ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3262/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3262/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 15 iulie 2008, reclamanții C.P., C.A., A.C.,

au solicitat, în contradictoriu cu

Municipiul București, prin primar general, SC A. SA, Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor, obligarea pârâților la plata contravalorii actualizate a

prețului plătit pentru apartamentul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare

din 17 ianuarie 1997; obligarea pârâților la contravaloarea actualizată a

spezelor vânzării; obligarea pârâților la plata contravalorii sporului

(excedentului) de valoare a imobilului; obligarea pârâților la plata dobânzii

legale până la achitarea integrală a sumei, începând cu data pronunțării

sentinței; obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON

la data plății, cu titlu de daune morale, pentru suferința cauzată de atingerea

de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 1145 din 8

octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și SC A. SA, respingându-se acțiunea formulată împotriva acestor pârâți, ca fiind

introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București,

prin primar general, pe primul capăt cerere și a respins acțiunea formulată

împotriva acestui pârât în privința acestui capăt de cerere, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive pe capătul 5 de cerere și excepția

inadmisibilității, ca neîntemeiate; a respins, ca neîntemeiate, atât capetele

de cerere 2 și 5 formulate de reclamanți împotriva pârâtului Municipiul

București, prin primar general, cât și cererile de chemare în garanție

formulate împotriva chemaților în garanție SC A. SA și Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin decizia civilă nr. 157/A din 2

martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul reclamanților împotriva

hotărârii sus-menționate, pe care a desființat-o, trimițând cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 143 din 14

ianuarie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei sus-menționate, a

casat în parte decizia, în sensul că a desființat în parte, sentința nr. 1145

din 8 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu menținerea dispozițiilor

referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

recurent și respingerea acțiunii față de acesta; a menținut celelalte

dispoziții ale deciziei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București secția a IV-a civilă sub nr. 28976/3/2009* la data de 3

august 2011.

Reclamanții au depus la dosar o precizare

a acțiunii, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Municipiul

București, prin primar general, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

și Ministerul Finanțelor Publice, precizând ca temei de drept al cererii, pe lângă

dispozițiile art. 1336-1351 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea

nr. 1/2009.

Cadrul procesual, sub aspectul părților

și al temeiului juridic al acțiunii a fost pus în discuția părților în ședința publică

din data de 29 februarie 2012.

Prin sentința civilă nr. 455 din 7 martie

2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC A. SA și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceasta, ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București,

prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a admis capătul unu al acțiunii în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata, către reclamanți,

a sumei de 23.391 RON, reprezentând preț actualizat; a respins în rest acțiunea

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a respins acțiunea în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca fiind neîntemeiată;

a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București,

prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice la plata, către reclamanți, a sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul

a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei capacității

de folosință

a pârâtei Primăria

Municipiului București, a reținut că, potrivit Legii nr. 215/2001, capacitate de

folosință are Municipiul București, prin primar general, primăria neavând personalitate

juridică în condițiile Decretului nr. 31/1954 și pe cale de consecință nici capacitate

de folosință.

Referitor la pârâta SC A. SA,

a constatat că acesta a fost chemat în

judecată în calitatea sa de mandatar al Municipiului București la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, proprietarul vânzător.

Referitor la acțiunea întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001,

astfel

cum aceasta a fost modificată prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, calitatea procesuală

pasivă este clar stabilită, conform art. 50 alin. (3) potrivit căruia restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În consecință, tribunalul a respins acțiunea

în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, prin primar,

reținând că în speță s-a formulat o acțiune

în întemeiată pe garanția vânzătorului pentru evicțiune iar pârâtul Municipiul București,

prin primar general, a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997. De altfel chestiunea calității procesuale

pasive a acestui pârât a rămas irevocabilă prin dezlegarea dată prin decizia civilă

nr. 157/A/2010, irevocabilă.

Pe fondul acțiunii, tribunalul a reținut

că prin contractul de vânzare-cumpărare

din 17 ianuarie 1997, C.P. și C.C. au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul

de proprietate asupra unei locuințe situate în București, sector 2. Ulterior, prin

sentința civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă irevocabilă,

a fost admisă acțiunea formulată de foștii proprietari și s-a constatat nulitatea

absolută a acestui contract.

Prin decizia civilă nr. 56/A din 22

ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul

împotriva sentinței civile nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București,

a fost schimbată sentința civilă în sensul că a fost respinsă acțiunea prin care

s-a solicitat constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 17 ianuarie 1997. Prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 a fost

admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 56/A din 22 ianuarie 2004

și a fost modificată decizia civilă mai sus amintită, în sensul că a fost respins

apelul, ca nefondat.

În motivarea deciziei mai sus amintite

s-a reținut că anterior vânzării cumpărării imobilului a fost înregistrată la Comisia

Municipală de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere de restituire în natură a imobilului

de către foștii chiriași. S-a mai reținut în considerentele ce au condus la menținerea

soluției privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare faptul că în raport

de această cerere trebuie analizată buna credință a părților contractante, potrivit

art. 9 din Legea nr. 112/2005, care prevede că titulari contractelor de închiriere

asupra apartamentelor care nu se restituie foștilor proprietari pot opta, după expirarea

termenului prevăzut de art. 14, pentru cumpărarea acestora. Astfel, instanța de

recurs a înlocuit motivarea primei instanțe în sensul constatării obligației chiriașilor

de a verifica situația juridică a imobilului. S-a reținut, pe cale de consecință,

că ambele părți contractante (vânzătorul Municipiul București și chiriașii-reclamanții

din prezenta acțiune) au fost de rea credință la încheierea actului juridic, cei

din urmă nerespectând obligația stabilită prin art. 9 din Legea nr. 112/2005 de

a verifica existența cereri de restituire formulată de proprietar.

Tribunalul a reținut că, potrivit art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru

iar potrivit art. 3 din același act normativ „restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.”

Reținând că s-a stabilit irevocabil că

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 s-au eludat

prevederile Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți

la contravaloarea prețului actualizat al imobilului, în condițiile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, ținând cont de concluziile raportului de expertiză

contabilă întocmit în cauză de expert N.C., a admis capătul unu al acțiunii în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat acest pârât la plata, către

reclamanți, a sumei de 23.391 RON, reprezentând preț actualizat.

Tribunalul a mai reținut că dispozițiile

speciale, derogatorii de la repunerea părților în situația anterioară ca efect a

nulității actului juridic civil, prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat a imobilului,

nu și a spezelor vânzării și a sporului de valoare a imobilului, acestea fiind de

esența garanției pentru evicțiune și nu a nulităților actului juridic, motiv pentru

care a respins capetele de cerere 2,3 și 4 în contradictoriu cu Ministerul finanțelor

Publice ca neîntemeiat.

Cu privire la garanția pentru evicțiune,

invocată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general,

tribunalul a reținut că vânzătorul răspunde pentru evicțiunea ce provine de la o

terță persoană, însă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe

o tulburare de drept; cauza tulburării să fie anterioară datei de încheiere a contractului

de vânzare-cumpărare; cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicțiunii.

Prin urmare, de natura angajării răspunderii

pentru evicțiune este buna credință a cumpărătorului, reprezentată de necunoașterea

de către acesta a cauzei evicțiunii, or, în speță, așa cum s-a reținut în prin decizia

civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005, chiriașii cumpărători, reclamanții din prezenta

cauză, au fost de rea credință la încheierea actului juridic, nerespectând obligația

stabilită prin art. 9 din Legea nr. 112/2005, de a verifica existența cereri de

restituire formulată de proprietar. Astfel, dacă cel evins a cunoscut pericolul

evicțiunii înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în

caz de realizare a riscului nu se mai poate pune, contractul având un caracter aleatoriu.

Având în vedere că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru atragerea răspunderii vânzătorului pentru garanția pentru evicțiune,

tribunalul a respins capetele de cerere 1-4, în contradictoriu cu Municipiul București,

prin primar general, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește temeiul de drept reprezentat

de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București,

prin primar general, tribunalul a reținut că în jurisprudenta C.E.D.O. s-a considerat

în mod constant că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție „simplele speranțe de restituire” ori „creanțele condiționale” a căror

concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au

devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre

aceste situații plângerile reclamanților ca fiind incompatibile, ratione materiae,

cu prevederile Convenției.

În virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială,

iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv,

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă

are prioritate.

În ceea ce privește concordanța dintre

legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudenta C.E.D.O. lasă

la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Prin capătul cinci al cererii reclamanții

au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON

la data plății, cu titlu de daune morale, pentru suferința cauzată de atingerea

de proprietate.

Tribunalul a constatat că, în condițiile

art. 1169 C. civ. vechi, aplicabil în speță, reclamanții nu a făcut dovada săvârșirii

vreunei fapte de către pârâți, cauzatoare de prejudicii, încheierea unui contract

de vânzare-cumpărare în condițiile cunoașterii de către cumpărători a cauzei evicțiunii

și acceptării implicite a riscului deposedării de către terț, neputând constitui

o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, astfel că a respins,

ca neîntemeiat, și acest capăt de cerere.

În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul

a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamanți, a sumei

de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din onorariul de expertiză

contabilă, proporțional cu admiterea în parte a acțiunii față de acest pârât.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții C.P., C.A., A.C.

Reclamanții

au arătat că în mod greșit tribunalul nu

a ținut seama de decizia nr. 157 A din 2 martie 2010 a Curții de Apel București,

obligatorie pentru instanța de fond, prin care s-a reținut că sentința nr. 3611/2003

a Judecătoriei sectorului 2 reprezintă titlu executoriu ce trebuie avut în vedere

la analiza cererii reclamanților și, de asemenea, s-a reținut că au fost îndeplinite

toate condițiile pentru obligația de garanție a vânzătorului, Municipiul București.

Prin sentința civilă nr. 3611 din 30

mai 2003 a Judecătoriei sectorului 2 prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

al reclamanților, instanța a reținut că aceștia au fost de bună credință la cumpărarea

locuinței în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au mai arătat că în mod greșit

tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune.

Prin decizia Curții de Apel nr. 157 A din

2 martie 2009, de trimitere spre rejudecare, s-a stabilit ca instanța să analizeze

acțiunea în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și să pună în discuția

părților precizarea cadrului procesual pasiv în raport cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001. Conform acestei decizii, în rejudecare, tribunalul trebuia să analizeze

acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, instanța apreciind în

mod greșit că acesta nu răspunde pentru evicțiune întrucât nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege, atâta vreme cât prin decizia Curții de Apel nr. 157 A/2010, definitivă

și irevocabilă s-a reținut că aceste condiții sunt îndeplinite.

Reclamanții au mai arătat că în mod greșit

instanța a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, doar la plata prețului

actualizat, cu toate că a reținut că se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

nu a dat eficiență art. 50

1

care prevede dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor, motivându-se eronat că a fost eludată Legea nr. 112/1995,

reclamanții fiind de rea-credință la încheierea contractului, deși există hotărâri

judecătorești irevocabile în care s-a reținut contrariul.

Prin cumpărarea imobilului reclamanții

au dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, iar prin constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor.

În mod greșit s-a respins capătul 5 al

acțiunii, cererea de acordare a daunelor morale fiind întemeiată raportat la faptul

că reclamanta se află la o vârstă înaintată, din cauza grijilor și stresului provocat

de proces s-a îmbolnăvit, soțul său a decedat în timpul procesului, din cauza stresului,

au suferit enorm pe parcursul atâtor ani de procese și, deși au respectat legea,

au fost nevoiți să părăsească apartamentul în care au locuit zeci de ani.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, susținând că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de restituire

a prețului în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și arătând

că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte

numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț. Or,

Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

Pârâtul a arătat că stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat,

mai precis izvorul acestei obligații. În acest sens, recurentul a arătat că obligația

de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, anume, al retroactivității, astfel încât părțile

să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază

și regula îmbogățirii fără justă cauză. În aceste condiții, calitate procesuală

pasivă nu poate avea într-o astfel de acțiune decât vânzătorul (în speță Primăria

Municipiului București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost

parte contractantă în raportul juridic dedus judecății.

Pârâtul a arătat că prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 210/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care

să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. într-adevăr,

în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat

necesar instituind prevederi cu caracter procesual și în plus referindu-se numai

la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui

act juridic (contractul fiind conform art. 969 C. civ., legea părților).

Prin modificarea alin. (3) din art. 50

din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite

sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin aceasta să se

creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituirea

prețului și Ministerului Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu

această destinație. Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit

calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, ar însemna că prin

lege s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ., or, în

acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art.

1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă (art. 1130 C. civ.).

Pârâtul a mai arătat că, în raport de dispozițiile

art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală

sau parțială prin fapta unui terț, în mod greșit a fost admisă acțiunea.

Această dispoziție de drept comun nu poate

fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, dispozițiile art. 50 alin.

3 din Legea nr. 10/2001, nefiind de natură să determine introducerea în cauză a

Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților

de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar

aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală

a vânzătorului, în cauză neexistând culpa Ministerului Finanțelor Publice.

În mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată, pârâtul nefiind vinovat de declanșarea litigiului.

Prin decizia civilă nr. 372/A din 1 noiembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins, ca nefondate, apelurile.

Referitor la apelul pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice,

instanța

de apel a reținut că în ambele situații prevăzute de lege (restituirea prețului

actualizat sau restituirea prețului de piață), Ministerul Finanțelor Publice justifică

legitimarea procesuală pasivă, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Prin urmare, calitatea procesuala pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice în litigiul de față este conferită de dispozițiile

exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceste prevederi legale au caracter de

norme speciale și derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia

generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința

legitimării procesuale pasive în restituirea prețului, prevederile C. civ. care

reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337

C. civ.), respectiv, principiile efectelor nulității actelor juridice, invocate

de pârât.

Pe de altă parte, susținerea pârâtului

în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg,

nu poate conduce la concluzia ca prevederile Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea

în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele pentru care legea specială

conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, față de prevederile exprese

ale textului legal menționat, care conferă legitimare procesuală pasivă pârâtului,

sunt nefondate criticile referitoare la nerespectarea prevederilor C. civ. referitoare

la novatie.

Susținerea pârâtului în sensul că prin

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din

care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca

prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite

la restituire și Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi primită, deoarece textul

menționat este clar, neechivoc și nu poate fi susceptibil de nici o interpretare

în sensul arătat.

De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții

cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg

șir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător

de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru

plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice prin acțiune separată, în

cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție,

dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995 prețul plătit de cumpărător

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era

virat direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)].

Referitor la obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., în condițiile în care pârâtul este

cel care a „căzut in pretenții”, în sensul art. menționat, ca urmare a admiterii

în parte a acțiunii în contradictoriu cu acesta.

Referitor la apelul reclamanților,

instanța de apel a reținut că sentința

civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București (Dosar 811/300/2008),

prin care s-a reținut că pârâții cumpărători au fost de bună credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, a fost schimbată prin decizia civilă nr. 56/A

din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că

a fost respinsă acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, însă prin decizia civilă

nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost modificată decizia civilă mai sus amintită, în sensul că a fost

respins apelul, ca nefondat. Prin această decizie a fost înlocuită motivarea primei

instanțe și s-a reținut că pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au fost cumpărători

de rea credință, deoarece anterior vânzării cumpărării exista o cerere pentru restituirea

în natură a imobilului, astfel că, vânzătorul și cumpărătorul nu se pot prevala

de existența bunei credințe, deoarece cunoșteau sau cu minime diligente puteau să

cunoască faptul că imobilul este revendicat, cu atât mai mult cu cât pe cererea

care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare exista o mențiune

în acest sens.

Prin urmare, prin sentința civilă nr.

3611 din 30 mai 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

din 17 ianuarie 1997 deținut de apelanții reclamanți, reținându-se nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/2005 și reaua credință a cumpărătorilor la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

În raport cu cele statuate prin hotărârea

judecătorească irevocabilă menționată mai sus, este nefondată critica reclamanților,

de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață

al imobilului.

Dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința

cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost

„desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în

revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă

este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

În mod evident, această ipoteză nu se regăsește

în speța dedusă judecății, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanților

reclamanți a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În speță, reclamanții sunt îndreptățiți

la plata prețului actualizat al imobilului, astfel cum în mod corect a reținut prima

instanță, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la criticile privind soluționarea

cererii în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, instanța

de apel a reținut că prima instanță a analizat cererea în contradictoriu cu acest

pârât, astfel cum s-a dispus prin decizia dată în apel, stabilind cadrul procesual

în raport cu cele statuate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior.

De asemenea, în mod corect a reținut prima

instanță că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii

pentru evicțiune, câtă vreme reclamanții au fost de rea credință la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, cum s-a reținut prin hotărârea judecătorească irevocabilă

menționată mai sus, astfel că nu este îndeplinită în cauză condiția privind necunoașterea

de către aceștia a cauzei evicțiunii.

Referitor la critica privind încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța

de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că la momentul actual

reclamanții nu dețin un „bun” care să se bucure de garanția conferită de acest articol,

astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Susținerea referitoare la faptul că prin

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a încălcat

dreptul la respectarea bunurilor nu poate fi analizată în procesul pendinte, hotărârea

judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare bucurându-se de putere de lucru judecat.

Pe de altă parte, ca urmare a constatării

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au dreptul,

potrivit legii, numai la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului,

analiza privind îndeplinirea condițiilor de acordare a acestor despăgubiri fiind

făcută în cadrul procesului de față, neputându-se susține că la acest moment reclamanții

au un bun constând în dreptul de creanță pretins.

Referitor la critica privind respingerea

capătului de cerere constând în acordarea de daune morale, în cauză nu sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. (fapta

ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul).

Astfel, nu se poate reține existența unei

fapte ilicite în sarcina pârâtei, cată vreme reclamanții au încheiat contractul

de vânzare-cumpărare în condițiile cunoașterii cauzei evicțiunii și acceptării implicite

a riscului deposedării.

Neputându-se vorbi de o faptă ilicită săvârșită

de pârâți, nu mai este necesară analiza celorlalte elemente ale răspunderii civile

delictuale, toate condițiile menționate mai sus fiind necesar a fi întrunite cumulativ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenții-reclamanți C.P., C.A. și A.C.

au arătat că în mod greșit

instanța de apel a reținut reaua-credintă a reclamanților la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât există două

hotărâri judecătorești și irevocabile în care s-a reținut contrariul, respectiv,

sentința civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sector 2 București și decizia civilă

nr. 157/A/2009 a Curții de Apel București, hotărâri ce se bucură de autoritate de

lucru judecat.

În susținerea bunei-credinte de care au

dat dovadă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenții-reclamanți

arată că au depus înscrisuri pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare

și că nu li se poate imputa acestora, ca foști chiriași, preluarea cu titlu sau

fără titlu a bunului în litigiu, atâta timp cât au dobândit bunul prin contract

de vânzare-cumpărare de la stat, căruia i-au achitat chirie o perioadă îndelungată

de timp, și care a creat convingerea colectivă că este un adevărat proprietar.

În analiza cererii reclamanților trebuia

avută în vedere sentința nr. 3611/2003 a Judecătoriei sector 2, irevocabilă, investită

cu titlu executoriu și pusă în executare, hotărâre care atestă buna-credință a acestora

la perfectarea vânzării-cumpărării în temeiul Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, hotărârea recurată este

contrară legii, întrucât nu a ținut cont de cele statuate cu autoritate de lucru

judecat prin hotărârile judecătorești anterior menționate.

Prin înlăturarea dispozițiilor legale de

drept comun privind garanția pentru evicțiune, instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Având în vedere că în cauză erau îndeplinite

condițiile garanției pentru evicțiune, fiind reținută și reaua-credință a vânzătorului

Municipiul București, acesta trebuia obligat la plata prețului valorii de piață

a imobilului în litigiu și a spezelor vânzării, astfel cum s-a solicitat de către

reclamanți.

Prin reținerea relei-credințe a reclamanților

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța

de apel nu a acordat eficiență juridică dispozițiilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, respectiv, Ministerul Finanțelor Publice trebuia să fie obligat la

restituirea prețului de piață conform standardelor internaționale de evaluare.

Prin soluția consacrată în decizia atacată

au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, prin constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanții au fost

privați de un bun dobândit în mod legal, în lipsa unei compensații rezonabile, care

să repare nedreptatea suferită, așa cum a statuat instanța de contencios european

în cauzele Raicu și Tudor contra României.

În mod greșit instanța de apel nu a acordat

daunele morale astfel cum au fost solicitate, în condițiile în care reclamanta C.P.

este o persoană în vârstă, ce s-a îmbolnăvit grav în urma stresului suferit provocat

de aceste litigii și al cărei soț, de asemenea, s-a îmbolnăvit și a decedat pe parcursul

cercetării judecătorești din cauza presiunii psihice la care a fost supus în intervalul

celor 12 ani de procese.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor

Publice

a arătat că în mod

greșit a fost obligat la plata prețului actualizat al imobilului în litigiu, în

condițiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare constatat nul.

Recurentul-pârât mai arată că obligația

de restituire a prețului actualizat revine unității administrativ-teritoriale vânzătoare,

în speță, Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea

de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 nu sunt norme care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice, ci, prin edictarea lor, s-a urmărit doar determinarea sursei

din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți, fără

însă ca prin aceasta să se creeze raporturi juridice obligaționale directe între

persoanele îndreptățite la aceste sume și Ministerul Finanțelor Publice, care numai

administrează fondul cu această destinație.

În mod greșit instanța de apel a înlăturat

de la aplicare dispozițiile art. 1337, 1341 și urm. C. civ. privind garanția pentru

evicțiune a vânzătorului, dispoziții legale în temeiul cărora obligată a răspunde

pentru evicțiune ar fi fost Primăria Municipiului București, raportat la restituirea

prețului actualizat al imobilului.

Recursul reclamanților este nefondat, pentru

următoarele argumente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 17 ianuarie 1997 reclamanții au achiziționat, în temeiul Legii nr. 112/1995,

de la vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, apartamentul

situat în București.

Prin sentința civilă nr. 3611 din 30

mai 2007 a Judecătoriei sector 2 București a fost admisă acțiunea formulată de foștii

proprietari și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

sus-menționat, cu reținerea bunei-credințe a reclamanților din prezenta cauză la

încheierea respectivului contract.

Recurenții-reclamanți invocă ignorarea,

de către instanța de apel, a bunei-credințe existente la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare statuate prin această hotărâre.

Însă considerentele sentinței nr. 3611/2007

au fost schimbate prin decizia nr. 1061 din 6 septembrie 2005 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin care s-a admis recursul împotriva deciziei nr. 56/A

din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului București, în sensul respingerii, ca nefondat,

a apelului declarat împotriva sentinței nr. 3611/2003.

Astfel, prin decizia nr. 1061 din 06

septembrie 2005 s-a înlocuit motivarea inițială, reținându-se că reclamanții din

prezenta cauză au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

în discuție.

Recurenții-reclamanți invocă, în susținerea

existentei bunei-credințe și decizia nr. 157/A din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București în primul ciclu procesual, dar această decizie s-a raportat la

considerentele inițiale ale sentinței nr. 3611/2003, favorabile reclamanților, care,

așa cum s-a arătat, au fost ulterior modificate în sens contrar.

Drept urmare, cele două hotărâri judecătorești

la care recurenții-reclamanți fac trimitere nu pot fi avute în vedere în soluționarea

favorabilă a pretențiilor acestora din prezentul litigiu.

Recurenții-reclamanți au solicitat restituirea

prețului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca

temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 1336-1351 C. civ., art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar printr-o precizare

ulterioară de acțiune au fost invocate și dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanți

ca temei juridic al pretențiilor acestora, a introdus un nou alineat la acest articol,

respectiv, alin. (2

1

), conform căruia cererile sau acțiunile în justiție

având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru.

Același act normativ de modificare a Legii

nr. 10/2001, a introdus un nou articol, art. 50

1

, conform căruia proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Dispoziția legală anterior citată consacră

dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință

imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare

valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995,

imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari

de la care statul preluase bunurile.

Dreptul la o despăgubire echivalentă cu

prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulație calculată

la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al

legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei

lor credințe la momentul perfectării contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii nu poate fi extins,

pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de care s-a stabilit,

prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care

s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit, potrivit

mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație

la momentul deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face între

prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar, în raport

de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut

bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu rea-credintă, ca o consecință

a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare,

prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiție, existența unor titluri

valabile de proprietate.

În contextul cauzei, se constată că reclamanții

nu se încadrează în prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția acestora de a le fi plătită

cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând prețul de piață al imobilului

se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Dimpotrivă, prin decizia civilă nr.

1061 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat,

cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se reaua-credință

a acestora, împrejurare ce îi situează, eventual, în sfera de aplicare a dispozițiilor

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea prețului actualizat.

Nici critica privind aplicarea, în cauză,

a dispozițiilor dreptului comun referitoare la garanția pentru evicțiune nu poate

fi primită, întrucât, câtă vreme prin decizia sus-menționată s-a reținut reaua-credință

a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt îndeplinite

condițiile instituite de textul legal în materie, iar în speță legea aplicabilă

cu prioritatea conferită de principiul generalibus specialia derogant este Legea

nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate, cum

greșit susțin recurenții-reclamanți, întrucât, așa cum în mod corect au reținut

instanțele anterioare, aceștia nu dețin „un bun” care să se bucure de garanția acestui

articol.

Urmare a constatării nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare, (soluție ce se bucură de autoritate de lucru

judecat, nemaiputând fi pusă în discuție în actualul cadru procesual), reclamanții

au dreptul exclusiv la o despăgubire constând în prețul actualizat al imobilului

în litigiu.

Această despăgubire le-a fost acordată

ca efect al prezentei cereri de chemare în judecată, astfel încât nu se poate spune

că reclamanții au un bun constând în dreptul de creanță pretins.

De asemenea, critica privind greșita neacordare

a daunelor morale reclamantei C.P., urmează a fi înlăturată, raportat la faptul

că în cauză nu s-a făcut dovada elementelor răspunderii civile delictuale, și anume,

a existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul,

condiții ce trebuie întrunite cumulativ.

Contractul de vânzare-cumpărare a cărui

nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior a fost încheiat în temeiul

unei legi speciale de reparație, respectiv, Legea nr. 112/1995, care prevedea în

mod clar condițiile de înstrăinare ale imobilelor ce cădeau sub incidența sa, reclamanții

cunoscând consecințele neîndeplinirii acestor condiții.

Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice este nul pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. a)

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

iar art. 306 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate

rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut

de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate

expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul

nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi

lovită de nulitate.

În speță, se constată că succesiunea de

fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct

de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică

susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar

în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri

la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de

nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurentul-pârât

a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță

referitoare la lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții prin raportare

la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nerespectarea dispozițiilor

art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală

sau parțială prin fapta unui terț.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja

acestor critici, instanța de apel reținând calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor

Publice în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabile

în cauză cu prioritate față de dispozițiile dreptului comun privind garanția pentru

evicțiune, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, susținerile recurentului-pârât

nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate

care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva

recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulțumirile legate de hotărârea

atacată, fiind necesară raportarea acestora la conținutul deciziei obiect al căii

extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu

s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță, recurentul-pârât nu arată

în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează

la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală

anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate

nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare

de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât

sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților C.P., C.A. și A.C. și va

constata ca fiind lovit de nulitate recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții C.P., C.A. și A.C., împotriva deciziei nr. 372 A din 1 noiembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.