ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4301/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4301/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

1.1. Obiect

Prin cererea înregistrată la data de

12 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 5 și declinată în favoarea

Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 4025 din 3 iunie 2008, de

instanța inițial învestită, reclamanții B.F. și F.B. au chemat în judecată pe

pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul

București prin Primarul General, pentru a fi obligați la plata sumei plătite cu

titlu de preț, precum și a diferenței de valoare până la valoarea actuală a

apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1, cumpărat de reclamanți de la Primăria Municipiului București prin SC R.V. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare

nr. 587/85/1993.

1.2.În fapt

În motivarea acțiunii reclamanții au

învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993 încheiat cu

Primăria municipiului București prin mandatar SC R.V. SA, li s-a transmis

dreptul de proprietate asupra apartamentului sus menționat, pe care l-au ocupat

anterior mai mulți ani în calitate de chiriași ai statului, transmisiune

efectuată în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992.

Titlul reclamanților a fost

desființat într-o acțiune în constatare nulitate absolută prin decizia nr. 184/A

din 21 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă, irevocabilă prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curții de Apel

București, hotărâri prin care s-a dispus totodată și în sensul obligării reclamanților

din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul în litigiu fostului proprietar.

Cele două instanțe au reținut că

încheierea actului juridic contestat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.

19 din Legea nr. 85/1992 și celor prevăzute de Decretul-lege nr. 61/1990, ceea

ce atrage nulitatea sa absolută. În acest context, singura modalitate pentru

acoperirea prejudiciului suferit o constituie posibilitatea ca reclamanții să

se îndrepte împotriva vânzătorului care avea obligația să-i apere de evicțiunea

produsă.

Apartamentul în litigiu fiind dobândit

în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992 și a dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990

și nu în temeiul Legii nr. 112/1995, li se cuvine atât restituirea prețului

apartamentului, cât și a sporului de valoare de care au fost lipsiți prin

pierderea proprietății bunului litigios.

1.3. În drept

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea

pe dispozițiile art. 1366 și urm. C. civ., Legea nr. 85/1992 și Decretul-lege

nr. 61/1990.

Prin sentința nr. 495 din 3 aprilie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin

Primarul General.

A fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanții B.F. și F.B. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București prin Primarul General.

A fost obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 228.952 Euro, în echivalent lei la cursul

BNR din ziua plății, către reclamanți, reprezentând prețul de piață al

imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993.

A fost obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în

cuantum de 10812,64 lei.

A fost respinsă acțiunea formulată

de reclamanți în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prima instanță a reținut, în esență,

că potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată,

restituirea prețului de piață al imobilelor, obiect al contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

De asemenea, s-a arătat că potrivit

art. 50

1

din același act normativ, astfel cum a fost introdus prin

Legea nr. 1/2009 ce trebuie aplicate în mod corespunzător, proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În condițiile în care fondul

extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nici o

legătură cu valoarea reală actuală a imobilului (prețul de piață), s-a conchis

că unica rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita

accesul la despăgubiri echitabile persoanelor care au achiziționat imobilele ce

făceau obiectul acestei legi            prin contracte de vânzare-cumpărare

desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de

proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv, calitatea procesuală

aparținând Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

Nu se poate considera că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, persoanele care au dobândit acest drept

prin contracte perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 se bucură de o situație

mai favorabilă sub toate aspectele reglementate de această lege în raport de cu

care au achiziționat imobilele preluate abuziv, cu același statut locativ, de

chiriași ai statului, în temeiul unor alte acte normative ce au permis, de

asemenea, înstrăinarea apartamentelor/imobilelor pe care le ocupau.

S-au reținut astfel a fi întemeiate pretențiile

reclamanților de dezdăunare pentru pierderea imobilului în al cărui conținut să

se cuprindă, atât prețul achitat la achiziționarea sa, cât și sporul de valoare

la care sunt îndreptățiți potrivit dreptului comun – obligația de garanție

pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. -

apreciindu-se în acest sens că aplicarea în speță a normelor cuprinse în Legea

nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 privind obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata prețului de piață acoperă pe deplin aceste pretenții.

Prin decizia nr. 570 A din 10

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor și a schimbat în parte sentința primei

instanțe.

A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor și respinsă acțiunea în contradictoriu cu acest pârât.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a reținut, în esență,

că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001 și art. 50

1

din aceeași lege astfel cum a fost

introdus prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obiectul de reglementare al acestor

acte normative se raportează exclusiv la contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și numai pentru ipotezele în care

aceste contracte au fost desființate sau cumpărătorii au fost evinși,

dispoziții ce reglementează în mod expres, calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Economiei și Finanțelor de a restitui prețul actualizat sau prețul

raportat la valoarea de circulație a imobilului ce a constituit obiectul

acestor acte translative de proprietate.

Or, în cauza dedusă judecății,

contractul de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993, ce a constituit titlul

reclamanților din prezenta cauză și care a fost desființat cu efect retroactiv,

ca urmare a admiterii acțiunii în nulitate, prin decizia civilă nr. 184 A din

21 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă, a fost încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992, iar nu în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Nu a fost primit argumentul

instanței de fond, conform căruia reglementările speciale ale Legii nr. 10/2001

republicată și ale Legii nr. 1/2009, privind plata prețului, ar fi aplicabile

și în cazul contractelor încheiate în temeiul altor acte normative – ex. Legea

nr. 85/1992 – acestui argument opunându-i-se principiul „specialia generalibus

derogant”, incident, cauzei pentru ipoteza reglementării calității procesuale

pasive, derogatorii, numai în situația pe care legiuitorul o prevede expres.

S-a reținut în acest context că

pricinii deduse judecății îi erau pe deplin aplicabile normele generale ale Codului

civil, care reglementează efectele nulității absolute, constând în repunerea

părților în situația anterioară, cauză în care legitimarea procesuală pasivă

revine Municipiului București prin Primarul General, în calitate de vânzător,

parte a contractului sinalagmatic, încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992 și

desființat cu efect retroactiv.

Împotriva susmenționatei hotărâri,

au declarat recurs reclamanții B.F. și F.B., criticând-o pentru nelegalitate,

sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. au susținut

următoarele:

- instanța de apel s-a cantonat

într-un formalism excesiv manifestat pe stricta aplicare, ad literam, a legii

interne, discriminatorii față de chiriașii-cumpărători în raport de actul

normativ ce a constituit temeiul/baza legală a încheierii actului de

vânzare-cumpărare, reținând îndreptățirea celor ce au încheiat asemenea act

juridic în temeiul Legii nr. 112/1995 la mai multe drepturi față de ceilalți, aflați

într-o situație identică cu încălcarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 ultima teză

și pct. 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a liberalităților fondamentale.

Deși recunoaște dreptul chiriașului-cumpărător

de la stat la despăgubiri, îl face neexecutabil prin eliminarea Statului Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, contrar jurisprudenței CEDO/Cauza

Raicu contra României).

- dând eficiență exclusivă dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instanța de

apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din primul

protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului raportat la art.

41 din același act normativ și a jurisprudenței convenționale relevante.

S-a relevat că privarea de proprietate se poate

justifica numai dacă se demonstrează că a intervenit din motiv de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege, cu respectarea criteriului proporționalității.

Întrucât, prin soluția adoptată, reclamanții au

fost privați de bunul proprietatea lor în lipsa oricărei despăgubiri, prin

deligitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâți chemați în proces, echilibrul

pretins de normele convenționale a fost rupt în defavoarea lor, cu încălcarea prevederilor

art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

În raport de dispozițiile art. 50

1

introdus prin Legea nr. 1/2009 raportat la art. 50 pct. 2 din Legea nr. 10/2001

ce constituie în legea internă temeiul exercitării dreptului la despăgubire și

care permite înlăturarea parțială a consecințelor acestei încălcări, urmează

ca, și în considerarea art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului, să

fie acordată părții lezate o reparație echitabilă, constând în speță în prețul

de piață al bunului litigios, determinat științific la suma de 228.952 Euro.

De asemenea, pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs împotriva aceleiași decizii

solicitând, consecința incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., exonerarea de la plata pretinsă prin acțiune a Ministerului

Finanțelor Publice.

În acest sens, s-a relevat că, deși instanța de

apel a reținut lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, precum și cea a Ministerului Finanțelor Publice,

a constatat în mod greșit în dispozitiv obligația de plată în sarcina acestei

ultime instituții, care nu a fost citată în cauză în calitate de pârât.

Recursul declarat de reclamanți este fondat și

urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:

În soluționarea cererii reclamantei C.M.S.M.

înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la data de 8 noiembrie 1995 sub

nr. 15415/1995 având ca obiect inițial acțiunea în constatare și apoi

revendicarea imobilului situat în București sector 1, apartamentele 1 (ocupat

de familia B.) și parter (dosar nr. 9352/1997, după rejudecare), după un nou

ciclu procesual finalizat prin decizia nr. 3422 din 11 octombrie 2001

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care cauza a fost trimisă spre

rejudecare la prima instanță, la data de 1 aprilie 2003, reclamanta și-a

precizat obiectul cererii dedusă judecății solicitând alăturat capătului de

cerere în revendicare și anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 568/85/1994,

respectiv 587/85/1993 pentru fraudă la lege și încheierea lor cu rea credință.

Prin sentința nr. 1114 din 13 februarie 2004,

Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantei, reținând că

bunul vândut familiei B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr .587/85/1993

în temeiul Legii nr. 85/1992, se încadrează în categoria celor prevăzute de

art. 7 alin. (2) din lege (bunuri ce au aparținut instituțiilor de stat,

regiilor autonome etc., devenite după reorganizare unități economice sau

bugetare de stat), vânzarea fiind astfel valabilă.

Curtea de Apel București prin decizia nr. 184 A

din 21 februarie 2005 menținută prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007

pronunțată de aceeași instanță a reținut, dimpotrivă că bunul litigios nu poate

fi inclus în categoria menționată, concluzie întemeiată pe distincția între

bunurile care în mod efectiv au aparținut instituțiilor de stat și cele care au

fost trecute cu efect retroactiv prin decizii ale autorităților statului în

proprietatea acestuia și a căror reglementare este supusă legilor adoptate

ulterior în materie – Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001.

Conchizându-se astfel în sensul că imobilul nu

făcea obiectul legii (actului normativ) ce a constituit temeiul transmisiunii,

s-a dispus în conformitate cu prevederile art. 19 din lege (nr. 85/1992) și art.

46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (1) din lege] în

sensul constatării nulității actului juridic astfel încheiat.

Consecința desființării titlului

pârâților (reclamanții în prezenta cauză) a fost obligația acestora la

restituirea bunului către reclamant, procedură aflată în curs de derulare.

Fiind astfel deposedați de bunul dobândit în

baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul unui act normativ

în vigoare la epoca încheierii actului, reclamanții au înțeles ca prevalându-se

de instituția evicțiunii, reglementate în dreptul român de dispozițiile art. 1337

– 1351 C. civ., dar și a legislației conexe în materia imobilelor preluate

abuziv și a normelor convenționale să atragă răspunderea pârâților pentru

prejudiciul astfel produs.

Procedând la judecata cauzei în acest cadru

legal, instanța de apel, făcând enumerarea și redarea conținutului art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 50 alin. (3) și art. 50

1

din Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, a conchis în sensul

inexistenței răspunderii statului român pentru ipoteza dată – bunul fiind

vândut în temeiul unei alte legi decât cea vizată de normele evocate – Legea

nr. 112/1995, pricinii fiindu-i incidente normele dreptului comun, a căror

aplicare a devenit imposibilă determinat de poziția procesuală a reclamanților

ce nu a fost materializată într-un eventual apel provocat sub aspectul

legitimării vânzătorului în proces, pentru a preîntâmpina pierderea dreptului

la restituirea despăgubirilor solicitate în cauză.

Stabilindu-se însă, irevocabil, că bunul

litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat și că actul de

vânzare-cumpărare ce l-a privit a fost încheiat cu nerespectarea unei

dispoziții legale (art. 19 din Legea nr. 85/1992) cu reținerea incidenței

normei alin. (1) a art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu se poate face abstracție

de normele legii speciale – Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009 – care reglementează categoria de imobile în care este inclus

și cel în cauză.

Din acest motiv aplicarea exclusivă a normelor

dreptului comun - art. 1337 și urm. C. civ. - ori defalcarea răspunderii

vânzătorului pe acest temei de eventual, aceea a statului pentru prețul

vânzării, nu poate fi primită.

Existența unui act normativ special ce

reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat – în care

se include și cel litigios – atrage, potrivit principiului specialia generalibus

derogant, de altfel invocat și de instanța de apel – dar într-un sens excesiv

de restrictiv aplicarea întocmai a normelor sale și raportului juridic litigios.

Aceasta pentru că, înțelegând să reglementeze

inclusiv ipoteza dedusă judecății - desființarea actului cumpărătorului unui

atare bun și limitele răspunderii statului prin organele sale ori unității

deținătoare – legiuitorul a urmărit să acopere legislativ și astfel de

situații, ce necesitau o reglementare distinctă, scoțându-le astfel de sub

jurisdicția dreptului comun, de ale cărei dispoziții nu se poate face desigur

abstracție cât privește condițiile exercitării.

În acest context, reținând că legea specială

face referire exclusivă la normele Legii 112/1995, și constatând că normele

acestui act normativ (Legea nr. 10/2001) pot fi aplicate doar pentru bunurile

vândute în temeiul acestei legi, instanța de apel a omis însă tocmai regimul

juridic al bunului litigios, e adevărat vândut în temeiul unei alte legi (Legea

85/1992) ceea ce însă, nu poate atrage pentru considerentele expuse,

inaplicabilitatea actului normativ ce constituie dreptul comun în materia

dedusă judecății.

În atare situație se vădesc a fi legale

dispozițiile primei instanțe care, alăturat considerentelor întemeiate pe

dispozițiile legale incidente, a reținut suplimentar că soluția se impune și

pentru reglementare unitară, nediscriminatorie a situației persoanelor aflate

în ipostaze identice - au cumpărat bunuri preluate de stat, indiferent de modalitate

- și care trebuie să fie despăgubite pentru pierderea suferită.

Nu poate fi admis ca incoerența legislativă

constatată și de instanța europeană în materia dedusă judecății, să se constituie

într-un element de continuă insecuritate juridică cu consecința creării unor

noi prejudicii disproporționate în sarcina persoanelor aflate în situația

reclamanților asemenea speței de față.

Împrejurarea că norma internă nu a inclus în

câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui

temei al vânzării unor atari bunuri, nu înseamnă exceptarea/excluderea lor de

la incidența acestuia, și prin consecință închiderea accesului persoanei

prejudiciate la calea de a obține despăgubiri echitabile pentru bunul de a

cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încălcării dispozițiilor art. 6

alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la convenție coroborat cu art. 14 din același act normativ.

Constatând îndreptățirea reclamanților în a

obține despăgubirile solicitate, de altfel necontestate în cauză, urmează ca,

în raport de considerentele expuse, să se dispună menținerea sentinței primei

instanțe care a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor

despăgubiri în calitate de reprezentant al statului român, răspundere prevăzută

de normele reținute a fi incidente cauzei, distincția relevată pentru prima

dată în recurs (între minister ca reprezentant al statului și minister ca

instituție de sine stătătoare) neputând fi primită atât pentru considerentul de

ordin procedural menționat, cât și în raport de cadrul procesual dedus

judecății și în limitele căruia s-au pronunțat instanțele.

Față de cele ce preced în temeiul art. 312 C.

proc. civ. recursul reclamanților va fi admis potrivit celor consemnate în

dispozitivul deciziei, iar recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B.F., F.B.

împotriva deciziei nr. 570 A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care o modifică în tot în sensul respingerii apelului formulat de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 495 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o păstrează.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

septembrie 2010.