ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4004/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1303 din 13

septembrie 2010, Tribunalul București, secția a

IlI-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București,

prin Primar General; a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu

acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; a admis acțiunea formulată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata, către

reclamantă, a sumei de 240.500 euro în echivalent lei la data efectuării

plății, cu titlu de despăgubiri; a respins cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtul Municipiul București; a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata

sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în soluționarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, că, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009, restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către M.E.F.P.

În raport de aceste

prevederi legale, s-a constatat că pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care acțiunea a fost

respinsă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Pe

fondul cauzei, a reținut că, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5

decembrie 1996, reclamanta a cumpărat imobilul litigios conform Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă

nr. 1592 din 04 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

admis acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, și a obligat pe

reclamanta din prezenta cauză să lase moștenitoarei fostului proprietar, în

deplină proprietate, imobilul ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare sus-menționat.

Urmare a

admiterii acțiunii în revendicare, titlul reclamantei a fost desființat.

În această

situație, Tribunalul a apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.

50 alin. (2)

1

coroborat cu alin. (3) din Legea nr. 1/2009, motiv pentru

care a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata, către

reclamantă, a sumei de 240.500 euro în echivalent lei la data efectuării

plății, valoare astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat

în cauză.

Ca

urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București, prin Primar General, instanța de fond a respins cererea

de chemare în garanție formulată de acest pârât.

Potrivit art. 274

C. proc. civ., pârâtul M.F.P. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată

(onorariu expert), în cuantum de 1.000 lei.

împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia

civilă nr. 62 din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a constat că instanța de fond a pronunțat sentința

atacată cu respectarea normelor de drept incidente în cauză, respectiv art. 50 alin.

(2), alin. (2

1

), alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, norme

speciale care se referă la dreptul de despăgubire al cumpărătorilor în temeiul

Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate.

Din

interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie

făcută distincția dintre prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce

se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează în raport

de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de

vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul

imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu

rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin

admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Constatând că,

deși legislația evocată nu excelează prin rigoare, pentru că nu se înțelege

care ar fi ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare, deși au fost

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi totuși

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3)

al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

),

și introducându-se art. 50, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în

care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune

acordarea valorii de piață, a valorii reale a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995,

ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

chiriașii au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, în

urma comparării titlurilor.

În consecință,

în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta din prezenta cauză se

încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea

nr. 1/2009.

În ceea

ce privește prima critică a apelului, prin care se reiterează, de către M.F.P.,

excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus

judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, aceasta este

nefondată, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate

și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata

sumelor reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, au fost desființate, cât și a sumelor reprezentând prețul de piață al

imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

dispozițiilor aceleiași legi, contracte ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare. Astfel, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă

ope legis (în virtutea legii) și norma specială sus-menționată derogă de la

normele

generale ale C. civ. privind efectele nulității

și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi

încasat prețul.

Referitor la

cea de-a doua critică a sentinței apelate, privind calitatea procesuală pasivă

a vânzătorului în cazul răspunderii pentru evicțiune, și aceasta este

nefondată, întrucât obligația instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

este imperativă, nefiind lăsată la latitudinea părților și nici a instanței,

având în vedere că, atât în situația contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cât și a celor încheiate

cu respectarea prevederilor acestei legi, cel ce urmează să restituie prețul

este recurentul.

În ceea

ce privește condiția instituită de legiuitor, acesta este, astfel cum rezultă

din text, de desființare, fără nici o mențiune referitoare la buna-credintă ori

la modalitatea de desființare.

Dispoziția

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care

chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate,

ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar

al imobilului, situație incidență, de altfel, în speța dedusă judecății.

Practica

judecătorească a considerat că și acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile

dispozițiile sus-menționate, întrucât, pe de o parte, prețul achitat de

chiriașii cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul M.F.P.

conform Legii nr. 112/1995, vânzătorul semnatar al actului de

vânzare-cumpărare, Primăria municipiului București, neîncasând efectiv nicio

sumă de bani.

Un alt

argument în sprijinul acestei opinii este și acela că, prin modalitatea desființării

contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare,

chiriașii pierd bunul, fiind evinși total.

Din acest

punct de vedere, ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în situația

anterioară într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2) și alin.

(2

1

) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă

parte, dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât în ipoteza prevăzută de

art. 50 alin. (2) și în cea prevăzută de alin. (2), contractele sunt

desființate, deși unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu,

deși în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu există temei legal

pentru a se dispune desființarea lor.

Față de

această incoerență legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit

căruia o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și

dispozițiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora

judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu

prevede sau nu este clară.

De

asemenea, Curtea a avut în vedere și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor

părților un proces echitabil.

În acest

context, sunt irelevante apărările apelantului în sensul că, la

momentul

încheierii

contractului

de

vânzare-cumpărare

din

15 februarie 1996, de către reclamantă nu au fost respectate

prevederile

Legii nr. 112/1995, aceasta fiind de rea-credință la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare menționat, formulând cerere de cumpărare a

apartamentului înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14

din Legea nr. 112/1995, reaua-eredință nefîind reținută și prin Decizia civilă nr.

1592 din 04 decembrie 1997 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Astfel, prin

decizia sus-enunțată, s-a admis acțiunea în revendicare și s-a apreciat

valabilitatea titlului de proprietate al vechilor proprietari, comparativ cu

cel al reclamantei din prezenta cauză, pârâtă în dosarul în care s-a admis

acțiunea în revendicare precizată. S-a statuat, prin decizia civila

sus-menționată, că „valabilitatea titlului pârâtei (reclamantă în prezenta cauză)

nu mai poate fi contestată, deoarece dreptul de a cere aplicarea l sancțiunii

nulității s-a prescris, ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un

an".

În opinia

Curții, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre

ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție, în

prezentul apel, urmând a constata că, în cauză, reclamanta a pierdut dreptul de

proprietate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare inițiată de fostul

proprietar al imobilului, nefiind pusa în discuție buna-credința a reclamantei

la achiziționarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor

la critica de apel, prin care se invocă faptul că instanța de fond nu a luat în

considerare obiecțiunile la raportul de expertiza tehnică judiciară formulate

la termenul din data de 13 septembrie 2010, însușindu-și suma cuprinsă în acest

raport de expertiză întocmit de expert C.G., aceste obiecțiuni au fost respinse

motivat de către prima instanță, întrucât lucrarea s-a referit la valoarea de

piață a imobilului pentru care se solicită restituirea prețului, iar apelantul

nu a invocat argumente care să combată concluziile expertizei administrată cu

respectarea garanțiilor procesuale ale ambelor părți.

De

altfel, în condițiile în care apelantul aprecia că este necesară o nouă

expertiză, care, prin metoda de evaluare avută în vedere de expert, să

determine și coeficienții negativi de individualizare a imobilului pentru care

se solicită restituirea prețului - respectiv 10% pentru imobil în litigiu; 25%

pentru raportul disproporționat dintre cerere și ofertă, coeficienți apreciați

de acesta a nu fi fost avuți în vedere la efectuarea expertizei în fața primei

instanțe, avea posibilitatea în calea de atac să solicite efectuarea unei noi

expertize.

Prin

motivele de apel nu s-a formulat o astfel de cerere, deși, potrivit art. 294 -

298 C. proc. civ., instanța de apel ar fi putut încuviința refacerea sau

completarea probelor administrate în primă instanță, în speță, eventual

efectuarea unei noi expertize, corecția prețului de piață solicitat de apelant

neputându-se realiza decât prin efectuarea unei noi expertize, nesolicitate în

cauză de partea interesată, sens în care nu poate fi pusă în discuție

îmbogățirea fără just temei a reclamantei față de despăgubirile acordate în

conformitate cu dispozițiile normative sus enunțate, reprezentând

contravaloarea

prețului de piață al imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995.

Cu

privire la ultima critică din apel, prin care se invocă faptul că apelantul

pârât M.F.P. nu ar trebui să plătească întregul preț actualizat, fără a ține

seama de comisionul de 1% încasat de SC H. SA, și aceasta este neîntemeiată,

câtă vreme art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 reglementează restituirea

prețului, după caz, prețul de piață al imobilelor sau prețul actualizat plătit

de chiriași, în integralitatea sa, fără a se retine comisionul de 1% încasat de

unitatea ce administra bunul.

Prima instanță

a realizat și o corectă aplicare și interpretare a art. 274 C. proc. civ.,

apelantul fiind în culpă procesuală, astfel încât, în mod corect a fost obligat

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fața primei

instanțe, neputându-se reține exonerarea sa prin aplicabilitatea art. 1337 C.

civ. privind răspunderea pentru evicțiune a Primăriei Municipiului București,

răspundere ce nu operează pentru aspectele deja înfățișate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, criticând-o

pentru următoarele motive:

Hotărârea a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

1.

Decizia este nelegală sub aspectul

respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

Obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, având în vedere în acest sens și

dispozițiile art. 970 C. civ.

Pe plan

procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune,

decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Primăria

municipiului București și, prin mandatar, SC F. SA), nicidecum M.F.P., atât

pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus

judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în

baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă

juridică:

-

în speță, este vorba despre un raport

juridic de drept privat, având la baza un contract; or, statul nu poate

interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic,

o altă persoană (instituție) răspunzătoare;

-

prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde

calitate procesuală pasivă M.F.P.

Prin

modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de

natura celor solicitate în prezenta cauză, fără ca, prin aceasta, să se creeze

un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească

restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință

judecătorească și M.F.P., care administrează numai fondul cu această

destinație;

- pentru

a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea

procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că,

prin lege, s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.,

or, novația nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132

C. civ.) și, în plus, nu se prezumă (art. 1130 C. civ.).

Prin urmare,

Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă

judecății, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu reclamanta.

În

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., trebuie instituită răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție

de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine introducerea, în prezenta cauză, a M.F.P.

și

să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Deposedarea

cumpărătorului apartamentului în litigiu întrunește condițiile unei tulburări

de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului,

respectiv Primăria municipiului București, și nu a M.F.P., având în vedere că

nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, M.F.P.

nu poate fi obligat la plata prețului, conform art. 1344 C. civ., întrucât art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă doar la restituirea prețului

actualizat plătit, în condițiile în care chiriașii ale căror contracte de

vânzare cumpărare, încheiate prin eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, din

înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acest contract de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamanți a fost desființat prin hotărâre irevocabilă.

instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește menținerea obligației M.F.P.

de plată a despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, fără a lua în

considerare faptul că, din actele dosarului, reiese că reclamanta a încheiat

contractul cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind încălcate

dispozițiile art. 50

1

și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

forma actuală.

In speța de

față, nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care

să fi fost desființat contractul de vânzare cumpărare.

In ceea

ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a făcut

dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să se

rețină buna-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Reaua

credință a reclamantei rezidă în faptul că nu a depus minime diligente la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru a afla titlul în baza

căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma

să-l achiziționeze.

În condițiile

date, reclamanta trebuia să cunoască faptul că niciunul dintre criteriile

incidente nu o îndreptățea să procedeze la cumpărarea imobilului, din moment ce

Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă apartamentului în litigiu, întrucât bunul

nu intrase în patrimoniul statului cu titlu valabil.

privește valoarea apartamentului stabilită prin raportul de expertiză,

instanța, în mod greșit, a omologat raportul de expertiză, stabilind o valoare

mult peste prețul de piața real al imobilului, în raport de declinul evident cu

care se confruntă piața imobiliară în prezent.

Conform

„Ghidului privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din

municipiul București" al Notarilor Publici pe anul 2011, un apartament de

trei camere situat la parter, cum este și imobilul din speță, în lista

apartamentelor confort 1 sporit are o valoarea de 64.300 euro față de o valoare

de 250.000 euro.

Analizând

decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

corect, Curtea de Apel a considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală

pasivă, înlăturând, în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive,

invocată prin motivele de apel.

În raport de

obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum și de

data la care a fost înregistrată aceasta, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, M.F.P. justifică legitimare

procesual pasivă în procesul de față.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală,

restituirea

prețului

prevăzut la alin. (2

1

) din același text de lege (prețul de piață al

imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de

către M.E.F., în prezent, M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Obligația de

plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale

sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia

din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la

bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat

în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o

stabilească în sarcina M.F.P., în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu

interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție.

Nici

principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei al

admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa

calității procesuale pasive, din moment ce nu relațiile contractuale

stau la baza

obligației de restituire a prețului de piață.

De

asemenea, nu se poate reține că adoptarea dispoziției legale sus-enunțate ar

echivala cu o intervenție a statului în actul juridic încheiat între părți, sub

forma novatiei prin schimbarea debitorului, încălcându-se astfel textele de

lege care reglementează această instituție.

Referitor la

calitatea procesuală pasivă a vânzătorului în cadrul unei acțiuni în nulitate,

cât privește repunerea părților în situația anterioară, susținerile

recurentului nu pot fi primite față de temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată, constând în dispozițiile

legii speciale, precum și în raport

de faptul că, în speță, nu se pune

problema desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru

imobilul în litigiu, prin intermediul unei asemenea acțiuni.

Cât privește

persoana care răspunde pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art. 1337, art.

1341, art. 1344 C. civ.), respectiv vânzătorul, nici acest aspect nu prezintă

relevanță față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și de data

când a fost introdusă.

Astfel, după

cum rezultă din acțiune, aceasta a fost fundamentată, din punct de vedere

juridic, pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus

prin Legea nr. 1/2009, iar nu pe dreptul comun.

Pe de altă

parte, dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială, aplicabilă în

materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte

de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea prevederilor

acestui act normativ, contracte desființate ulterior prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

În consecință,

fiind o normă speciala, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în

materie, potrivit principiului „specialia

generalibus

derogant"- „legea specială derogă de la cea generală".

Cum reclamanta

a introdus acțiunea ulterior intrării în vigoare a dispoziției legale în

discuție (la 23 iulie 2009, data poștei), această lege este aplicabilă conform

principiului enunțat mai sus.

Ca atare,

toate susținerile recurentului în legătură cu calitatea procesuală pasivă pe

care ar justifica-o vânzătorul imobilului în temeiul garanției pentru evicțiune

nu au legătură cu prezenta acțiune și nu vor fi avute în vedere de instanță la

soluționarea recursului.

Referitor

la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

aceasta stabilește în mod clar calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în cererile

de restituire a prețului de piață al imobilului, aceasta are caracter

procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se

va face plata, contrar opiniei recurentului.

În plus, nu se

poate considera că, prin adoptarea acestei norme, s-ar fi intervenit în

raporturile de drept privat dintre părțile contractului de vânzare cumpărare

privind imobilul în litigiu, deoarece aceste raporturi au rămas intacte din

punct de vedere juridic.

În ceea ce

privește inexistența unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta prezintă relevanță în

soluționarea, pe fond, a cauzei, iar nu în ceea ce privește legitimarea procesuală

pasivă. În concluzie, va fi analizată în cadrul motivului de recurs referitor

la fondul litigiului.

În raport de

aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul M.F.P. justifică

legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel înlăturând în mod corect

susținerile părții în legătură cu excepția în discuție.

2.

Nici criticile de fond nu sunt

întemeiate.

Contrar

susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorul chiriaș sunt îndeplinite.

Reclamanta din

prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de

cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă

nr. 1592 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

rămasă irevocabilă prin nerecurare).

În plus,

nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în

termenul special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma

actuală, acesta s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate în

prezentul litigiu aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților

contractante la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor

dispoziții legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat.

În concluzie,

susținerile recurentului în sensul că reclamanta din prezentul dosar nu ar fi

dovedit buna credință la încheierea contractului și actul juridic nu ar fi fost

perfectat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu pot fi avute în vedere de

prezenta instanță.

Cea de-a două

condiție pentru obținerea prețului de piață, de către cumpărătorul ce a pierdut

imobilul, este, de asemenea, îndeplinită.

Contrar

susținerilor recurentului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamantă a fost desființat în sensul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

noțiunea de „desființare" având un domeniu mai larg decât cel de drept

comun, nelimitându-se la „desființarea" actului juridic ca efect al

exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în

nulitate, acțiunea în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea"

actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul

contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare.

Această

interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, conform cărora:, în cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei

acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu

prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale

și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor".

De

altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare" a contractului de

vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și

situația acțiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele

concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce privește pierderea

bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a

admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor

două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind practic aceleași este firesc

să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce a

încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin

admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație și în

cazul cumpărătorului care a încheiat actul cu eludarea aceleiași legi, pierzând

bunul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele

două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la una dintre

cele două forme de reparație (preț de piață al imobilului, preț reactualizat),

după cum se încadrează în una dintre cele două ipoteze enunțate mai sus,

întrucât dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu

referire la art. 1 din Protocolul nr. l adițional interzic orice formă de

discriminare.

În concluzie,

ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru

obținerea prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite în speță, Curtea

procedând la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, analizate

mai sus.

Referitor la

imposibilitatea obligării pârâtului la plata prețului reactualizat al

imobilului, deoarece nu s-ar fi dovedit existența unei hotărâri de admitere a

nulității contractului, critica nu are legătură nici cu obiectul cererii de

chemare în judecată și, în mod evident, nici cu soluția pronunțată în cauză,

astfel încât nu va fi analizată de aceasta instanță.

3.

Susținerile referitoare la valoarea sumei de bani acordate de prima instanță cu

titlu de preț de piață al imobilului în litigiu pun în discuție interpretarea

probelor, respectiv a raportului de expertiză, sau constituie simple afirmații

privind declinul prețurilor actuale în materie imobiliară, nesusceptibile de

încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Cât privește

modul de interpretare a probelor, aceste chestiuni vizează reevaluarea

situației de fapt în raport de probele administrate, analiză care nu mai este

permisă față de actuala structură a recursului, în urma abrogării motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât

este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va

respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 62

din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

1 iunie 2012.