ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1303 din 13 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primar General; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea formulată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata, către reclamantă, a sumei de 240.500 euro în echivalent lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București; a obligat pe pârâtul M.F.P.

la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către M.E.F.P. În raport de aceste prevederi legale, s-a constatat că pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, a reținut că, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996, reclamanta a cumpărat imobilul litigios conform Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă nr. 1592 din 04 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, și a obligat pe reclamanta din prezenta cauză să lase moștenitoarei fostului proprietar, în deplină proprietate, imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat. Urmare a admiterii acțiunii în revendicare, titlul reclamantei a fost desființat. În această situație, Tribunalul a apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 coroborat cu alin. (3) din Legea nr. 1/2009, motiv pentru care a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata, către reclamantă, a sumei de 240.500 euro în echivalent lei la data efectuării plății, valoare astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție formulată de acest pârât. Potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâtul M.F.P. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată (onorariu expert), în cuantum de 1.000 lei. împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 62 din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a constat că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu respectarea normelor de drept incidente în cauză, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ), alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, norme speciale care se referă la dreptul de despăgubire al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of.

nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie făcută distincția dintre prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Constatând că, deși legislația evocată nu excelează prin rigoare, pentru că nu se înțelege care ar fi ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare, deși au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi totuși desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a valorii reale a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, în urma comparării titlurilor.

În consecință, în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta din prezenta cauză se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009.

În ceea ce privește prima critică a apelului, prin care se reiterează, de către M.F.P., excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, aceasta este nefondată, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, cât și a sumelor reprezentând prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor aceleiași legi, contracte ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (în virtutea legii) și norma specială sus-menționată derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul. Referitor la cea de-a doua critică a sentinței apelate, privind calitatea procesuală pasivă a vânzătorului în cazul răspunderii pentru evicțiune, și aceasta este nefondată, întrucât obligația instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este imperativă, nefiind lăsată la latitudinea părților și nici a instanței, având în vedere că, atât în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cât și a celor încheiate cu respectarea prevederilor acestei legi, cel ce urmează să restituie prețul este recurentul.

În ceea ce privește condiția instituită de legiuitor, acesta este, astfel cum rezultă din text, de desființare, fără nici o mențiune referitoare la buna-credintă ori la modalitatea de desființare. Dispoziția art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar al imobilului, situație incidență, de altfel, în speța dedusă judecății. Practica judecătorească a considerat că și acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile dispozițiile sus-menționate, întrucât, pe de o parte, prețul achitat de chiriașii cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul M.F.P.

conform Legii nr. 112/1995, vânzătorul semnatar al actului de vânzare-cumpărare, Primăria municipiului București, neîncasând efectiv nicio sumă de bani. Un alt argument în sprijinul acestei opinii este și acela că, prin modalitatea desființării contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare, chiriașii pierd bunul, fiind evinși total. Din acest punct de vedere, ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în situația anterioară într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2) și alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) și în cea prevăzută de alin. (2), contractele sunt desființate, deși unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deși în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu există temei legal pentru a se dispune desființarea lor.

Față de această incoerență legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și dispozițiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau nu este clară. De asemenea, Curtea a avut în vedere și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părților un proces echitabil.

În acest context, sunt irelevante apărările apelantului în sensul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1996, de către reclamantă nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, aceasta fiind de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare menționat, formulând cerere de cumpărare a apartamentului înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, reaua-eredință nefîind reținută și prin Decizia civilă nr. 1592 din 04 decembrie 1997 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Astfel, prin decizia sus-enunțată, s-a admis acțiunea în revendicare și s-a apreciat valabilitatea titlului de proprietate al vechilor proprietari, comparativ cu cel al reclamantei din prezenta cauză, pârâtă în dosarul în care s-a admis acțiunea în revendicare precizată.

S-a statuat, prin decizia civila sus-menționată, că „valabilitatea titlului pârâtei (reclamantă în prezenta cauză) nu mai poate fi contestată, deoarece dreptul de a cere aplicarea l sancțiunii nulității s-a prescris, ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an". În opinia Curții, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție, în prezentul apel, urmând a constata că, în cauză, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare inițiată de fostul proprietar al imobilului, nefiind pusa în discuție buna-credința a reclamantei la achiziționarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la critica de apel, prin care se invocă faptul că instanța de fond nu a luat în considerare obiecțiunile la raportul de expertiza tehnică judiciară formulate la termenul din data de 13 septembrie 2010, însușindu-și suma cuprinsă în acest raport de expertiză întocmit de expert C.G., aceste obiecțiuni au fost respinse motivat de către prima instanță, întrucât lucrarea s-a referit la valoarea de piață a imobilului pentru care se solicită restituirea prețului, iar apelantul nu a invocat argumente care să combată concluziile expertizei administrată cu respectarea garanțiilor procesuale ale ambelor părți.

De altfel, în condițiile în care apelantul aprecia că este necesară o nouă expertiză, care, prin metoda de evaluare avută în vedere de expert, să determine și coeficienții negativi de individualizare a imobilului pentru care se solicită restituirea prețului - respectiv 10% pentru imobil în litigiu; 25% pentru raportul disproporționat dintre cerere și ofertă, coeficienți apreciați de acesta a nu fi fost avuți în vedere la efectuarea expertizei în fața primei instanțe, avea posibilitatea în calea de atac să solicite efectuarea unei noi expertize. Prin motivele de apel nu s-a formulat o astfel de cerere, deși, potrivit art. 294 - 298 C. proc.

civ., instanța de apel ar fi putut încuviința refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, în speță, eventual efectuarea unei noi expertize, corecția prețului de piață solicitat de apelant neputându-se realiza decât prin efectuarea unei noi expertize, nesolicitate în cauză de partea interesată, sens în care nu poate fi pusă în discuție îmbogățirea fără just temei a reclamantei față de despăgubirile acordate în conformitate cu dispozițiile normative sus enunțate, reprezentând contravaloarea prețului de piață al imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995. Cu privire la ultima critică din apel, prin care se invocă faptul că apelantul pârât M.F.P.

nu ar trebui să plătească întregul preț actualizat, fără a ține seama de comisionul de 1% încasat de SC H. SA, și aceasta este neîntemeiată, câtă vreme art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 reglementează restituirea prețului, după caz, prețul de piață al imobilelor sau prețul actualizat plătit de chiriași, în integralitatea sa, fără a se retine comisionul de 1% încasat de unitatea ce administra bunul. Prima instanță a realizat și o corectă aplicare și interpretare a art. 274 C. proc. civ., apelantul fiind în culpă procesuală, astfel încât, în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fața primei instanțe, neputându-se reține exonerarea sa prin aplicabilitatea art. 1337 C. civ.

privind răspunderea pentru evicțiune a Primăriei Municipiului București, răspundere ce nu operează pentru aspectele deja înfățișate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). 1. Decizia este nelegală sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. Obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, având în vedere în acest sens și dispozițiile art. 970 C. civ.

Pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Primăria municipiului București și, prin mandatar, SC F. SA), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică: - în speță, este vorba despre un raport juridic de drept privat, având la baza un contract; or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare; - prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate în prezenta cauză, fără ca, prin aceasta, să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P., care administrează numai fondul cu această destinație; - pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că, prin lege, s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., or, novația nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, nu se prezumă (art. 1130 C. civ.).

Prin urmare, Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta. În conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., trebuie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a M.F.P. și să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Deposedarea cumpărătorului apartamentului în litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului București, și nu a M.F.P., având în vedere că nu există culpa acestei instituții. De asemenea, M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului, conform art. 1344 C. civ., întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă doar la restituirea prețului actualizat plătit, în condițiile în care chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate prin eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acest contract de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat prin hotărâre irevocabilă.

2. Hotărârea instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește menținerea obligației M.F.P. de plată a despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, fără a lua în considerare faptul că, din actele dosarului, reiese că reclamanta a încheiat contractul cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind încălcate dispozițiile art. 50 1 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală. In speța de față, nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să fi fost desființat contractul de vânzare cumpărare. In ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să se rețină buna-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Reaua credință a reclamantei rezidă în faptul că nu a depus minime diligente la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru a afla titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziționeze. În condițiile date, reclamanta trebuia să cunoască faptul că niciunul dintre criteriile incidente nu o îndreptățea să procedeze la cumpărarea imobilului, din moment ce Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă apartamentului în litigiu, întrucât bunul nu intrase în patrimoniul statului cu titlu valabil. 3. În ceea ce privește valoarea apartamentului stabilită prin raportul de expertiză, instanța, în mod greșit, a omologat raportul de expertiză, stabilind o valoare mult peste prețul de piața real al imobilului, în raport de declinul evident cu care se confruntă piața imobiliară în prezent.

Conform „Ghidului privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din municipiul București" al Notarilor Publici pe anul 2011, un apartament de trei camere situat la parter, cum este și imobilul din speță, în lista apartamentelor confort 1 sporit are o valoarea de 64.300 euro față de o valoare de 250.000 euro. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. În mod corect, Curtea de Apel a considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă, înlăturând, în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin motivele de apel.

În raport de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum și de data la care a fost înregistrată aceasta, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, M.F.P. justifică legitimare procesual pasivă în procesul de față. Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea prețului prevăzut la alin. (2 1 ) din același text de lege (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către M.E.F., în prezent, M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Obligația de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina M.F.P., în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție. Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei al admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa calității procesuale pasive, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață.

De asemenea, nu se poate reține că adoptarea dispoziției legale sus-enunțate ar echivala cu o intervenție a statului în actul juridic încheiat între părți, sub forma novatiei prin schimbarea debitorului, încălcându-se astfel textele de lege care reglementează această instituție. Referitor la calitatea procesuală pasivă a vânzătorului în cadrul unei acțiuni în nulitate, cât privește repunerea părților în situația anterioară, susținerile recurentului nu pot fi primite față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, constând în dispozițiile legii speciale, precum și în raport de faptul că, în speță, nu se pune problema desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu, prin intermediul unei asemenea acțiuni.

Cât privește persoana care răspunde pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art. 1337, art. 1341, art. 1344 C. civ.), respectiv vânzătorul, nici acest aspect nu prezintă relevanță față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și de data când a fost introdusă. Astfel, după cum rezultă din acțiune, aceasta a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, iar nu pe dreptul comun. Pe de altă parte, dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială, aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desființate ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În consecință, fiind o normă speciala, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant"- „legea specială derogă de la cea generală". Cum reclamanta a introdus acțiunea ulterior intrării în vigoare a dispoziției legale în discuție (la 23 iulie 2009, data poștei), această lege este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus. Ca atare, toate susținerile recurentului în legătură cu calitatea procesuală pasivă pe care ar justifica-o vânzătorul imobilului în temeiul garanției pentru evicțiune nu au legătură cu prezenta acțiune și nu vor fi avute în vedere de instanță la soluționarea recursului. Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește în mod clar calitatea procesuală pasivă a M.F.P.

în cererile de restituire a prețului de piață al imobilului, aceasta are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar opiniei recurentului. În plus, nu se poate considera că, prin adoptarea acestei norme, s-ar fi intervenit în raporturile de drept privat dintre părțile contractului de vânzare cumpărare privind imobilul în litigiu, deoarece aceste raporturi au rămas intacte din punct de vedere juridic. În ceea ce privește inexistența unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta prezintă relevanță în soluționarea, pe fond, a cauzei, iar nu în ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă.

În concluzie, va fi analizată în cadrul motivului de recurs referitor la fondul litigiului. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul M.F.P. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel înlăturând în mod corect susținerile părții în legătură cu excepția în discuție. 2. Nici criticile de fond nu sunt întemeiate. Contrar susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorul chiriaș sunt îndeplinite. Reclamanta din prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă nr. 1592 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare).

În plus, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în termenul special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, acesta s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate în prezentul litigiu aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților contractante la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor dispoziții legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat. În concluzie, susținerile recurentului în sensul că reclamanta din prezentul dosar nu ar fi dovedit buna credință la încheierea contractului și actul juridic nu ar fi fost perfectat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu pot fi avute în vedere de prezenta instanță.

Cea de-a două condiție pentru obținerea prețului de piață, de către cumpărătorul ce a pierdut imobilul, este, de asemenea, îndeplinită. Contrar susținerilor recurentului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă a fost desființat în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, noțiunea de „desființare" având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desființarea" actului juridic ca efect al exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune ș.a.). „Desființarea" actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare.

Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora:, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". De altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare" a contractului de vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și situația acțiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce privește pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind practic aceleași este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație și în cazul cumpărătorului care a încheiat actul cu eludarea aceleiași legi, pierzând bunul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la una dintre cele două forme de reparație (preț de piață al imobilului, preț reactualizat), după cum se încadrează în una dintre cele două ipoteze enunțate mai sus, întrucât dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. l adițional interzic orice formă de discriminare.

În concluzie, ambele condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru obținerea prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite în speță, Curtea procedând la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, analizate mai sus. Referitor la imposibilitatea obligării pârâtului la plata prețului reactualizat al imobilului, deoarece nu s-ar fi dovedit existența unei hotărâri de admitere a nulității contractului, critica nu are legătură nici cu obiectul cererii de chemare în judecată și, în mod evident, nici cu soluția pronunțată în cauză, astfel încât nu va fi analizată de aceasta instanță.

3. Susținerile referitoare la valoarea sumei de bani acordate de prima instanță cu titlu de preț de piață al imobilului în litigiu pun în discuție interpretarea probelor, respectiv a raportului de expertiză, sau constituie simple afirmații privind declinul prețurilor actuale în materie imobiliară, nesusceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cât privește modul de interpretare a probelor, aceste chestiuni vizează reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate, analiză care nu mai este permisă față de actuala structură a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 62 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iunie 2012.