calitate de cumpărători, au încheiat cu Primăria Municipiului București, în

calitate de vânzător, reprezentată de SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995,

contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 septembrie 1998, având

ca obiect imobilul situat în București, str. Alexandru Petofi, sector 1.

De pe urma

defunctului V.V., decedat la data de 18 septembrie 2010, au rămas, în calitate

de moștenitori, reclamanta V.V., soție, având o cotă de 2/8 din masa

succesorală, reclamanții V.A.T. și V.A., fii, având câte o cotă de 3/8 din masa

succesorală, astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 22

decembrie 2011 emis de BNP A.C.A.R. și C.B.O.

Prin decizia civilă nr.

1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a

III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 10 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a fost admisă acțiunea în revendicare a succesorului

fostului proprietar deposedat și s-a dispus obligarea pârâtului V.V. să lase

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2

situat în imobilul din București, astfel cum este acesta individualizat prin

contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, reținându-se

preferabilitatea titlului fostului proprietar.

În consecință, tribunalul

a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, și art. 50 alin. (3) din același act normativ.

Instanța de fond nu a

reținut apărarea pârâtului referitoare la pretinsa îmbogățire fără justă cauză

a reclamanților, determinată de împrejurarea că prețul de achiziție al

imobilului nu a fost determinat prin aplicarea jocului cererii și ofertei pe

piața liberă, criteriu folosit cu prilejul dezdăunării, în detrimentul

considerentelor expuse în precedent, câtă vreme dreptul la restituirea prețului

de piață este prevăzut printr-o dispoziție legală expresă, ori de câte ori sunt

îndeplinite condițiile anume prevăzute de lege.

Tribunalul a avut în

vedere concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea

construcții, față de care părțile nu au formulat în termen legal obiecțiuni.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, invocând excepția

lipsei calității sale procesuale pasive. Apelantul a solicitat admiterea

apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare

pentru refacerea raportului de expertiză. De asemenea, a solicitat și

schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de

obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

apelului, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte

la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1998 dintre

reclamanți și Primăria Municipiului București, ci terț față de acest act, având

doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

A solicitat, în

conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., să se

instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului

București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Pe fond, apelantul a

arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

avute de altfel în vedere chiar de către instanța de fond pentru a se acorda

despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două

condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995;

contractul de vânzare cumpărare să fi fost desființat prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile. Or, în prezenta cauză, nu este

îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, apelantul a considerat că reaua credință atât

a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în

vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995,

fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reținut în decizia

civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București

în dosarul nr. 26388/3/2007. Astfel, nu există nicio hotărâre judecătorească

prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință la

încheierea actului de vânzare cumpărare.

Apelantul a

considerat, totodată, că reclamanții nu au făcut dovada existenței unei

sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește

raportul de expertiză, apelantul a considerat că în mod eronat a fost omologat

de către instanța de fond, întrucât acesta nu reflectă prețul real al

imobilului în discuție. Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este

menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, suma

stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobil, reclamanții achiziționându-l

la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții. Apelantul a

apreciat că se impune o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea

reală. Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare

și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa

prin raportare la regimul pieței libere, ci la criterii de echitate sau la

regimul stabilit prin norme speciale.

Apelantul a arătat

că, în spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi,

respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin

stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în

temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe

piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare -

cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Este evident că

prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995,

stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era

mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii,

precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu

anul 1996. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală

a imobilelor constituie o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă

principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, situația

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația

celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață.

În speță, reclamanții

aveau obligația să dovedească că au fost încălcate prevederile art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că trebuie examinat în ce măsură

jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat

imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului,

în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de

vechii proprietari ai acelui imobil.

În ceea ce obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a susținut că

nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea

litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural.

Prin decizia civilă nr.

64A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă s-a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Ministerul Finanțelor

Publice, instanța reținând următoarele:

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor în procesele pentru restituirea prețului de piață sau a prețului

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate. Nu se poate

susține că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile generale în materie de

evicțiune prevăzute de Codul civil în situația în care au fost adoptate

dispozițiile speciale derogatorii menționate.

În consecință, în mod

corect prima instanță a apreciat că, în baza acestei dispoziții legale,

calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal

aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fond, Curtea a

constatat că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede că

proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Noțiunea de

„desființare” la care se referă art. 50 alin. (2) și (2

1

),

respectiv, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, include atât anularea

contractului, cât și situația în care contractul este lăsat fără efect prin

admiterea acțiunii în revendicare. Astfel, sunt aplicabile dispozițiile legii

speciale și pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea

acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași ca în cazul anulării

contractului de vânzare – cumpărare, și anume cumpărătorul este lipsit de

proprietatea bunului.

Susținerea

apelantului pârât în sensul că, pentru a se putea cere valoarea de piață, este

necesară o hotărâre judecătorească care să rețină buna credință la încheierea

contractului de vânzare cumpărare nu este corectă. Reclamanții au fost evinși

prin admiterea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, prin decizia

civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția

a III-a civilă, soluție rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 479R din 10

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost

anulat. În aceste decizii, s-a considerat că eventuala bună-credință a

cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu

prezintă relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului

proprietar.

Criticile referitoare

la expertiza efectuată la fond nu au fost, de asemenea, reținute. Curtea a

constatat că r

eprezentantul

pârâtului a fost prezent la termenul din 07 noiembrie 2012, ulterior depunerii

la dosar a raportului de expertiză, însă nu a formulat obiecțiuni la raportul

de expertiză. Prin urmare, apelantul nu poate critica direct în căile de atac

cele reținute prin raportul de expertiză, fiind incidentă sancțiunea decăderii

în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la aplicarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cererile au fost

înlăturate în privința acordării unei despăgubiri mai reduse, instanța de apel

considerând că legea internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste

despăgubiri, prin dispozițiile avute în vedere de prima instanță și analizate

în cadrul prezentului apel. Astfel, pentru cazul în care legea internă conține

dispoziții mai favorabile, nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține apelantul, art.

20 alin. (2) din Constituția României prevăzând în mod expres acest fapt

.

Motivul de apel privind

greșita aplicare a art. 274 C. proc. civ. a fost privit ca nefondat, întrucât

partea care a căzut în pretenții în faza judecății în primă instanță este pârâtul,

situație în care instanța a reținut în mod corect culpa procesuală a acestuia.

În termen legal a

declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând hotărârea

instanței de apel din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

pârâtul a arătat, în primul rând, că Ministerul Finanțelor Publice nu are

calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte Ia încheierea contractului de vânzare

cumpărare nr. 5627/31619 din 16 septembrie 1998 dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de

depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., este necesar să se instituie

răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu

sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului

Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât

timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului Ia valoarea de piață.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unul terț.

Aceasta tulburare de

drept este de natura să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile

privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza Ia prețul de

circulație.

Nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, pentru că nu există

culpa acestei instituții.

În al doilea rând, pârâtul

a susținut că în mod nelegal instanța de apel a menținut obligația de plata a

prețului de piața în sarcina Ministerului Finanțelor Publice raportat la dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt îndeplinite

cumulativ cel două condiții - contractul să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995; actul de vânzare cumpărare să fi fost

desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile – pentru

considerentele expuse și în apel.

În ceea ce privește

raportul de expertiză, recurentul a arătat că apelul este o cale devolutivă de

atac instanța că dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că

părțile se pot folosi în apel de mijloacele de apărare arătate în motivarea

apelului.

Ca atare, instanța de

apel putea dispune efectuarea unei noi expertize de specialitate față de

considerentele învederate de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că în cadrul

metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul

actual al pieței imobiliare, ceea ce impunea o corecție negativă de 10% pentru

procesele în curs și de cca. 30% pentru locația menționată prin luarea în

considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane

etc.

În aceste condiții, suma

stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în

cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult

sub prețul pieții.

Prin urmare, operează

îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în 2012

o diferența de suma în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare

cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului

pe piața imobiliară de la ora actuală.

O aplicare corectă a

dispozițiilor privind obligarea Ia garanția pentru evicțiune și, respectiv, a

stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor

indicatori: stabilirea valorii de piața a imobilului Ia momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piață la momentul

evicțiunii; diferența între valoarea de plata a imobilului Ia momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de plata a imobilului

la momentul evicțiunii, aceasta constituind de fapt sporul de valoare.

În spiritul

protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995

și a art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să

primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție

de prețul plătit Ia achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995,

a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț Ia

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii

actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste

limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate

dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin

raportare Ia valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de

garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului

dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară

pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a

prejudicierii acestui patrimoniu.

Recurentul a precizat

că trebuia examinat în ce măsură jurisprudența instanței europene impune

indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la

valoarea de piața a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin

admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil, făcând

referiri la cauza Raicu c. României, cauza Velikovi c. Bulgariei, cauza Tudor

Tudor c. României, ș.a.

În ceea ce privește

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de

judecata, recurentul a susținut că nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență,

că nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat

procedural prin obligarea la plata sumei de 1.000 lei.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile invocate, subsumate prevederilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru

următoarele considerente:

În ce privește

criticile ce au ca obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului recurent, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a

confirmat că instituția publică menționată are calitatea de parte obligată în

raportul juridic soluționat, având în vedere dispozițiile derogatorii ale legii

speciale.

În acest sens, art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea prețului de piață

(ipoteza de la art. 50 alin. (2

1

), la care textul face trimitere și

care interesează în speță) se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Contrar celor

susținute de recurent, această obligație de dezdăunare a cumpărătorului evins

nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluției din dreptul comun), ci

Ministerului Finanțelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma

derogatorie invocată o subrogație legală a persoanei debitorului obligat la

restituirea prețului de piață; rațiunea adoptării de către legiuitor a unei

norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluție față de cea

consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face

inaplicabile dispozițiile dreptului comun.

Această prevedere

legală își are justificare în respectarea unei simetrii între destinația finală

a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de

preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea către

aceștia a prețului de piață (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul

producerii evicțiunii (ori al constatării nulității contractului, în cealaltă

ipoteză), precum în speță - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În

condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul

contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului

(„prețul de piață”), rezultă că singura rațiune a modificărilor legislative

după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul la

despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce

făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate

ulterior urmare recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al

foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist,

calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit

prevederilor exprese ale legii, criticile recurentului vizând lipsa legitimării

sale procesuale în cadrul acțiunii neputând fi primite.

Față de

cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt vădit

neîntemeiate susținerile recurentului privind regulile din materia evicțiunii

și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun – Codul

civil.

În consecință, în

raport de situația de fapt dedusă judecății (menținerea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, și pierderea proprietății printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, în comparare de titluri), Înalta

Curte nu poate reține aplicarea normelor de drept comun în materia evicțiunii,

cât timp exista reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni, conform

principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Garanția pentru

evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar

în privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de

față, când obiect al convenției dintre reclamanți și Primăria Municipiului

București l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat

de la fostul proprietar.

În speță, chiriașii

cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentului cumpărat, urmare

revendicării și, în consecință, vânzătorul este cel care trebuie să restituie

prețul primit ca efect al evicțiunii consumate.

Cum însă, în cazul

locuințelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prețul s-a virat de

cumpărător direct în contul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului

Economiei și Finanțelor, în prezent pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar

nu în contul Primăriei Municipiului București, a accepta punctul de vedere în

sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

înseamnă a accepta în egală măsură îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice pe seama patrimoniului unității vânzătoare.

Pornind de la cele

corect reținute de instanțele de fond, se constată că în cauză se verifică

premisa răspunderii pentru evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă

reclamanților prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul

proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr.

112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, evicțiune

care se reglează nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Producerea evicțiunii

rezultă din decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București - Secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.

479 R din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Astfel, tribunalul a

admis, prin comparare de titluri, acțiunea în revendicare a succesorului

fostului proprietar deposedat și a dispus obligarea pârâtului V.V. să lase

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2

situat în imobilul din București, str. Aleea Petofi, astfel cum este acesta

individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998,

reținându-se preferabilitatea titlului fostului proprietar.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel în mod legal a confirmat aplicarea art. 50

1

din legea specială, care prevede că „Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Cum corect indică și

recurentul, premisele acestui text presupun încheierea contractului de vânzare

cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, Înalta

Curte constatând însă că instanțele de fond în mod legal au reținut că ambele

cerințe ale textului sunt îndeplinite în cauză.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi „desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este

nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu

există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că

„desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a

actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o

cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o

specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare

cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa

încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit

prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea „proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.”, ceea ce înseamnă

că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și

istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr.

1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: „Cererile sau acțiunile injustiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru.”

Totodată, art. 50 alin.

(2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: „Cererile sau acțiunile injustiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

sunt scutite de taxele de timbru.”

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost

introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul

admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995: cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și cererile

sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când, în cealaltă

ipoteză - art. 50 alin. (2

1

) coroborată cu art. 50

1

, legiuitorul

însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr.

112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Drept urmare,

constatându-se că intimații reclamanți întrunesc premisele aplicării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod

legal instanța de apel a confirmat soluția acordării prețului de piață al

apartamentului, conform expertizei efectuate la prima instanță.

Curtea constată că a

fost criticată hotărârea tribunalului și în ceea ce privește considerentele

referitoare cu concluziile raportului de expertiză, fiind apreciat ca nefondat

punctul de vedere al instanței de apel față de dispozițiile art. 292 alin. (1)

C. proc. civ.

Recurentul a susținut

că instanța de apel putea dispune efectuarea unei noi expertize de specialitate

față de considerentele învederate de Ministerul Finanțelor Publice, privind

corecțiile ce trebuia a fi aplicate.

În speță, raportul de

expertiză a fost depus în instanță la data de 20 iunie 2012, iar la termenul

din 25 iunie 2012 pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu s-a prezentat pentru

a i se înmâna o copie a acestui raport; ulterior, când s-a acordat cuvântul

asupra fondului, după declinare, această parte, deși prezentă în instanță, nu a

formulat obiecțiuni. Raportul a fost însoțit de dovezile de convocare a

părților la efectuarea expertizei, inclusiv a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, așa cum prevăd dispozițiile art. 208 C. proc. civ., caz în care nu se

poate reține nulitatea probei administrate.

Lipsa de diligență a

pârâtului în asigurarea apărării nu poate fi imputată instanței de judecată, cu

atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor Publice nici nu a solicitat readministrarea

probei în faza procesuală a apelului, pentru a putea astfel invoca lipsa de rol

activ a instanței de apel și a susține că a operat o îmbogățire fără justă

cauză în persoana intimaților ori o aplicare incorectă a dispozițiilor privind

obligarea Ia garanția pentru evicțiune.

Pe de altă parte,

Înalta Curte mai constată că apărarea recurentului, în sensul că se impunea o

diminuare a valorii stabilite cu cel puțin 30% din valoarea reală, nu este

însoțită de un text de lege care să atragă nelegalitatea deciziei recurate,

constituindu-se astfel într-un motiv de netemeinicie ce nu poate fi analizat ca

motiv de recurs față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Caracterul prea

oneros al sumei stabilite și acordate de prima instanță cu titlu de preț de

piață, în termenii art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, nu

mai poate fi invocat la acest moment, întrucât stabilirea situației de fapt,

prin aprecierea probatoriilor administrate, inclusiv a raportului de expertiză

administrat este în sarcina judecătorilor fondului.

Or, în lipsa unor

critici de nelegalitate concrete relative la condițiile de admisibilitate ori

de administrare a probatoriilor, presupusa greșeală de fapt săvârșită de

judecătorii fondului, decurgând din aprecierea probatoriilor, nu poate face

obiect al controlului exercitat de instanța de recurs, urmare a abrogării

motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

În consecință,

critica formulată de pârât relativă la încălcarea de către judecătorii fondului

a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critică prin intermediul

căreia, în realitate, se contestă metodele folosite de expert pentru

determinarea prețului de circulație al imobilului, metode cu privire la care

însă nu a formulat obiecțiuni pertinente la judecata în fond, pentru

considerentele de drept mai sus arătate, nu poate fi primită.

În legătură cu cererea

recurentului de aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

în vederea acordării unor despăgubiri mai reduse, Înalta Curte constată, în

principal, că trimiterile la

cauzele Raicu c. României, Velikovi c. Bulgariei, Tudor

Tudor c. României nu se pliază pe situația de fapt dedusă judecății și că

instanța de contencios european, în aceste cereri, a verificat dacă remediile

juridice interne ofereau reclamantului posibilitatea obținerii unor despăgubiri

adecvate și suficiente pentru a nu fi încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 Ia Convenție.

Pe de altă parte, cum

a reținut și instanța de apel, nu este posibilă aplicarea altor principii

rezultând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât timp legislația

internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu a identificat

reglementări

internaționale care să

conțină

dispoziții mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2)

din Constituția României.

În ce privește

obligarea de prima instanță a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de către reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod

legal a constatat că tribunalul a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale

consacrat implicit prin dispozițiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală

fiind o noțiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligațional,

raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere

obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995,

care au fost evinși de foștii proprietari.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 64A din data de 25 februarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2013.