ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1820/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată de către reclamanții F.J. și F.E., înregistrată inițial la data de 12 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, au fost chemați în judecată pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitându-se instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe aceștia la restituirea sumei plătite cu titlu de preț, precum și la plata diferenței până la valoarea actuală de piață a apartamentului situat în București, str. P.P., sector 1, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că au devenit proprietarii apartamentului menționat, deținut anterior cu titlu de închiriere, în urma cumpărării lui prin contractul de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V.

SA, în temeiul Legii nr. 85/1992. După ce au devenit proprietari, reclamanții au fost evinși de către C.M.S.M., succesoarea fostului proprietar, care a inițiat un litigiu solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și obligarea lor la lăsarea apartamentului în deplina proprietate a acesteia. Acest litigiu a fost soluționat prin decizia de apel nr. 184A din 21 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a, în sensul admiterii acțiunii reclamantei, constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 și obligării chiriașilor-cumpărători la lăsarea în deplina proprietate și posesie a reclamantei a bunului imobil.

În drept, au invocat dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. Prin sentința civila nr. 3254 din 5 mai 2008 pronunțată de Judecătoria sector 5 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R.V. SA, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții F.J. și F.E. împotriva acestui pârât, ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, dispunându-se totodată disjungerea acțiunii acelorași reclamanți îndreptată împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și SC R.V.

SA, cu formarea unui dosar separat având nr. 4133/302/2008. În esență, s-a reținut în considerentele acestei hotărâri, că întrucât vânzarea-cumpărarea apartamentului în litigiu a avut loc în baza Legii nr. 85/1992, răspunzător pentru evicțiunea totală cauzată reclamanților nu poate fi decât vânzătorul bunului, respectiv Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC R.V. SA. Aceeași împrejurare exclude posibilitatea de a reține că obligația de restituire a prețului plătit pentru apartamentul de care reclamanții au fost evinși revine Ministerului Finanțelor Publice întrucât acesta poate fi obligat la restituire doar în cazul de excepție, care este de strictă interpretare, în care bunul imobil s-ar fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, iar restituirea prețului s-ar fi solicitat în temeiul art. 48 și art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, în acest dosar, a fost pronunțată sentința civila nr. 6237 din 8 septembrie 2008, prin care Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului București, în raport de cuantumul pretențiilor solicitate de reclamanți și determinate prin expertiza administrată în cauză (798.836 RON), precum și a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 430 din 26 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R.V.

SA și a respins acțiunea îndreptată împotriva acesteia pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea precizată, îndreptată împotriva pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, obligându-l pe acesta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 219.388 euro, reprezentând contravaloarea apartamentului, în echivalent RON la data plății, și la suportarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că SC R.V. SA nu justifică legitimare procesuală pasivă într-o acțiune având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru evicțiune a vânzătorului unui bun, dat fiind că acesta a acționat doar ca mandatar al fostului proprietar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neavând, așadar, calitatea proprietar vânzător.

Analizând cererea de chemare în judecată doar în raport de pârâtul Municipiul București, s-a reținut că, potrivit dreptului comun, în virtutea obligației de garanție pentru evicțiune totală, cumpărătorul care a fost tulburat în exercitarea dreptului său de proprietate asupra bunului, are dreptul, pe lângă restituirea prețului plătit, a valorii fructelor și a cheltuielilor de judecată, și la pretinderea de daune interese, respectiv a diferenței dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau de rea-credință.

Repararea prejudiciului produs reclamanților trebuie să fie integrală și raportată la valoarea de circulație a imobilului, fiindcă aceștia au pierdut bunul în sine, nu doar prețul pe care l-au plătit anterior. Astfel, evocând conținutul dispozițiilor art. 1344 C. civ. și reținând că prin expertiza administrată în fața Judecătoriei sector 5 a fost determinată valoarea de piață a apartamentului în litigiu ca fiind de 219.388 euro, tribunalul l-a obligat pe pârât la plata acesteia, în echivalent în RON la data plății.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 575 din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aceleiași instanțe de fond, reținând următoarele în argumentarea acestei soluții: Acțiunea formulată de reclamanți are ca obiect restituirea prețului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, actualizat, precum și a diferenței dintre prețul de piață al imobilului și prețul plătit actualizat, fiind îndreptată atât împotriva vânzătorului Municipiul București, cât și împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Temeiul de drept aplicabil acestei cereri este dat tot de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, deoarece prin deciziile civile nr. 184/2005 și nr. 462/2007 ale Curții de Apel București s-a declarat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării împrejurării că imobilul vândut era preluat de stat fără titlu valabil și nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 85/1992. Or, situația juridică a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, precum și consecințele desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriași pentru aceste imobile (inclusiv posibilitatea și condițiile de invocare de către chiriași a bunei credințe) sunt reglementate în Legea nr. 10/2001, legea cadru în acest domeniu.

Regimul juridic special al bunului litigios (imobil preluat de stat în mod abuziv) antrenează aplicabilitatea legii speciale. Faptul ca reclamanții au înțeles să invoce prin cererea formulată dreptul comun în materia evicțiunii nu atrage consecința limitării judecații cauzei exclusiv din această perspectiva. Obiectul cererii, care este acțiunea în pretenții, trebuie privit distinct de textul legal aplicabil unei asemenea cereri. Regimul juridic aplicabil unui litigiu, oricare ar fi el, inclusiv o cerere de restituire a prețului bunului, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, este cel legal existent la un moment dat, în raport de natura litigiului. Reclamantul, atunci când indică un anumit text de lege drept temei al pretențiilor sale, nu poate înlătura aplicarea altor texte legale care devin incidente în cauza în raport de situația de fapt și pretenția dedusă judecății.

Un anumit cadru legislativ se aplică persoanelor și litigiilor dintre ele în mod inevitabil și obligatoriu, nefiind lăsat la dispoziția părții dacă o anumită dispoziție legală i se aplică sau nu, în funcție de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare. Ceea ce este lăsat la dispoziția părții este fixarea limitelor judecății sub aspectul obiectului și cauzei juridice (desigur, și sub aspectul cadrului procesual subiectiv). Cauza juridică, însă, nu este echivalentă cu un anumit text legal, ci se definește ca situația de fapt încadrată juridic în anumite instituții juridice și reglementari legale aplicabile în raport de mijlocul procedural ales de parte. Plecând de la determinarea legii aplicabile litigiului, s-a apreciat că prima instanță a soluționat în mod greșit acțiunea în contradictoriu cu Municipiul București.

Observând că, potrivit normelor legale speciale, Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă, aceasta revenind celuilalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, constatându-se că acțiunea față de acest pârât nu a fost soluționată pe fond, s-a apreciat că se impune, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond. În ceea ce privește natura juridică și eficiența sentinței civile nr. 3254 din 5 mai 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că, deși acest act procedural a fost intitulat „sentință”, în realitate este o încheiere premergătoare, în sensul art. 255 alin. (2) C. proc.

civ., care se consideră a fi atacată odată cu fondul, deoarece prin aceasta s-a soluționat doar o excepție, fără a se judeca fondul cauzei. Întrucât prin motivul de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului Municipiul București s-a criticat inclusiv soluția referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel s-a considerat învestită inclusiv cu apelul declarat împotriva acestei soluții adoptate (în mod greșit printr-o sentință) de Judecătoria sectorului 2 și pe care tribunalul (învestit prin sentința de declinare de competență) a îmbrățișat-o, de vreme ce nu a mai judecat pricina și în contradictoriu cu acest pârât.

În plus, respectiva soluție dispusă de Judecătoria sectorului 2, este și lipsită de eficiență întrucât a fost dispusă de o instanță necompetentă material, fiind lovită de nulitate potrivit art. 105 alin. (1) C. proc. civ. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 4516 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că în mod corect a stabilit instanța de apel că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 în raport de obiectul și cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 40198/3/2012 și a fost soluționată prin sentința civilă nr. 280 din 7 februarie 2013 a acestei instanțe, care a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților prețul de achiziție a apartamentului din str. P.P., sector 1, în cuantum de 875.981 RON, ce va fi actualizat la data plății. Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Municipiul București.

În adoptarea acestei soluții au fost avute în vedere dezlegările date prin hotărârile irevocabile pronunțate în ciclul procesual anterior al cauzei, sub aspectul cadrului procesual și temeiului de drept al litigiului, astfel că, în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și de situația concretă a reclamanților, al căror contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul absolut pentru încălcarea dispozițiilor acestei legi (așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 462/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), s-a apreciat că aceștia sunt îndreptățiți numai de restituirea prețului plătit pentru achiziționarea bunului, în valoare actualizată, plata prețului urmând a fi stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, a cărui calitate s-a reținut în cauză prin decizia de desființare dată în apel de Curtea de Apel București.

Apelurile declarate de reclamanți și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 171 A din 23 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a. Criticile apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care au vizat cuantumul sumei de plată, au fost apreciate drept nefondate, observându-se că prima instanță nu a stabilit în sarcina acestuia obligația de plată în favoarea reclamanților a valorii de piață a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 4133/302/2008, ci, dimpotrivă, făcând aplicare dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul l-a obligat pe apelantul-pârât la plata prețului de achiziție a apartamentului, actualizat cu indicele de inflație, preț ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din dosarul Judecătoriei sectorului 5 București.

Cum suma de 875.981 RON nu a fost stabilită prin expertiză, constituind prețul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, toate criticile pârâtului prin care s-a susținut nulitatea raportului de expertiză, au fost apreciate ca nefondate. În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că a invocat greșita stabilire a situației de fapt de către prima instanță, critică apreciată ca insuficientă pentru a conduce la schimbarea hotărârii, în absența dezvoltării motivelor și determinării în concret a greșelilor anume imputate.

Consemnarea din considerentele sentinței apelate în sensul că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 85/1992, are caracterul unei erori materiale, care este lipsită de consecințe asupra soluției pronunțate, din moment ce dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea prețului se aplică și în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desființate ce au fost încheiate în temeiul altor acte normative decât Legea nr. 112/1995. Instanța de rejudecare a respectat deplin și dispozițiile din deciziile de îndrumare. Nefiind sesizată cu efectuarea controlului judiciar asupra aspectelor ținând de fondul cauzei, ci doar de calitatea procesuală a pârâtului, instanța care a pronunțat decizia nr. 575/2011 a avut în vedere, față de obiectul acțiunii, ambele ipoteze de restituire atunci când a analizat criticile din apel, identificând totodată și normele legale aplicabile.

Față de situația concretă din cauză, instanța de rejudecare a procedat la aplicarea textului în care se încadrează apelanții-reclamanți, neputându-se reproșa acesteia nerespectarea dezlegărilor de drept ale instanței de control judiciar, care a indicat atât art. 50 alin. (3), cât și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în contextul analizării chestiunii calității procesuale pasive. Prin sentința apelată, tribunalul a ținut seama de dezlegările de drept date de către instanța de apel, procedând la restituirea prețului actualizat, prin aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 85/1992 a fost constatată prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curții de Apel București, în care s-a reținut nerespectarea condițiilor imperative ale legii privind obiectul contractului.

Ori, față de cauza nulității-nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 la încheierea contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, corect aplicate în speță de către prima instanță. Deși Legea nr. 10/2001 face referire exclusiv la normele Legii nr. 112/1995, acest act normativ este aplicabil și în cazul imobilelor vândute în temeiul unei alte legi (în speță Legea nr. 85/1992), soluția impunându-se pentru reglementarea unitară a situației peroanelor aflate în ipoteze identice, adică persoane ce au cumpărat bunuri de la stat și care pretind o despăgubire ca urmare a prejudiciului creat prin pierderea acestora.

Deși sunt de acord că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la despăgubire, totuși apelanții-reclamanți pretind că sunt beneficiarii normei cuprinse în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, însă textul acestei norme vizează ipoteza desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor legii în temeiul căreia au fost încheiate, ipoteză în care nu se încadrează apelanții-reclamanți, actul de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat fiind constatat nul prin hotărâre judecătorească pentru nerespectarea condițiilor privind obiectul contractului. Întrucât practica judiciară nu este izvor de drept, existența unor hotărâri ce conțin o altă soluție decât cea atacată în cauza de față, nu poate conduce la constatarea nelegalității sentinței ce face obiectul căii de atac, sentință care conține argumentele ce au format convingerea instanței prin interpretarea normelor de drept aplicabile, în raport de situația de fapt corect stabilită.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul declarat de recurenții-reclamanți, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat modificarea deciziei atacate și obligarea Statului Român la plata sumei de 219.388 euro, în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului declarat, recurenții au invocat următoarele critici de nelegalitate: - Sentința primei instanțe și decizia de apel cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât ambele instanțe au dovedit un formalism excesiv manifestat printr-o aplicare ad literam a legii interne și printr-o interpretare proprie a acesteia.

Subsumat acestei critici de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că prima instanță, în cele 14 rânduri ale considerentelor hotărârii pronunțate, se contrazice afirmând că reclamanții nu ar fi formulat precizări în privința cadrului procesual sau al temeiului de drept, dar în același timp, revine și precizează că, după casarea cu trimitere spre rejudecare, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Cadrul procesual și temeiul de drept au fost precizate chiar de instanța de control judiciar și casare.

Reproducând considerentele deciziei de desființare nr. 575A din 31 mai 2011, prin care s-a statuat în sensul că un anumit cadru legislativ se aplică persoanei și litigiilor dintre ele în mod obligatoriu, nefiind lăsat la dispoziția părților, recurenții au reamintit că instanța de control judiciar a stabilit că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a desființării contractului lor de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească, răspunderea revine Ministerului Finanțelor Publice, în numele Statului, atât pentru prețul plătit, în valoare actualizată, cât și pentru prețul de piață.

De asemenea, ei au mai susținut că Curtea de Apel București a avut în vedere că aceeași soluție de principiu a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010, în Dosarul nr. 31998/3/2008, într-o acțiune identică pornită în același timp cu a lor, de către cumpărătorii celuilalt apartament din imobil, familia B. - Atât decizia 171A din 23 octombrie 2013, cât și sentința civilă nr. 280 din 7 februarie 2013 au fost date cu aplicarea greșită a legii întrucât instanțele ce le-au pronunțat au aplicat selectiv prevederile art. 50 alin. (2) și alin. (3), ignorând că recurenții sunt beneficiarii art. 50 1 și art. 50 pct. 2 1 , încălcând prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O.

din cauza Raicu împotriva României. Recurenții au mai susținut că prin deciziile nr. 184/2005 și nr. 462/2007 ale Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale familiilor F. și B., nu s-a mai analizat dacă aceștia au fost cumpărători de bună credință, iar anularea nu s-a făcut din culpa cumpărătorilor, ci din cauza nerespectării dispozițiilor legale de către vânzător, respectiv Municipiul București, prin Primarul General. Invocând principiul securității raporturilor juridice și faptul că în prezenta cauză este incidentă soluția definitivă și obligatorie pronunțată de C.E.D.O.

în cauza Raicu împotriva României, recurenții- reclamanți au susținut că nu există motive substanțiale și imperioase care să justifice o abatere de la soluția adoptată în cauza similară cu cea a lor, finalizată prin decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010. De asemenea, ei au cerut să se rețină că există în speță o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Curții și au reamintit statuările de principiu ale instaței europene conturate în jurisprudența creată în aplicarea acestui text convențional. Au invocat faptul că, în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, lor li s-a anulat dreptul de proprietate asupra apartamentului, fără ca instanțele interne să constate că au fost sau nu de bună-credință la momentul încheierii contractului.

Nu au primit până în prezent nici un fel de despăgubiri, deși sunt îndreptățiți la plata prețului de piață stabilit prin expertiza administrată în cauză. În urma constatării nulității contractului lor de vânzare-cumpărare, recurenții-reclamanți susțin că au fost puși într-o situație identică cu cea a petentei Raicu din cauza C.E.D.O., dar și cu cea a familiei B., în privința căreia s-a pronunțat decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 31998/3/2008. Soluția din această decizie trebuie adoptată și în prezenta speță din nevoia de reglementare unitară, nediscriminatorie a situației persoanelor aflate în ipostaze identice. 2. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au fost formulate următoarele critici de recurs: În mod eronat instanța de apel a menținut obligația de plată, în sarcina pârâtului, a sumei de 875.981 RON achitată conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți la data de 12 ianuarie 1994, având în vedere că, potrivit actelor aflate la dosarul cauzei, s-a încheiat în baza Legii nr. 85/1992, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, din acțiunea formulată, se înțelege că reclamanții au solicitat despăgubiri pentru evicțiune în temeiul dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 1336 C. civ.

Din prevederile Legii 10/2001 reiese cu certitudine faptul ca Ministerul Finanțelor Publice este instituția care trebuie să facă plata prețului actualizat chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, aceleași norme legale neputând constitui temei pentru a fi atrasă răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și pentru alte ipoteze, respectiv când încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a avut loc în baza altor legi speciale decât Legea nr. 112/1995. În mod nelegal instanța de fond a pus semnul egalității între contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și cele încheiate în baza altor reglementari legale speciale (respectiv Legea nr. 85/1992).

Instanța s-a aflat într-o eroare gravă în momentul în care a reținut că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru a face aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât printr-o simplă lecturare a contractului în cauză rezultă că realizarea acestuia a avut ca temei legal Legea nr. 85/1992. Instanța trebuia să țină seama că cele două reglementări, Legea nr. 85/1992 și Legea nr. 112/1995, sunt distincte și că numai aceasta din urmă putea atrage răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, ceea ce nu este cazul în speță. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, fiind terț față de contract. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat și anume numai cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Or, în situația de față actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 85/1992. Instanța de fond, în momentul în care a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză în care se poate antrena răspunderea Ministerului Finanțatelor Publice, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

Prin urmare, întrucât reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 85/1992 și nu în baza Legii nr. 112/1995, în speța de față nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar în plan procesual, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului de achiziție al imobilului în litigiu atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, cât și pentru faptul că acesta nu are obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul altei legi decât Legea nr. 112/1995. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și cele ale art. 1337 C. civ., recurentul solicitând și judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc.

civ. La 2 iunie 2014 recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Recursurile declarate sunt nefondate în considerarea celor ce urmează: Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți se reține că acesta a susținut soluția de recunoaștere integrală a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată și de obligare a pârâtului la plata valorii de piață a apartamentului pe care reclamanții l-au cumpărat de la stat în temeiul Legii nr. 85/1992, dar a cărui proprietate au pierdut-o în concursul cu succesorul în drepturi al fostului proprietar, valoarea de piață determinată fiind de 219.388 euro.

Cea dintâi critică a acestui recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți pretinzând că atât decizia instanței de apel, cât și sentința primei instanțe cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii. Totuși, în dezvoltarea criticii, recurenții au acuzat un formalism excesiv manifestat de instanțe prin aplicarea strictă a legii interne, într-o interpretare proprie, susțineri care plasează această critică sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lumina cărora va fi analizată odată cu cea de-a doua critică a recursului. De asemenea, tot în detalierea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au făcut trimitere la considerentele hotărârii de primă instanță, pretinzând existența unor contraziceri ale tribunalului, pe de o parte întrucât a reținut că reclamanții nu au formulat precizări ale cadrului procesual sau temeiului de drept al cererii, dar constatând singur că aceste elemente ar fi fost precizate de instanțele de control judiciar, iar pe de altă parte, întrucât s-a referit la contractul de vânzare-cumpărare din 1994 ca fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Înalta Curte reține, față de conținutul acestei critici, că obiectul căii de atac cu a cărei soluționare a fost învestită de către reclamanți este decizia instanței de apel nr. 171A din 23 octombrie 2013, iar nu sentința civilă nr. 280 din 7 februarie 2013, nefiind posibil ca în calea de atac a recursului declarat împotriva celei dintâi hotărâri (decizia de apel), criticată pentru motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., să se releve pretinse „motive contradictorii ori străine de natura pricinii” regăsite în considerentele celei de-a doua hotărâri, respectiv sentința primei instanțe, chiar dacă în apel această hotărâre și soluția pe care o conține, au fost menținute. Recurenții-reclamanți au avut la dispoziție calea de atac a apelului pentru a critica orice aspecte de netemeinicie și nelegalitate decurgând din statuările ori activitățile desfășurate de prima instanță, cale de atac pe care aceștia au și parcurs-o, de altfel.

Reținând și că trimiterea pe care aceștia au făcut-o la dezlegările date de instanțele de control judiciar în cea dintâi etapă de soluționare a cauzei, în privința cadrului legal de soluționare a litigiului și la justificarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului, este absolut inutilă (întrucât instanțele de fond au efectuat judecata pornind chiar de la aceste dezlegări) și, în tot cazul, fără nicio legătură cu critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciun argument nu a fost adus de recurenții-reclamanți care să justifice invocarea acesteia cu referire la considerentele hotărârii atacate, respectiv decizia instanței de apel.

În alte cuvinte, situația corespunde unei invocări formale a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de vreme ce recurenții-reclamanți nu au fost în măsură să prezinte în concret argumente în dezvoltarea și susținerea criticii. Prin cea de-a doua critică a acestui recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor Legii nr. 10/2001, recurenții-reclamanți susținând că sunt beneficiarii prevederilor art. 50 1 ale legii, și că, nerecunoscându-le dreptul de a primi valoarea de piață a apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, instanțele au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Critica este nefondată, instanțele de fond făcând o corectă aplicare în cauză dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de situația juridică în care reclamanții s-au aflat în legătură cu apartamentul din str. P.P., sector 1. Astfel, de vreme ce s-a stabilit, cu titlu irevocabil și obligatoriu, prin deciziile de apel și recurs pronunțate în cea dintâi etapă de soluționare a litigiului, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, înseamnă că aplicarea acestor norme nu putea avea loc altfel decât după distincțiile pe care legea însăși le face (și) în privința cererilor de despăgubiri introduse de chiriașii ce au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu Statul în baza Legii nr. 112/1995, în a căror situație legală au fost asimilați și recurenții-reclamanți, pentru identitate de rațiune, și pentru argumente de egalitate și echitate, chiar dacă contractul lor de cumpărare a apartamentului a fost încheiat în baza Legii nr. 85/1992.

Reținând că prin deciziile nr. 184 din 21 februarie 2005 și nr. 462 din 7 martie 2007 ale Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru motivul că bunul imobil tranzacționat nu făcea obiectul Legii nr. 85/1992, actul juridic fiind încheiat cu încălcarea art. 7 alin. (2) din lege, în mod corect instanțele de fond au stabilit că, față de conținutul prevederilor art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și de distincțiile utilizate de legiuitor, recureții-reclamanți nu pot fi îndreptățiți să primească valoarea de piață a apartamentului, ci doar restituirea prețului acestuia, în valoarea actualizată. În cazul lor, prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a reținut că actul juridic de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, motiv pentru care a și fost constatat nul.

În mod nereal pretind recurenții-reclamanți că, prin aceste hotărâri judecătorești, instanțele ce le-au pronunțat nu au mai analizat dacă au fost cumpărători de bună credință și că anularea s-ar fi dispus nu din culpa cumpărătorilor ci din pricina nerespectării dispozițiilor legale de către vânzător. Dimpotrivă, considerentele menționatelor hotărâri judecătorești relevă faptul că în acea procedură, recurenții-reclamanți s-au apărat invocându-și buna credință, pe care însă instanțele au apreciat-o ca fiind nerelevantă, neputând acoperi cauze de nulitate decurgând din încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.

Nici teza recurenților în sensul că nulitatea contractului ar fi fost determinată de atitudinea culpabilă a vânzătorului, nu însă și a cumpărătorilor, nu poate fi primită întrucât încheierea unui contract în frauda dispozițiilor legale pe care se întemeiază este imputabilă în egală măsură ambelor părți contractante, necunoașterea legii neputând fi invocată și acceptată în privința niciunui subiect de drept. De altfel și aceste apărări ale recurenților sunt nerelevante cauzei, de vreme ce aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, este independentă de vreo culpă contractuală a uneia din părți, singurele condiții ale textului legal, încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea legii și desființarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fiind regăsite cumulat în situația legală a recurenților-reclamanți.

Critica de interpretare și aplicare a legii într-un formalism excesiv și într-o manieră subiectivă, proprie a instanței nu este întemeiată, ambele instanțe de fond nefăcând decât să aplice dispozițiile legale mai sus menționate în sensul lor propriu și în spiritul reglementării. Dezlegările de principiu date de C.E.D.O. în cauza Raicu împotriva României nu pot avea incidență în cauza de față, fundamental diferită prin istoric față de aceea în care s-a pronunțat instanța de contencios european. Astfel, în cauza Raicu, petenta beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se constatase valabilitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat cu bună credință. În procedura recursului în anulare această hotărâre a fost desființată și, în urma rejudecării cauzei, instanțele judecătorești au ajuns la o concluzie diametral opusă primei judecăți, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în privința recurenților-reclamanți, procedura de verificare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 1994 s-a finalizat prin constatarea nulității absolute a acestuia pentru fraudă la lege, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ce nu a fost desființată în nicio altă procedură extraordinară ulterioară și care produce efecte juridice și în prezent, în raport de dezlegările acesteia fiind determinate și drepturile cuvenite reclamanților în litigiul de față. Cu referire la invocarea încălcării de către instanța de apel a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, susținere pe care instanța de recurs o înțelege ca fiind făcută în legătură cu nerecunoașterea dreptului reclamanților de a fi despăgubiți cu valoarea de piață a apartamentului de care au fost evinși, Înalta Curte reține că în jurisprudența C.E.D.O.

s-a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi convenționale. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate”. Dacă interesul patrimonial este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern și este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Or, recurenții reclamanți nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție într-o procedură ce are ca obiect chiar recunoașterea dreptului lor de a fi despăgubiți în urma evicțiunii suferite în legătură cu apartamentul cumpărat de la Stat, pentru motivul neatingerii unui anume rezultat urmărit de ei, acordarea valorii de piață a bunului, atâta timp cât transformarea interesului patrimonial într-o „valoare patrimonială”, ce beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a unor anume cerințe legale (cele specifice menționate de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată) în cadrul procedurii ce se cere a fi declanșată pentru recunoașterea dreptului.

În plus, instanța de recurs reține că, deși pretenția recurenților-reclamanți are o bază legală în dreptul intern, reprezentată de dispoziția art. 50 1 din legea menționată, aceasta nu este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor interne pentru ipoteza situației juridice în care se află reclamanții în raport cu bunul, nedovedindu-se că instanțele interne ar aplica dispozițiile relevante din Legea nr. 10/2001, prin recunoașterea dreptului foștilor chiriași evinși de proprietățile lor de a fi despăgubiți, întotdeauna și independent de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, la nivelul valorii de piață a bunurilor. Dimpotrivă, jurisprudența instanțelor dovedește, ca și în cazul pendinte, o aplicare diferențiată, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată.

În concluzie, instanța de recurs reține că recurenții-reclamanți nu justifică existența în patrimoniul lor a unui „bun” de valoarea creanței constând în prețul de piață al apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, pentru a se putea plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție de către instanța de apel, prin nerecunoașterea dreptului de a fi despăgubiți la această valoare, mai ales în condițiile în care elementele particulare ale cazului lor fac inaplicabilă acestora norma legală a art. 50 1 , după cum corect s-a stabilit de către instanțele de fond. O jurisprudență izolată, cea din cauza familiei B., ceilalți chiriași din imobil, aflați în situația legală identică cu a recurenților-reclamanți, nu constituie o bază suficientă care să permită aprecierea că reclamanții dețin o „valoare patrimonială” de natura creanței la nivelul valorii de piață a apartamentului.

Instanța de recurs constată, de altfel, că existența acestei decizii a fost singurul argument pe care recurenții-reclamanți și-au sprijinit critica de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, lipsind din motivația recursului lor argumentația pentru care instanța de apel nu ar fi trebuit să facă aplicare dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv cum ar fi putut da eficiență prevederilor art. 50 1 din lege față de rezultatul litigiului anterior având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare din 1994. Înalta Curte mai reține că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional în cauza similară a familiei B. prin decizia civilă nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv aplicarea dispozițiilor relevante ale Legii speciale nr. 10/2001 acțiunii în despăgubiri intentată împotriva Statului Român de fostul chiriaș al imobilului cumpărat de la stat, chiar în baza altei legi decât cea având nr. 112/1995, în concret a Legii nr. 85/1992, a fost deplin valorificat și în cauza recurenților-reclamanți.

De asemenea, se constată că dezbaterea juridică din litigiul soluționat irevocabil prin decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 s-a purtat doar în legătură cu incidența Legii nr. 10/2001 versus dreptul comun acestui tip de acțiune în despăgubiri, dată fiind particularitatea speței, în care contractul de vânzare-cumpărare dintre fostul chiriaș și stat a avut ca bază legală Legea nr. 85/1992, fără ca hotărârile pronunțate în acea cauză să statueze în concret asupra modului de aplicare a Legii nr. 10/2001 odată ce s-a reținut incidența sa, respectiv de ce pretențiile solicitate trebuie acordate pe tărâmul art. 50 1 și nu al art. 50 alin. (2). Așadar, întrucât ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional în cauza familiei B. a fost deja valorificat și în cauza pendinte și întrucât, odată ce s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 constituie cadrul legal de soluționare a pretențiilor reclamanților, trebuie acceptat că aceasta se aplică litigiului în întregul dispozițiilor sale relevante și nu doar în limita celor mai favorabile prevederi (cele ale art. 50 1 ), Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au interpretat și aplicat corect legea la cazul dedus judecății, prin luarea în considerare a tuturor elementelor particulare și realizarea distincțiilor impuse de legiuitor,

nicio limită în acest sens neputând fi adusă prin invocarea soluției regăsită în decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, căreia îi lipsește o dezlegare jurisdicțională în ceea ce privește modul concret de aplicare al Legii nr. 10/2001 la cazul concret. În considerarea acestor motive, recursul recurenților-reclamanți a fost apreciat ca nefondat. 2. În ceea ce privește recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se apreciază, de asemenea, că este nefondat. În primul rând, instanța de recurs constată că, în condițiile în care prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță, singura critică a acestei părți a vizat cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată, toate criticile invocate prin recursul împotriva deciziei de apel, care vizează, în esență, chestiunea aplicării Legii nr. 10/2001 acțiunii dedusă judecății și lipsa calității sale procesuale pasive, sunt formulate omisso medio.

În al doilea rând, criticile formulate ignoră dezlegările jurisdicționale obligatorii date de instanțele de control judiciar în cea dintâi etapă procesuală de soluționare a litigiului, care, în rejudecarea cauzei, se impun cu forța dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și care, astfel fiind, au devenit câștigătoare cauzei, rediscutarea lor în etapa rejudecării procesului nemaifiind posibilă.

Instanța de recurs reține că, în mod irevocabil, prin deciziile nr. 575A din 31 mai 2011 a Curții de Apel București și nr. 4516 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, pe de o parte că, sub aspectul temeiului de drept aplicabil cererii deduse judecății, sunt incidente prevederile speciale ale Legii 10/2001, iar pe de altă parte că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, aspect decurgând din dezlegarea dată anterior temeiului de drept de rezolvare a acțiunii și din împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice, care este menționat în lege ca plătitor al prețului din contracte sau al valorii de piață a imobilelor, acționează în realitate ca reprezentant al statului, iar nu în nume propriu, neavând nici o obligație de plată a acestor sume rezultând dintr-o activitate proprie.

Prin urmare, în considerarea tuturor acestor aspecte, și recursul acestei părți va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de către reclamanții F.E. și F.J. și de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 171 A din 23 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2014.