ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7034/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7034/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând, în
condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;
Prin Sentința civilă nr. 776 din 15 aprilie
2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a respins
acțiunea față de acest pârât, a respins excepția prescripției și a calității procesuale
pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a
admis în parte cererea reclamantei H.V., a obligat pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând prețul achitat de
reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996,
indexat cu indicele de inflație la momentul plății, a respins ca nefondată
cererea privind obligarea pârâtului la prețul de piață al imobilului și a
respins cererea de chemare în garanție.
Apelurile declarate
de reclamantă și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București au fost
respinse prin Decizia civilă nr. 800A din 18 octombrie 2011, pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește apelul declarat de
pârât, este justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia având în vedere
raportul juridic de drept substanțial și procesual creat de dispozițiile art.
51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că Ministerul Finanțelor Publice ca
reprezentant al statului în litigiile patrimoniale urmează a fi obligat la
plata prețului actualizat, că sunt îndeplinite în cauză condițiile art. 50
1
și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că obligația legală de restituire
include și comisionul de 1% din preț stabilit de art. 9 în favoarea unităților
specializate a încheia contracte de vânzare-cumpărare în temeiul legii.
Cât privește apelul
declarat de reclamantă, Curtea a reținut că aceasta nu poate beneficia de
restituirea prețului de piață al imobilului, având în vedere că a fost dovedită
reaua-credință la dobândirea imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995,
deoarece îl cumpărase în scop de închiriere și că invocând contractul de
cesiune apelanta-reclamantă își invocă propria culpă, pretinzând că nu a
cunoscut existența Deciziei civile nr. 1027 din 6 decembrie 2004 a Curții de
Apel București.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.
Reclamanta H.V. a
solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare, iar în subsidiar modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul
admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea
în tot a cererii de chemare în judecată. A invocat motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. A susținut că hotărârea atacată
nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece prin motivele de apel
formulate a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei rețineri a
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, al
aplicării greșite a dispozițiilor art. 1337 C. civ. față de împrejurarea că în
speță sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru
evicțiune a vânzătorului, precum și în ceea ce privește aplicarea greșită a
dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că dispozițiile art. 50
1
nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii (7 decembrie 2007), dar și
pentru că nu se poate reține reaua-credință a părților la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de cesiune a drepturilor
litigioase. Or, curtea de apel a reținut doar că reaua-credință la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia
civilă nr. 800A din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă. Așadar, instanța a omis să arate motivele de fapt și de drept în raport
de care a înlăturat criticile reclamantei, motiv pentru care hotărârea
pronunțată încalcă exigențele art. 261 C. proc. civ., cu consecința casării
acesteia, nemotivarea hotărârii echivalând cu necercetarea fondului pricinii.
O altă critică
vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr.
10/2001, care nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii, cererea fiind
întemeiată pe dispozițiile art. 1337 din C. civ. și doar în subsidiar pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reținând că reclamanta nu este îndreptățită la
restituirea prețului de piață al imobilului în raport de dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat principiul
neretroactivității legii civile.
A susținut că în
temeiul dispozițiilor art. 1337 din C. civ. este îndreptățită la restituirea
prețului de piață al imobilului ca urmare a aplicării principiului garanției
pentru evicțiune, având în vedere că suntem în ipoteza unei tulburări de drept
ca urmare a anulării titlului de proprietate prin Decizia nr. 1027/2004, cauza
evicțiunii este anterioară vânzării și nu a fost și nici nu putea fi cunoscută
la momentul încheierii contractului, în raport de împrejurarea că N.W. a
dobândit imobilul de la Municipiul București în calitate de proprietar,
ulterior schimbului de locuințe intervenit în anul 1995, în temeiul art. 64 din
Legea nr. 5/1973.
În situația în care
se va constata aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001, susține că autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr.
1027/204 operează numai cu privire la numita N.W. și că nu se poate reține
reaua-credință a reclamantei la dobândirea imobilului, deoarece în contractul
de cesiune a drepturilor litigioase nu s-a precizat existența acestei decizii.
Pârâtul Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
a Municipiului București a criticat decizia atacată din perspectiva
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima critică a vizat
greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instituția Statului Român nefiind una
și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și neputând fi vreodată
confundate. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să
confere calitate procesuală pasivă Statului Român, câtă vreme textul se referă
la Ministerul Finanțelor Publice, care trebuie să stea în proces în nume
propriu, iar nu în calitate de reprezentant. În subsidiar, critică hotărârea
atacată și din perspectiva dispozițiilor art. 1337, 1341 și urm. C. civ.,
solicitând stabilirea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, respectiv a
Primăriei municipiului București, această dispoziție de drept comun neputând fi
înlăturată printr-o dispoziție specială contrară, iar răspunderea Statului
Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi antrenată, având în vedere
că în cauză nu există culpa acestuia. A considera altfel, ar însemna că prin
lege s-ar realiza o novație cu schimbare de debitor în condițiile art. 1128
pct. 2 C. civ., novație care nu operează fără consimțământul expres al
debitorului.
Pârâtul a criticat
decizia atacată și în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în
garanție a pârâtei SC H.N. SA, precum și respingerea cererii de obligare a
acesteia la plata comisionului de 1%, pe care trebuia să-l restituie din prețul
actualizat.
Analizând recursurile
în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea nu sunt
întemeiate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Din considerente de
acuratețe, Curtea va analiza prioritar recursul declarat de pârât.
Recursul pârâtului va
fi privit ca nefondat.
Prima critică vizează
greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului
Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile
art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului
Finanțelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.
Coroborând
dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și
funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta
reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor,
precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume
propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt
organ, cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte
constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparație consacră
obligația Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca
urmare a abuzurilor săvârșite de stat, prin instituțiile sale. Obligația
proprie a Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului prevăzut la
alin. (2) și (2
1
) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită
ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziția acestui
minister. Așadar, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la restituirea
prețului în considerarea calității sale de reprezentant general al Statului
Român, iar executarea obligației revine acestei entități, independent de
împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de
reprezentant.
În același timp,
Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a
Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond
și apel.
Deși susținerea
acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie
1996, încheiat între reclamantă și SC H.N. SA, în calitate de mandatar al
Primăriei municipiului București, este reală, acest fapt nu determină efectele
juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligația de
restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate
nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a
restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile.
În același timp, art.
20 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de
desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a
actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru
fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca
titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei
acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului,
în condițiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziții
legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe
care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din
care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor
Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.
Obligația de
răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de
dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de
obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al
Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost
proprietar al imobilului în cauză.
Condițiile speciale
instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a
contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură
foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1),
precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția
Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică
adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a
înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de
efectele contractului încheiat.
Obligația instituită
de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a
debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică
promovată de recurent nu poate fi reținută.
Motivul de recurs
referitor la greșita restituire a comisionului de 1% nu este fondat.
Potrivit
dispozițiilor art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995 "La
dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru
asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va
alimenta din:
"a) sumele
obținute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură,
reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea
comisionului de 1% din valoarea apartamentelor".
În aplicarea acestor
dispoziții legale, H.G. nr. 20/1996 stabilește în art. 41 că "1) Unitățile
specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr.
112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să
rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar
suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21,
deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul,
sau în contul 64.74, deschis la unitățile B.C.R. - SA, după caz".
Procentul de 1%
reținut din prețul de cumpărare reprezintă remunerația cuvenită societății
pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat
societății în temeiul legii. Acest mandat nu a fost revocat, iar obligațiile
asumate de intimata-chemată în garanție SC H.N. SA în temeiul acestui mandat au
fost îndeplinite prin încheierea contractului.
În același timp,
trebuie remarcat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd
că restituirea prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în
temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincție
cu privire la comisionul de 1%, iar chiriașul-cumpărător evins are dreptul la
dezdăunare integrală.
Recursul declarat de
reclamanta H.V. urmează a fi respins, de asemenea, ca nefondat.
Mai întâi, Înalta
Curte observă că legea aplicabilă cererii de restituire formulată de reclamantă
este Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50 din această lege. Chiar
reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, invocă drept temei juridic
dispozițiile art. 48 - 50 din Legea nr. 10/2001. Este adevărat că, în egală
măsură, au fost invocate și dispozițiile art. 1336 - 1345 din C. civ., dar
această împrejurare nu este de natură a conferi suport susținerilor recurentei
în sensul că instanța era învestită cu o cerere pe dreptul comun și numai în
subsidiar pe dispozițiile legii speciale.
Așa cum s-a reținut
anterior, în concursul dintre legea specială și dreptul comun, în mod corect
instanțele au aplicat dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care
reglementează cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea
prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au
fost desființate. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, la data depunerii
cererii de chemare în judecată (7 decembrie 2007) aceste dispoziții legale erau
în vigoare. Aplicând cererii deduse judecății dispozițiile art. 50 din Legea
nr. 10/2001, introduse prin O.U.G. nr. 184/2002, instanța nu a încălcat
principiul neretroactivității legii civile, ci a acordat reclamantei prețul
actualizat la care era îndreptățită potrivit legii speciale.
Stabilind legea
aplicabilă, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de
dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu
cuprinde motivele pe care se sprijină, nu este incident în cauză.
Este reală susținerea
recurentei-reclamante potrivit căreia criticile formulate în apel au privit
greșita reținere a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul
București, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 C. civ. față de
împrejurarea că în speță sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea
răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, precum și aplicarea greșită a
dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că dispozițiile art. 50
1
nu erau în vigoare la data introducerii acțiunii, dar și pentru că nu se poate
reține reaua-credință a numitei N.W. la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, respectiv a reclamantei la încheierea contractului de
cesiune a drepturilor litigioase.
Instanța de apel a
analizat însă excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului-pârât
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând de ce acesta justifică
o asemenea calitate în raportul juridic creat de dispozițiile art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001. Implicit, din moment ce Curtea a reținut calitatea
procesuală a unui pârât, pentru aceleași argumente, respingând apelul, a
menținut soluția pronunțată de instanța de fond în privința admiterii excepției
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București.
De altfel, pentru
argumentele expuse în analiza recursului declarat de pârâtul Statul Român,
Înalta Curte constată că în mod legal s-a admis această excepție, dându-se
prioritate legii speciale - art. 50 din Legea nr. 10/2001 - față de dreptul
comun - art. 1337 și urm. C. civ.
Critica potrivit
căreia reclamanta poate pretinde prețul de piață al imobilului și că nu se
poate reține reaua sa credință, va fi, de asemenea, respinsă ca nefondată.
Prin Decizia civilă
nr. 1027 din 6 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă
s-a reținut fără echivoc reaua-credință a pârâtei W.N., care a efectuat o serie
de operațiuni juridice, cu scopul vădit de a putea cumpăra imobilul în litigiu,
de o valoare mai mare, aflat într-o zonă rezidențială a Capitalei, pentru a-l
înstrăina.
Totodată, prin
contractul de cesionare a drepturilor litigioase din 19 august 2008 se
precizează că N.W., având calitatea de cedentă, a fost deposedată de bun ca
urmare a revendicării acestuia de către fostul proprietar.
În aceste condiții,
reclamanta H.V. putea, cu minime diligențe, să cunoască hotărârea pronunțată în
revendicare față de cedentă. În același timp, deși este real că reclamanta nu a
fost parte în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 1027 din 6 decembrie
2004, nu se poate ignora efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al
acestei decizii. Criticile reclamantei care vizează buna-credință la dobândirea
imobilului ignoră faptul că această chestiune a fost tranșată jurisdicțional
anterior și ca atare, ea nu mai poate fi supusă unei noi evaluări a instanței
de judecată, pentru că hotărârea irevocabilă care a statuat asupra acestui
aspect se impune în prezenta cauză prin efectul pozitiv al autorității de lucru
judecat.
Pentru toate aceste
considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge recursurile, cu consecința menținerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate
recursurile declarate de reclamanta H.V. și de pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 800A din 18 octombrie 2011
a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - AS