ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1820/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1820/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată de către reclamanții F.J.

și F.E., înregistrată inițial la data de 12 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei

sectorului 5 București, au fost chemați în judecată pârâții Municipiul București,

prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitându-se

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe aceștia la restituirea

sumei plătite cu titlu de preț, precum și la plata diferenței până la valoarea actuală

de piață a apartamentului situat în București, str. P.P., sector 1, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat, în esență, că au devenit proprietarii apartamentului menționat,

deținut anterior cu titlu de închiriere, în urma cumpărării lui prin contractul

de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin

mandatar SC R.V. SA, în temeiul Legii nr. 85/1992. După ce au devenit proprietari,

reclamanții au fost evinși de către C.M.S.M., succesoarea fostului proprietar, care

a inițiat un litigiu solicitând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare și obligarea lor la lăsarea apartamentului în deplina proprietate

a acesteia.

Acest litigiu a fost soluționat

prin decizia de apel nr. 184A din 21 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 462 din 7

martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a, în sensul admiterii acțiunii

reclamantei, constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 1994 și obligării chiriașilor-cumpărători la lăsarea în deplina proprietate

și posesie a reclamantei a bunului imobil.

În drept, au invocat dispozițiile

art. 1336 și urm. C. civ.

Prin sentința civila

nr. 3254 din 5 mai 2008 pronunțată de Judecătoria sector 5 a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R.V. SA, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanții F.J. și F.E. împotriva acestui pârât, ca introdusă împotriva

unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, dispunându-se totodată disjungerea

acțiunii acelorași reclamanți îndreptată împotriva pârâților Municipiul București,

prin Primarul General, și SC R.V. SA, cu formarea unui dosar separat având nr. 4133/302/2008.

În esență, s-a reținut

în considerentele acestei hotărâri, că întrucât vânzarea-cumpărarea apartamentului

în litigiu a avut loc în baza Legii nr. 85/1992, răspunzător pentru evicțiunea totală

cauzată reclamanților nu poate fi decât vânzătorul bunului, respectiv Primăria Municipiului

București, prin mandatarul său SC R.V. SA. Aceeași împrejurare exclude posibilitatea

de a reține că obligația de restituire a prețului plătit pentru apartamentul de

care reclamanții au fost evinși revine Ministerului Finanțelor Publice întrucât

acesta poate fi obligat la restituire doar în cazul de excepție, care este de strictă

interpretare, în care bunul imobil s-ar fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar restituirea prețului s-ar fi solicitat în temeiul art. 48 și art. 50 din

Legea nr. 10/2001.

Ulterior, în acest dosar,

a fost pronunțată sentința civila nr. 6237 din 8 septembrie 2008, prin care Judecătoria

sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului București, în raport

de cuantumul pretențiilor solicitate de reclamanți și determinate prin expertiza

administrată în cauză (798.836 RON), precum și a dispozițiilor art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 430 din 26 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R.V. SA și a respins acțiunea îndreptată

împotriva acesteia pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea

precizată, îndreptată împotriva pârâtului Municipiul București, prin Primarul General,

obligându-l pe acesta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 219.388 euro,

reprezentând contravaloarea apartamentului, în echivalent RON la data plății, și

la suportarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

În considerentele acestei

hotărâri s-a reținut că SC R.V. SA nu justifică legitimare procesuală pasivă într-o

acțiune având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru evicțiune a vânzătorului

unui bun, dat fiind că acesta a acționat doar ca mandatar al fostului proprietar

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neavând, așadar, calitatea proprietar

vânzător.

Analizând cererea de chemare

în judecată doar în raport de pârâtul Municipiul București, s-a reținut că, potrivit

dreptului comun, în virtutea obligației de garanție pentru evicțiune totală, cumpărătorul

care a fost tulburat în exercitarea dreptului său de proprietate asupra bunului,

are dreptul, pe lângă restituirea prețului plătit, a valorii fructelor și a cheltuielilor

de judecată, și la pretinderea de daune interese, respectiv a diferenței dintre

preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului

și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare

sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau de rea-credință.

Repararea prejudiciului

produs reclamanților trebuie să fie integrală și raportată la valoarea de circulație

a imobilului, fiindcă aceștia au pierdut bunul în sine, nu doar prețul pe care l-au

plătit anterior.

Astfel, evocând conținutul

dispozițiilor art. 1344 C. civ. și reținând că prin expertiza administrată în fața

Judecătoriei sector 5 a fost determinată valoarea de piață a apartamentului în litigiu

ca fiind de 219.388 euro, tribunalul l-a obligat pe pârât la plata acesteia, în

echivalent în RON la data plății.

Apelul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva acestei sentințe a fost admis

prin decizia civilă nr. 575 din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în contradictoriu

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aceleiași instanțe de fond,

reținând următoarele în argumentarea acestei soluții:

Acțiunea formulată de

reclamanți are ca obiect restituirea prețului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare,

actualizat, precum și a diferenței dintre prețul de piață al imobilului și prețul

plătit actualizat, fiind îndreptată atât împotriva vânzătorului Municipiul București,

cât și împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Temeiul de drept aplicabil

acestei cereri este dat tot de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, deoarece

prin deciziile civile nr. 184/2005 și nr. 462/2007 ale Curții de Apel București

s-a declarat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării

împrejurării că imobilul vândut era preluat de stat fără titlu valabil și nu putea

fi vândut în temeiul Legii nr. 85/1992. Or, situația juridică a imobilelor preluate

de stat în mod abuziv, precum și consecințele desființării contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate între stat și chiriași pentru aceste imobile (inclusiv posibilitatea și

condițiile de invocare de către chiriași a bunei credințe) sunt reglementate în

Legea nr. 10/2001, legea cadru în acest domeniu. Regimul juridic special al bunului

litigios (imobil preluat de stat în mod abuziv) antrenează aplicabilitatea legii

speciale.

Faptul ca reclamanții

au înțeles să invoce prin cererea formulată dreptul comun în materia evicțiunii

nu atrage consecința limitării judecații cauzei exclusiv din această perspectiva.

Obiectul cererii, care este acțiunea în pretenții, trebuie privit distinct de textul

legal aplicabil unei asemenea cereri. Regimul juridic aplicabil unui litigiu, oricare

ar fi el, inclusiv o cerere de restituire a prețului bunului, ca urmare a anulării

contractului de vânzare-cumpărare, este cel legal existent la un moment dat, în

raport de natura litigiului. Reclamantul, atunci când indică un anumit text de lege

drept temei al pretențiilor sale, nu poate înlătura aplicarea altor texte legale

care devin incidente în cauza în raport de situația de fapt și pretenția dedusă

judecății.

Un anumit cadru legislativ

se aplică persoanelor și litigiilor dintre ele în mod inevitabil și obligatoriu,

nefiind lăsat la dispoziția părții dacă o anumită dispoziție legală i se aplică

sau nu, în funcție de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare.

Ceea ce este lăsat la dispoziția părții este fixarea limitelor judecății sub aspectul

obiectului și cauzei juridice (desigur, și sub aspectul cadrului procesual subiectiv).

Cauza juridică, însă, nu este echivalentă cu un anumit text legal, ci se definește

ca situația de fapt încadrată juridic în anumite instituții juridice și reglementari

legale aplicabile în raport de mijlocul procedural ales de parte.

Plecând de la determinarea

legii aplicabile litigiului, s-a apreciat că prima instanță a soluționat în mod

greșit acțiunea în contradictoriu cu Municipiul București.

Observând că, potrivit

normelor legale speciale, Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă,

aceasta revenind celuilalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și, constatându-se că acțiunea față de acest pârât nu a fost soluționată pe fond,

s-a apreciat că se impune, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desființarea

sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În ceea ce privește natura

juridică și eficiența sentinței civile nr. 3254 din 5 mai 2008 a Judecătoriei sectorului

5 București, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că, deși acest act procedural

a fost intitulat „sentință”, în realitate este o încheiere premergătoare, în sensul

art. 255 alin. (2) C. proc. civ., care se consideră a fi atacată odată cu fondul,

deoarece prin aceasta s-a soluționat doar o excepție, fără a se judeca fondul cauzei.

Întrucât prin motivul

de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului Municipiul București

s-a criticat inclusiv soluția referitoare la excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de

apel s-a considerat învestită inclusiv cu apelul declarat împotriva acestei soluții

adoptate (în mod greșit printr-o sentință) de Judecătoria sectorului 2 și pe care

tribunalul (învestit prin sentința de declinare de competență) a îmbrățișat-o, de

vreme ce nu a mai judecat pricina și în contradictoriu cu acest pârât.

În plus, respectiva soluție

dispusă de Judecătoria sectorului 2, este și lipsită de eficiență întrucât a fost

dispusă de o instanță necompetentă material, fiind lovită de nulitate potrivit

art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva acestei decizii a fost

respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 4516 din 15 iunie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că în mod corect a stabilit

instanța de apel că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 în raport de obiectul și cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 40198/3/2012 și a fost

soluționată prin sentința civilă nr. 280 din 7 februarie 2013 a acestei instanțe,

care a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească reclamanților prețul de achiziție a apartamentului

din str. P.P., sector 1, în cuantum de 875.981 RON, ce va fi actualizat la data

plății. Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea îndreptată împotriva pârâtului

Municipiul București.

În adoptarea acestei soluții

au fost avute în vedere dezlegările date prin hotărârile irevocabile pronunțate

în ciclul procesual anterior al cauzei, sub aspectul cadrului procesual și temeiului

de drept al litigiului, astfel că, în raport de prevederile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 și de situația concretă a reclamanților, al căror contract de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul absolut pentru încălcarea

dispozițiilor acestei legi (așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 462/2007

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), s-a apreciat că aceștia sunt

îndreptățiți numai de restituirea prețului plătit pentru achiziționarea bunului,

în valoare actualizată, plata prețului urmând a fi stabilită în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice, a cărui calitate s-a reținut în cauză prin decizia de desființare

dată în apel de Curtea de Apel București.

Apelurile declarate de

reclamanți și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 171 A

din 23 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a.

Criticile apelantului-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care au vizat cuantumul sumei

de plată, au fost apreciate drept nefondate, observându-se că prima instanță nu

a stabilit în sarcina acestuia obligația de plată în favoarea reclamanților a valorii

de piață a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul

nr. 4133/302/2008, ci, dimpotrivă, făcând aplicare dispozițiilor art. 50 din Legea

nr. 10/2001, tribunalul l-a obligat pe apelantul-pârât la plata prețului de achiziție

a apartamentului, actualizat cu indicele de inflație, preț ce rezultă din contractul

de vânzare-cumpărare din dosarul Judecătoriei sectorului 5 București.

Cum suma de 875.981 RON

nu a fost stabilită prin expertiză, constituind prețul stabilit prin contractul

de vânzare-cumpărare, toate criticile pârâtului prin care s-a susținut nulitatea

raportului de expertiză, au fost apreciate ca nefondate.

În ceea ce privește apelul

declarat de reclamanți, s-a reținut că a invocat greșita stabilire a situației de

fapt de către prima instanță, critică apreciată ca insuficientă pentru a conduce

la schimbarea hotărârii, în absența dezvoltării motivelor și determinării în concret

a greșelilor anume imputate.

Consemnarea din considerentele

sentinței apelate în sensul că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 85/1992, are caracterul unei erori

materiale, care este lipsită de consecințe asupra soluției pronunțate, din moment

ce dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea prețului se aplică

și în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desființate ce au fost încheiate în

temeiul altor acte normative decât Legea nr. 112/1995.

Instanța de rejudecare

a respectat deplin și dispozițiile din deciziile de îndrumare. Nefiind sesizată

cu efectuarea controlului judiciar asupra aspectelor ținând de fondul cauzei, ci

doar de calitatea procesuală a pârâtului, instanța care a pronunțat decizia nr.

575/2011 a avut în vedere, față de obiectul acțiunii, ambele ipoteze de restituire

atunci când a analizat criticile din apel, identificând totodată și normele legale

aplicabile. Față de situația concretă din cauză, instanța de rejudecare a procedat

la aplicarea textului în care se încadrează apelanții-reclamanți, neputându-se reproșa

acesteia nerespectarea dezlegărilor de drept ale instanței de control judiciar,

care a indicat atât art. 50 alin. (3), cât și art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, în contextul analizării chestiunii calității procesuale pasive.

Prin sentința apelată,

tribunalul a ținut seama de dezlegările de drept date de către instanța de apel,

procedând la restituirea prețului actualizat, prin aplicarea dispozițiilor art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nulitatea actului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii 85/1992 a fost constatată prin decizia nr. 462 din 7

martie 2007 a Curții de Apel București, în care s-a reținut nerespectarea condițiilor

imperative ale legii privind obiectul contractului. Ori, față de cauza nulității-nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 85/1992 la încheierea contractului, devin aplicabile dispozițiile

art. 50 alin. (2) și alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, corect aplicate în speță de

către prima instanță.

Deși Legea nr. 10/2001

face referire exclusiv la normele Legii nr. 112/1995, acest act normativ este aplicabil

și în cazul imobilelor vândute în temeiul unei alte legi (în speță Legea nr. 85/1992),

soluția impunându-se pentru reglementarea unitară a situației peroanelor aflate

în ipoteze identice, adică persoane ce au cumpărat bunuri de la stat și care pretind

o despăgubire ca urmare a prejudiciului creat prin pierderea acestora.

Deși sunt de acord că,

în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la despăgubire,

totuși apelanții-reclamanți pretind că sunt beneficiarii normei cuprinse în

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, însă textul acestei norme vizează ipoteza

desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor legii în temeiul

căreia au fost încheiate, ipoteză în care nu se încadrează apelanții-reclamanți,

actul de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat fiind constatat nul prin hotărâre

judecătorească pentru nerespectarea condițiilor privind obiectul contractului.

Întrucât practica judiciară

nu este izvor de drept, existența unor hotărâri ce conțin o altă soluție decât cea

atacată în cauza de față, nu poate conduce la constatarea nelegalității sentinței

ce face obiectul căii de atac, sentință care conține argumentele ce au format convingerea

instanței prin interpretarea normelor de drept aplicabile, în raport de situația

de fapt corect stabilită.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

de recurenții-reclamanți, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și

pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat modificarea deciziei atacate și obligarea Statului

Român la plata sumei de 219.388 euro, în temeiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului declarat, recurenții au invocat următoarele

critici de nelegalitate:

- Sentința primei instanțe

și decizia de apel cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii

(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât ambele instanțe au dovedit un formalism

excesiv manifestat printr-o aplicare ad literam a legii interne și printr-o interpretare

proprie a acesteia.

Subsumat acestei critici

de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că prima instanță, în cele 14 rânduri

ale considerentelor hotărârii pronunțate, se contrazice afirmând că reclamanții

nu ar fi formulat precizări în privința cadrului procesual sau al temeiului de drept,

dar în același timp, revine și precizează că, după casarea cu trimitere spre rejudecare,

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în temeiul dispozițiilor

art. 50 din Legea nr. 10/2001. Cadrul procesual și temeiul de drept au fost precizate

chiar de instanța de control judiciar și casare.

Reproducând considerentele

deciziei de desființare nr. 575A din 31 mai 2011, prin care s-a statuat în sensul

că un anumit cadru legislativ se aplică persoanei și litigiilor dintre ele în mod

obligatoriu, nefiind lăsat la dispoziția părților, recurenții au reamintit că instanța

de control judiciar a stabilit că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

ca urmare a desființării contractului lor de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească,

răspunderea revine Ministerului Finanțelor Publice, în numele Statului, atât pentru

prețul plătit, în valoare actualizată, cât și pentru prețul de piață.

De asemenea, ei au mai

susținut că Curtea de Apel București a avut în vedere că aceeași soluție de principiu

a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4301

din 8 septembrie 2010, în Dosarul nr. 31998/3/2008, într-o acțiune identică pornită

în același timp cu a lor, de către cumpărătorii celuilalt apartament din imobil,

familia B.

- Atât decizia 171A

din 23 octombrie 2013, cât și sentința civilă nr. 280 din 7 februarie 2013 au fost

date cu aplicarea greșită a legii întrucât instanțele ce le-au pronunțat au aplicat

selectiv prevederile art. 50 alin. (2) și alin. (3), ignorând că recurenții sunt

beneficiarii art. 50

1

și art. 50 pct. 2

1

, încălcând prevederile

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și jurisprudența C.E.D.O. din cauza Raicu împotriva României.

Recurenții au mai susținut

că prin deciziile nr. 184/2005 și nr. 462/2007 ale Curții de Apel București, prin

care s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale familiilor F.

și B., nu s-a mai analizat dacă aceștia au fost cumpărători de bună credință, iar

anularea nu s-a făcut din culpa cumpărătorilor, ci din cauza nerespectării dispozițiilor

legale de către vânzător, respectiv Municipiul București, prin Primarul General.

Invocând principiul securității

raporturilor juridice și faptul că în prezenta cauză este incidentă soluția definitivă

și obligatorie pronunțată de C.E.D.O. în cauza Raicu împotriva României, recurenții-

reclamanți au susținut că nu există motive substanțiale și imperioase care să justifice

o abatere de la soluția adoptată în cauza similară cu cea a lor, finalizată prin

decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010.

De asemenea, ei au cerut

să se rețină că există în speță o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Curții și au reamintit statuările de principiu ale instaței europene

conturate în jurisprudența creată în aplicarea acestui text convențional.

Au invocat faptul că,

în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

lor li s-a anulat dreptul de proprietate asupra apartamentului, fără ca instanțele

interne să constate că au fost sau nu de bună-credință la momentul încheierii contractului.

Nu au primit până în prezent nici un fel de despăgubiri, deși sunt îndreptățiți

la plata prețului de piață stabilit prin expertiza administrată în cauză.

În urma constatării nulității

contractului lor de vânzare-cumpărare, recurenții-reclamanți susțin că au fost puși

într-o situație identică cu cea a petentei Raicu din cauza C.E.D.O., dar și cu cea

a familiei B., în privința căreia s-a pronunțat decizia nr. 4301 din 8

septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 31998/3/2008.

Soluția din această decizie trebuie adoptată și în prezenta speță din nevoia de

reglementare unitară, nediscriminatorie a situației persoanelor aflate în ipostaze

identice.

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat în drept

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici

de recurs:

În mod eronat instanța

de apel a menținut obligația de plată, în sarcina pârâtului, a sumei de 875.981

RON achitată conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți la

data de 12 ianuarie 1994, având în vedere că, potrivit actelor aflate la dosarul

cauzei, s-a încheiat în baza Legii nr. 85/1992, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, din

acțiunea formulată, se înțelege că reclamanții au solicitat despăgubiri pentru evicțiune

în temeiul dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 1336 C. civ.

Din prevederile Legii

10/2001 reiese cu certitudine faptul ca Ministerul Finanțelor Publice este instituția

care trebuie să facă plata prețului actualizat chiriașilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost

desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, aceleași norme legale neputând

constitui temei pentru a fi atrasă răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și

pentru alte ipoteze, respectiv când încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

a avut loc în baza altor legi speciale decât Legea nr. 112/1995.

În mod nelegal instanța

de fond a pus semnul egalității între contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995

și cele încheiate în baza altor reglementari legale speciale (respectiv Legea

nr. 85/1992). Instanța s-a aflat într-o eroare gravă în momentul în care a reținut

că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 pentru a face aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr.

10/2001, întrucât printr-o simplă lecturare a contractului în cauză rezultă că realizarea

acestuia a avut ca temei legal Legea nr. 85/1992.

Instanța trebuia să țină

seama că cele două reglementări, Legea nr. 85/1992 și Legea nr. 112/1995, sunt distincte

și că numai aceasta din urmă putea atrage răspunderea Ministerului Finanțelor Publice,

ceea ce nu este cazul în speță.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor

Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului

București și reclamanți, fiind terț față de contract. În situația evingerii cumpărătorilor,

prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului

de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune

a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile

art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind

deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice

poate fi obligat la restituirea prețului actualizat și anume numai cu privire la

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Or, în situația de față

actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 85/1992.

Instanța de fond, în momentul

în care a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului achitat

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a încălcat aceste dispoziții legale,

întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză în

care se poate antrena răspunderea Ministerului Finanțatelor Publice, iar instanța,

prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

Prin urmare, întrucât

reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 85/1992

și nu în baza Legii nr. 112/1995, în speța de față nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar în plan procesual, Ministerul Finanțelor Publice

nu poate fi obligat la plata prețului de achiziție al imobilului în litigiu atât

pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații,

cât și pentru faptul că acesta nu are obligația de restituire a prestațiilor efectuate

în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul altei legi decât Legea

nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și cele ale art. 1337 C. civ., recurentul

solicitând și judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

La 2 iunie 2014 recurenții-reclamanți

au formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Recursurile declarate

sunt nefondate în considerarea celor ce urmează:

Cu privire la recursul

declarat de recurenții-reclamanți se reține că acesta a susținut soluția de recunoaștere

integrală a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată și de obligare

a pârâtului la plata valorii de piață a apartamentului pe care reclamanții l-au

cumpărat de la stat în temeiul Legii nr. 85/1992, dar a cărui proprietate au pierdut-o

în concursul cu succesorul în drepturi al fostului proprietar, valoarea de piață

determinată fiind de 219.388 euro.

Cea dintâi critică a acestui

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

pretinzând că atât decizia instanței de apel, cât și sentința primei instanțe cuprind

motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Totuși, în dezvoltarea

criticii, recurenții au acuzat un formalism excesiv manifestat de instanțe prin

aplicarea strictă a legii interne, într-o interpretare proprie, susțineri care plasează

această critică sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lumina

cărora va fi analizată odată cu cea de-a doua critică a recursului.

De asemenea, tot în detalierea

criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au făcut trimitere la considerentele hotărârii de primă instanță, pretinzând existența

unor contraziceri ale tribunalului, pe de o parte întrucât a reținut că reclamanții

nu au formulat precizări ale cadrului procesual sau temeiului de drept al cererii,

dar constatând singur că aceste elemente ar fi fost precizate de instanțele de control

judiciar, iar pe de altă parte, întrucât s-a referit la contractul de vânzare-cumpărare

din 1994 ca fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte reține, față

de conținutul acestei critici, că obiectul căii de atac cu a cărei soluționare a

fost învestită de către reclamanți este decizia instanței de apel nr. 171A din 23

octombrie 2013, iar nu sentința civilă nr. 280 din 7 februarie 2013, nefiind posibil

ca în calea de atac a recursului declarat împotriva celei dintâi hotărâri (decizia

de apel), criticată pentru motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., să se releve pretinse „motive contradictorii ori străine de natura pricinii”

regăsite în considerentele celei de-a doua hotărâri, respectiv sentința primei instanțe,

chiar dacă în apel această hotărâre și soluția pe care o conține, au fost menținute.

Recurenții-reclamanți

au avut la dispoziție calea de atac a apelului pentru a critica orice aspecte de

netemeinicie și nelegalitate decurgând din statuările ori activitățile desfășurate

de prima instanță, cale de atac pe care aceștia au și parcurs-o, de altfel.

Reținând și că trimiterea

pe care aceștia au făcut-o la dezlegările date de instanțele de control judiciar

în cea dintâi etapă de soluționare a cauzei, în privința cadrului legal de soluționare

a litigiului și la justificarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, ca reprezentant al statului, este absolut inutilă (întrucât instanțele

de fond au efectuat judecata pornind chiar de la aceste dezlegări) și, în tot cazul,

fără nicio legătură cu critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că niciun argument nu a fost adus de recurenții-reclamanți care să

justifice invocarea acesteia cu referire la considerentele hotărârii atacate, respectiv

decizia instanței de apel.

În alte cuvinte, situația

corespunde unei invocări formale a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

de vreme ce recurenții-reclamanți nu au fost în măsură să prezinte în concret argumente

în dezvoltarea și susținerea criticii.

Prin cea de-a doua critică

a acestui recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost

criticată interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

recurenții-reclamanți susținând că sunt beneficiarii prevederilor art. 50

1

ale legii, și că, nerecunoscându-le dreptul de a primi valoarea de piață a apartamentului

a cărui proprietate au pierdut-o, instanțele au încălcat art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenție.

Critica este nefondată,

instanțele de fond făcând o corectă aplicare în cauză dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

în raport de situația juridică în care reclamanții s-au aflat în legătură cu apartamentul

din str. P.P., sector 1.

Astfel, de vreme ce s-a

stabilit, cu titlu irevocabil și obligatoriu, prin deciziile de apel și recurs pronunțate

în cea dintâi etapă de soluționare a litigiului, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, înseamnă că aplicarea

acestor norme nu putea avea loc altfel decât după distincțiile pe care legea însăși

le face (și) în privința cererilor de despăgubiri introduse de chiriașii ce au încheiat

contracte de vânzare-cumpărare cu Statul în baza Legii nr. 112/1995, în a căror

situație legală au fost asimilați și recurenții-reclamanți, pentru identitate de

rațiune, și pentru argumente de egalitate și echitate, chiar dacă contractul lor

de cumpărare a apartamentului a fost încheiat în baza Legii nr. 85/1992.

Reținând că prin deciziile

nr. 184 din 21 februarie 2005 și nr. 462 din 7 martie 2007 ale Curții de Apel București

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru

motivul că bunul imobil tranzacționat nu făcea obiectul Legii nr. 85/1992, actul

juridic fiind încheiat cu încălcarea art. 7 alin. (2) din lege, în mod corect instanțele

de fond au stabilit că, față de conținutul prevederilor art. 50 alin. (2) și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și de distincțiile utilizate de legiuitor,

recureții-reclamanți nu pot fi îndreptățiți să primească valoarea de piață a apartamentului,

ci doar restituirea prețului acestuia, în valoarea actualizată. În cazul lor, prin

hotărâre definitivă și irevocabilă s-a reținut că actul juridic de vânzare-cumpărare

a apartamentului s-a încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, motiv

pentru care a și fost constatat nul.

În mod nereal pretind

recurenții-reclamanți că, prin aceste hotărâri judecătorești, instanțele ce le-au

pronunțat nu au mai analizat dacă au fost cumpărători de bună credință și că anularea

s-ar fi dispus nu din culpa cumpărătorilor ci din pricina nerespectării dispozițiilor

legale de către vânzător.

Dimpotrivă, considerentele

menționatelor hotărâri judecătorești relevă faptul că în acea procedură, recurenții-reclamanți

s-au apărat invocându-și buna credință, pe care însă instanțele au apreciat-o ca

fiind nerelevantă, neputând acoperi cauze de nulitate decurgând din încălcarea dispozițiilor

imperative ale legii.

Nici teza recurenților

în sensul că nulitatea contractului ar fi fost determinată de atitudinea culpabilă

a vânzătorului, nu însă și a cumpărătorilor, nu poate fi primită întrucât încheierea

unui contract în frauda dispozițiilor legale pe care se întemeiază este imputabilă

în egală măsură ambelor părți contractante, necunoașterea legii neputând fi invocată

și acceptată în privința niciunui subiect de drept.

De altfel și aceste apărări

ale recurenților sunt nerelevante cauzei, de vreme ce aplicarea dispozițiilor

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, este independentă

de vreo culpă contractuală a uneia din părți, singurele condiții ale textului legal,

încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea legii și desființarea sa

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fiind regăsite cumulat în

situația legală a recurenților-reclamanți.

Critica de interpretare

și aplicare a legii într-un formalism excesiv și într-o manieră subiectivă, proprie

a instanței nu este întemeiată, ambele instanțe de fond nefăcând decât să aplice

dispozițiile legale mai sus menționate în sensul lor propriu și în spiritul reglementării.

Dezlegările de principiu

date de C.E.D.O. în cauza Raicu împotriva României nu pot avea incidență în cauza

de față, fundamental diferită prin istoric față de aceea în care s-a pronunțat instanța

de contencios european. Astfel, în cauza Raicu, petenta beneficia de o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se constatase valabilitatea contractului

său de vânzare-cumpărare încheiat cu bună credință. În procedura recursului în anulare

această hotărâre a fost desființată și, în urma rejudecării cauzei, instanțele judecătorești

au ajuns la o concluzie diametral opusă primei judecăți, constatând nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare.

Or, în privința recurenților-reclamanți,

procedura de verificare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 1994

s-a finalizat prin constatarea nulității absolute a acestuia pentru fraudă la lege,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ce nu a fost desființată

în nicio altă procedură extraordinară ulterioară și care produce efecte juridice

și în prezent, în raport de dezlegările acesteia fiind determinate și drepturile

cuvenite reclamanților în litigiul de față.

Cu referire la invocarea

încălcării de către instanța de apel a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, susținere pe care instanța de recurs o înțelege ca fiind făcută în legătură

cu nerecunoașterea dreptului reclamanților de a fi despăgubiți cu valoarea de piață

a apartamentului de care au fost evinși, Înalta Curte reține că în jurisprudența

C.E.D.O. s-a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă

la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi convenționale. Noțiunea „bunuri”

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă

de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate”.

Dacă interesul patrimonial

este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât

dacă are o bază suficientă în dreptul intern și este confirmat printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor.

Or, recurenții reclamanți

nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

într-o procedură ce are ca obiect chiar recunoașterea dreptului lor de a fi despăgubiți

în urma evicțiunii suferite în legătură cu apartamentul cumpărat de la Stat, pentru

motivul neatingerii unui anume rezultat urmărit de ei, acordarea valorii de piață

a bunului, atâta timp cât transformarea interesului patrimonial într-o „valoare

patrimonială”, ce beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a unor

anume cerințe legale (cele specifice menționate de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată și completată) în cadrul procedurii ce se cere a fi declanșată

pentru recunoașterea dreptului.

În plus, instanța de recurs

reține că, deși pretenția recurenților-reclamanți are o bază legală în dreptul intern,

reprezentată de dispoziția art. 50

1

din legea menționată, aceasta nu

este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor interne pentru

ipoteza situației juridice în care se află reclamanții în raport cu bunul, nedovedindu-se

că instanțele interne ar aplica dispozițiile relevante din Legea nr. 10/2001, prin

recunoașterea dreptului foștilor chiriași evinși de proprietățile lor de a fi despăgubiți,

întotdeauna și independent de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte,

la nivelul valorii de piață a bunurilor.

Dimpotrivă, jurisprudența

instanțelor dovedește, ca și în cazul pendinte, o aplicare diferențiată, în raport

de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, a dispozițiilor art. 50

alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată.

În concluzie, instanța

de recurs reține că recurenții-reclamanți nu justifică existența în patrimoniul

lor a unui „bun” de valoarea creanței constând în prețul de piață al apartamentului

a cărui proprietate au pierdut-o, pentru a se putea plânge de încălcarea art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție de către instanța de apel, prin nerecunoașterea

dreptului de a fi despăgubiți la această valoare, mai ales în condițiile în care

elementele particulare ale cazului lor fac inaplicabilă acestora norma legală a

art. 50

1

, după cum corect s-a stabilit de către instanțele de fond.

O jurisprudență izolată,

cea din cauza familiei B., ceilalți chiriași din imobil, aflați în situația legală

identică cu a recurenților-reclamanți, nu constituie o bază suficientă care să permită

aprecierea că reclamanții dețin o „valoare patrimonială” de natura creanței la nivelul

valorii de piață a apartamentului.

Instanța de recurs constată,

de altfel, că existența acestei decizii a fost singurul argument pe care recurenții-reclamanți

și-au sprijinit critica de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, lipsind din motivația recursului lor

argumentația pentru care instanța de apel nu ar fi trebuit să facă aplicare dispozițiilor

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv cum ar fi putut da eficiență

prevederilor art. 50

1

din lege față de rezultatul litigiului anterior

având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare din 1994.

Înalta Curte mai reține

că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional în cauza similară a familiei B. prin decizia

civilă nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv

aplicarea dispozițiilor relevante ale Legii speciale nr. 10/2001 acțiunii în despăgubiri

intentată împotriva Statului Român de fostul chiriaș al imobilului cumpărat de la

stat, chiar în baza altei legi decât cea având nr. 112/1995, în concret a Legii

nr. 85/1992, a fost deplin valorificat și în cauza recurenților-reclamanți.

De asemenea, se constată

că dezbaterea juridică din litigiul soluționat irevocabil prin decizia nr. 4301

din 8 septembrie 2010 s-a purtat doar în legătură cu incidența Legii nr. 10/2001

versus dreptul comun acestui tip de acțiune în despăgubiri, dată fiind particularitatea

speței, în care contractul de vânzare-cumpărare dintre fostul chiriaș și stat a

avut ca bază legală Legea nr. 85/1992, fără ca hotărârile pronunțate în acea cauză

să statueze în concret asupra modului de aplicare a Legii nr. 10/2001 odată ce s-a

reținut incidența sa, respectiv de ce pretențiile solicitate trebuie acordate pe

tărâmul art. 50

1

și nu al art. 50 alin. (2).

Așadar, întrucât ceea

ce s-a dezlegat jurisdicțional în cauza familiei B. a fost deja valorificat și în

cauza pendinte și întrucât, odată ce s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 constituie

cadrul legal de soluționare a pretențiilor reclamanților, trebuie acceptat că aceasta

se aplică litigiului în întregul dispozițiilor sale relevante și nu doar în limita

celor mai favorabile prevederi (cele ale art. 50

1

), Înalta Curte apreciază

că instanțele de fond au interpretat și aplicat corect legea la cazul dedus judecății,

prin luarea în considerare a tuturor elementelor particulare și realizarea distincțiilor

impuse de legiuitor, nicio limită în acest sens neputând fi adusă prin invocarea

soluției regăsită în decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, căreia îi lipsește o dezlegare jurisdicțională în ceea ce privește

modul concret de aplicare al Legii nr. 10/2001 la cazul concret.

În considerarea acestor

motive, recursul recurenților-reclamanți a fost apreciat ca nefondat.

recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se apreciază,

de asemenea, că este nefondat.

În primul rând, instanța

de recurs constată că, în condițiile în care prin apelul declarat împotriva hotărârii

de primă instanță, singura critică a acestei părți a vizat cuantumul sumei la plata

căreia a fost obligată, toate criticile invocate prin recursul împotriva deciziei

de apel, care vizează, în esență, chestiunea aplicării Legii nr. 10/2001 acțiunii

dedusă judecății și lipsa calității sale procesuale pasive, sunt formulate omisso

medio.

În al doilea rând, criticile

formulate ignoră dezlegările jurisdicționale obligatorii date de instanțele de control

judiciar în cea dintâi etapă procesuală de soluționare a litigiului, care, în rejudecarea

cauzei, se impun cu forța dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și care,

astfel fiind, au devenit câștigătoare cauzei, rediscutarea lor în etapa rejudecării

procesului nemaifiind posibilă.

Instanța de recurs reține

că, în mod irevocabil, prin deciziile nr. 575A din 31 mai 2011 a Curții de Apel

București și nr. 4516 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

stabilit, pe de o parte că, sub aspectul temeiului de drept aplicabil cererii deduse

judecății, sunt incidente prevederile speciale ale Legii 10/2001, iar pe de altă

parte că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate

procesuală pasivă în cauză, aspect decurgând din dezlegarea dată anterior temeiului

de drept de rezolvare a acțiunii și din împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice,

care este menționat în lege ca plătitor al prețului din contracte sau al valorii

de piață a imobilelor, acționează în realitate ca reprezentant al statului, iar

nu în nume propriu, neavând nici o obligație de plată a acestor sume rezultând dintr-o

activitate proprie.

Prin urmare, în considerarea

tuturor acestor aspecte, și recursul acestei părți va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de către reclamanții F.E. și F.J. și de către pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București împotriva deciziei nr. 171 A din 23 octombrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte

de muncă și asigurări sociale, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2014.