ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 613 din 28 martie

2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea

reclamanților G.C. și G.V.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 519.517 RON

reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 1 situat în București, str.

P., sector 1, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în

cauză, pe care l-a omologat. A fost obligat pârâtul la 2860 RON cheltuieli de

judecată către reclamanți.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții sunt

moștenitorii lui G.Ș. (decedat la 25 martie 2003) și G.M. (decedată la 27

august 2003) conform certificatului de moștenitor din 08 aprilie 2004 eliberat

de B.N.P. V.G. și R.J.

Prin Sentința civilă

nr. 459 din 25 aprilie 2001 a Tribunalului București, G.Ș. și G.M. au fost

obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. P.

numitei M.P., deși titlul acestora nu a fost desființat, fiind evinși de către

adevăratul proprietar.

Instanța a arătat că

în conformitate cu art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 cererile având ca

obiect restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de

timbru, iar restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor

Publice, motiv pentru care s-a admis acțiunea. În temeiul art. 274 C. proc. civ.

pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, apel ce a fost respins,

ca nefondat prin Decizia civilă nr. 266 A din 27 iunie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că în acest tip de litigii pârâtul are

calitate procesuală pasivă legal stabilită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 modificată și completată.

De asemenea s-a avut

în vedere că desființarea contractului de vânzare cumpărare nr. 157 din 24

septembrie 1996 s-a făcut prin Sentința civilă nr. 459 din 25 aprilie 2001 prin

care G.Ș. și G.M. au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în str. P., sector 1, termenul de desființare acoperind și

situațiile în care un act juridic nu mai produce efecte juridice.

Cu privire la critica

ce vizează expertiza efectuată în cauză s-a avut în vedere că aceasta nu a fost

contestată la instanța de fond astfel că nu poate fi primită.

Referitor la critica

privind cheltuielile de judecată instanța a reținut incidența dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind cel căzut în pretenții.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București,

criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Ministerul Finanțelor

Publice este un terț, nefiind parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria municipiului București.

Restituirea sumei de

bani achitată ca preț al contractului nu poate fi făcută decât în baza

angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului

juridic încheiat. În aceste condiții se instituie obligația în sarcina

vânzătorului de garanție contra evicțiunii, respectiv vânzătoarea Primăria

municipiului București este obligată să restituie integral prețul primit.

De asemenea, se arată

că în speță nu este întrunită condiția desființării contractului de

vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa

cum prevăd dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la fondul

cauzei pârâtul susține că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză

întocmit la fondul cauzei, întrucât acesta nu reflecta prețul real al

imobilului în discuție.

Se mai arată că în

mod greșit, instanța de apel a menținut obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta nu a dat dovada de

rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin

urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

Recursul nu este

fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată

că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel.

Deși susținerea

pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 24

septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, în calitate de

vânzător și autorii reclamanților, în calitate de cumpărători, este reală,

acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Potrivit prevederilor

art 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin dispozițiile

art. 1 pct 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Obligația de

restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate

nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a

restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Totodată, art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a

contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului

juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind

inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu

de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în

revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în

condițiile Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță.

Dispozițiile legale

enunțate au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun

pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din

care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor

Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Obligația de

răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de

dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită în această

ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de

reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un

terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale

instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a

contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1),

precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică

adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a

înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de

efectele contractului încheiat.

Obligația instituită

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a

debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică

promovată de recurent nu poate fi reținută.

Criticile legate de

fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi

analizate în recurs așa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite deducerea

spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalității hotărârii.

Ca atare, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, cu

consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva

Deciziei nr. 266A din data de 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN