ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1642/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1642/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la data de 11
februarie 2009, pe rolul Tribunalul București, sub nr. 5249/3/2009,
reclamanții P.P. și P.G. au chemat în judecată pârâții
Statul Român, prin M.E.F. și Primăria Municipiului București,
pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună
obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al
apartamentului și al terenului aferent acestuia din București, sector
1, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința
civilă nr. 919 din 18 iunie 2009, Tribunalul București, secția a
IV-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, reținând
că, prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanții au
dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situată în
București, sector 1, însă, ulterior, prin Decizia civilă nr. 176/2002
a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost
admisă acțiunea formulată de foștii proprietari ai
imobilului, B.Z.D.M. și D.D.I., și s-a constatat și nulitatea
absolută a contractului de vânzare - cumpărare menționat.
Prin Decizia
civilă nr. 378/2002 a Curții de Apel București, secția a
III-a civilă, reclamanții au fost obligați să lase în
deplină proprietate și posesie același imobil foștilor
proprietari.
La termenul de
judecată din 26 martie 2009, tribunalul a admis excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului
București și a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, reținând
dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, conform
cărora restituirea prețului de piață urmează a se face
de către M.F.P., având în vedere că, în cauză, există o
lege specială care reglementează această situație și,
astfel, nu se mai aplică regulile prevăzute de dreptul comun în
materie de evicțiune.
Din raportul de
expertiză construcții efectuat de expertul C.G., tribunalul a
reținut că valoarea de circulație a imobilului ce a făcut
obiectul contractului de vânzare - cumpărare este de 689.390 lei și
că, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001,
proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au
dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit
conform standardelor internaționale de evaluare.
Tribunalul a mai
reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2)
1
se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art.
13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În speța dedusă
judecății, așa cum rezultă din Decizia civilă nr. 176/2002
a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,
rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea
formulată de foștii proprietari ai imobilului și s-a constatat
nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, cu
motivarea că atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au
încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu rea - credință
și, în consecință, proprietarii, ale căror contracte de
vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste contracte de
vânzare - cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speța dedusă
judecății.
În cauză, nu
este îndeplinită condiția ca actul de vânzare – cumpărare, ce a
constituit titlul reclamanților, să fi fost încheiat cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât aceștia nu pot beneficia de
restituirea prețului de piață al imobilului.
Tribunalul a mai
menționat și faptul că actualii reclamanți au solicitat
restituirea valorii imobilului și printr-o acțiune întemeiată pe
dispozițiile dreptului comun, ce a făcut obiectul cererii reconvenționale,
depusă în dosarul ce a avut ca obiect revendicarea, iar această
cerere reconvențională a fost respinsă ca nefondată, în mod
irevocabil, așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 176/2002
a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Împotriva acestei
decizii, au formulat apel reclamanții P.P. și P.G.
Prin Decizia
civilă nr. 114/ A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins
apelul, ca nefondat.
Pentru a
pronunța această soluție, Curtea a expus următoarele
considerente:
Cu referire la
excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei
Municipiului București, Curtea a constatat că tribunalul a respectat
dispozițiile art. 129 C. proc. civ., dispoziții care fac referire la
principiul disponibilității procesului civil.
Astfel, potrivit alin.
(6) al art. 129 C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra
obiectului cererii deduse judecății.
Or, așa cum
rezultă din examinarea acțiunii, și chiar a motivării
cererii de apel, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe
prevederile art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin
dispozițiile Legii nr. 1/2009, iar nu pe cele ale art. 1339 C. civ.,
ipoteză în care calitatea procesuală pasivă aparține M.F.P.,
în ceea ce privește restituirea prețului de piață al
apartamentului în litigiu plătit de către
chiriașii-cumpărători care încheiau contracte de vânzare -
cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Această
calificare a primit-o cererea de chemare în judecată, încă de la
termenul de judecată de la 26 martie 2008, termen la care tribunalul a
solicitat apărătorului reclamanților să precizeze temeiul
de drept al cererii.
Referitor la
această chestiune, a calificării naturii juridice a cererii, și,
pe cale de consecință, a dezlegării excepției lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului
București, tribunalul a arătat, în plus, că o cerere
întemeiată pe dispozițiile art. 1337 - 1339 C. civ. și
îndreptată împotriva acestei pârâte, a mai fost formulată de
către reclamanții din prezenta cauză, pe cale
reconvențională, în procesul de revendicare declanșat de
foștii proprietari ai imobilului.
Procedând, în acest
context, la analiza condițiilor cerute de dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că, în mod corect, tribunalul
a aplicat și interpretat aceste prevederi legale, și, prin urmare,
corect a reținut că, atât timp cât, printr-o hotărâre
anterioară irevocabilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat,
asupra relei - credințe a vânzătorului și
cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare -
cumpărare, reclamanții nu pot beneficia de normele mai sus amintite.
Referirile
apelanților - reclamanți la reluarea analizei bunei sau relei -
credințe a părților contractante, atât cu motivarea
necunoașterii existenței unei notificări din partea vechilor
proprietari care au revendicat imobilul, cât și a incidenței sau nu a
dispozițiilor H.G. nr. 11/1997, și a reținerii unei
rele-credințe exclusive a autorității statale nu mai puteau fi
cercetate de către prima instanță, față de
considerentele Deciziei civile nr. 176/2002 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă.
La fundamentul
puterii lucrului judecat este așezată ideea de imutabilitate a
actului jurisdicțional, prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii,
s-a verificat și s-a tranșat o situație litigioasă, ceea ce
reprezintă că, din motive de politică judiciară, de
siguranță și stabilitate juridică, situațiile
litigioase nu pot fi întreținute indefinit, iar, dacă se
consideră că hotărârea exprimă adevărul, este
interzisă demonstrarea falsității lui.
S-a apreciat că,
în privința considerentelor unei hotărâri, acestea vor beneficia de
puterea de lucru judecat, dacă, în lipsa lor, nu ar fi posibilă
înțelegerea dispozitivului hotărârii, fiind considerente decisive
care fac corp comun cu dispozitivul, precum și acelea care
tranșează o parte din fondul litigiului, fără a reprezenta
însă susținerea necesară a dispozitivului.
În aceste
condiții, critica relativă la faptul că prima instanță
nu a cercetat afirmația reclamanților cu privire la cunoașterea
sau necunoașterea notificărilor făcute de vechii proprietari
și la reluarea analizei bunei sau relei-credințe a vânzătorului
sau cumpărătorului, la momentul încheierii contractului de vânzare –
cumpărare, nu pot fi primite de Curte.
Prin urmare,
câtă vreme s-a reținut reaua-credință a
cumpărătorilor, aceștia nu au dreptul la restituirea
prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare, nefiind, deci, aplicabile dispozițiile art.
50
1
din Legea nr. 10/2001.
Împotriva Deciziei
civile nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel, secția a
III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, au formulat recurs
reclamanții P.P. și P.G., solicitând admiterea recursului, modificarea
deciziei recurate, în sensul admiterii apelului si schimbării în tot a
sentinței, cu consecință admiterii cererii de chemare în
judecată astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, s-a susținut că decizia recurată este
dată și cu încălcarea și cu aplicarea greșită a
legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 501,
introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul are în vedere
contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, fără a avea în vedere cauzele care au dus la
desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
Prin urmare, atât
prima instanță, cât și instanța de apel aveau de analizat
doar dacă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
din 29 octombrie 1996, erau îndeplinite cerințele formale ale Legii nr. 112/1995,
întrucât, la acel moment, legiuitorul nu pretindea chiriașului solicitant
să îndeplinească decât anumite condiții formale, strict
reglementate, nicidecum condiții subiective, precum
„buna-credință", care a fost, pentru prima dată
reglementată, prin Legea nr. 10/2001.
Or, dacă
actualul legiuitor ar fi avut în vedere, ca și cauză a
desființării contractelor de vânzare-cumpărare, aceea a
neîndeplinirii condiției bunei-credințe, atunci acest lucru ar fi
trebuit să fie expres reglementat.
În lipsa unei
asemenea reglementări, cercetarea judecătorească a
acțiunilor in justiție întemeiate pe prevederile art. 501 din actuala
Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009) ar trebui să se
limiteze, în opinia recurenților, numai la verificarea condițiilor
formale ale Legii nr. 112/11995, iar această idee rezidă în modul de
reglementare a textului legal menționat, câtă vreme se folosește
expresia „contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995", fără nicio altă
condiție suplimentară.
Recurenții au
accentuat că, în realitatea obiectivă, chestiunea bunei sau
relei-credințe nici nu se putea pune în cadrul procedurii de vânzare
instituită prin dispozițiile Legii nr. 112/1995; rezolvarea
oricărei chestiuni formale, subiective sau obiective, fiind, exclusiv, în
sarcina autorității administrative decidente, potrivit legii, să
înstrăineze sau nu.
Prin urmare, chiar
dacă, printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit
că nu au respectat condițiile Legii nr. 112/1995, pentru că nu
ar fi fost de bună-credință, în momentul încheierii contractului
de vânzare-cumpărare, acest lucru nu împiedică aplicarea prevederilor
art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), în speța
de față, nefiind vorba despre o autoritate de lucru judecat, în ce
privește respectarea cerințelor formale impuse de Legea nr. 112/1995,
la data cumpărării imobilului.
În opinia
recurenților, numai acest raționament ar putea fi corect, câtă
vreme, chiar în textul art. 50' din Legea nr. 10/2001, se rețin două
condiții, care, din punct de vedere logic, s-ar exclude una pe
cealaltă: pe de o parte, legiuitorul folosește expresia „contractele
de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”;
pe de altă parte, același legiuitor folosește expresia
„desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile”.
Din punct de vedere
juridic, desființarea unui act juridic este consecința neîndeplinirii
unor cerințe de fond și esențiale ale acestuia, stabilite prin art.
948 C. civ., si a unor cerințe de formă sau de opozabilitate, impuse
în mod imperativ de lege, pentru valabilitatea acelui act juridic. Or,
dacă un act juridic este constatat nevalabil și este desființat,
atunci el nu poate fi considerat ca fiind încheiat cu respectarea legii.
În acest context,
atât prima instanță, cât și instanța de apel au preferat
să rețină, în mod formal și fără o analiză
atentă a intenției legiuitorului, existența unei
autorități de lucru judecat cu privire la chestiunea respectării
sau nerespectării legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare
cu statul, în baza Legii nr. 112/1995, deși este cert că legiuitorul
a dorit să fie despăgubiți, prin restituirea prețului de
piață, și acei chiriași, ale căror contracte de
vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri
judecătorești, dar care, formal, au respectat cerințele Legii nr.
112/1995, la data încheierii lor.
Astfel,
instanțele au ignorat voința legiuitorului si au aplicat greșit
legea, reținând, formal, că există autoritate de lucru judecat
în ce privește nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului
de vânzare-cumpărare, pentru că recurenții nu au fost de
bună-credință.
În ceea ce
privește excepția lipsei calității procesuale pasive a
Primăriei Municipiului București, recurenții au apreciat că
există o solidaritate în executarea unor obligații legale, câtă
vreme Legea nr. 112/1995 a stabilit calitatea de proprietar a statului român,
exercitată prin intermediul autorității locale executive
(primăria).
Pe cale de
consecință, executarea solidară a unor obligații legale
atrage și o solidaritate în repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a
executării defectuoase a obligațiilor legale.
Or, Primăria
Municipiului București are poziția vânzătorului în contractul de
vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,
ceea ce înseamnă că aceasta s-a comportat ca proprietar al bunului si
aceasta are calitate procesuală activă, atâta vreme cât a asumat acte
juridice, fiind vorba despre respectarea obligațiilor contractuale asumate
sau de atragerea răspunderii, în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă
a acestora. Așadar, Primăria Municipiul București trebuie
să stea în proces, nu numai pentru că este parte într-un act de
vânzare-cumpărare, ci și pentru faptul că a angajat și
asumat obligații contractuale, ca urmarea a interpretării și
aplicării unei legi.
Intimații Statul
Român, prin M.E.F. și Primăria Municipiului București nu au
formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
În etapa
procesuală a recursului, nu au fost administrate înscrisuri noi, în sensul
art. 305 C. proc. civ.
Examinând decizia
recurată, prin prisma criticilor formulate, si analizând actele si
lucrările, din perspectiva dispozițiilor legale relevante, Înalta
Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele
considerente:
Asupra motivului de
recurs, prin care recurenții invocă aplicarea greșită a
legii de către instanțele anterioare, acestea reținând, formal,
că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește
nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
pentru că recurenții nu au fost de bună-credință,
instanța de recurs considera că, pentru a se putea analiza
această critică si soluțiile pronunțate în cauză, din
perspectiva legalității, este necesară o incursiune în
dispozițiile legale incidente în această materie.
Astfel, în
conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cererile
sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului
actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare –
cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009
pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22
decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2)
1
, cu
următorul cuprins: „cererile sau acțiunile în justiție, având ca
obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind
contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.
În același sens,
art. 50 alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins:
„restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2)
1
se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art.
13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Tot astfel, după
art. 50, se introduce un nou articol, art. 50
1
, cu următorul
cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare,
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilului, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se
stabilește prin expertiză”.
Din interpretarea
sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază
că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009,
publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată
distincția între prețul actualizat și prețul de
piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și
această distincție funcționează, în raport de modalitatea
în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare –
cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil,
fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat
cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o
consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea
unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce
presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de
proprietate.
Înalta Curte
apreciază că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se
modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2)
și alin. (2)
1
, și introducându-se art. 50
1
, este
evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii
cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se
impune acordarea valorii de piață, valorii venale a imobilelor ce au
format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în
considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui
acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor
de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,
chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în
revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul cauzei,
se constată, însă, că recurenții P.P. si P.G. nu se
încadrează în ipoteza reglementată de art. 50
1
al Legii nr.
10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de
vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, si a
menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii
lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de
titluri.
În acest sens,
deși se poate retine că, în sensul său etimologic,
evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată -
evincere est vicendo in judicio aliquid auferre – instanța de recurs
consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză,
nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract
de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul
translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o
consecința a admiterii acțiunii in nulitate, devin aplicabile
principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv
desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința
repunerii parților în situația anterioara (restitutio in integrum).
În temeiul acestor
principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie
restituit, pentru ca părțile raportului juridic sa ajungă în
situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, si, cum obligația
fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic,
desființat retroactiv, deși executată, apare ca si când nu a
existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe
plata lucrului nedatorat.
Or, în speța
dedusă judecății, s-a stabilit, prin Decizia civilă nr. 176/
A din 8 aprilie 2002, pronunțata de Curtea de Apel Bucuresti, secția
a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă
nr. 3204 din 30 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de
Casație si Justiție, că buna-credință a acestora este
exclusă, în condițiile în care reclamanții din acea cauză
solicitaseră, si prin memoriul nr. 1386 din 16 mai 1996, ca apartamentele
să nu fie vândute chiriașilor, astfel că, fiind încheiat cu
încălcarea Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 29
octombrie 1996 este lovit de nulitate absolută.
Astfel, în opinia
Înaltei Curți, care este în acord cu cea a instanțelor anterioare,
aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce
se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în
discuție în prezentul recurs, urmând a se constata că, în cauză,
a intervenit desființarea titlului de proprietate al recurenților –
reclamanți P.P. și P.G., ca urmare a nerespectării
dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
În acest context,
recurenții reclamanți ar fi avut dreptul la restituirea prețului
reactualizat, ca o consecința a aplicării regulilor care
guvernează efectele nulității contractelor, iar nu a valorii de
circulație a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi
acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că și
aceștia sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bun”, în sensul art.
1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Cum, însă, în
cauză, reclamanții P.P. și P.G., asistați de
apărător, deci beneficiind de apărare calificată, au fixat
limitele obiective ale judecării cauzei, în temeiul principiului
disponibilității care guvernează procesul civil, solicitând
exclusiv obligarea pârâților la restituirea prețului de
piață al apartamentului și al terenului aferent acestuia,
situate în București, sector 1, instanțele nu puteau să acorde
altceva decât s-a cerut, respectiv prețul pe care reclamanții l-au
plătit pentru acest imobil, reactualizat la momentul restituirii efective.
În acest punct,
Înalta Curte consideră necesar să analizeze și
jurisprudența C.E.D.O., pentru a demonstra că se operează cu
această distincție, existența sau nu a unui „bun” actual, în
analizarea privării de proprietate și a despăgubirilor ce
trebuie să însoțească o asemenea măsură, chiar în
această jurisprudența a instanței de contencios european, ce
formează împreună cu dispozițiile convenționale un bloc de
convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie
instanțelor.
Astfel, Înalta Curte
apreciază că prezenta cauză se diferențiază în mod
esențial de cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie
2006, pentru că, în acea hotărâre, fusese respinsă, în mod
irevocabil, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,
ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că
acel contract a fost încheiat cu bună-credință, însă, prin
intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare,
exercitată de un terț, oficial al statului - procurorul general, a
fost desființat titlul reclamantei, care constituia un „bun”, în sensul
autonom convențional, și reclamanta a suferit o privare de
proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de
proprietate, astfel cum este acesta protejat pe terenul art. 1 din Primul
Protocol adițional la C.E.D.O., pentru care trebuie să primească
o despăgubire proporțională, sub forma unei indemnizații
raportate la valoarea venală a bunului de care a fost lipsită.
În
consecință, motivul de recurs prin care se critică greșita
aplicare si interpretare a legii de către instanțele anterioare la
situația de fapt dedusă judecății este nefondat si nu poate
determina reformarea hotărârii recurate.
Asupra motivului de
recurs, prin care recurenții P.P. și P.G. susțin că
intimata Primăria Municipiului București are calitate procesuală
pasivă, în raportul juridic dedus judecății, în considerarea
răspunderii pentru evicțiune, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat,
întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate
și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede, în mod
expres, că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat,
plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare –
cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
care au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul
extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală
pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii)
și această normă specială derogă de la normele
generale ale C. civ. privind efectele nulității și restituirea
prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi
încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Pentru considerentele
expuse, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.P. și
P.G. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori
și familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanții P.P. și P.G. împotriva Deciziei nr. 114/ A
din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2011.