ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7291/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7291/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând supra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

la 22 iunie 2009, reclamanții A.N. și A.M. au chemat în judecată pe pârâții

Primăria municipiului București și Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor pentru obligarea pârâților, în solidar, să le plătească 731.250 lei

(225.000 euro) pentru evicțiunea produsă prin pierderea imobilului - cumpărat

de ei în 1996 - ca urmare a admiterii acțiunii în revendicarea acestui imobil

de foștii proprietari.

Tribunalul București

Secția a V – a prin sentința civilă nr. 578 din 21 martie 2008 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice la plata sumei de 508.500 lei actualizată cu rata inflației

de la 3 iulie 2006 până la plata efectivă.

A fost respinsă

acțiunea împotriva Primăriei și Municipiului București ca nefondată.

Sentința a fost

confirmată de decizia nr. 783 A din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a.

S-a reținut că prin

sentința civilă nr. 6262 din 22 octombrie 2003 Judecătoria Sectorului 2

București a admis acțiunea precizată a reclamantei G.M.L. fosta proprietară a

imobilului și au fost obligați pârâții (actualii reclamanți) să-i lase fostei

proprietare, în posesie și proprietate, apartamentul din str. Vasile Lascăr.

Prin aceeași sentință

s-a respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare –

cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat de foștii chiriași cu SC A. SA, ca

mandatar al Primăriei municipiului București.

S-a reținut că sunt aplicabile

în cauză dispozițiile art. 1341 – 1343 C. civ. care instituie răspunderea

vânzătorului când cumpărătorul este evins, precum și dispozițiile legii

speciale nr. 10/2001, care în art. 50 alin. (3) a stabilit în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice obligația de restituire a prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu

eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 7356 din 8 iulie 2009, a casat cele două

hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Tribunalul București

Secția a V – a civilă prin sentința civilă nr.

1327 din 20 octombrie 2012 a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins

acțiunea împotriva acestui pârât.

Acțiunea a fost

admisă în parte împotriva pârâților Primăria municipiului București și

Municipiul București și a fost obligată Primăria să plătească reclamantei suma

de 508.500 lei actualizată în raport de rata inflației.

S-a dispus

restabilirea situației anterioare executării sentinței nr. 578 din 21 martie

2008 și a fost obligată reclamanta să restituire Ministerului Finanțelor

Publice suma de 535.046,70 lei.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut următoarele:

Analizând

actele și lucrările dosarului, cu ocazia rejudecării în fond, tribunalul a

examinat cu precădere excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în

cuprinsul întâmpinării de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

S-a avut

în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiție de exercitare a acțiunii

civile, presupune existența identității între persoana chemată în judecată în

calitate de pârât și persoana ținută de îndeplinirea obligației din raportul

juridic dedus judecății, obligația justificării calității procesuale pasive

revenind reclamantului.

Tribunalul

a apreciat că în cauza dedusă judecății reclamanții nu au dovedit calitatea

procesuală pasivă a Statului Român. S-a reținut astfel că prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român,

în solidar cu pârâtul Municipiul București, la plata sumei de 731.250 lei,

echivalentul a 225.000 euro, reprezentând valoarea de circulație a

apartamentului, situat în București, strada Vasile Lascăr, la data de 03 iulie 2006,

moment la care s-a consumat evicțiunea asupra acestui apartament.

S-a mai

reținut că prin decizia de casare s-a apreciat că temeiul real al acțiunii îl

reprezintă dispozițiile codului civil și că între reclamanți, în calitate de

cumpărători și Primăria municipiului București prin mandatar SC A. SA, a

intervenit contractul de vânzare cumpărare din 25 octombrie 1996 prin care au

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului. Sub acest aspect s-a

observat că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispozițiile

codului civil referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune, astfel că

nu se poate considera că pârâtul Statul Român poate fi ținut de obligația de

despăgubire, în condițiile în care acesta nu a fost parte în contractul de

vânzare cumpărare încheiat între reclamanți și pârâtul Municipiul București.

Examinând probatoriul

administrat în cauză și având în vedere dispozițiile obligatorii ale deciziei

de casare nr.

7356

din 08 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe fondul

cauzei, s-au constatat următoarele:

La data de 25

octombrie 1996, între reclamanții A.N. și A.M., în calitate de cumpărători și

Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, în calitate de

vânzător, s-a perfectat în temeiul prevederilor legii nr. 112/1995, contractul

de vânzare cumpărare (fila 6 primul dosar de fond), având ca obiect

apartamentul situat în București, strada Galați, prețul vânzării fiind de

30.016.444 lei Rol, sumă ce a fost achitată integral de către cumpărători.

Prin sentința civilă nr.

6262 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă

prin decizia nr. 1502 din 03 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București

Secția a IV-a Civilă, reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei din acea cauză,

imobilul pe care îl dețineau în temeiul contractului de vânzare cumpărare

menționat anterior.

În considerentele

sentinței pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a reținut că prin

compararea titlurilor prezentate de părți, are preferință titlul deținut de G.M.L.,

întrucât aceasta a dobândit imobilul prin moștenire de la un autor necontestat,

și se prevalează de un titlu cu dată mai veche, spre deosebire de pârâți

(reclamanți în prezenta cauză) care au dobândit imobilul de la stat care nu

putea transmite bunul, în condițiile în care fusese preluat fără titlu valabil.

S-a reținut că

potrivit art. 1337 C. civ.,

vânzătorul este de drept

obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de

evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar

pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului.

Garanția contra

evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există și poate fi angajată dacă sunt

îndeplinite trei condiții - a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza

evicțiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicțiunii să nu fi fost

cunoscută de cumpărător - condiții examinate și în raport de care s-a apreciat

că s-a dovedit întrunirea lor în cauză, pentru a justifica răspunderea contractuală

a vânzătorului, Primăria municipiului București.

S-a constatat

existența unei tulburări de drept, întrucât terțul evingător invocă un drept

real asupra bunului imobil în litigiu, respectiv dreptul de proprietate. Vânzătorul

garantează numai dacă tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară

vânzării, care în speță se identifică cu împrejurarea că imobilul ce face

obiectul contractului de vânzare cumpărare, fusese preluat de stat fără titlu

valabil ( în considerentele sentinței

nr. 6262 din 22 octombrie 2003 pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București s-a reținut că preluarea de către stat a

imobilului s-a făcut în condițiile în care autorul terțului evingător era

exceptat de la naționalizare).

Și a treia condiție a

fost considerată îndeplinită deoarece reclamanții, deși cunoșteau că imobilul

este naționalizat - modalitatea de preluare a acestuia – cu titlu ori fără

titlu valabil, nu putea fi analizată de ei, cu atât mai mult cu cât la momentul

perfectării contractului nu exista nici o cerere de restituire a imobilului - au

achiziționat locuința în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ce permitea

vânzarea imobilelor către chiriașii care le ocupau, toate aceste împrejurări

confirmând concluzia că reclamanții cumpărători nu au cunoscut cauza

evicțiunii.

În ceea ce privește

cererea vizând întoarcerea executării silite formulată de pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că, potrivit art. 404

2

alin. (2) C. proc. civ.,

dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus

rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației

anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanța care

rejudecă fondul.

Așa

fiind, tribunalul a reținut că la data de 04 martie 2009 pârâtul a executat

sentința civilă nr.

578

din 21 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă,

achitând suma de 595.046,70 lei, conform ordinului de plată nr. 745, depus la

dosarul cauzei. Întrucât

prin

decizia nr. 7356

din 08 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție hotărârea

executată a fost desființată fără a se fi dispus măsura restabilirii situației

anterioare, față de dispozițiile legale evocate, tribunalul a dispus restabilirea

situației anterioare executării sentinței civile nr. 578 din 21 martie 2008, în

sensul obligării reclamanților să restituie suma de 535.046,70 lei pârâtului.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta Primăria municipiului

București la 4836 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând

onorariu de expert și taxă de timbru.

Curtea de Apel

București secția a III – a prin decizia civilă nr. 26 A din 26 ianuarie 2012 a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București, precum și cererea de aderare la apel formulată

de reclamanții A.N. și A.M.

A fost respinsă ca

nefondată cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei

soluții Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin încheierea din

Camera de Consiliu din data de 23 februarie 2011, tribunalul a îndreptat

eroarea materială din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1327 din 20

octombrie 2010, pronunțate de aceeași instanță, în sensul că s-a menționat

denumirea corectă a pârâtului ca fiind Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice în loc de Ministerul Finanțelor Publice, cum în mod greșit

s-a consemnat.

Sentința Tribunalului

a fost atacată cu apel de pârâții Municipiul București și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

La data de 22

decembrie 2011, reclamanții A.N. și A.M. au formulat cerere de aderare la

apelul declarat de către Municipiul București prin Primarul General, solicitând

admiterea în parte, a apelului formulat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, modificarea în parte, a sentinței în sensul de a se dispune

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să

plătească reclamanților suma de 508.500 lei, actualizată în raport de rata

inflației, începând cu data de 03 iulie 2006 și până la data plății efective,

suma ce a fost deja achitată, să fie obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, efectuate la

instanța de fond, să se respingă cererea de restabilire a situației anterioare

ca fiind rămasă fără obiect.

Cererea de aderare a

fost declarată admisibilă în raport de prevederile art. 293 C. proc. civ.

În limitele impuse

prin decizia de casare, conform prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

dar și prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel

principale și incident, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea de

apel a apreciat apelurile că sunt nefondate.

Referitor la apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a

observat că în faza rejudecării cauzei, prin încheierea din Camera de Consiliu

din data de 23 februarie 2011, irevocabilă prin neapelare, tribunalul a

îndreptat eroarea materială din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1327

din 20 octombrie 2010, pronunțate de aceeași instanță, în sensul menționării

denumirii corecte a pârâtului față de care s-a admis excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă, ca fiind Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice în loc de Ministerul Finanțelor Publice, cum în mod greșit

s-a indicat.

Având în vedere că

unica critică a acestui apelant a vizat această eroare materială din

dispozitivul sentinței instanței de fond, care a fost deja îndreptată

irevocabil, anterior pronunțării prezentei decizii, Curtea a respins apelul acestei

părți.

În privința apelului

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a celui

incident promovat de reclamanți, orientate către aceeași finalitate juridică,

s-au reținut următoarele:

Criticile vizând

lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului obligat, au fost apreciate

nefondate. S-a observat că în mod corect prima instanță de judecată a constatat

că temeiul juridic al cererii deduse judecății îl formează dispozițiile art. 1337

și următoarele C. civ., temei stabilit în mod irevocabil, de instanța supremă,

în cadrul deciziei sale nr. 7356 din 08 iulie 2009, dezlegarea acestei probleme

de drept fiind obligatorie pentru instanțele de trimitere, în virtutea

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Grefându-se așadar,

pe această normă juridică fundament al acțiunii, prima instanță a constatat în

mod corect că în raportul juridic de garanție pentru evicțiune, titular al

obligației de despăgubire este exclusiv vânzătorul – Primăria municipiului

București.

Lipsa prevederii unei

clauze determinate privind garanția pentru evicțiune în cuprinsul contractului

de vânzare-cumpărare încheiat, nu echivalează juridic cu inexistența obligației

de garanție a vânzătorului, întrucât modificarea regimului legal al garanției

pentru evicțiune care nu este unul imperativ, presupune existența unei

convenții a părților în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 1338 C. civ.: „

Părțile pot prin

convenție să adauge, să micșoreze sau să șteargă obligația de a răspunde de

evicțiune”.

Or, cu excepția unor

cazuri limitative tăcerea, ca fapt juridic lato sensu singular, este

incompatibilă cu cerința consimțământului ca și condiție de validitate a unui

act juridic, de a fi exteriorizat, neaplicându-se în cadrul mecanismului de

formare a actului juridic, adagiul latin qui tacet consentire videtur.

S-a apreciat că

situația dedusă judecății nu se încadrează în sfera cazurilor limitative când

legea prevede expres că tăcerea are această semnificație.

Sub același aspect,

Curtea a mai constatat că apelanții principal și incidenți nu au dovedit nici

vreun alt element de fapt care, unit cu lipsa clauzei evocate, să

circumstanțieze o formă tacită (implicită) de exteriorizare a consimțământului

părților contractului în acest sens, potrivit principiul consensualismului care

nu presupune în mod obligatoriu, forma expresă.

De asemenea, s-a

apreciat că

art.

13 din Legea nr. 112/1995 privind

desemnarea legală a unui gestionar al

fondului constituit din sumele de bani obținute ca preț, altul decât

vânzătorul, precum și relativ stabilirii destinației ulterioare a prețurilor

astfel plătite (inter alia

plata despăgubirilor cuvenite proprietarilor și

moștenitorilor acestora; plăți pentru restituirea împrumuturilor contractate;

construirea de locuințe), nu reprezintă o normă juridică modificatoare a

regimului legal de drept comun al

garanției pentru evicțiune, necuprinzând nici

o prevedere integrată în acest sens și nefiind susceptibilă de interpretare, ca

urmare a caracterului său clar, lipsit de echivoc.

În privința criticii

aferente excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, vizând aplicabilitatea

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a observat că în temeiul art. 315

alin. (1) C. proc. civ. se repune în discuție problema de drept referitoare la

temeiul juridic al cererii, dezlegată de instanța supremă în sens contrar

rezultatului expus de aceste părți, neputând fi așadar, primită.

Sub aspectul

criticilor vizând fondul raportului juridic dedus judecății, s-a observat că

apelanții invocă drept cauză de exonerare totală de răspundere, cazul

reglementat de dispozițiile art. 1340 C. civ.: „

stipulația prin care vânzătorul se

descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul,

în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea

vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie”.

S-a constatat că

între părțile contractante, nu a fost încheiată vreo convenție de modificare a

garanției contra evicțiunii, astfel încât, neexistând premisa impusă în mod

obligatoriu de textul de lege invocat (existența unei s

tipulații prin care

vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune), el nu poate fi

incident, neproducând efectul juridic favorabil vânzătorului.

S-a mai observat că

soluția primei instanțe de judecată, de admitere a acțiunii, întemeiată pe

mecanismul juridic intern configurat de obligația de garanție pentru evicțiune,

reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., constituit ca mijloc procedural

de despăgubire în ipoteza pierderii juridice a bunului, astfel încât

inexistența unui „bun” (fie el și în înțelesul conceptului autonom convențional

CEDO, ilustrat de apelanți) în patrimoniul actual al titularului creanței de

garanție pentru evicțiune, reprezintă tocmai premisa incidenței acestei norme

interne care poate fi calificată ca transpunând perspectiv art. 1 al Primului

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților sale Fundamentale.

Aspectul invocat de

apelanți – lipsa unui „bun”, reprezintă un argument în susținerea activării

obligației juridice de garanție pentru evicțiune, deci a soluției apelate și

nicidecum, un argument în defavoarea sa.

Având în vedere

împrejurarea că în cadrul dezbaterilor în apel, apelanții A.N. și A.M. au

solicitat și în mod distinct de cererea din apelul incident, acordarea

cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale de fond, de la pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat și separat,

caracterul nefondat al acestei pretenții, ca efect al respingerii cererii de

apel incident.

Împotriva deciziei nr.

26 A/2012 a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București,

care a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

A criticat decizia pentru

că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât s-a

considerat că temeiul juridic al cererii deduse judecății îl reprezintă art. 1337

și urm. C. civ., fiind stabilit în mod irevocabil de către instanța supremă în

cadrul deciziei sale nr. 7356 din 08 iulie 2009, dezlegarea acestei probleme de

drept fiind obligatorie pentru instanțele de trimitere, în virtutea

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul

a susținut faptul că prin critica referitoare la aplicabilitatea art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 s-a repus în discuție problema de drept a temeiului

juridic al cererii, dezlegată de către instanța supremă în sens contrar.

În

ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că, între părțile

contractante nu a fost încheiată vreo

convenție de modificare a garanției contra evicțiunii (adică o stipulație prin

care vânzătorul se descarcă de răspundere pentru evicțiune), el nu poate fi

incident, neproducând efectul juridic favorabil vânzătorului.

De

asemenea, în ceea ce privește aspectele invocate în apel și anume, cunoașterea

la data încheierii contractului, a pericolului evicțiuni

i

și asumarea riscului cumpărării, în raport de înțelegerea

faptului că imobilul este un bun naționalizat, instanța de apel a avut o

reprezentare eronată. În mod greșit s-a apreciat că acest fapt ar fi fost

analizat în cadrul acțiunii în revendicare, acea instanță de judecată statuând

cu putere de lucru judecat pentru părțile prezente că „nu s-a realizat dovada

că pârâții A. au cunoscut sau, prin diligențe minime, ar fi putut cunoaște

situația juridică reală a imobilului, cât și intenția reclamantei de a solicita

restituirea apartamentului”.

D

in probatoriul

administrat în cauză (inclusiv hotărârile judecătorești pronunțate anterior)

rezultă fără echivoc neîntrunirea în speță a prevederilor art.

1337

C. civ. pentru angajarea răspunderii evicțiunii

de către instituția recurentă, apelanții reclamanți în prezenta cauză cunoscând

la facerea vânzării pericolul evicțiunii (întrucât au cumpărat un bun

naționalizat, preluat în mod abuziv de către Statul

Român situație care, putea fi oricând cunoscută de către moștenitorii foștilor

proprietari în temeiul art. 480 C. civ.).

Prin

urmare, chiar dacă instanța supremă a dezlegat în mod obligatoriu chestiunea

calității procesuale pasive a Municipiului București, văzând aplicabilitatea art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciată de recurent ca fiind esențială,

s-a considerat că nu se angajează răspunderea pentru evicțiune a Primăriei municipiului

București (așa-zisul vânzător al bunului) în condițiile în care nu sunt

întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 1337 C. civ.,

apelanții-reclamanți cunoscând (sau trebuind să cunoască) pericolul evicțiunii

atâta timp cât au dobândit un bun preluat abuziv de către Statul Român.

Recurentul

a solicitat modificarea deciziei pronunțate, schimbarea sentința instanței de

fond și respingerea acțiunii apelanților-incidenți reclamanți în contradictoriu

cu Municipiul București ca neîntemeiată.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și

temeinică, recursul fiind respins pentru următoarele considerente:

Prima mențiune din

recurs referitoare la eronata respingere a apelului fondată pe corectitudinea

aplicării în cauză a dispozițiilor art. 1337 C. civ. de către instanța de fond

în rejudecarea cauzei, este o constatare care propriu zis nu se întemeiază pe

nicio critică.

Critica referitoare

la aplicabilitatea în cauză a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 repune în

discuție problema temeiului de drept, așa cum susține chiar recurentul, care

însă nu mai poate fi reluată sub egida invocării art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., câtă vreme instanța de recurs, în primul ciclu procesual a rezolvat

această problemă de drept, statuând în mod irevocabil asupra dispozițiilor

normative incidente, iar instanțele, în rejudecarea cauzei, au ținut cont de

îndrumările obligatorii ale instanței de casație.

Criticile referitoare

la interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor Codului civil nu sunt

nici acestea întemeiate.

Dispozițiile Codului

civil în această materie sunt clare. Răspunderea vânzătorului - în cadrul unui

contract de vânzare cumpărare - pentru evingerea cumpărătorului se angajează în

condițiile prevăzute de art. 1337 indiferent de încheierea sau nu între părțile

contractante a vreunei convenții în acest sens.

Nici critica privind

ignorarea cunoașterii situației imobilului de către chiriașii cumpărători (bun

naționalizat care putea fi oricând retrocedat foștilor proprietari) nu este

fondată câtă vreme nu s-a răsturnat în cauză prezumția de bună credință de care

se bucură aceștia în temeiul art. 1201 C. civ. Instanțele, sub acest aspect, au

reținut în mod corect că prin decizia prin care chiriașii cumpărători au fost obligați

să restituie imobilul cumpărat, nu a fost anulat contractul lor de vânzare –

cumpărare, acesta fiind considerat în continuare valabil. Numai prin

recunoașterea valabilității titlului acestora s-a putut proceda de acea

instanță la compararea de titluri, soldată cu preferința dată titlului foștilor

proprietari.

Ca urmare,

răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului față de cumpărător a fost corect

stabilită ca producând efecte în cauză, din faptul evingerii cumpărătorului

prin atribuirea imobilului către foștii proprietari, într-o acțiune în

revendicare, prin hotărâre judecătorească cu efect direct și imediat asupra

pierderii titlului cumpărătorilor.

Criticile care

vizează, în mod indirect, în dezvoltarea recursului, probleme legate de

interpretarea probelor, depășesc limita de control judiciar atât din

perspectiva motivului de recurs invocat cât și din perspectiva dispozițiilor art.

304 C. proc. civ. care limitează în mod expres și limitativ de la punctele 1 la

9 motivele pentru care se poate cere, prin această cale extraordinară de atac,

casarea sau modificarea unei hotărâri judecătorești.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - constatând că nu sunt

întrunite condițiile prevăzute de motivul de recurs invocat pentru a se impune

modificarea deciziei atacate - a fost respins ca nefondat recursul formulat de

pârâtul municipiul București împotriva deciziei nr. 26A/2012 a Curții de Apel

București Secția a III-a.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general, împotriva deciziei nr. 26 A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.