ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4855/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 18 ianuarie 2012, sub nr. 1042/302/2012, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 26 martie 2012, reclamanții V.V., V.A.T. și V.A. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, str. Alexandru Petofi, imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin decizia civilă nr. 1053 din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III–a Civilă, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 479 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, au fost obligați să lase în deplină proprietate imobilul pe care l-au achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995. Au învederat că, deși au cumpărat imobilul cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, contractul de vânzare-cumpărare a devenit caduc, în urma revendicării imobilului prin comparație de titluri. La data de 18 septembrie 2010, a decedat V.V., unul din proprietarii apartamentului, reclamanții arătând că sunt succesorii acestuia și îndreptățiți să solicite restituirea prețului, conform certificatului de moștenitor întocmit de BNP A.C.A.R.

și C.B.O. Reclamanții au mai susținut că pârâtul are obligația să-i despăgubească cu valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând profita sau dăuna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest raport juridic, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pârâtul a susținut că deposedarea cumpărătoarei de apartamentul ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, pentru care ar trebui să răspundă Municipiului București, în calitate de vânzător la încheierea contractului cu reclamanții, conform dispozițiilor art. 1337 C. civ. Față de dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se anuleze contractul de vânzare sau prin care să se constate buna lor credință. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea capătului de cerere privind valoarea de circulație ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite în cauză condiția încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și condiția desființării contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

A învederat că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea prezentă de circulație a imobilului, ci diferența dintre valoarea de circulație a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație la momentul evicțiunii. A susținut că, prin reguli de simetrie și de echitate, întrucât imobilul nu a fost dobândit după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere. A invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, ocrotit prin art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, evidențiată în cauze precum: Raicu c. României, Velikovi c. Bulgariei, Tudor Tudor c. României, Pincova și Pinc c. Republicii Cehe, Wulpe, Stoyanova și Ivanov.

Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că acestea ar trebui imputate Primăriei Municipiului București, prin SC H.N. SA, în baza răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, Ministerul Finanțelor Publice nefiind vinovat de declanșarea litigiului. Prin încheierea pronunțată la data de 26 martie 2012, instanța a respins, ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 5730 din 25 iunie 2012, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18 iulie 2012, sub nr. 28103/3/2012.

Prin sentința civilă nr. 2010 din 14 noiembrie 2012, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 176.843 Euro în echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri – preț de piață imobil înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului este neîntemeiată, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizat, și anume restituirea prețului de piață al imobilului, temeiul de drept al cererii, dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, care consacră în mod expres legitimarea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect restituirea prețului de piață în favoarea Ministerului Finanțelor Publice. În cauză, V.V. și V.V., în calitate de cumpărători, au încheiat cu Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, reprezentată de SC H.N.

SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 septembrie 1998, având ca obiect imobilul situat în București, str. Alexandru Petofi, sector 1. De pe urma defunctului V.V., decedat la data de 18 septembrie 2010, au rămas, în calitate de moștenitori, reclamanta V.V., soție, având o cotă de 2/8 din masa succesorală, reclamanții V.A.T. și V.A., fii, având câte o cotă de 3/8 din masa succesorală, astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 22 decembrie 2011 emis de BNP A.C.A.R. și C.B.O. Prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă acțiunea în revendicare a succesorului fostului proprietar deposedat și s-a dispus obligarea pârâtului V.V.

să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul din București, astfel cum este acesta individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, reținându-se preferabilitatea titlului fostului proprietar. În consecință, tribunalul a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, și art. 50 alin. (3) din același act normativ. Instanța de fond nu a reținut apărarea pârâtului referitoare la pretinsa îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, determinată de împrejurarea că prețul de achiziție al imobilului nu a fost determinat prin aplicarea jocului cererii și ofertei pe piața liberă, criteriu folosit cu prilejul dezdăunării, în detrimentul considerentelor expuse în precedent, câtă vreme dreptul la restituirea prețului de piață este prevăzut printr-o dispoziție legală expresă, ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile anume prevăzute de lege.

Tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții, față de care părțile nu au formulat în termen legal obiecțiuni. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Apelantul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului de expertiză. De asemenea, a solicitat și schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1998 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, ci terț față de acest act, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. A solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Pe fond, apelantul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanța de fond pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractul de vânzare cumpărare să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în prezenta cauză, nu este îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apelantul a considerat că reaua credință atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reținut în decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 26388/3/2007. Astfel, nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință la încheierea actului de vânzare cumpărare. Apelantul a considerat, totodată, că reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește raportul de expertiză, apelantul a considerat că în mod eronat a fost omologat de către instanța de fond, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție. Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobil, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții. Apelantul a apreciat că se impune o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală. Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Apelantul a arătat că, în spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață.

În speță, reclamanții aveau obligația să dovedească că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că trebuie examinat în ce măsură jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil. În ceea ce obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a susținut că nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural.

Prin decizia civilă nr. 64A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, instanța reținând următoarele: Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în procesele pentru restituirea prețului de piață sau a prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate. Nu se poate susține că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile generale în materie de evicțiune prevăzute de Codul civil în situația în care au fost adoptate dispozițiile speciale derogatorii menționate.

În consecință, în mod corect prima instanță a apreciat că, în baza acestei dispoziții legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal aparține Ministerului Finanțelor Publice. Pe fond, Curtea a constatat că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Noțiunea de „desființare” la care se referă art. 50 alin. (2) și (2 1 ), respectiv, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât și situația în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare.

Astfel, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași ca în cazul anulării contractului de vânzare – cumpărare, și anume cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului. Susținerea apelantului pârât în sensul că, pentru a se putea cere valoarea de piață, este necesară o hotărâre judecătorească care să rețină buna credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu este corectă. Reclamanții au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, soluție rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 479R din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost anulat.

În aceste decizii, s-a considerat că eventuala bună-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu prezintă relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar. Criticile referitoare la expertiza efectuată la fond nu au fost, de asemenea, reținute. Curtea a constatat că r eprezentantul pârâtului a fost prezent la termenul din 07 noiembrie 2012, ulterior depunerii la dosar a raportului de expertiză, însă nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză. Prin urmare, apelantul nu poate critica direct în căile de atac cele reținute prin raportul de expertiză, fiind incidentă sancțiunea decăderii în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. Referitor la aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cererile au fost înlăturate în privința acordării unei despăgubiri mai reduse, instanța de apel considerând că legea internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, prin dispozițiile avute în vedere de prima instanță și analizate în cadrul prezentului apel. Astfel, pentru cazul în care legea internă conține dispoziții mai favorabile, nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține apelantul, art. 20 alin. (2) din Constituția României prevăzând în mod expres acest fapt . Motivul de apel privind greșita aplicare a art. 274 C. proc.

civ. a fost privit ca nefondat, întrucât partea care a căzut în pretenții în faza judecății în primă instanță este pârâtul, situație în care instanța a reținut în mod corect culpa procesuală a acestuia. În termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând hotărârea instanței de apel din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul a arătat, în primul rând, că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte Ia încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 5627/31619 din 16 septembrie 1998 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., este necesar să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului Ia valoarea de piață. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unul terț. Aceasta tulburare de drept este de natura să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza Ia prețul de circulație.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, pentru că nu există culpa acestei instituții. În al doilea rând, pârâtul a susținut că în mod nelegal instanța de apel a menținut obligația de plata a prețului de piața în sarcina Ministerului Finanțelor Publice raportat la dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cel două condiții - contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; actul de vânzare cumpărare să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile – pentru considerentele expuse și în apel. În ceea ce privește raportul de expertiză, recurentul a arătat că apelul este o cale devolutivă de atac instanța că dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. prevăd că părțile se pot folosi în apel de mijloacele de apărare arătate în motivarea apelului. Ca atare, instanța de apel putea dispune efectuarea unei noi expertize de specialitate față de considerentele învederate de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, ceea ce impunea o corecție negativă de 10% pentru procesele în curs și de cca. 30% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc. În aceste condiții, suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții.

Prin urmare, operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în 2012 o diferența de suma în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală. O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea Ia garanția pentru evicțiune și, respectiv, a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piața a imobilului Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de plata a imobilului Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de plata a imobilului la momentul evicțiunii, aceasta constituind de fapt sporul de valoare.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit Ia achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare Ia valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. Recurentul a precizat că trebuia examinat în ce măsură jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piața a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil, făcând referiri la cauza Raicu c. României, cauza Velikovi c. Bulgariei, cauza Tudor Tudor c. României, ș.a.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, recurentul a susținut că nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, că nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata sumei de 1.000 lei. Analizând recursul formulat, în raport de criticile invocate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În ce privește criticile ce au ca obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului recurent, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat că instituția publică menționată are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluționat, având în vedere dispozițiile derogatorii ale legii speciale.

În acest sens, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea prețului de piață (ipoteza de la art. 50 alin. (2 1 ), la care textul face trimitere și care interesează în speță) se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Contrar celor susținute de recurent, această obligație de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluției din dreptul comun), ci Ministerului Finanțelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată o subrogație legală a persoanei debitorului obligat la restituirea prețului de piață; rațiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluție față de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispozițiile dreptului comun.

Această prevedere legală își are justificare în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea către aceștia a prețului de piață (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul producerii evicțiunii (ori al constatării nulității contractului, în cealaltă ipoteză), precum în speță - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață”), rezultă că singura rațiune a modificărilor legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior urmare recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, criticile recurentului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii neputând fi primite.

Față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt vădit neîntemeiate susținerile recurentului privind regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun – Codul civil. În consecință, în raport de situația de fapt dedusă judecății (menținerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și pierderea proprietății printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în comparare de titluri), Înalta Curte nu poate reține aplicarea normelor de drept comun în materia evicțiunii, cât timp exista reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Garanția pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar în privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de față, când obiect al convenției dintre reclamanți și Primăria Municipiului București l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar. În speță, chiriașii cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentului cumpărat, urmare revendicării și, în consecință, vânzătorul este cel care trebuie să restituie prețul primit ca efect al evicțiunii consumate.

Cum însă, în cazul locuințelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prețul s-a virat de cumpărător direct în contul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, în prezent pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar nu în contul Primăriei Municipiului București, a accepta punctul de vedere în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 înseamnă a accepta în egală măsură îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe seama patrimoniului unității vânzătoare.

Pornind de la cele corect reținute de instanțele de fond, se constată că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamanților prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, evicțiune care se reglează nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată. Producerea evicțiunii rezultă din decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Astfel, tribunalul a admis, prin comparare de titluri, acțiunea în revendicare a succesorului fostului proprietar deposedat și a dispus obligarea pârâtului V.V. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul din București, str. Aleea Petofi, astfel cum este acesta individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, reținându-se preferabilitatea titlului fostului proprietar.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod legal a confirmat aplicarea art. 50 1 din legea specială, care prevede că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Cum corect indică și recurentul, premisele acestui text presupun încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, Înalta Curte constatând însă că instanțele de fond în mod legal au reținut că ambele cerințe ale textului sunt îndeplinite în cauză.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi „desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că „desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului. Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar. În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile sau acțiunile injustiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totodată, art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: „Cererile sau acțiunile injustiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.” Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2 1 ) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995: cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

și cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. Pe când, în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2 1 ) coroborată cu art. 50 1 , legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Drept urmare, constatându-se că intimații reclamanți întrunesc premisele aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția acordării prețului de piață al apartamentului, conform expertizei efectuate la prima instanță. Curtea constată că a fost criticată hotărârea tribunalului și în ceea ce privește considerentele referitoare cu concluziile raportului de expertiză, fiind apreciat ca nefondat punctul de vedere al instanței de apel față de dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul a susținut că instanța de apel putea dispune efectuarea unei noi expertize de specialitate față de considerentele învederate de Ministerul Finanțelor Publice, privind corecțiile ce trebuia a fi aplicate.

În speță, raportul de expertiză a fost depus în instanță la data de 20 iunie 2012, iar la termenul din 25 iunie 2012 pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu s-a prezentat pentru a i se înmâna o copie a acestui raport; ulterior, când s-a acordat cuvântul asupra fondului, după declinare, această parte, deși prezentă în instanță, nu a formulat obiecțiuni. Raportul a fost însoțit de dovezile de convocare a părților la efectuarea expertizei, inclusiv a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, așa cum prevăd dispozițiile art. 208 C. proc. civ., caz în care nu se poate reține nulitatea probei administrate.

Lipsa de diligență a pârâtului în asigurarea apărării nu poate fi imputată instanței de judecată, cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor Publice nici nu a solicitat readministrarea probei în faza procesuală a apelului, pentru a putea astfel invoca lipsa de rol activ a instanței de apel și a susține că a operat o îmbogățire fără justă cauză în persoana intimaților ori o aplicare incorectă a dispozițiilor privind obligarea Ia garanția pentru evicțiune. Pe de altă parte, Înalta Curte mai constată că apărarea recurentului, în sensul că se impunea o diminuare a valorii stabilite cu cel puțin 30% din valoarea reală, nu este însoțită de un text de lege care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, constituindu-se astfel într-un motiv de netemeinicie ce nu poate fi analizat ca motiv de recurs față de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Caracterul prea oneros al sumei stabilite și acordate de prima instanță cu titlu de preț de piață, în termenii art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu mai poate fi invocat la acest moment, întrucât stabilirea situației de fapt, prin aprecierea probatoriilor administrate, inclusiv a raportului de expertiză administrat este în sarcina judecătorilor fondului. Or, în lipsa unor critici de nelegalitate concrete relative la condițiile de admisibilitate ori de administrare a probatoriilor, presupusa greșeală de fapt săvârșită de judecătorii fondului, decurgând din aprecierea probatoriilor, nu poate face obiect al controlului exercitat de instanța de recurs, urmare a abrogării motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. În consecință, critica formulată de pârât relativă la încălcarea de către judecătorii fondului a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critică prin intermediul căreia, în realitate, se contestă metodele folosite de expert pentru determinarea prețului de circulație al imobilului, metode cu privire la care însă nu a formulat obiecțiuni pertinente la judecata în fond, pentru considerentele de drept mai sus arătate, nu poate fi primită.

În legătură cu cererea recurentului de aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea acordării unor despăgubiri mai reduse, Înalta Curte constată, în principal, că trimiterile la cauzele Raicu c. României, Velikovi c. Bulgariei, Tudor Tudor c. României nu se pliază pe situația de fapt dedusă judecății și că instanța de contencios european, în aceste cereri, a verificat dacă remediile juridice interne ofereau reclamantului posibilitatea obținerii unor despăgubiri adecvate și suficiente pentru a nu fi încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 Ia Convenție.

Pe de altă parte, cum a reținut și instanța de apel, nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât timp legislația internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaționale care să conțină dispoziții mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României. În ce privește obligarea de prima instanță a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a constatat că tribunalul a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., culpa procesuală fiind o noțiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligațional, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de foștii proprietari. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 64A din data de 25 februarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2013.