ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7034/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința civilă nr. 776 din 15 aprilie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a respins acțiunea față de acest pârât, a respins excepția prescripției și a calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte cererea reclamantei H.V., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând prețul achitat de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, indexat cu indicele de inflație la momentul plății, a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la prețul de piață al imobilului și a respins cererea de chemare în garanție.

Apelurile declarate de reclamantă și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București au fost respinse prin Decizia civilă nr. 800A din 18 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește apelul declarat de pârât, este justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia având în vedere raportul juridic de drept substanțial și procesual creat de dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale urmează a fi obligat la plata prețului actualizat, că sunt îndeplinite în cauză condițiile art. 50 1 și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că obligația legală de restituire include și comisionul de 1% din preț stabilit de art. 9 în favoarea unităților specializate a încheia contracte de vânzare-cumpărare în temeiul legii.

Cât privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut că aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului, având în vedere că a fost dovedită reaua-credință la dobândirea imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, deoarece îl cumpărase în scop de închiriere și că invocând contractul de cesiune apelanta-reclamantă își invocă propria culpă, pretinzând că nu a cunoscut existența Deciziei civile nr. 1027 din 6 decembrie 2004 a Curții de Apel București. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul. Reclamanta H.V. a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. A susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece prin motivele de apel formulate a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei rețineri a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, al aplicării greșite a dispozițiilor art. 1337 C. civ. față de împrejurarea că în speță sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, precum și în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că dispozițiile art. 50 1 nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii (7 decembrie 2007), dar și pentru că nu se poate reține reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de cesiune a drepturilor litigioase.

Or, curtea de apel a reținut doar că reaua-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 800A din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Așadar, instanța a omis să arate motivele de fapt și de drept în raport de care a înlăturat criticile reclamantei, motiv pentru care hotărârea pronunțată încalcă exigențele art. 261 C. proc. civ., cu consecința casării acesteia, nemotivarea hotărârii echivalând cu necercetarea fondului pricinii. O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1337 din C. civ.

și doar în subsidiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reținând că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului în raport de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile. A susținut că în temeiul dispozițiilor art. 1337 din C. civ. este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului ca urmare a aplicării principiului garanției pentru evicțiune, având în vedere că suntem în ipoteza unei tulburări de drept ca urmare a anulării titlului de proprietate prin Decizia nr. 1027/2004, cauza evicțiunii este anterioară vânzării și nu a fost și nici nu putea fi cunoscută la momentul încheierii contractului, în raport de împrejurarea că N.W.

a dobândit imobilul de la Municipiul București în calitate de proprietar, ulterior schimbului de locuințe intervenit în anul 1995, în temeiul art. 64 din Legea nr. 5/1973. În situația în care se va constata aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, susține că autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1027/204 operează numai cu privire la numita N.W. și că nu se poate reține reaua-credință a reclamantei la dobândirea imobilului, deoarece în contractul de cesiune a drepturilor litigioase nu s-a precizat existența acestei decizii. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a criticat decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prima critică a vizat greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instituția Statului Român nefiind una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și neputând fi vreodată confundate. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală pasivă Statului Român, câtă vreme textul se referă la Ministerul Finanțelor Publice, care trebuie să stea în proces în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant.

În subsidiar, critică hotărârea atacată și din perspectiva dispozițiilor art. 1337, 1341 și urm. C. civ., solicitând stabilirea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, respectiv a Primăriei municipiului București, această dispoziție de drept comun neputând fi înlăturată printr-o dispoziție specială contrară, iar răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi antrenată, având în vedere că în cauză nu există culpa acestuia. A considera altfel, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novație cu schimbare de debitor în condițiile art. 1128 pct. 2 C. civ., novație care nu operează fără consimțământul expres al debitorului. Pârâtul a criticat decizia atacată și în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a pârâtei SC H.N.

SA, precum și respingerea cererii de obligare a acesteia la plata comisionului de 1%, pe care trebuia să-l restituie din prețul actualizat. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed: Din considerente de acuratețe, Curtea va analiza prioritar recursul declarat de pârât. Recursul pârâtului va fi privit ca nefondat. Prima critică vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.

Coroborând dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparație consacră obligația Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca urmare a abuzurilor săvârșite de stat, prin instituțiile sale. Obligația proprie a Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziția acestui minister.

Așadar, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la restituirea prețului în considerarea calității sale de reprezentant general al Statului Român, iar executarea obligației revine acestei entități, independent de împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de reprezentant. În același timp, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel. Deși susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, încheiat între reclamantă și SC H.N. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului București, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În același timp, art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză. Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută. Motivul de recurs referitor la greșita restituire a comisionului de 1% nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995 "La dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din: "a) sumele obținute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor". În aplicarea acestor dispoziții legale, H.G.

nr. 20/1996 stabilește în art. 41 că "1) Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B.C.R. - SA, după caz". Procentul de 1% reținut din prețul de cumpărare reprezintă remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat societății în temeiul legii.

Acest mandat nu a fost revocat, iar obligațiile asumate de intimata-chemată în garanție SC H.N. SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului. În același timp, trebuie remarcat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincție cu privire la comisionul de 1%, iar chiriașul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală. Recursul declarat de reclamanta H.V. urmează a fi respins, de asemenea, ca nefondat. Mai întâi, Înalta Curte observă că legea aplicabilă cererii de restituire formulată de reclamantă este Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50 din această lege.

Chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, invocă drept temei juridic dispozițiile art. 48 - 50 din Legea nr. 10/2001. Este adevărat că, în egală măsură, au fost invocate și dispozițiile art. 1336 - 1345 din C. civ., dar această împrejurare nu este de natură a conferi suport susținerilor recurentei în sensul că instanța era învestită cu o cerere pe dreptul comun și numai în subsidiar pe dispozițiile legii speciale. Așa cum s-a reținut anterior, în concursul dintre legea specială și dreptul comun, în mod corect instanțele au aplicat dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care reglementează cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, la data depunerii cererii de chemare în judecată (7 decembrie 2007) aceste dispoziții legale erau în vigoare. Aplicând cererii deduse judecății dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, introduse prin O.U.G. nr. 184/2002, instanța nu a încălcat principiul neretroactivității legii civile, ci a acordat reclamantei prețul actualizat la care era îndreptățită potrivit legii speciale. Stabilind legea aplicabilă, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu este incident în cauză. Este reală susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia criticile formulate în apel au privit greșita reținere a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 C. civ.

față de împrejurarea că în speță sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că dispozițiile art. 50 1 nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii, dar și pentru că nu se poate reține reaua-credință a numitei N.W. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a reclamantei la încheierea contractului de cesiune a drepturilor litigioase. Instanța de apel a analizat însă excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând de ce acesta justifică o asemenea calitate în raportul juridic creat de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Implicit, din moment ce Curtea a reținut calitatea procesuală a unui pârât, pentru aceleași argumente, respingând apelul, a menținut soluția pronunțată de instanța de fond în privința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București. De altfel, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că în mod legal s-a admis această excepție, dându-se prioritate legii speciale - art. 50 din Legea nr. 10/2001 - față de dreptul comun - art. 1337 și urm. C. civ. Critica potrivit căreia reclamanta poate pretinde prețul de piață al imobilului și că nu se poate reține reaua sa credință, va fi, de asemenea, respinsă ca nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 1027 din 6 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a reținut fără echivoc reaua-credință a pârâtei W.N., care a efectuat o serie de operațiuni juridice, cu scopul vădit de a putea cumpăra imobilul în litigiu, de o valoare mai mare, aflat într-o zonă rezidențială a Capitalei, pentru a-l înstrăina. Totodată, prin contractul de cesionare a drepturilor litigioase din 19 august 2008 se precizează că N.W., având calitatea de cedentă, a fost deposedată de bun ca urmare a revendicării acestuia de către fostul proprietar. În aceste condiții, reclamanta H.V. putea, cu minime diligențe, să cunoască hotărârea pronunțată în revendicare față de cedentă. În același timp, deși este real că reclamanta nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 1027 din 6 decembrie 2004, nu se poate ignora efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei decizii.

Criticile reclamantei care vizează buna-credință la dobândirea imobilului ignoră faptul că această chestiune a fost tranșată jurisdicțional anterior și ca atare, ea nu mai poate fi supusă unei noi evaluări a instanței de judecată, pentru că hotărârea irevocabilă care a statuat asupra acestui aspect se impune în prezenta cauză prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta H.V. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 800A din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS