ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3262/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2008, reclamanții C.P., C.A., A.C., au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâților la plata contravalorii actualizate a prețului plătit pentru apartamentul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997; obligarea pârâților la contravaloarea actualizată a spezelor vânzării; obligarea pârâților la plata contravalorii sporului (excedentului) de valoare a imobilului; obligarea pârâților la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a sumei, începând cu data pronunțării sentinței; obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, pentru suferința cauzată de atingerea de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 1145 din 8 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA, respingându-se acțiunea formulată împotriva acestor pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, pe primul capăt cerere și a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât în privința acestui capăt de cerere, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul 5 de cerere și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate; a respins, ca neîntemeiate, atât capetele de cerere 2 și 5 formulate de reclamanți împotriva pârâtului Municipiul București, prin primar general, cât și cererile de chemare în garanție formulate împotriva chemaților în garanție SC A. SA și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 157/A din 2 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților împotriva hotărârii sus-menționate, pe care a desființat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin decizia civilă nr. 143 din 14 ianuarie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei sus-menționate, a casat în parte decizia, în sensul că a desființat în parte, sentința nr. 1145 din 8 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu menținerea dispozițiilor referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului recurent și respingerea acțiunii față de acesta; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă sub nr. 28976/3/2009* la data de 3 august 2011. Reclamanții au depus la dosar o precizare a acțiunii, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Municipiul București, prin primar general, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor Publice, precizând ca temei de drept al cererii, pe lângă dispozițiile art. 1336-1351 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Cadrul procesual, sub aspectul părților și al temeiului juridic al acțiunii a fost pus în discuția părților în ședința publică din data de 29 februarie 2012. Prin sentința civilă nr. 455 din 7 martie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a admis capătul unu al acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata, către reclamanți, a sumei de 23.391 RON, reprezentând preț actualizat; a respins în rest acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamanți, a sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele: Referitor la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București, a reținut că, potrivit Legii nr. 215/2001, capacitate de folosință are Municipiul București, prin primar general, primăria neavând personalitate juridică în condițiile Decretului nr. 31/1954 și pe cale de consecință nici capacitate de folosință. Referitor la pârâta SC A. SA, a constatat că acesta a fost chemat în judecată în calitatea sa de mandatar al Municipiului București la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, proprietarul vânzător.

Referitor la acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, calitatea procesuală pasivă este clar stabilită, conform art. 50 alin. (3) potrivit căruia restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În consecință, tribunalul a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, prin primar, reținând că în speță s-a formulat o acțiune în întemeiată pe garanția vânzătorului pentru evicțiune iar pârâtul Municipiul București, prin primar general, a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997. De altfel chestiunea calității procesuale pasive a acestui pârât a rămas irevocabilă prin dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 157/A/2010, irevocabilă. Pe fondul acțiunii, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, C.P. și C.C. au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra unei locuințe situate în București, sector 2. Ulterior, prin sentința civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de foștii proprietari și s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.

Prin decizia civilă nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost schimbată sentința civilă în sensul că a fost respinsă acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997. Prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 și a fost modificată decizia civilă mai sus amintită, în sensul că a fost respins apelul, ca nefondat. În motivarea deciziei mai sus amintite s-a reținut că anterior vânzării cumpărării imobilului a fost înregistrată la Comisia Municipală de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere de restituire în natură a imobilului de către foștii chiriași.

S-a mai reținut în considerentele ce au condus la menținerea soluției privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare faptul că în raport de această cerere trebuie analizată buna credință a părților contractante, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/2005, care prevede că titulari contractelor de închiriere asupra apartamentelor care nu se restituie foștilor proprietari pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, pentru cumpărarea acestora. Astfel, instanța de recurs a înlocuit motivarea primei instanțe în sensul constatării obligației chiriașilor de a verifica situația juridică a imobilului. S-a reținut, pe cale de consecință, că ambele părți contractante (vânzătorul Municipiul București și chiriașii-reclamanții din prezenta acțiune) au fost de rea credință la încheierea actului juridic, cei din urmă nerespectând obligația stabilită prin art. 9 din Legea nr. 112/2005 de a verifica existența cereri de restituire formulată de proprietar.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru iar potrivit art. 3 din același act normativ „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” Reținând că s-a stabilit irevocabil că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 s-au eludat prevederile Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la contravaloarea prețului actualizat al imobilului, în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, ținând cont de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert N.C., a admis capătul unu al acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat acest pârât la plata, către reclamanți, a sumei de 23.391 RON, reprezentând preț actualizat.

Tribunalul a mai reținut că dispozițiile speciale, derogatorii de la repunerea părților în situația anterioară ca efect a nulității actului juridic civil, prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat a imobilului, nu și a spezelor vânzării și a sporului de valoare a imobilului, acestea fiind de esența garanției pentru evicțiune și nu a nulităților actului juridic, motiv pentru care a respins capetele de cerere 2,3 și 4 în contradictoriu cu Ministerul finanțelor Publice ca neîntemeiat.

Cu privire la garanția pentru evicțiune, invocată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, tribunalul a reținut că vânzătorul răspunde pentru evicțiunea ce provine de la o terță persoană, însă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe o tulburare de drept; cauza tulburării să fie anterioară datei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare; cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicțiunii. Prin urmare, de natura angajării răspunderii pentru evicțiune este buna credință a cumpărătorului, reprezentată de necunoașterea de către acesta a cauzei evicțiunii, or, în speță, așa cum s-a reținut în prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005, chiriașii cumpărători, reclamanții din prezenta cauză, au fost de rea credință la încheierea actului juridic, nerespectând obligația stabilită prin art. 9 din Legea nr. 112/2005, de a verifica existența cereri de restituire formulată de proprietar.

Astfel, dacă cel evins a cunoscut pericolul evicțiunii înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se mai poate pune, contractul având un caracter aleatoriu. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii vânzătorului pentru garanția pentru evicțiune, tribunalul a respins capetele de cerere 1-4, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, ca neîntemeiate. În ceea ce privește temeiul de drept reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primar general, tribunalul a reținut că în jurisprudenta C.E.D.O.

s-a considerat în mod constant că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție „simplele speranțe de restituire” ori „creanțele condiționale” a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații plângerile reclamanților ca fiind incompatibile, ratione materiae, cu prevederile Convenției. În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudenta C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Prin capătul cinci al cererii reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, pentru suferința cauzată de atingerea de proprietate. Tribunalul a constatat că, în condițiile art. 1169 C. civ.

vechi, aplicabil în speță, reclamanții nu a făcut dovada săvârșirii vreunei fapte de către pârâți, cauzatoare de prejudicii, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în condițiile cunoașterii de către cumpărători a cauzei evicțiunii și acceptării implicite a riscului deposedării de către terț, neputând constitui o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, astfel că a respins, ca neîntemeiat, și acest capăt de cerere. În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamanți, a sumei de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din onorariul de expertiză contabilă, proporțional cu admiterea în parte a acțiunii față de acest pârât.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții C.P., C.A., A.C. Reclamanții au arătat că în mod greșit tribunalul nu a ținut seama de decizia nr. 157 A din 2 martie 2010 a Curții de Apel București, obligatorie pentru instanța de fond, prin care s-a reținut că sentința nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 reprezintă titlu executoriu ce trebuie avut în vedere la analiza cererii reclamanților și, de asemenea, s-a reținut că au fost îndeplinite toate condițiile pentru obligația de garanție a vânzătorului, Municipiul București. Prin sentința civilă nr. 3611 din 30 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 2 prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, instanța a reținut că aceștia au fost de bună credință la cumpărarea locuinței în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au mai arătat că în mod greșit tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. Prin decizia Curții de Apel nr. 157 A din 2 martie 2009, de trimitere spre rejudecare, s-a stabilit ca instanța să analizeze acțiunea în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și să pună în discuția părților precizarea cadrului procesual pasiv în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Conform acestei decizii, în rejudecare, tribunalul trebuia să analizeze acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, instanța apreciind în mod greșit că acesta nu răspunde pentru evicțiune întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, atâta vreme cât prin decizia Curții de Apel nr. 157 A/2010, definitivă și irevocabilă s-a reținut că aceste condiții sunt îndeplinite.

Reclamanții au mai arătat că în mod greșit instanța a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, doar la plata prețului actualizat, cu toate că a reținut că se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a dat eficiență art. 50 1 care prevede dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, motivându-se eronat că a fost eludată Legea nr. 112/1995, reclamanții fiind de rea-credință la încheierea contractului, deși există hotărâri judecătorești irevocabile în care s-a reținut contrariul. Prin cumpărarea imobilului reclamanții au dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor.

În mod greșit s-a respins capătul 5 al acțiunii, cererea de acordare a daunelor morale fiind întemeiată raportat la faptul că reclamanta se află la o vârstă înaintată, din cauza grijilor și stresului provocat de proces s-a îmbolnăvit, soțul său a decedat în timpul procesului, din cauza stresului, au suferit enorm pe parcursul atâtor ani de procese și, deși au respectat legea, au fost nevoiți să părăsească apartamentul în care au locuit zeci de ani. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de restituire a prețului în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și arătând că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Pârâtul a arătat că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. În acest sens, recurentul a arătat că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume, al retroactivității, astfel încât părțile să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză.

În aceste condiții, calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acțiune decât vânzătorul (în speță Primăria Municipiului București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății. Pârâtul a arătat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 210/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar instituind prevederi cu caracter procesual și în plus referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act juridic (contractul fiind conform art. 969 C. civ., legea părților).

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituirea prețului și Ministerului Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinație. Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ., or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă (art. 1130 C. civ.).

Pârâtul a mai arătat că, în raport de dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, în mod greșit a fost admisă acțiunea. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nefiind de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, în cauză neexistând culpa Ministerului Finanțelor Publice.

În mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul nefiind vinovat de declanșarea litigiului. Prin decizia civilă nr. 372/A din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile. Referitor la apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că în ambele situații prevăzute de lege (restituirea prețului actualizat sau restituirea prețului de piață), Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate. Prin urmare, calitatea procesuala pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiul de față este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceste prevederi legale au caracter de norme speciale și derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința legitimării procesuale pasive în restituirea prețului, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337 C. civ.), respectiv, principiile efectelor nulității actelor juridice, invocate de pârât. Pe de altă parte, susținerea pârâtului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia ca prevederile Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele pentru care legea specială conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, față de prevederile exprese ale textului legal menționat, care conferă legitimare procesuală pasivă pârâtului, sunt nefondate criticile referitoare la nerespectarea prevederilor C. civ. referitoare la novatie. Susținerea pârâtului în sensul că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituire și Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi primită, deoarece textul menționat este clar, neechivoc și nu poate fi susceptibil de nici o interpretare în sensul arătat.

De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995 prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)]. Referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc.

civ., în condițiile în care pârâtul este cel care a „căzut in pretenții”, în sensul art. menționat, ca urmare a admiterii în parte a acțiunii în contradictoriu cu acesta. Referitor la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că sentința civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București (Dosar 811/300/2008), prin care s-a reținut că pârâții cumpărători au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a fost schimbată prin decizia civilă nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că a fost respinsă acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, însă prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost modificată decizia civilă mai sus amintită, în sensul că a fost respins apelul, ca nefondat.

Prin această decizie a fost înlocuită motivarea primei instanțe și s-a reținut că pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au fost cumpărători de rea credință, deoarece anterior vânzării cumpărării exista o cerere pentru restituirea în natură a imobilului, astfel că, vânzătorul și cumpărătorul nu se pot prevala de existența bunei credințe, deoarece cunoșteau sau cu minime diligente puteau să cunoască faptul că imobilul este revendicat, cu atât mai mult cu cât pe cererea care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare exista o mențiune în acest sens.

Prin urmare, prin sentința civilă nr. 3611 din 30 mai 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 deținut de apelanții reclamanți, reținându-se nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/2005 și reaua credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În raport cu cele statuate prin hotărârea judecătorească irevocabilă menționată mai sus, este nefondată critica reclamanților, de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului.

Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract. În mod evident, această ipoteză nu se regăsește în speța dedusă judecății, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanților reclamanți a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În speță, reclamanții sunt îndreptățiți la plata prețului actualizat al imobilului, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Referitor la criticile privind soluționarea cererii în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, instanța de apel a reținut că prima instanță a analizat cererea în contradictoriu cu acest pârât, astfel cum s-a dispus prin decizia dată în apel, stabilind cadrul procesual în raport cu cele statuate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii pentru evicțiune, câtă vreme reclamanții au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cum s-a reținut prin hotărârea judecătorească irevocabilă menționată mai sus, astfel că nu este îndeplinită în cauză condiția privind necunoașterea de către aceștia a cauzei evicțiunii. Referitor la critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că la momentul actual reclamanții nu dețin un „bun” care să se bucure de garanția conferită de acest articol, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Susținerea referitoare la faptul că prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor nu poate fi analizată în procesul pendinte, hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare bucurându-se de putere de lucru judecat. Pe de altă parte, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au dreptul, potrivit legii, numai la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului, analiza privind îndeplinirea condițiilor de acordare a acestor despăgubiri fiind făcută în cadrul procesului de față, neputându-se susține că la acest moment reclamanții au un bun constând în dreptul de creanță pretins.

Referitor la critica privind respingerea capătului de cerere constând în acordarea de daune morale, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul). Astfel, nu se poate reține existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, cată vreme reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în condițiile cunoașterii cauzei evicțiunii și acceptării implicite a riscului deposedării. Neputându-se vorbi de o faptă ilicită săvârșită de pârâți, nu mai este necesară analiza celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, toate condițiile menționate mai sus fiind necesar a fi întrunite cumulativ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Recurenții-reclamanți C.P., C.A. și A.C. au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut reaua-credintă a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât există două hotărâri judecătorești și irevocabile în care s-a reținut contrariul, respectiv, sentința civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sector 2 București și decizia civilă nr. 157/A/2009 a Curții de Apel București, hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

În susținerea bunei-credinte de care au dat dovadă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenții-reclamanți arată că au depus înscrisuri pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare și că nu li se poate imputa acestora, ca foști chiriași, preluarea cu titlu sau fără titlu a bunului în litigiu, atâta timp cât au dobândit bunul prin contract de vânzare-cumpărare de la stat, căruia i-au achitat chirie o perioadă îndelungată de timp, și care a creat convingerea colectivă că este un adevărat proprietar. În analiza cererii reclamanților trebuia avută în vedere sentința nr. 3611/2003 a Judecătoriei sector 2, irevocabilă, investită cu titlu executoriu și pusă în executare, hotărâre care atestă buna-credință a acestora la perfectarea vânzării-cumpărării în temeiul Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, hotărârea recurată este contrară legii, întrucât nu a ținut cont de cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile judecătorești anterior menționate. Prin înlăturarea dispozițiilor legale de drept comun privind garanția pentru evicțiune, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Având în vedere că în cauză erau îndeplinite condițiile garanției pentru evicțiune, fiind reținută și reaua-credință a vânzătorului Municipiul București, acesta trebuia obligat la plata prețului valorii de piață a imobilului în litigiu și a spezelor vânzării, astfel cum s-a solicitat de către reclamanți.

Prin reținerea relei-credințe a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel nu a acordat eficiență juridică dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv, Ministerul Finanțelor Publice trebuia să fie obligat la restituirea prețului de piață conform standardelor internaționale de evaluare. Prin soluția consacrată în decizia atacată au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, prin constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanții au fost privați de un bun dobândit în mod legal, în lipsa unei compensații rezonabile, care să repare nedreptatea suferită, așa cum a statuat instanța de contencios european în cauzele Raicu și Tudor contra României.

În mod greșit instanța de apel nu a acordat daunele morale astfel cum au fost solicitate, în condițiile în care reclamanta C.P. este o persoană în vârstă, ce s-a îmbolnăvit grav în urma stresului suferit provocat de aceste litigii și al cărei soț, de asemenea, s-a îmbolnăvit și a decedat pe parcursul cercetării judecătorești din cauza presiunii psihice la care a fost supus în intervalul celor 12 ani de procese. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în mod greșit a fost obligat la plata prețului actualizat al imobilului în litigiu, în condițiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare constatat nul.

Recurentul-pârât mai arată că obligația de restituire a prețului actualizat revine unității administrativ-teritoriale vânzătoare, în speță, Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, ci, prin edictarea lor, s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți, fără însă ca prin aceasta să se creeze raporturi juridice obligaționale directe între persoanele îndreptățite la aceste sume și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinație.

În mod greșit instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1337, 1341 și urm. C. civ. privind garanția pentru evicțiune a vânzătorului, dispoziții legale în temeiul cărora obligată a răspunde pentru evicțiune ar fi fost Primăria Municipiului București, raportat la restituirea prețului actualizat al imobilului. Recursul reclamanților este nefondat, pentru următoarele argumente: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 reclamanții au achiziționat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, apartamentul situat în București. Prin sentința civilă nr. 3611 din 30 mai 2007 a Judecătoriei sector 2 București a fost admisă acțiunea formulată de foștii proprietari și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, cu reținerea bunei-credințe a reclamanților din prezenta cauză la încheierea respectivului contract.

Recurenții-reclamanți invocă ignorarea, de către instanța de apel, a bunei-credințe existente la încheierea contractului de vânzare-cumpărare statuate prin această hotărâre. Însă considerentele sentinței nr. 3611/2007 au fost schimbate prin decizia nr. 1061 din 6 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis recursul împotriva deciziei nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului București, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat împotriva sentinței nr. 3611/2003. Astfel, prin decizia nr. 1061 din 06 septembrie 2005 s-a înlocuit motivarea inițială, reținându-se că reclamanții din prezenta cauză au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Recurenții-reclamanți invocă, în susținerea existentei bunei-credințe și decizia nr. 157/A din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual, dar această decizie s-a raportat la considerentele inițiale ale sentinței nr. 3611/2003, favorabile reclamanților, care, așa cum s-a arătat, au fost ulterior modificate în sens contrar. Drept urmare, cele două hotărâri judecătorești la care recurenții-reclamanți fac trimitere nu pot fi avute în vedere în soluționarea favorabilă a pretențiilor acestora din prezentul litigiu.

Recurenții-reclamanți au solicitat restituirea prețului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 1336-1351 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar printr-o precizare ulterioară de acțiune au fost invocate și dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009. Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor acestora, a introdus un nou alineat la acest articol, respectiv, alin. (2 1 ), conform căruia cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru. Același act normativ de modificare a Legii nr. 10/2001, a introdus un nou articol, art. 50 1 , conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Dispoziția legală anterior citată consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase bunurile. Dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație la momentul deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar, în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu rea-credintă, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate. În contextul cauzei, se constată că reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând prețul de piață al imobilului se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Dimpotrivă, prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se reaua-credință a acestora, împrejurare ce îi situează, eventual, în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea prețului actualizat. Nici critica privind aplicarea, în cauză, a dispozițiilor dreptului comun referitoare la garanția pentru evicțiune nu poate fi primită, întrucât, câtă vreme prin decizia sus-menționată s-a reținut reaua-credință a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt îndeplinite condițiile instituite de textul legal în materie, iar în speță legea aplicabilă cu prioritatea conferită de principiul generalibus specialia derogant este Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, întrucât, așa cum în mod corect au reținut instanțele anterioare, aceștia nu dețin „un bun” care să se bucure de garanția acestui articol. Urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, (soluție ce se bucură de autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuție în actualul cadru procesual), reclamanții au dreptul exclusiv la o despăgubire constând în prețul actualizat al imobilului în litigiu. Această despăgubire le-a fost acordată ca efect al prezentei cereri de chemare în judecată, astfel încât nu se poate spune că reclamanții au un bun constând în dreptul de creanță pretins.

De asemenea, critica privind greșita neacordare a daunelor morale reclamantei C.P., urmează a fi înlăturată, raportat la faptul că în cauză nu s-a făcut dovada elementelor răspunderii civile delictuale, și anume, a existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, condiții ce trebuie întrunite cumulativ. Contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior a fost încheiat în temeiul unei legi speciale de reparație, respectiv, Legea nr. 112/1995, care prevedea în mod clar condițiile de înstrăinare ale imobilelor ce cădeau sub incidența sa, reclamanții cunoscând consecințele neîndeplinirii acestor condiții.

Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este nul pentru următoarele argumente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurentul-pârât a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță referitoare la lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții prin raportare la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nerespectarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, instanța de apel reținând calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabile în cauză cu prioritate față de dispozițiile dreptului comun privind garanția pentru evicțiune, conform principiului specialia generalibus derogant. Astfel, susținerile recurentului-pârât nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulțumirile legate de hotărârea atacată, fiind necesară raportarea acestora la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților C.P., C.A. și A.C. și va constata ca fiind lovit de nulitate recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.P., C.A. și A.C., împotriva deciziei nr. 372 A din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.