ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7322/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 august 2009, reclamanta C.(S.)M.R. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligați la despăgubiri constând în diferența dintre prețul de piață al imobilului din București, și prețul reactualizat al acestuia. În motivare, a arătat că a încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, contractul de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997, având ca obiect acest imobil, însă, prin sentința civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 București, contractul a fost declarat nul, reclamanta fiind obligată la predarea imobilului, deși fusese de bună-credință la data încheierii contractului.

În drept a invocat dispozițiile art. 50 1 Legea nr. 10/2001, art. 1337, 1341, 1344 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 1327 din 7 iulie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a respins, pe cale de excepție, acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC A. SA București și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) Legea nr. 10/2001 restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) Legea nr. 112/1995, astfel că responsabilitatea restituirii valorii de piață a imobilului solicitată de reclamantă nu a fost instituită în sarcina Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri nu are nici calitatea de parte contractantă și nu există identitate între persoana chemată în judecată și titularul obligației din raportul juridic dedus judecății.

Conform contractului de prestări de servicii de administrare imobiliară, din 15 decembrie 1997, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București, pârâta SC A. SA București a primit mandatul să evalueze și să încheie contractele de vânzare a locuințelor conform Decretului-lege nr. 61/1990 și Legii nr. 112/1995 și a participat în această calitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997. Pe fondul pricinii tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997, prin care reclamanta C.M.R.

a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul din București. Buna sau reaua credință a reclamantei în încheierea contractului sunt irelevante în raport de condiția textului, constând în încheierea contractului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și nu în atitudinea subiectivă a părților la data încheierii contractului. În speță, sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din aceeași lege prin care se statuează că cererile sau acțiunile injustiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești și irevocabilă, sunt scutite de taxe de timbru.

Prețul reactualizat al imobilului a fost încasat de reclamantă în baza aceleiași sentințe prin care pârâții Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice au fost obligați la plata sumei de 54.205.366 RON. În raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, normele juridice de drept comun, respectiv prevederile art. 1344 C. civ. nu își au aplicare în cauză, întrucât ori de câte ori există un concurs între norme juridice de ordin general și norme juridice de ordin special, acestea din urmă au prioritate în aplicare. Împotriva acestei decizii reclamanta C.M.R. a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 , pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.. În criticile dezvoltate s-a arătat că motivul de apel referitor la „greșita aplicare a dispozițiilor legale aplicabile" nu a fost analizat.

S-a arătat ca motiv de apel faptul că incapacitățile sunt de strictă interpretare și aplicare și o normă cum este cea prevăzută de art. 50 1 a Legii nr. 10/2001 trebuie aplicată strict în enunțul ei și nu poate fi extinsă prin interpretare. Acest articol stabilește drepturile persoanelor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, desființate și nu exclude incidența art. 1.864 C. civ.. Deși instanța de apel a fost învestită cu un motiv de apel vizând analiza regimului acestei presupuse incapacități, s-a limitat la analiza raportului dintre norma generală și norma specială. Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la modalitatea incorectă de aplicare de către instanța de fond a normelor din materia incapacităților, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) și art. 298 C. proc.

civ.. Prin faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect, a pus recurenta în imposibilitate de a formula motive de recurs, respectiv instanța de recurs de a cenzura soluția instanței de apel din această perspectivă. Printr-o altă critică recurenta arată că instanța de apel în mod greșit a ajuns la concluzia că reclamanta ar fi încasat vreun preț, când, în realitate, nu a încasat nimic, schimbând înțelesul explicit al înscrisurilor de la dosar. De asemenea, nu se explică legătura dintre dispoziția legală care instituie o scutire de taxă judiciară de timbru și faptul că reclamanta ar fi încasat vreun preț. Nu se explică de ce faptul că legea instituie scutirea de la plata taxei judiciare de timbru și faptul că reclamanta ar fi încasat vreun preț ar fi de natură să excludă dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii reglementată prin art. 1864 C. civ..

Sub acest aspect hotărârea este nemotivată. Afirmațiile care compun considerentele unei hotărâri nu sunt suficiente în sine, instanța trebuie să arate motivele care sprijină aceste afirmații. Motivarea, așa cum este definită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești. Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001, care nu are legătură cu cauza. în ce privește dispozițiile art. 50 1 din aceeași lege, au fost aplicate greșit, ducând la excluderea de plano a despăgubirilor către persoanele cu contracte desființate. Intenția reală a legiuitorului a fost aceea de a exclude de la beneficiul despăgubirii numai persoanele de rea credință.

Art. 50 1 Legea nr. 10/2001, a fost greșit aplicat. Motivul de recurs se referă la încălcarea regulii de drept conform căreia incapacitățile sunt de strictă interpretare. Instanța de apel pare a fi pornit de la premisa că acest articol interzice foștilor proprietari ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri irevocabile să fie despăgubiți cu valoarea reglementată de art. 1.344 C. civ..Un asemenea gen de derogare care exclude de la beneficiul reparației integrale o categorie determinată de subiecți de drept este în realitate o incapacitate și trebuie să fie expres prevăzută de lege și nu poate fi dedusă prin interpretare. Au fost greșit apreciate normele cu valoare de principiu care protejează buna-credință.

Reclamanta a mai arătat că în procesul prin care a pierdut proprietatea asupra imobilului, cererea depusă purta avizele favorabile ale serviciilor specializate ale organului administrativ și este inechitabil ca fiind păgubită de stat, care și-a exercitat defectuos atribuțiile, să suporte o serie de rigori, deși a avut o conduită corectă. Recursul va fi respins pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect se reține că dispozițiile art. 304 pct 5 C. proc. civ.: „când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)" sunt invocate formal, nefiind formulate critici încadrabile în acest text de lege. Neregularități de ordin procedural sunt de exemplu nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a unei părți, nesocotirea principiului publicității, oralității, ș.a., ceea ce în speță nu se constată ca încălcări din partea instanței de apel.

Cât privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. în sensul incorectei aplicări a „normelor din materia incapacităților", se constată că dispozițiile art. 50 și 50 1 Legea nr. 10/2001 sunt clare și au fost corect aplicate sens în care nu poate fi primită critica recurentei în sensul că prin modul de interpretare a dispozițiilor art. 50 și 50 1 Legea nr. 10/2001, instanța a instituit o veritabilă incapacitate, pentru foștii proprietari (titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare, de a încasa despăgubiri, la nivelul prețului de piață al imobilelor, conform dispozițiilor art. 1.337 și următoarele C. civ.). Dispozițiile art 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost de asemenea invocate formal, în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici încadrabile în conținutul acestui text de lege.

Textul dispune: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Aceasta presupune existența unei contradictorialități între considerente și dispozitiv sau nemotivarea soluției din dispozitiv, motivarea insuficientă sau prezentarea unor considerente străine de natura pricinii, ceea ce nu poate fi reținut în decizia recurată, considerentele argumentând fără echivoc soluția respingerii apelului. În concluzie, aceste aspecte sau altele de acest gen criticabile sub aspectul textului de lege invocat nu se regăsesc în speță. Criticile încadrabile în conținutul art. 304 pct 8 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate. Din analiza sentinței civile nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 București rezultă cu privire la imobilul situat în București, că era deținut fără titlu de stat.

La data întocmirii contractului de vânzare cumpărare din 8 aprilie 1997 părțile au fost de rea credință, deoarece pe de o parte, statul deținea fără titlu imobilul, iar, pe de altă parte, C.M.R. putea să întreprindă minime diligente la organele administrației locale pentru a se interesa dacă s-a formulat vreo contestație cu privire la dreptul de proprietate al statului asupra imobilului. Acest lucru ar fi dat erorii în care s-a aflat un caracter invincibil, demers care însă nu a fost întreprins. În acest fel cumpărătoarea a achiziționat imobilul pe riscul său, neputându-se reține în favoarea sa caracterul invincibil al erorii în care s-a aflat. Chiar dacă a existat bună credință din partea cumpărătoarei nu sunt îndeplinite condițiile principiului error communis facit jus.

Răspunderea pentru evicțiune se realizează în contextul Legii nr. 10/2001 în limitele statuate de art. 50 respectiv 50 1 din această lege. În speță se constată că sunt incidente dispozițiile art. 50 alin (3) și nu a art. 50 1 Legea nr. 10/2001 , cum corect a reținut instanța de apel. Atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001, care sunt fără echivoc, nu lasă loc la vreo interpretare și nu poate fi primită critica recurentei că prin modul de interpretare a dispozițiilor art. 50 și 50 1 Legea nr. 10/2001, instanța a instituit vreo incapacitate, pentru foștii proprietari.

Nu poate fi primită critica prin care se susține că au fost greșit aplicate principiile referitoare la buna credință, atâta timp cât sentința civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 București a reținut că părțile au fost de rea credință la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 8 aprilie 1997. Cât privește criticile vizând modul de aprecierea probelor urmează a fi respinse, deoarece în recurs nu se poate face o reevaluare a probelor și a situației de fapt. În consecință, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.M.R. împotriva deciziei civile nr. 103 A din 6 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.