ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4497/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iulie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civila, și precizată ia dala de 24 februarie 2011, reclamanții Ș.A. și Ș.C.R., au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în principal, obligarea acestuia Ia restituirea prețului de piață ai imobilului siluat în București, str. R., sector 1, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat pentru apartamentul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 1113 din data de 24 iunie 2008, Curtea de Apel București a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1.

încheiat între reclamanți și Primăria municipiului București prin SC H.N. SA, în baza Legii nr. 112/1995, fiind oblicați să lase în deplină proprietate șî liniștită posesie imobilul numițiior C.N.S. și C.M.D., moștenitor al defunctei C.O.M. Imobilul a fost predat proprietarilor acestuia, pe baza procesului verbal încheiat la data de 18 decembrie 2008, fără a primi despăgubirile cuvenite din partea statului, constând în prețul plătit pentru achiziționarea apartamentului în cauză. Apartamentul a fost estimat la o valoare de piață de peste 150.000 euro. Cererea de chemare în judecată a fost formulată în baza dispozițiilor art. 50 1 și următoarele din Legea nr. 10/2001, completată și modificată și a fost ulterior precizată, temeiul juridic fiind art. 50 alin. (3) din aceiași act normativ.

Prin sentința nr. W63 din 11 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la achitarea sumei de 26.350 RON către reclamanți, reprezentând prețul de cumpărare al imobilului situat în București, str. R., actualizat eu indicele de inflație, precum și obligarea la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând onorariu expert. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. V2. din data de 16 decembrie 1996, reclamanții Ș.A. și Ș.C.R. au dobândit de ia Primăria municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X1.

situat în București, str. R. sector 1, compus din trei camere, hol. două culoare. vestibul, baie, bucătărie și trei boxe la subsol, în suprafață utilă de 122,04 mp. Prin decizia nr. 1113 din 24 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. 25291/3/2007, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. din 16 decembrie 1996, reprezentând titlul de proprietate al reclamanților, reținându~se că au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, la încheierea acestuia, precum și reaua credință a cumpărătorilor, determinată de lipsa de diligentă în ceea ce privește identificarea situației juridice a imobilului ce a format obiectul contractului.

Față de acest aspect, instanța de fond a constatat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, evaluat potrivit standardelor internaționale, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța de fond a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 50 alin. (2) din actul normativ menționat mai sus, constatând că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului pe care l-au achitat în vederea achiziționării imobilului, actualizat cu indicele de inflație peniru categoria total economie, așa după cum a fost determinat în varianta II a răspunsului ia obiecțîuni la raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul Ș.E.V.

Prin decizia civilă nr. 57-A. din dala de 25 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din onorariul de expert, respingându-se apelul formulat de reclamanți, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prețul achitat de cumpărători pentru imobilul achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 reactualizat, vizează, astfel după cum s-a reținut în varianta a II-a din suplimentul la raportul de expertiză efectuai în cauză la instanța de fond, aplicarea indicelui de inflație pe total economie și nu cel pentru servicii, întrucât actualizarea nu are în vedere un aspect fluctuant de valori de pe piața liberă imobiliară rezultată din tranzacționarea bunului, bazat pe cerere și ofertă, ia care indicii sunt diferiți, având criterii de stabilire distincte. A mai considerat că, dimpotrivă, un preț plătit la un anumit moment, indiferent de tranzacție, va avea indici de actualizare pe total economie aplicabili pentru orice sume de bani achitate (bunuri neaiîmentare), întrucât nu vizează o activitate de întreprindere, de servicii, ca în cazul de mai sus.

înscrisul reprezentat de adresa emisă de Institutul Național de Statistică în luna august 2012, nu vizează indicele de inflație al sumei de bani achitate la un moment dat pentru actualizare, ci activitatea de servicii, aspecte care însă exced situației privind actualizarea prețului achitat în anul 1997 pentru imobil la zi. Instanța de apel a mai reținut că înscrisurile administrate, ca probe, de către reclamanți, nu prezintă relevanță în cauză, astfel încât să conducă la o reformare a sentinței primei instanțe. Cu privire la apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a considerat că acesta este fondat doar cu privire la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat la fond.

Referitor la celelalte aspecte, instanța de apel a reținui că excepția de necompetență materială, în raport de valoarea litigiului nu este fondată, întrucât competența după valoare este dată, nu de valoarea pretențiilor admise prin sentința apelată, ci de valoarea pretențiilor deduse judecății, prin cererea introductivă de instanță. Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat prețul de piață al imobilului, apreciat Ia suma de 150.000 curo, valoare care depășește limita de 500.000 RON și care atrage competența de soluționare a tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în primă instanță. A mai considerat că nu este fondată nici excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 potrivii cărora.

restituirea prețului prevăzut la art. 2 alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, acesia justificând legitimare procesuală pasivă, potrivit legii, acționând în caliiaie de reprezentant al Statului. Astfel, dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune, transpusă în prevederi ale legii speciale, într-un domeniu particular și anume cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989 și înstrăinate în baza Legii nr. 1 12/1995, pierdute ulterior în disputa cu foștii proprietari, respectiv eu moștenitorii acestora.

Privitor la critica vizând obligarea greșită a apelantului-pârât Ia plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert în cuantum de 1.200 RON, aferent expertizei tehnice efectuate în cauză și aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a constatat-o ca fiind parțial fondată. Astfel, Curtea a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în litigiul de fața, în calitatea sa de reprezentant al Statului și, în măsura în care cade în pretențiile din acțiunea dedusă judecății, poale fi obligat și la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 – 276 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții Ș.A.

și Ș.C.R., precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin recursul formulat, reclamanții au criticat modalitatea în care instanța de apel a înțeles să determine prețul actualizat al imobilului achiziționat de recurenți în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în sensul aplicării indicelui de inflație pe total economie și nu pe cel pentru servicii. S-a mai susținut că, în mod greșit instanța de apel a încadrai prețui plătit de recurenți pentru achiziționarea imobilului la categoria bunuri Realimentare pe total economie, deoarece acest aspect contravine informațiilor furnizate de Institutul Național de Statistică, potrivit cărora calculul indicilor de inflație se face pe servicii și nu pe total economie.

Un aspect în plus pe care instanța de apei nu l-a avut în vedere la momentul soluționării cauzei îl reprezintă faptul ca nici reactualizarea prețului în funcție de indicele de inflație calculat pentru servicii nu acoperă, în totalitate, paguba suferită de recureți, acest aspect fiind specificat și în concluziile raportului de expertiză și anume că singura modalitate corectă și echitabilă de actualizare a prețului apartamentului este stabilirea valorii de piață a acestuia. Recurenții au invocat dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a intenționat să repare prejudiciul cauzat cumpărătorilor apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, prin desființarea contractelor de vânzare-cumpărare de către instanțele de judecată.

Prin urmare, recurenții au susținut că o aplicare corectă a legii în cauză constă în stabilirea prețului reactualizat în funcție de indicele de inflație calculat pentru servicii și nu pe total economie, nefiind prevăzute criterii de departajare intre cele două criterii de indici, în acest mod realizându-se și interesul legiuitorului, astfel după cum a fost reglementat în dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. Al doiiea motiv de recurs vizează greșita soluționare de instanța de apel a căii de atac exercitate de Ministerul Finanțelor Publice, prin reducerea onorariului de expert, fapt ce contras ine dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Prin recursul său, Ministerul Finanțelor Publice a criticat modul de soluționare a cauzei de instanța de apel, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive pe care a invocat-o, dispunând obligarea sa la restituirea prețului imobilului, in temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a avut calitatea de parte contractantă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria municipiului București. Recurentul a susținut că, în cauză, trebuie angajată răspunderea municipiului București, ca parte contractantă, pentru evicțiune, iar SC H.N. SA, în calitatea sa de mandatar al Primăriei municipiului București, trebuie obligată la restituirea procentului de 1% reprezentând comisionul încasat în urma vânzării imobilului.

Ministerul Finanțelor Publice a criticat și menținerea, în mod greșit, în sarcina sa de către instanța de apei. a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, considerând că nu i se poate imputa declanșarea litigiului. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., asupra recursului, formulat de recurenții Ș.A. și Ș.C.R. Înalta Curte constată următoarele: Primul motiv de recurs invocat de recurenți vizează greșita determinare a prețului actualizat plătit de recurenți pentru achiziționarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în sensul că acesta trebuia stabilit de instanța de apel în funcție de indicele de inflație pentru servicii și nu pe total economie.

În considerentele instanței de apel s-a reținut că reclamanții au dobândit apartamentul nr. X1., parter, situat în str. R., sector 1 București, prin încheierea contractului de vanzare-cumpărare cu plata în rate nr. V2. din 16 decembrie 1996 cu Primăria municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA, prețul plătit pentru această tranzacție fiind în cuantum de 15.170,118 RON. Urmare a demersului judiciar inițiat la data de 13.08.1996 de foștii proprietari C.O.M. și M.C. și continuat de moștenitorii acestora, C.N.S. și C.M.D., litigiu în care recurenții au avut calitatea de iniervenienți, s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vănzare-cumpărare cu plata în rate nr. V1.

și obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr. X1., parter situat în București, str. R., sector 1. Litigiul a fost soluționat irevocabil prin decizia nr. 1 113 din 24 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin hotărârea menționată anterior, s-a reținut că recurenții au fost de rea-credință atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare al imobilului, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât această oprațiune juridică s-a realizat ulterior inițierii demersului judiciar de foștii poprietari, de revendicare în natură a imobilului, la data de 16 decembrie 1996. Raportat la acest aspect instanța constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a acordat dreptul proprietarilor imobilelor achiziționate sub imperiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor acestui act normativ, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la restituirea prețului actualizat pe care l-au plătit în acest scop.

În primul motiv de recurs invocat, recurenții au criticat hotărârea instanței de apel cu privire la modalitatea în care aceasta, apreciind în mod greșit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza, a dispus actualizarea prețului imobilului plătit de recurenți, prin aplicarea indicelui de inflație pe total economie și nu a celui pentru servicii. Instanța constată că acest motiv de recurs nu se circumscrie unei veritabile critici de neiegalitate, neputând fi încadrată în niciunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât nu va fi supus analizei în această etapă procesuală, întrucât de referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Recurenții nu mai au posibilitatea să se prevaleze de netemeinicia hotărârii atacate, întrucât ar conduce la o reapreciere a probelor administrate în cauza, aspect care nu mai este posibil în această cale extraordinară de atac. Din perspectiva cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenți, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. de instanța de apel, este întemeiat. Astfel, dispozițiile legale invocate mai sus, prevăd că „judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirile martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi vă le-a făcut”.

Instanța constată că reclamanții au dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON reprezentând contravaloarea onorariului de expert, astfel că este justificat ca intimatul-pârât să fie obligat la plata acestei sume. Înalta Curte reține că diminuarea cheltuielilor de judecată, prin reducerea onorariului de expert, dispusă de instanța de apel, deriva din aplicarea greșită a dispozițiilor legale mai sus menționate. Analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în raport de criticile formulate, Înalta Curte îl constată ca nefondat și va dispune respingerea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor, care se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În raport de această dispoziție legală, calitatea procesuală a pârâtului este stabilită prin lege, fiind instituită astfel o obligație legală de dezdăunare.

Calitatea procesuală a Ministrului Finanțelor Publice derivă și din atribuțiile sale de gestiune, în numele statului, a fondului extrabugetar, constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, special pentru despăgubirea proprietarilor și a moștenitorilor acestora. În ceea ce privește invocarea, de către recurentul-pârât, a dispozițiilor prevăzute în art. 1337 și următoarele C. civ., Înalta Curte reține că modalitatea de restituire a prețului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului, respectiv, Primăriei municipiului București, ci Ministerului Finanțelor Publice.

În consecință, având în vedere cauza reală a evicțiunii, precum și obligația instituită prin lege la despăgubire, se constată că, în mod corect, au reținut instanțele anterioare calitatea procesuală pasivă a acestui pârât. Critica adusă în recurs, cu privire la menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului, nu poate fi reținută, întrucât, temeiul acesteia este dat de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „partea care a căzui in pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Prin urmare, dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată s-a născut pentru reclamanții care au câștigat procesul ca efect al hotărârii judecătorești prin care pârâtul a căzut în pretenții, motiv pentru care se constată aplicarea în mod corect a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Ș.A., Ș.C.R. împotriva deciziei nr. 57/A din data de 25 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte. Modifică, în parte, decizia, în sensul că respinge ea nefondat apelul declarat de Ministerul finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 1063 din data de 11 mai 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4.000 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2013.