ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6850/2012

asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 29 mai 2009, reclamanții D.D. și D.F.M.

au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâților, în solidar, la plata echivalentului în RON din ziua plății efective, al sumei de 200.000 euro, reprezentând valoarea de circulație (evaluată provizoriu) a imobilului situat în București, C.V., sector 1, pe care l-au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997, iar în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 14.749.000 ROL (1.474,9 RON), actualizată în raport cu rata inflației, reprezentând prețul pe care reclamanții l-au achitat prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Consiliului General al Municipiului București - A.F.I.

și a Municipiului București, reprezentat prin primarul general (dosar fond), solicitând ca aceștia să fie obligați la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997. Prin încheierea de ședință din 13 octombrie 2009 (dosar fond), tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus scoaterea acestuia din cauză. Tribunalul a apreciat că excepția este întemeiată, întrucât din interpretarea coroborată a dispozițiile art. 50 alin. (2), art. 21 și art. 3 din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către Ministerul Finanțelor Publice, numai în situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestui act normativ au fost desființate.

În speță, s-a reținut că, titlul reclamanților nefiind desființat, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă. Prin Sentința civilă nr. 1173 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanți împotriva pârâtului Municipiul București; s-a admis cererea reclamanților formulată în subsidiar și a fost obligat Municipiul București să restituie reclamanților prețul de 14.749.000 lei (1.475 RON), reactualizat cu rata inflației de la 14 aprilie 1997 până la restituirea efectivă și integrală, și s-a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997, reclamanții D.D. și D.F.M. au cumpărat de la CGMB locuința situată în București, C.V., conform Legii nr. 112/1995, la un preț social favorabil, stabilit de legiuitor, și nu la valoarea de piață sau de circulație a unui astfel de apartament. Prin Decizia nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanții au fost evinși în totalitate de apartamentul cumpărat prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de către foștii proprietari, de la care a fost preluat imobilul în mod abuziv.

În condițiile în care nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul București și reclamanți, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum s-a reținut prin încheierea din 6 octombrie 2009, nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în vederea restituirii valorii de piață a apartamentului în cauză. În ceea ce-l privește pe vânzător, tribunalul a constatat că nu a făcut decât să aplice dispozițiile preferențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, care le dădea dreptul reclamanților, în calitate de chiriași, de a dobândi locuința la un preț social și nu la valoarea reală de piață a unei astfel de locuințe.

În consecință, vânzătorul nu are nicio culpă privind evicțiunea suferită de către reclamanți, iar răspunderea acestuia pentru evicțiune nu se poate întinde dincolo de limitele prețului plătit efectiv, actualizat conform indicelui de inflație, în caz contrar, reclamanții realizând o îmbogățire fără just temei pe seama vânzătorului, în condițiile în care nici reclamanții evinși nu au depus diligențele unui bun proprietar, în sensul de a se interesa mai atent despre situația juridică a imobilului, despre modul de preluare a acestuia în proprietatea statului și despre demersurile făcute de foștii proprietari în vederea redobândirii proprietății. Referitor la cheltuielile de judecată, tribunalul a constatat că reclamanții au suportat în cauză onorariul expertului pentru expertiza tehnică de evaluare a apartamentului, respectiv de stabilire a valorii de circulație și a prețului de piață a acestui imobil, lucrare care nu vizează cererea subsidiară admisă.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 725A din 20 septembrie 2011 a admis apelurile formulate de apelanții reclamanți D.D. și D.F.M., și de apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general; a modificat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea reclamanților împotriva pârâtului Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, cu privire la cererea reclamanților în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând, în esență, următoarele.

În ce privește calitatea procesuală pasivă, în raport de cererea dedusă judecății, sub aspectul ambelor pretenții formulate (atât cea principală, cât și cea subsidiară), Curtea a constatat că în mod greșit tribunalul a stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar aceasta calitate ar reveni Municipiului București. Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data formulării prezentei cereri. Conform acestui text, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (anume prețul actualizat plătit de chiriași) și alin. (2 1 ) (anume prețul de piață al imobilelor), se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ministerul Finanțelor Publice este considerat în mod evident în contextul legii ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plății nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanțelor Publice ca instituție de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții speciale în raport de dispozițiile de drept comun conținute în C. civ. (art. 969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se aplică prioritar față de C. civ.

Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 se justifică de altfel pe deplin având în vedere natura specifică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, față de care nu se poate opera câtuși de puțin cu regulile de drept comun ale vânzării reglementate de C. civ. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 nu au fost de la bun început supuse regulilor de încheiere prevăzute de C. civ., ci unor dispoziții speciale, de aceea și analiza efectelor pe care acestea le-au produs în persoana vânzătorului trebuie făcută prin prisma caracterelor speciale și a dispozițiilor speciale care le-au reglementat încheierea și, ulterior, efectele, și, de aceea, acest contract va fi guvernat de normele speciale care l-au reglementat, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente devin aplicabile normele generale, dar aceasta numai în măsura în care nu contravin însăși esenței acestui contract.

În condițiile dreptului comun, restituirea prețului de către vânzător, ca urmare a declarării nulității unui contract de vânzare-cumpărare sau angajării răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, se justifică în mod esențial, ca de altfel toate obligațiile vânzătorului, pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor și are ca temei logic faptul că partea, aflată în libertate de a își manifesta voința juridică, și-a asumat un contract care îi atrage, corespunzător cu drepturile pe care le dobândește, și obligații corelative.

În cadrul vânzări efectuate în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea destinatoare a acționat în numele și pentru Statul Român, la dispoziția acestuia (dată prin însăși edictarea legii), după cum și efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unității vânzătoare (care nu a încasat nici în parte prețul ). Tocmai având în vedere aceste caractere speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea prețului de piață al imobilului sau a prețului actualizat se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, același fond extrabugetar în care fusese încasat prețul.

S-a concluzionat, că răspunderea pentru plata prețului de piață, dar și pentru restituirea prețului actualizat, în condițiile art. 50 1 , art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, trebuie analizată în persoana pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că tribunalul, în mod greșit, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman, prin M.F.P., acest pârât având calitate procesuală pasivă față de ambele petite formulate de reclamanți (cel principal și cel subsidiar), în vreme ce Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă în raport de niciunul din aceste două petite. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a desființat sentința apelată în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis aceeași excepție referitor la Municipiul București, prin primarul general, întrucât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, prin care se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic dedus judecății, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic și este evident că instituția Statului Român nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice, și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Mai mult, Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice de a restitui prețul imobilului, astfel că rezultă fără putință de tăgada că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Statului Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la Ministerul Finanțelor Publice. Or, în speță, Ministerul Finanțelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu, astfel că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt relevante în soluționarea prezentei cauze.

S-a conchis, că în cauza dedusă judecații calitatea procesuală pasivă o are Municipiul București, în calitate de vânzător și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria municipiului București, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București. S-a mai arătat, că potrivit principiului relativității efectelor contractului acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, și, deși instanța de apel a constatat în considerentele hotărârii că Municipiul București a acționat în numele statului cu ocazia vânzării efectuate în condițiile Legii nr. 112/1995, aceasta nu a primit opinia recurentului în sensul că "unitatea deținătoare" poate și restitui prețul imobilului în calitate de reprezentant al Statului Român.

De asemenea, s-a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. din C. civ., în speță se impune instituirea răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului București, pentru evicțiune, iar aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu, și că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Ministerului Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Examinând decizia civilă recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: În dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la materia evicțiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6) din lege).

Faptul că Ministerul Finanțelor Publice este considerat reprezentant al Statului Român rezultă din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe de o parte, iar pe de altă parte, din aceea că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, art. 13 alin. (6), sursa plății nu sunt fondurile proprii ale acestuia, ca instituție de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a acestuia, va dispune obligarea sa la 2779,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații reclamanți D.D.

și D.F.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului București împotriva Deciziei nr. 725A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 2779,71 RON către intimații reclamanți D.D. și D.F.M., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AA