ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4301/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată. 1.1. Obiect Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 5 și declinată în favoarea Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 4025 din 3 iunie 2008, de instanța inițial învestită, reclamanții B.F. și F.B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General, pentru a fi obligați la plata sumei plătite cu titlu de preț, precum și a diferenței de valoare până la valoarea actuală a apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1, cumpărat de reclamanți de la Primăria Municipiului București prin SC R.V.

SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993. 1.2.În fapt În motivarea acțiunii reclamanții au învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993 încheiat cu Primăria municipiului București prin mandatar SC R.V. SA, li s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului sus menționat, pe care l-au ocupat anterior mai mulți ani în calitate de chiriași ai statului, transmisiune efectuată în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992. Titlul reclamanților a fost desființat într-o acțiune în constatare nulitate absolută prin decizia nr. 184/A din 21 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curții de Apel București, hotărâri prin care s-a dispus totodată și în sensul obligării reclamanților din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu fostului proprietar.

Cele două instanțe au reținut că încheierea actului juridic contestat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 85/1992 și celor prevăzute de Decretul-lege nr. 61/1990, ceea ce atrage nulitatea sa absolută. În acest context, singura modalitate pentru acoperirea prejudiciului suferit o constituie posibilitatea ca reclamanții să se îndrepte împotriva vânzătorului care avea obligația să-i apere de evicțiunea produsă. Apartamentul în litigiu fiind dobândit în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992 și a dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 și nu în temeiul Legii nr. 112/1995, li se cuvine atât restituirea prețului apartamentului, cât și a sporului de valoare de care au fost lipsiți prin pierderea proprietății bunului litigios.

1.3. În drept Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1366 și urm. C. civ., Legea nr. 85/1992 și Decretul-lege nr. 61/1990. 2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 495 din 3 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții B.F. și F.B. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 228.952 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, către reclamanți, reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993.

A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 10812,64 lei. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General pentru lipsa calității procesuale pasive. Prima instanță a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, restituirea prețului de piață al imobilelor, obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 50 1 din același act normativ, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 ce trebuie aplicate în mod corespunzător, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nici o legătură cu valoarea reală actuală a imobilului (prețul de piață), s-a conchis că unica rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile persoanelor care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv, calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

Nu se poate considera că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, persoanele care au dobândit acest drept prin contracte perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 se bucură de o situație mai favorabilă sub toate aspectele reglementate de această lege în raport de cu care au achiziționat imobilele preluate abuziv, cu același statut locativ, de chiriași ai statului, în temeiul unor alte acte normative ce au permis, de asemenea, înstrăinarea apartamentelor/imobilelor pe care le ocupau. S-au reținut astfel a fi întemeiate pretențiile reclamanților de dezdăunare pentru pierderea imobilului în al cărui conținut să se cuprindă, atât prețul achitat la achiziționarea sa, cât și sporul de valoare la care sunt îndreptățiți potrivit dreptului comun – obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ.

- apreciindu-se în acest sens că aplicarea în speță a normelor cuprinse în Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață acoperă pe deplin aceste pretenții. 3. Hotărârea instanței de apel. Prin decizia nr. 570 A din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a schimbat în parte sentința primei instanțe. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și respinsă acțiunea în contradictoriu cu acest pârât.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a reținut, în esență, că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 1 din aceeași lege astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obiectul de reglementare al acestor acte normative se raportează exclusiv la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și numai pentru ipotezele în care aceste contracte au fost desființate sau cumpărătorii au fost evinși, dispoziții ce reglementează în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor de a restitui prețul actualizat sau prețul raportat la valoarea de circulație a imobilului ce a constituit obiectul acestor acte translative de proprietate.

Or, în cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993, ce a constituit titlul reclamanților din prezenta cauză și care a fost desființat cu efect retroactiv, ca urmare a admiterii acțiunii în nulitate, prin decizia civilă nr. 184 A din 21 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a fost încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995. Nu a fost primit argumentul instanței de fond, conform căruia reglementările speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată și ale Legii nr. 1/2009, privind plata prețului, ar fi aplicabile și în cazul contractelor încheiate în temeiul altor acte normative – ex. Legea nr. 85/1992 – acestui argument opunându-i-se principiul „specialia generalibus derogant”, incident, cauzei pentru ipoteza reglementării calității procesuale pasive, derogatorii, numai în situația pe care legiuitorul o prevede expres.

S-a reținut în acest context că pricinii deduse judecății îi erau pe deplin aplicabile normele generale ale Codului civil, care reglementează efectele nulității absolute, constând în repunerea părților în situația anterioară, cauză în care legitimarea procesuală pasivă revine Municipiului București prin Primarul General, în calitate de vânzător, parte a contractului sinalagmatic, încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992 și desființat cu efect retroactiv. 4. Recursul. Împotriva susmenționatei hotărâri, au declarat recurs reclamanții B.F. și F.B., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

au susținut următoarele: - instanța de apel s-a cantonat într-un formalism excesiv manifestat pe stricta aplicare, ad literam, a legii interne, discriminatorii față de chiriașii-cumpărători în raport de actul normativ ce a constituit temeiul/baza legală a încheierii actului de vânzare-cumpărare, reținând îndreptățirea celor ce au încheiat asemenea act juridic în temeiul Legii nr. 112/1995 la mai multe drepturi față de ceilalți, aflați într-o situație identică cu încălcarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 ultima teză și pct. 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a liberalităților fondamentale. Deși recunoaște dreptul chiriașului-cumpărător de la stat la despăgubiri, îl face neexecutabil prin eliminarea Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, contrar jurisprudenței CEDO/Cauza Raicu contra României).

- dând eficiență exclusivă dispozițiilor Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului raportat la art. 41 din același act normativ și a jurisprudenței convenționale relevante. S-a relevat că privarea de proprietate se poate justifica numai dacă se demonstrează că a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, cu respectarea criteriului proporționalității. Întrucât, prin soluția adoptată, reclamanții au fost privați de bunul proprietatea lor în lipsa oricărei despăgubiri, prin deligitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâți chemați în proces, echilibrul pretins de normele convenționale a fost rupt în defavoarea lor, cu încălcarea prevederilor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

În raport de dispozițiile art. 50 1 introdus prin Legea nr. 1/2009 raportat la art. 50 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 ce constituie în legea internă temeiul exercitării dreptului la despăgubire și care permite înlăturarea parțială a consecințelor acestei încălcări, urmează ca, și în considerarea art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului, să fie acordată părții lezate o reparație echitabilă, constând în speță în prețul de piață al bunului litigios, determinat științific la suma de 228.952 Euro. De asemenea, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs împotriva aceleiași decizii solicitând, consecința incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., exonerarea de la plata pretinsă prin acțiune a Ministerului Finanțelor Publice. În acest sens, s-a relevat că, deși instanța de apel a reținut lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cea a Ministerului Finanțelor Publice, a constatat în mod greșit în dispozitiv obligația de plată în sarcina acestei ultime instituții, care nu a fost citată în cauză în calitate de pârât. 5. Analiza făcută de instanța de recurs. Recursul declarat de reclamanți este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: În soluționarea cererii reclamantei C.M.S.M.

înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la data de 8 noiembrie 1995 sub nr. 15415/1995 având ca obiect inițial acțiunea în constatare și apoi revendicarea imobilului situat în București sector 1, apartamentele 1 (ocupat de familia B.) și parter (dosar nr. 9352/1997, după rejudecare), după un nou ciclu procesual finalizat prin decizia nr. 3422 din 11 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanță, la data de 1 aprilie 2003, reclamanta și-a precizat obiectul cererii dedusă judecății solicitând alăturat capătului de cerere în revendicare și anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 568/85/1994, respectiv 587/85/1993 pentru fraudă la lege și încheierea lor cu rea credință.

Prin sentința nr. 1114 din 13 februarie 2004, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantei, reținând că bunul vândut familiei B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr .587/85/1993 în temeiul Legii nr. 85/1992, se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 7 alin. (2) din lege (bunuri ce au aparținut instituțiilor de stat, regiilor autonome etc., devenite după reorganizare unități economice sau bugetare de stat), vânzarea fiind astfel valabilă.

Curtea de Apel București prin decizia nr. 184 A din 21 februarie 2005 menținută prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 pronunțată de aceeași instanță a reținut, dimpotrivă că bunul litigios nu poate fi inclus în categoria menționată, concluzie întemeiată pe distincția între bunurile care în mod efectiv au aparținut instituțiilor de stat și cele care au fost trecute cu efect retroactiv prin decizii ale autorităților statului în proprietatea acestuia și a căror reglementare este supusă legilor adoptate ulterior în materie – Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001. Conchizându-se astfel în sensul că imobilul nu făcea obiectul legii (actului normativ) ce a constituit temeiul transmisiunii, s-a dispus în conformitate cu prevederile art. 19 din lege (nr. 85/1992) și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (1) din lege] în sensul constatării nulității actului juridic astfel încheiat.

Consecința desființării titlului pârâților (reclamanții în prezenta cauză) a fost obligația acestora la restituirea bunului către reclamant, procedură aflată în curs de derulare. Fiind astfel deposedați de bunul dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul unui act normativ în vigoare la epoca încheierii actului, reclamanții au înțeles ca prevalându-se de instituția evicțiunii, reglementate în dreptul român de dispozițiile art. 1337 – 1351 C. civ., dar și a legislației conexe în materia imobilelor preluate abuziv și a normelor convenționale să atragă răspunderea pârâților pentru prejudiciul astfel produs.

Procedând la judecata cauzei în acest cadru legal, instanța de apel, făcând enumerarea și redarea conținutului art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 50 alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, a conchis în sensul inexistenței răspunderii statului român pentru ipoteza dată – bunul fiind vândut în temeiul unei alte legi decât cea vizată de normele evocate – Legea nr. 112/1995, pricinii fiindu-i incidente normele dreptului comun, a căror aplicare a devenit imposibilă determinat de poziția procesuală a reclamanților ce nu a fost materializată într-un eventual apel provocat sub aspectul legitimării vânzătorului în proces, pentru a preîntâmpina pierderea dreptului la restituirea despăgubirilor solicitate în cauză.

Stabilindu-se însă, irevocabil, că bunul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat și că actul de vânzare-cumpărare ce l-a privit a fost încheiat cu nerespectarea unei dispoziții legale (art. 19 din Legea nr. 85/1992) cu reținerea incidenței normei alin. (1) a art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de normele legii speciale – Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 – care reglementează categoria de imobile în care este inclus și cel în cauză. Din acest motiv aplicarea exclusivă a normelor dreptului comun - art. 1337 și urm. C. civ. - ori defalcarea răspunderii vânzătorului pe acest temei de eventual, aceea a statului pentru prețul vânzării, nu poate fi primită.

Existența unui act normativ special ce reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat – în care se include și cel litigios – atrage, potrivit principiului specialia generalibus derogant, de altfel invocat și de instanța de apel – dar într-un sens excesiv de restrictiv aplicarea întocmai a normelor sale și raportului juridic litigios. Aceasta pentru că, înțelegând să reglementeze inclusiv ipoteza dedusă judecății - desființarea actului cumpărătorului unui atare bun și limitele răspunderii statului prin organele sale ori unității deținătoare – legiuitorul a urmărit să acopere legislativ și astfel de situații, ce necesitau o reglementare distinctă, scoțându-le astfel de sub jurisdicția dreptului comun, de ale cărei dispoziții nu se poate face desigur abstracție cât privește condițiile exercitării.

În acest context, reținând că legea specială face referire exclusivă la normele Legii 112/1995, și constatând că normele acestui act normativ (Legea nr. 10/2001) pot fi aplicate doar pentru bunurile vândute în temeiul acestei legi, instanța de apel a omis însă tocmai regimul juridic al bunului litigios, e adevărat vândut în temeiul unei alte legi (Legea 85/1992) ceea ce însă, nu poate atrage pentru considerentele expuse, inaplicabilitatea actului normativ ce constituie dreptul comun în materia dedusă judecății. În atare situație se vădesc a fi legale dispozițiile primei instanțe care, alăturat considerentelor întemeiate pe dispozițiile legale incidente, a reținut suplimentar că soluția se impune și pentru reglementare unitară, nediscriminatorie a situației persoanelor aflate în ipostaze identice - au cumpărat bunuri preluate de stat, indiferent de modalitate - și care trebuie să fie despăgubite pentru pierderea suferită.

Nu poate fi admis ca incoerența legislativă constatată și de instanța europeană în materia dedusă judecății, să se constituie într-un element de continuă insecuritate juridică cu consecința creării unor noi prejudicii disproporționate în sarcina persoanelor aflate în situația reclamanților asemenea speței de față. Împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor atari bunuri, nu înseamnă exceptarea/excluderea lor de la incidența acestuia, și prin consecință închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție coroborat cu art. 14 din același act normativ.

Constatând îndreptățirea reclamanților în a obține despăgubirile solicitate, de altfel necontestate în cauză, urmează ca, în raport de considerentele expuse, să se dispună menținerea sentinței primei instanțe care a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri în calitate de reprezentant al statului român, răspundere prevăzută de normele reținute a fi incidente cauzei, distincția relevată pentru prima dată în recurs (între minister ca reprezentant al statului și minister ca instituție de sine stătătoare) neputând fi primită atât pentru considerentul de ordin procedural menționat, cât și în raport de cadrul procesual dedus judecății și în limitele căruia s-au pronunțat instanțele.

Față de cele ce preced în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul reclamanților va fi admis potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei, iar recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.F., F.B. împotriva deciziei nr. 570 A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în tot în sensul respingerii apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 495 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o păstrează. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2010.