ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7322/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată

înregistrată

la data de 5 august 2009, reclamanta C.(S.)M.R. a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, prin Primarul General, SC A. SA, Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru

a fi obligați la despăgubiri constând în diferența dintre prețul de piață al

imobilului din București, și prețul reactualizat al acestuia.

În motivare, a arătat că a încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, cu Primăria Municipiului București, prin SC A. SA,

contractul de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997, având ca obiect acest

imobil, însă, prin sentința civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a

Judecătoriei Sector 2 București, contractul a fost declarat nul, reclamanta

fiind obligată la predarea imobilului, deși fusese de bună-credință la data

încheierii contractului.

În drept a invocat dispozițiile art.

50

1

Legea nr. 10/2001, art. 1337, 1341, 1344 C. civ. și art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 1327 din 7 iulie

2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a

respins, pe cale de excepție, acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte. A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC A. SA

București și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei în contradictoriu

cu Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) Legea nr. 10/2001 restituirea prețului

se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) Legea nr. 112/1995, astfel că responsabilitatea

restituirii valorii de piață a imobilului solicitată de reclamantă nu a fost

instituită în sarcina Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri.

Ministerul Economiei, Comerțului și

Mediului de Afaceri nu are nici calitatea de parte contractantă și nu există

identitate între persoana chemată în judecată și titularul obligației din

raportul juridic dedus judecății.

Conform contractului de prestări de

servicii de administrare imobiliară, din 15 decembrie 1997, încheiat cu

Consiliul General al Municipiului București, pârâta SC A. SA București a primit

mandatul să evalueze și să încheie contractele de vânzare a locuințelor conform

Decretului-lege nr. 61/1990 și Legii nr. 112/1995 și a participat în această

calitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997.

Pe fondul pricinii tribunalul a reținut

că prin sentința civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria

Sector 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997, prin care reclamanta C.M.R.

a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul din București.

Buna sau reaua credință a reclamantei în

încheierea contractului sunt irelevante în raport de condiția textului, constând

în încheierea contractului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și nu

în atitudinea subiectivă a părților la data încheierii contractului.

În speță, sunt incidente dispozițiile

art. 50 alin. (2) din aceeași lege prin care se statuează că cererile sau acțiunile

injustiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești și irevocabilă, sunt scutite de

taxe de timbru.

Prețul reactualizat al imobilului a fost

încasat de reclamantă în baza aceleiași sentințe prin care pârâții Municipiul București

și Ministerul Finanțelor Publice au fost obligați la plata sumei de 54.205.366 RON.

În raport de dispozițiile speciale ale

Legii nr. 10/2001, normele juridice de drept comun, respectiv prevederile art. 1344

C. civ. nu își au aplicare în cauză, întrucât ori de câte ori există un concurs

între norme juridice de ordin general și norme juridice de ordin special, acestea

din urmă au prioritate în aplicare.

Împotriva acestei decizii reclamanta C.M.R.

a declarat recurs

invocând

dispozițiile art. 304 pct. 5 , pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ..

În criticile dezvoltate s-a arătat că motivul

de apel referitor la „greșita aplicare a dispozițiilor legale aplicabile" nu

a fost analizat.

S-a arătat ca motiv de apel faptul că incapacitățile

sunt de strictă interpretare și aplicare și o normă cum este cea prevăzută de

art. 50

1

a Legii nr. 10/2001 trebuie aplicată strict în enunțul ei și

nu poate fi extinsă prin interpretare.

Acest articol stabilește drepturile persoanelor

care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995,

desființate și nu exclude incidența art. 1.864 C. civ..

Deși instanța de apel a fost învestită

cu un motiv de apel vizând analiza regimului acestei presupuse incapacități, s-a

limitat la analiza raportului dintre norma generală și norma specială.

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire

la modalitatea incorectă de aplicare de către instanța de fond a normelor din materia

incapacităților, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) și art. 298 C. proc.

civ..

Prin faptul că instanța de apel nu s-a

pronunțat cu privire la acest aspect, a pus recurenta în imposibilitate de a formula

motive de recurs, respectiv instanța de recurs de a cenzura soluția instanței de

apel din această perspectivă.

Printr-o altă critică recurenta arată că

instanța de apel în mod greșit a ajuns la concluzia că reclamanta ar fi încasat

vreun preț, când, în realitate, nu a încasat nimic, schimbând înțelesul explicit

al înscrisurilor de la dosar. De asemenea, nu se explică legătura dintre dispoziția

legală care instituie o scutire de taxă judiciară de timbru și faptul că reclamanta

ar fi încasat vreun preț. Nu se explică de ce faptul că legea instituie scutirea

de la plata taxei judiciare de timbru și faptul că reclamanta ar fi încasat vreun

preț ar fi de natură să excludă dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii

reglementată prin art. 1864 C. civ..

Sub acest aspect hotărârea este nemotivată.

Afirmațiile care compun considerentele unei hotărâri nu sunt suficiente în sine,

instanța trebuie să arate motivele care sprijină aceste afirmații. Motivarea, așa

cum este definită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reprezintă un element

esențial al hotărârii judecătorești.

Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea

pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001, care

nu are legătură cu cauza. în ce privește dispozițiile art. 50

1

din aceeași

lege, au fost aplicate greșit, ducând la excluderea de plano a despăgubirilor către

persoanele cu contracte desființate.

Intenția reală a legiuitorului a fost aceea

de a exclude de la beneficiul despăgubirii numai persoanele de rea credință. Art.

50

1

Legea nr. 10/2001, a fost greșit aplicat. Motivul de recurs se referă

la încălcarea regulii de drept conform căreia incapacitățile sunt de strictă interpretare.

Instanța de apel pare a fi pornit de la premisa că acest articol interzice foștilor

proprietari ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate

prin hotărâri irevocabile să fie despăgubiți cu valoarea reglementată de art. 1.344

C. civ..Un asemenea gen de derogare care exclude de la beneficiul reparației integrale

o categorie determinată de subiecți de drept este în realitate o incapacitate și

trebuie să fie expres prevăzută de lege și nu poate fi dedusă prin interpretare.

Au fost greșit apreciate normele cu valoare

de principiu care protejează buna-credință.

Reclamanta a mai arătat că în procesul

prin care a pierdut proprietatea asupra imobilului, cererea depusă purta avizele

favorabile ale serviciilor specializate ale organului administrativ și este inechitabil

ca fiind păgubită de stat, care și-a exercitat defectuos atribuțiile, să suporte

o serie de rigori, deși a avut o conduită corectă.

Recursul va fi respins pentru următoarele

considerente:

Sub un prim aspect se reține că dispozițiile

art. 304 pct 5 C. proc. civ.: „când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)" sunt

invocate formal, nefiind formulate critici încadrabile în acest text de lege. Neregularități

de ordin procedural sunt de exemplu nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata

citare a unei părți, nesocotirea principiului publicității, oralității, ș.a., ceea

ce în speță nu se constată ca încălcări din partea instanței de apel.

Cât privește invocarea încălcării dispozițiilor

art. 129 alin. (4) C. proc. civ. în sensul incorectei aplicări a „normelor din materia

incapacităților", se constată că dispozițiile art. 50 și 50

1

Legea

nr. 10/2001 sunt clare și au fost corect aplicate sens în care nu poate fi primită

critica recurentei în sensul că prin modul de interpretare a dispozițiilor art.

50 și 50

1

Legea nr. 10/2001, instanța a instituit o veritabilă incapacitate,

pentru foștii proprietari (titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare, de a încasa

despăgubiri, la nivelul prețului de piață al imobilelor, conform dispozițiilor

art. 1.337 și următoarele C. civ.).

Dispozițiile art 304 pct. 7 C. proc.

civ., au fost de asemenea invocate formal, în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se

critici încadrabile în conținutul acestui text de lege.

Textul dispune: „când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii". Aceasta presupune existența unei contradictorialități

între considerente și dispozitiv sau nemotivarea soluției din dispozitiv, motivarea

insuficientă sau prezentarea unor considerente străine de natura pricinii, ceea

ce nu poate fi reținut în decizia recurată, considerentele argumentând fără echivoc

soluția respingerii apelului.

În concluzie, aceste aspecte sau altele

de acest gen criticabile sub aspectul textului de lege invocat nu se regăsesc în

speță.

Criticile încadrabile în conținutul art.

304 pct 8 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Din analiza sentinței civile nr. 7123 din

21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 București rezultă cu privire la imobilul

situat în București, că era deținut fără titlu de stat. La data întocmirii contractului

de vânzare cumpărare din 8 aprilie 1997 părțile au fost de rea credință, deoarece

pe de o parte, statul deținea fără titlu imobilul, iar, pe de altă parte, C.M.R.

putea să întreprindă minime diligente la organele administrației locale pentru a

se interesa dacă s-a formulat vreo contestație cu privire la dreptul de proprietate

al statului asupra imobilului. Acest lucru ar fi dat erorii în care s-a aflat un

caracter invincibil, demers care însă nu a fost întreprins. În acest fel cumpărătoarea

a achiziționat imobilul pe riscul său, neputându-se reține în favoarea sa caracterul

invincibil al erorii în care s-a aflat. Chiar dacă a existat bună credință din partea

cumpărătoarei nu sunt îndeplinite condițiile principiului error communis facit jus.

Răspunderea pentru evicțiune se realizează

în contextul Legii nr. 10/2001 în limitele statuate de art. 50 respectiv 50

1

din această lege.

În speță se constată că sunt incidente

dispozițiile art. 50 alin (3) și nu a art. 50

1

Legea nr. 10/2001 , cum

corect a reținut instanța de apel.

Atât instanța de fond cât și instanța de

apel au aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001, care sunt fără echivoc, nu

lasă loc la vreo interpretare și nu poate fi primită critica recurentei că prin

modul de interpretare a dispozițiilor art. 50 și 50

1

Legea nr. 10/2001,

instanța a instituit vreo incapacitate, pentru foștii proprietari.

Nu poate fi primită critica prin care se

susține că au fost greșit aplicate principiile referitoare la buna credință, atâta

timp cât sentința civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2

București a reținut că părțile au fost de rea credință la data încheierii contractului

de vânzare cumpărare din 8 aprilie 1997.

Cât privește criticile vizând modul de

aprecierea probelor urmează a fi respinse, deoarece în recurs nu se poate face o

reevaluare a probelor și a situației de fapt.

În consecință, pentru cele ce preced, în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta C.M.R. împotriva deciziei civile nr. 103 A din 6

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.