ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1642/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introdusă la data de 11 februarie 2009, pe rolul Tribunalul București, sub nr. 5249/3/2009, reclamanții P.P. și P.G. au chemat în judecată pârâții Statul Român, prin M.E.F. și Primăria Municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al apartamentului și al terenului aferent acestuia din București, sector 1, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 919 din 18 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, reținând că, prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situată în București, sector 1, însă, ulterior, prin Decizia civilă nr. 176/2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de foștii proprietari ai imobilului, B.Z.D.M.

și D.D.I., și s-a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare menționat. Prin Decizia civilă nr. 378/2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie același imobil foștilor proprietari. La termenul de judecată din 26 martie 2009, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, reținând dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora restituirea prețului de piață urmează a se face de către M.F.P., având în vedere că, în cauză, există o lege specială care reglementează această situație și, astfel, nu se mai aplică regulile prevăzute de dreptul comun în materie de evicțiune.

Din raportul de expertiză construcții efectuat de expertul C.G., tribunalul a reținut că valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare este de 689.390 lei și că, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În speța dedusă judecății, așa cum rezultă din Decizia civilă nr. 176/2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de foștii proprietari ai imobilului și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, cu motivarea că atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu rea - credință și, în consecință, proprietarii, ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste contracte de vânzare - cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

În cauză, nu este îndeplinită condiția ca actul de vânzare – cumpărare, ce a constituit titlul reclamanților, să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului. Tribunalul a mai menționat și faptul că actualii reclamanți au solicitat restituirea valorii imobilului și printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ce a făcut obiectul cererii reconvenționale, depusă în dosarul ce a avut ca obiect revendicarea, iar această cerere reconvențională a fost respinsă ca nefondată, în mod irevocabil, așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 176/2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Împotriva acestei decizii, au formulat apel reclamanții P.P. și P.G. Prin Decizia civilă nr. 114/ A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a expus următoarele considerente: Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, Curtea a constatat că tribunalul a respectat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., dispoziții care fac referire la principiul disponibilității procesului civil. Astfel, potrivit alin. (6) al art. 129 C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Or, așa cum rezultă din examinarea acțiunii, și chiar a motivării cererii de apel, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, iar nu pe cele ale art. 1339 C. civ., ipoteză în care calitatea procesuală pasivă aparține M.F.P., în ceea ce privește restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu plătit de către chiriașii-cumpărători care încheiau contracte de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Această calificare a primit-o cererea de chemare în judecată, încă de la termenul de judecată de la 26 martie 2008, termen la care tribunalul a solicitat apărătorului reclamanților să precizeze temeiul de drept al cererii.

Referitor la această chestiune, a calificării naturii juridice a cererii, și, pe cale de consecință, a dezlegării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, tribunalul a arătat, în plus, că o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1337 - 1339 C. civ. și îndreptată împotriva acestei pârâte, a mai fost formulată de către reclamanții din prezenta cauză, pe cale reconvențională, în procesul de revendicare declanșat de foștii proprietari ai imobilului.

Procedând, în acest context, la analiza condițiilor cerute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că, în mod corect, tribunalul a aplicat și interpretat aceste prevederi legale, și, prin urmare, corect a reținut că, atât timp cât, printr-o hotărâre anterioară irevocabilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra relei - credințe a vânzătorului și cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare, reclamanții nu pot beneficia de normele mai sus amintite. Referirile apelanților - reclamanți la reluarea analizei bunei sau relei - credințe a părților contractante, atât cu motivarea necunoașterii existenței unei notificări din partea vechilor proprietari care au revendicat imobilul, cât și a incidenței sau nu a dispozițiilor H.G.

nr. 11/1997, și a reținerii unei rele-credințe exclusive a autorității statale nu mai puteau fi cercetate de către prima instanță, față de considerentele Deciziei civile nr. 176/2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. La fundamentul puterii lucrului judecat este așezată ideea de imutabilitate a actului jurisdicțional, prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii, s-a verificat și s-a tranșat o situație litigioasă, ceea ce reprezintă că, din motive de politică judiciară, de siguranță și stabilitate juridică, situațiile litigioase nu pot fi întreținute indefinit, iar, dacă se consideră că hotărârea exprimă adevărul, este interzisă demonstrarea falsității lui.

S-a apreciat că, în privința considerentelor unei hotărâri, acestea vor beneficia de puterea de lucru judecat, dacă, în lipsa lor, nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, fiind considerente decisive care fac corp comun cu dispozitivul, precum și acelea care tranșează o parte din fondul litigiului, fără a reprezenta însă susținerea necesară a dispozitivului. În aceste condiții, critica relativă la faptul că prima instanță nu a cercetat afirmația reclamanților cu privire la cunoașterea sau necunoașterea notificărilor făcute de vechii proprietari și la reluarea analizei bunei sau relei-credințe a vânzătorului sau cumpărătorului, la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, nu pot fi primite de Curte.

Prin urmare, câtă vreme s-a reținut reaua-credință a cumpărătorilor, aceștia nu au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, nefiind, deci, aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Împotriva Deciziei civile nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel, secția a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, au formulat recurs reclamanții P.P. și P.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului si schimbării în tot a sentinței, cu consecință admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că decizia recurată este dată și cu încălcarea și cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), pentru următoarele argumente: Potrivit art. 501, introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul are în vedere contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără a avea în vedere cauzele care au dus la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin urmare, atât prima instanță, cât și instanța de apel aveau de analizat doar dacă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, erau îndeplinite cerințele formale ale Legii nr. 112/1995, întrucât, la acel moment, legiuitorul nu pretindea chiriașului solicitant să îndeplinească decât anumite condiții formale, strict reglementate, nicidecum condiții subiective, precum „buna-credință", care a fost, pentru prima dată reglementată, prin Legea nr. 10/2001.

Or, dacă actualul legiuitor ar fi avut în vedere, ca și cauză a desființării contractelor de vânzare-cumpărare, aceea a neîndeplinirii condiției bunei-credințe, atunci acest lucru ar fi trebuit să fie expres reglementat. În lipsa unei asemenea reglementări, cercetarea judecătorească a acțiunilor in justiție întemeiate pe prevederile art. 501 din actuala Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009) ar trebui să se limiteze, în opinia recurenților, numai la verificarea condițiilor formale ale Legii nr. 112/11995, iar această idee rezidă în modul de reglementare a textului legal menționat, câtă vreme se folosește expresia „contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fără nicio altă condiție suplimentară.

Recurenții au accentuat că, în realitatea obiectivă, chestiunea bunei sau relei-credințe nici nu se putea pune în cadrul procedurii de vânzare instituită prin dispozițiile Legii nr. 112/1995; rezolvarea oricărei chestiuni formale, subiective sau obiective, fiind, exclusiv, în sarcina autorității administrative decidente, potrivit legii, să înstrăineze sau nu. Prin urmare, chiar dacă, printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit că nu au respectat condițiile Legii nr. 112/1995, pentru că nu ar fi fost de bună-credință, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest lucru nu împiedică aplicarea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), în speța de față, nefiind vorba despre o autoritate de lucru judecat, în ce privește respectarea cerințelor formale impuse de Legea nr. 112/1995, la data cumpărării imobilului.

În opinia recurenților, numai acest raționament ar putea fi corect, câtă vreme, chiar în textul art. 50' din Legea nr. 10/2001, se rețin două condiții, care, din punct de vedere logic, s-ar exclude una pe cealaltă: pe de o parte, legiuitorul folosește expresia „contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”; pe de altă parte, același legiuitor folosește expresia „desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. Din punct de vedere juridic, desființarea unui act juridic este consecința neîndeplinirii unor cerințe de fond și esențiale ale acestuia, stabilite prin art. 948 C. civ., si a unor cerințe de formă sau de opozabilitate, impuse în mod imperativ de lege, pentru valabilitatea acelui act juridic.

Or, dacă un act juridic este constatat nevalabil și este desființat, atunci el nu poate fi considerat ca fiind încheiat cu respectarea legii. În acest context, atât prima instanță, cât și instanța de apel au preferat să rețină, în mod formal și fără o analiză atentă a intenției legiuitorului, existența unei autorități de lucru judecat cu privire la chestiunea respectării sau nerespectării legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul, în baza Legii nr. 112/1995, deși este cert că legiuitorul a dorit să fie despăgubiți, prin restituirea prețului de piață, și acei chiriași, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești, dar care, formal, au respectat cerințele Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor.

Astfel, instanțele au ignorat voința legiuitorului si au aplicat greșit legea, reținând, formal, că există autoritate de lucru judecat în ce privește nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că recurenții nu au fost de bună-credință. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, recurenții au apreciat că există o solidaritate în executarea unor obligații legale, câtă vreme Legea nr. 112/1995 a stabilit calitatea de proprietar a statului român, exercitată prin intermediul autorității locale executive (primăria). Pe cale de consecință, executarea solidară a unor obligații legale atrage și o solidaritate în repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a executării defectuoase a obligațiilor legale.

Or, Primăria Municipiului București are poziția vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că aceasta s-a comportat ca proprietar al bunului si aceasta are calitate procesuală activă, atâta vreme cât a asumat acte juridice, fiind vorba despre respectarea obligațiilor contractuale asumate sau de atragerea răspunderii, în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a acestora. Așadar, Primăria Municipiul București trebuie să stea în proces, nu numai pentru că este parte într-un act de vânzare-cumpărare, ci și pentru faptul că a angajat și asumat obligații contractuale, ca urmarea a interpretării și aplicării unei legi.

Intimații Statul Român, prin M.E.F. și Primăria Municipiului București nu au formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. În etapa procesuală a recursului, nu au fost administrate înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, si analizând actele si lucrările, din perspectiva dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Asupra motivului de recurs, prin care recurenții invocă aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare, acestea reținând, formal, că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că recurenții nu au fost de bună-credință, instanța de recurs considera că, pentru a se putea analiza această critică si soluțiile pronunțate în cauză, din perspectiva legalității, este necesară o incursiune în dispozițiile legale incidente în această materie.

Astfel, în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru. Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2) 1 , cu următorul cuprins: „cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.

În același sens, art. 50 alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Tot astfel, după art. 50, se introduce un nou articol, art. 50 1 , cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2) 1 , și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, valorii venale a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenții P.P. si P.G. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, si a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens, deși se poate retine că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre – instanța de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecința a admiterii acțiunii in nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii parților în situația anterioara (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, si, cum obligația fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca si când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.

Or, în speța dedusă judecății, s-a stabilit, prin Decizia civilă nr. 176/ A din 8 aprilie 2002, pronunțata de Curtea de Apel Bucuresti, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3204 din 30 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, că buna-credință a acestora este exclusă, în condițiile în care reclamanții din acea cauză solicitaseră, si prin memoriul nr. 1386 din 16 mai 1996, ca apartamentele să nu fie vândute chiriașilor, astfel că, fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 este lovit de nulitate absolută.

Astfel, în opinia Înaltei Curți, care este în acord cu cea a instanțelor anterioare, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se constata că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al recurenților – reclamanți P.P. și P.G., ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest context, recurenții reclamanți ar fi avut dreptul la restituirea prețului reactualizat, ca o consecința a aplicării regulilor care guvernează efectele nulității contractelor, iar nu a valorii de circulație a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că și aceștia sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Cum, însă, în cauză, reclamanții P.P. și P.G., asistați de apărător, deci beneficiind de apărare calificată, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, în temeiul principiului disponibilității care guvernează procesul civil, solicitând exclusiv obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al apartamentului și al terenului aferent acestuia, situate în București, sector 1, instanțele nu puteau să acorde altceva decât s-a cerut, respectiv prețul pe care reclamanții l-au plătit pentru acest imobil, reactualizat la momentul restituirii efective.

În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să analizeze și jurisprudența C.E.D.O., pentru a demonstra că se operează cu această distincție, existența sau nu a unui „bun” actual, în analizarea privării de proprietate și a despăgubirilor ce trebuie să însoțească o asemenea măsură, chiar în această jurisprudența a instanței de contencios european, ce formează împreună cu dispozițiile convenționale un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor.

Astfel, Înalta Curte apreciază că prezenta cauză se diferențiază în mod esențial de cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006, pentru că, în acea hotărâre, fusese respinsă, în mod irevocabil, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că acel contract a fost încheiat cu bună-credință, însă, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare, exercitată de un terț, oficial al statului - procurorul general, a fost desființat titlul reclamantei, care constituia un „bun”, în sensul autonom convențional, și reclamanta a suferit o privare de proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de proprietate, astfel cum este acesta protejat pe terenul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., pentru care trebuie să primească o despăgubire proporțională, sub forma unei indemnizații raportate la valoarea venală a bunului de care a fost lipsită.

În consecință, motivul de recurs prin care se critică greșita aplicare si interpretare a legii de către instanțele anterioare la situația de fapt dedusă judecății este nefondat si nu poate determina reformarea hotărârii recurate. Asupra motivului de recurs, prin care recurenții P.P. și P.G.

susțin că intimata Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă, în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P.

rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.P. și P.G. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții P.P. și P.G. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2011.