ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4497/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4497/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iulie 2010 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civila, și precizată ia dala de 24 februarie 2011,

reclamanții Ș.A. și Ș.C.R., au chemat în

judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în principal, obligarea

acestuia Ia restituirea prețului de piață ai imobilului siluat în București,

str. R., sector 1, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar

în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat pentru apartamentul

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat

că prin decizia nr. 1113 din data de 24 iunie 2008, Curtea de Apel București a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. încheiat între reclamanți

și Primăria municipiului București prin SC H.N. SA, în baza Legii nr. 112/1995,

fiind oblicați să lase în deplină proprietate șî liniștită posesie imobilul numițiior

C.N.S. și C.M.D., moștenitor al defunctei C.O.M.

Imobilul a fost predat proprietarilor acestuia,

pe baza procesului verbal încheiat la data de 18 decembrie 2008, fără a primi despăgubirile

cuvenite din partea statului, constând în prețul plătit pentru achiziționarea apartamentului

în cauză.

Apartamentul a fost estimat la o valoare

de piață de peste 150.000 euro.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată

în baza dispozițiilor art. 50

1

și următoarele din Legea nr. 10/2001,

completată și modificată și a fost ulterior precizată, temeiul juridic fiind

art. 50 alin. (3) din aceiași act normativ.

Prin sentința nr. W63 din 11 mai 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost admisă, în parte, acțiunea, dispunându-se

obligarea pârâtului la achitarea sumei de 26.350 RON către reclamanți, reprezentând

prețul de cumpărare al imobilului situat în București, str. R., actualizat eu indicele

de inflație, precum și obligarea la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând onorariu

expert.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. V2. din data

de 16 decembrie 1996, reclamanții Ș.A. și Ș.C.R. au dobândit de ia Primăria municipiului

București, reprezentată prin SC H.N. SA dreptul de proprietate asupra apartamentului

nr. X1. situat în București, str. R. sector 1, compus din trei camere, hol. două

culoare. vestibul, baie, bucătărie și trei boxe la subsol, în suprafață utilă de

122,04 mp.

Prin decizia nr. 1113 din 24 iunie 2008,

pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, în Dosarul cu nr.

25291/3/2007, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. din 16

decembrie 1996, reprezentând titlul de proprietate al reclamanților, reținându~se

că au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, la încheierea acestuia,

precum și reaua credință a cumpărătorilor, determinată de lipsa de diligentă în

ceea ce privește identificarea situației juridice a imobilului ce a format obiectul

contractului.

Față de acest aspect, instanța de fond

a constatat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață

al imobilului, evaluat potrivit standardelor internaționale, în cauză nefiind incidente

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a reținut aplicabilitatea

prevederilor art. 50 alin. (2) din actul normativ menționat mai sus, constatând

că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului pe care l-au achitat în

vederea achiziționării imobilului, actualizat cu indicele de inflație peniru categoria

total economie, așa după cum a fost determinat în varianta

II

a răspunsului ia obiecțîuni la raportul

de expertiză întocmit în cauză de expertul Ș.E.V.

Prin decizia civilă nr. 57-A. din dala

de 25 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie,

a

fost admis apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, a fost schimbată, în

parte, sentința apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți

a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din

onorariul de expert, respingându-se apelul formulat de reclamanți, fiind menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut că prețul achitat de cumpărători pentru imobilul achiziționat în baza

Legii nr. 112/1995 reactualizat, vizează, astfel după cum s-a reținut în varianta

a II-a din suplimentul la raportul de expertiză efectuai în cauză la instanța de

fond, aplicarea indicelui de inflație pe total economie și nu cel pentru servicii,

întrucât actualizarea nu are în vedere un aspect fluctuant de valori de pe piața

liberă imobiliară rezultată din tranzacționarea bunului, bazat pe cerere și ofertă,

ia care indicii sunt diferiți, având criterii de stabilire distincte.

A mai considerat că, dimpotrivă, un preț

plătit la un anumit moment, indiferent de tranzacție, va avea indici de actualizare

pe total economie aplicabili pentru orice sume de bani achitate (bunuri neaiîmentare),

întrucât nu vizează o activitate de întreprindere, de servicii, ca în cazul de mai

sus.

înscrisul reprezentat de adresa emisă de

Institutul Național de Statistică în luna august 2012, nu vizează indicele de inflație

al sumei de bani achitate la un moment dat pentru actualizare, ci activitatea de

servicii, aspecte care însă exced situației privind actualizarea prețului achitat

în anul 1997 pentru imobil la zi.

Instanța de apel a mai reținut că înscrisurile

administrate, ca probe, de către reclamanți, nu prezintă relevanță în cauză, astfel

încât să conducă la o reformare a sentinței primei instanțe.

Cu privire la apelul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, a considerat că acesta este fondat doar cu privire

la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat

la fond.

Referitor la celelalte aspecte, instanța

de apel a reținui că excepția de necompetență materială, în raport de valoarea litigiului

nu este fondată, întrucât competența după valoare este dată, nu de valoarea pretențiilor

admise prin sentința apelată, ci de valoarea pretențiilor deduse judecății, prin

cererea introductivă de instanță. Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții

au solicitat prețul de piață al imobilului, apreciat Ia suma de 150.000 curo, valoare

care depășește limita de 500.000 RON și care atrage competența de soluționare a

tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în primă instanță.

A mai considerat că nu este fondată nici

excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009

potrivii cărora. restituirea prețului prevăzut la art. 2 alin. (2

1

) se

face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare,

acesia justificând legitimare procesuală pasivă, potrivit legii, acționând în caliiaie

de reprezentant al Statului.

Astfel, dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituția

răspunderii pentru evicțiune, transpusă în prevederi ale legii speciale, într-un

domeniu particular și anume cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada

06 martie 1945 -22 decembrie 1989 și înstrăinate în baza Legii nr.

1

12/1995, pierdute ulterior în disputa cu

foștii proprietari, respectiv eu moștenitorii acestora.

Privitor la critica vizând obligarea greșită

a apelantului-pârât Ia plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert

în cuantum de 1.200 RON, aferent expertizei tehnice efectuate în cauză și aplicarea

greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a constatat-o ca

fiind parțial fondată.

Astfel, Curtea a stabilit că Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în litigiul de fața, în calitatea

sa de reprezentant al Statului și, în măsura în care cade în pretențiile din acțiunea

dedusă judecății, poale fi obligat și la plata cheltuielilor de judecată, potrivit

dispozițiilor art. 274 – 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

reclamanții Ș.A. și Ș.C.R., precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, reclamanții au

criticat modalitatea în care instanța de apel a înțeles să determine prețul actualizat

al imobilului achiziționat de recurenți în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

în sensul aplicării indicelui de inflație pe total economie și nu pe cel pentru

servicii.

S-a mai susținut că, în mod greșit instanța

de apel a încadrai prețui plătit de recurenți pentru achiziționarea imobilului la

categoria bunuri Realimentare pe total economie, deoarece acest aspect contravine

informațiilor furnizate de Institutul Național de Statistică, potrivit cărora calculul

indicilor de inflație se face pe servicii și nu pe total economie.

Un aspect în plus pe care instanța de apei

nu l-a avut în vedere la momentul soluționării cauzei îl reprezintă faptul ca nici

reactualizarea prețului în funcție de indicele de inflație calculat pentru servicii

nu acoperă, în totalitate, paguba suferită de recureți, acest aspect fiind specificat

și în concluziile raportului de expertiză și anume că singura modalitate corectă

și echitabilă de actualizare a prețului apartamentului este stabilirea valorii de

piață a acestuia.

Recurenții au invocat dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a intenționat să repare prejudiciul

cauzat cumpărătorilor apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, prin

desființarea contractelor de vânzare-cumpărare de către instanțele de judecată.

Prin urmare, recurenții au susținut că

o aplicare corectă a legii în cauză constă în stabilirea prețului reactualizat în

funcție de indicele de inflație calculat pentru servicii și nu pe total economie,

nefiind prevăzute criterii de departajare intre cele două criterii de indici, în

acest mod realizându-se și interesul legiuitorului, astfel după cum a fost reglementat

în dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Al doiiea motiv de recurs vizează greșita

soluționare de instanța de apel a căii de atac exercitate de Ministerul Finanțelor

Publice, prin reducerea onorariului de expert, fapt ce contras ine dispozițiilor

art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Prin recursul său,

Ministerul Finanțelor Publice a criticat

modul de soluționare a cauzei de instanța de apel, cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive pe care a invocat-o, dispunând obligarea sa la restituirea

prețului imobilului, in temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

deoarece nu a avut calitatea de parte contractantă la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria municipiului București.

Recurentul a susținut că, în cauză, trebuie

angajată răspunderea municipiului București, ca parte contractantă, pentru evicțiune,

iar SC H.N. SA, în calitatea sa de mandatar al Primăriei municipiului București,

trebuie obligată la restituirea procentului de 1% reprezentând comisionul încasat

în urma vânzării imobilului.

Ministerul Finanțelor Publice a criticat

și menținerea, în mod greșit, în sarcina sa de către instanța de apei. a obligației

de plată a cheltuielilor de judecată, considerând că nu i se poate imputa declanșarea

litigiului.

Analizând decizia civilă atacată în raport

de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., asupra

recursului, formulat de recurenții Ș.A. și Ș.C.R. Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv de recurs invocat de recurenți

vizează greșita determinare a prețului actualizat plătit de recurenți pentru achiziționarea

imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în sensul că acesta trebuia stabilit de

instanța de apel în funcție de indicele de inflație pentru servicii și nu pe total

economie.

În considerentele instanței de apel s-a

reținut că reclamanții au dobândit apartamentul nr. X1., parter, situat în str.

R., sector 1 București, prin încheierea contractului de vanzare-cumpărare cu plata

în rate nr. V2. din 16 decembrie 1996 cu Primăria municipiului București, reprezentată

prin SC H.N. SA, prețul plătit pentru această tranzacție fiind în cuantum de 15.170,118

RON.

Urmare a demersului judiciar inițiat la

data de 13.08.1996 de foștii proprietari C.O.M. și M.C. și continuat de moștenitorii

acestora, C.N.S. și C.M.D., litigiu în care recurenții au avut calitatea de iniervenienți,

s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vănzare-cumpărare cu

plata în rate nr. V1. și obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamanților apartamentul nr. X1., parter situat în București, str. R.,

sector 1.

Litigiul a fost soluționat irevocabil prin

decizia nr.

1

113 din 24 iunie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin hotărârea menționată anterior, s-a

reținut că recurenții au fost de rea-credință atunci când au încheiat contractul

de vânzare-cumpărare al imobilului, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

întrucât această oprațiune juridică s-a realizat ulterior inițierii demersului judiciar

de foștii poprietari, de revendicare în natură a imobilului, la data de 16

decembrie 1996.

Raportat la acest aspect instanța constată

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

prin care s-a acordat dreptul proprietarilor imobilelor achiziționate sub imperiul

Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor acestui act normativ, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, la restituirea prețului actualizat pe care l-au plătit

în acest scop.

În primul motiv de recurs invocat, recurenții

au criticat hotărârea instanței de apel cu privire la modalitatea în care aceasta,

apreciind în mod greșit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza, a

dispus actualizarea prețului imobilului plătit de recurenți, prin aplicarea indicelui

de inflație pe total economie și nu a celui pentru servicii.

Instanța constată că acest motiv de recurs

nu se circumscrie unei veritabile critici de neiegalitate, neputând fi încadrată

în niciunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât nu va fi supus analizei în această etapă

procesuală, întrucât de referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Recurenții nu mai au posibilitatea să se

prevaleze de netemeinicia hotărârii atacate, întrucât ar conduce la o reapreciere

a probelor administrate în cauza, aspect care nu mai este posibil în această cale

extraordinară de atac.

Din perspectiva cazurilor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cel de-al doilea motiv de recurs invocat

de recurenți, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (2) C.

proc. civ. de instanța de apel, este întemeiat.

Astfel, dispozițiile legale invocate mai

sus, prevăd că „judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură

și impozit proporțional, plata experților, despăgubirile martorilor, precum și orice

alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi vă le-a făcut”.

Instanța constată că reclamanții au dovedit

efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON reprezentând contravaloarea

onorariului de expert, astfel că este justificat ca intimatul-pârât să fie obligat

la plata acestei sume.

Înalta Curte reține că diminuarea cheltuielilor

de judecată, prin reducerea onorariului de expert, dispusă de instanța de apel,

deriva din aplicarea greșită a dispozițiilor legale mai sus menționate.

Analizând recursul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, în raport de criticile formulate, Înalta Curte îl

constată ca nefondat și va dispune respingerea acestuia în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului actualizat al imobilelor, care se efectuează de Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În raport de această dispoziție legală,

calitatea procesuală a pârâtului este stabilită prin lege, fiind instituită astfel

o obligație legală de dezdăunare.

Calitatea procesuală a Ministrului Finanțelor

Publice derivă și din atribuțiile sale de gestiune, în numele statului, a fondului

extrabugetar, constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

special pentru despăgubirea proprietarilor și a moștenitorilor acestora.

În ceea ce privește invocarea, de către

recurentul-pârât, a dispozițiilor prevăzute în art. 1337 și următoarele C. civ.,

Înalta Curte reține că modalitatea de restituire a prețului plătit în temeiul Legii

nr. 112/1995, reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care, prin derogare

de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului, respectiv, Primăriei municipiului

București, ci Ministerului Finanțelor Publice.

În consecință, având în vedere cauza reală

a evicțiunii, precum și obligația instituită prin lege la despăgubire, se constată

că, în mod corect, au reținut instanțele anterioare calitatea procesuală pasivă

a acestui pârât.

Critica adusă în recurs, cu privire la

menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului,

nu poate fi reținută, întrucât, temeiul acesteia este dat de dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „partea care a căzui in pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Prin urmare, dreptul de a solicita plata

cheltuielilor de judecată s-a născut pentru reclamanții care au câștigat procesul

ca efect al hotărârii judecătorești prin care pârâtul a căzut în pretenții, motiv

pentru care se constată aplicarea în mod corect a dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

Ș.A., Ș.C.R. împotriva deciziei nr. 57/A din data de 25 februarie 2013 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pe care o modifică în parte.

Modifică, în parte, decizia, în sensul

că respinge ea nefondat apelul declarat de Ministerul finanțelor Publice împotriva

sentinței nr. 1063 din data de 11 mai 2012 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 4.000 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 octombrie 2013.