ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6850/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6850/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 29 mai 2009,

reclamanții D.D. și D.F.M. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în

principal, obligarea pârâților, în solidar, la plata echivalentului în RON din

ziua plății efective, al sumei de 200.000 euro, reprezentând valoarea de

circulație (evaluată provizoriu) a imobilului situat în București, C.V., sector

1, pe care l-au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie

1997, iar în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de

14.749.000 ROL (1.474,9 RON), actualizată în raport cu rata inflației,

reprezentând prețul pe care reclamanții l-au achitat prin contractul de

vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a formulat cerere de chemare în garanție

împotriva Consiliului General al Municipiului București - A.F.I. și a

Municipiului București, reprezentat prin primarul general (dosar fond),

solicitând ca aceștia să fie obligați la restituirea comisionului de 1% încasat

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997.

Prin încheierea de

ședință din 13 octombrie 2009 (dosar fond), tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice și a dispus scoaterea acestuia din cauză.

Tribunalul a apreciat

că excepția este întemeiată, întrucât din interpretarea coroborată a

dispozițiile art. 50 alin. (2), art. 21 și art. 3 din Legea nr. 10/2001,

rezultă că restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al

imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, numai în situația în care contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza acestui act normativ au fost desființate.

În speță, s-a reținut

că, titlul reclamanților nefiind desființat, nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 50 din Legea 10/2001, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu are calitate procesuală pasivă.

Prin Sentința civilă

nr. 1173 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanți împotriva

pârâtului Municipiul București; s-a admis cererea reclamanților formulată în

subsidiar și a fost obligat Municipiul București să restituie reclamanților

prețul de 14.749.000 lei (1.475 RON), reactualizat cu rata inflației de la 14

aprilie 1997 până la restituirea efectivă și integrală, și s-a respins cererea

reclamanților privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997, reclamanții D.D. și D.F.M. au cumpărat de

la CGMB locuința situată în București, C.V., conform Legii nr. 112/1995, la un

preț social favorabil, stabilit de legiuitor, și nu la valoarea de piață sau de

circulație a unui astfel de apartament.

Prin Decizia nr. 1896

din 13 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, reclamanții au fost evinși în totalitate de apartamentul cumpărat prin

admiterea acțiunii în revendicare formulată de către foștii proprietari, de la

care a fost preluat imobilul în mod abuziv.

În condițiile în care

nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între Municipiul București și reclamanți, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum s-a reținut prin încheierea

din 6 octombrie 2009, nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în vederea restituirii valorii de piață a

apartamentului în cauză.

În ceea ce-l privește

pe vânzător, tribunalul a constatat că nu a făcut decât să aplice dispozițiile

preferențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, care le dădea dreptul

reclamanților, în calitate de chiriași, de a dobândi locuința la un preț social

și nu la valoarea reală de piață a unei astfel de locuințe.

În consecință,

vânzătorul nu are nicio culpă privind evicțiunea suferită de către reclamanți,

iar răspunderea acestuia pentru evicțiune nu se poate întinde dincolo de

limitele prețului plătit efectiv, actualizat conform indicelui de inflație, în

caz contrar, reclamanții realizând o îmbogățire fără just temei pe seama

vânzătorului, în condițiile în care nici reclamanții evinși nu au depus

diligențele unui bun proprietar, în sensul de a se interesa mai atent despre

situația juridică a imobilului, despre modul de preluare a acestuia în

proprietatea statului și despre demersurile făcute de foștii proprietari în

vederea redobândirii proprietății.

Referitor la

cheltuielile de judecată, tribunalul a constatat că reclamanții au suportat în

cauză onorariul expertului pentru expertiza tehnică de evaluare a

apartamentului, respectiv de stabilire a valorii de circulație și a prețului de

piață a acestui imobil, lucrare care nu vizează cererea subsidiară admisă.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 725A din 20 septembrie 2011 a

admis apelurile formulate de apelanții reclamanți D.D. și D.F.M., și de

apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general; a modificat în

parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea reclamanților împotriva

pârâtului Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; a desființat în parte sentința apelată și a

trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, cu privire la cererea

reclamanților în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reținând, în esență, următoarele.

În ce privește

calitatea procesuală pasivă, în raport de cererea dedusă judecății, sub

aspectul ambelor pretenții formulate (atât cea principală, cât și cea

subsidiară), Curtea a constatat că în mod greșit tribunalul a stabilit că

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală

pasivă în cauză, iar aceasta calitate ar reveni Municipiului București.

Trebuie avute în

vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data formulării prezentei

cereri.

Conform acestui text,

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (anume prețul actualizat plătit de

chiriași) și alin. (2

1

) (anume prețul de piață al imobilelor), se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Ministerul Finanțelor

Publice este considerat în mod evident în contextul legii ca reprezentant al

Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din

aceea că se prevede că sursa plății nu sunt propriile fonduri ale Ministerului

Finanțelor Publice ca instituție de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe

care Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează.

Aceste dispoziții ale

Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții speciale în raport de dispozițiile de drept

comun conținute în C. civ. (art. 969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344

C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială

și legea generală, acestea se aplică prioritar față de C. civ.

Aceste dispoziții ale

Legii nr. 10/2001 se justifică de altfel pe deplin având în vedere natura

specifică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, față de care nu se poate opera câtuși de puțin cu regulile de drept

comun ale vânzării reglementate de C. civ.

Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 nu au fost de la

bun început supuse regulilor de încheiere prevăzute de C. civ., ci unor

dispoziții speciale, de aceea și analiza efectelor pe care acestea le-au produs

în persoana vânzătorului trebuie făcută prin prisma caracterelor speciale și a

dispozițiilor speciale care le-au reglementat încheierea și, ulterior,

efectele, și, de aceea, acest contract va fi guvernat de normele speciale care

l-au reglementat, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente devin

aplicabile normele generale, dar aceasta numai în măsura în care nu contravin

însăși esenței acestui contract.

În condițiile

dreptului comun, restituirea prețului de către vânzător, ca urmare a declarării

nulității unui contract de vânzare-cumpărare sau angajării răspunderii pentru

evicțiune a vânzătorului, se justifică în mod esențial, ca de altfel toate

obligațiile vânzătorului, pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor și

are ca temei logic faptul că partea, aflată în libertate de a își manifesta

voința juridică, și-a asumat un contract care îi atrage, corespunzător cu

drepturile pe care le dobândește, și obligații corelative.

În cadrul vânzări

efectuate în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea destinatoare a acționat în

numele și pentru Statul Român, la dispoziția acestuia (dată prin însăși

edictarea legii), după cum și efectele acestei vânzări nu s-au produs în

persoana unității vânzătoare (care nu a încasat nici în parte prețul ).

Tocmai având în

vedere aceste caractere speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că

restituirea prețului de piață al imobilului sau a prețului actualizat se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, același fond extrabugetar în care fusese încasat prețul.

S-a concluzionat, că

răspunderea pentru plata prețului de piață, dar și pentru restituirea prețului

actualizat, în condițiile art. 50

1

, art. 50 alin. (2), alin. (2

1

)

și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, trebuie analizată în persoana

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că

tribunalul, în mod greșit, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Roman, prin M.F.P., acest pârât având calitate procesuală pasivă

față de ambele petite formulate de reclamanți (cel principal și cel subsidiar),

în vreme ce Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă în raport de

niciunul din aceste două petite.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. a municipiului București, criticând-o pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea

criticilor formulate a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a desființat

sentința apelată în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a

admis aceeași excepție referitor la Municipiul București, prin primarul

general, întrucât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea

calitate procesuală pasivă în cauză, prin care se înțelege titlul sau modul în

care o persoană participă în raportul juridic dedus judecății, îndreptățind-o să

fie parte în proces.

Calitatea procesuală

pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat

în cadrul aceluiași raport juridic și este evident că instituția Statului Român

nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice, și nici nu ar

putea fi vreodată confundate.

Mai mult, Legea nr.

10/2001 nu prevede obligativitatea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice de a restitui prețul imobilului, astfel că rezultă fără putință de

tăgada că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Statului Român, prin

Ministerului Finanțelor Publice, calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp

acestea fac referire la Ministerul Finanțelor Publice.

Or, în speță,

Ministerul Finanțelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al

statului și nu în nume propriu, astfel că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu

sunt relevante în soluționarea prezentei cauze.

S-a conchis, că în

cauza dedusă judecații calitatea procesuală pasivă o are Municipiul București,

în calitate de vânzător și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

care nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

municipiului București, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului

București.

S-a mai arătat, că

potrivit principiului relativității efectelor contractului acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț, și, deși instanța de apel a constatat în considerentele hotărârii că

Municipiul București a acționat în numele statului cu ocazia vânzării efectuate

în condițiile Legii nr. 112/1995, aceasta nu a primit opinia recurentului în

sensul că "unitatea deținătoare" poate și restitui prețul imobilului

în calitate de reprezentant al Statului Român.

De asemenea, s-a mai

arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. din C.

civ., în speță se impune instituirea răspunderii vânzătorului, respectiv a

Primăriei municipiului București, pentru evicțiune, iar aceste dispoziții de

drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind

așadar pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu, și că nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere

Ministerului Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă, cât timp obligația

de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Examinând decizia

civilă recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru

următoarele considerente:

În dreptul intern, în

litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în C. civ.

referitoare la materia evicțiunii consumate se completează cu cele speciale

cuprinse în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată,

respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă

aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Astfel, dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod

explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la

persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit,

respectiv că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Prin adoptarea

acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea

litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,

participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la

rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu

formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că,

prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci

era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6) din lege).

Faptul că Ministerul

Finanțelor Publice este considerat reprezentant al Statului Român rezultă din

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe de o parte, iar pe de altă

parte, din aceea că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, art. 13 alin.

(6), sursa plății nu sunt fondurile proprii ale acestuia, ca instituție de sine

stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar

îl administrează, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul pârât, iar în temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a acestuia, va dispune obligarea

sa la 2779,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații

reclamanți D.D. și D.F.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. a municipiului București împotriva Deciziei nr. 725A din

20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul

pârât la plata sumei de 2779,71 RON către intimații reclamanți D.D. și D.F.M.,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AA