ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7291/2012

Deliberând supra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Prin acțiunea formulată la 22 iunie 2009, reclamanții A.N. și A.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru obligarea pârâților, în solidar, să le plătească 731.250 lei (225.000 euro) pentru evicțiunea produsă prin pierderea imobilului - cumpărat de ei în 1996 - ca urmare a admiterii acțiunii în revendicarea acestui imobil de foștii proprietari. Tribunalul București Secția a V – a prin sentința civilă nr. 578 din 21 martie 2008 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata sumei de 508.500 lei actualizată cu rata inflației de la 3 iulie 2006 până la plata efectivă.

A fost respinsă acțiunea împotriva Primăriei și Municipiului București ca nefondată. Sentința a fost confirmată de decizia nr. 783 A din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 6262 din 22 octombrie 2003 Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea precizată a reclamantei G.M.L. fosta proprietară a imobilului și au fost obligați pârâții (actualii reclamanți) să-i lase fostei proprietare, în posesie și proprietate, apartamentul din str. Vasile Lascăr. Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare – cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat de foștii chiriași cu SC A. SA, ca mandatar al Primăriei municipiului București.

S-a reținut că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 1341 – 1343 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului când cumpărătorul este evins, precum și dispozițiile legii speciale nr. 10/2001, care în art. 50 alin. (3) a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de restituire a prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7356 din 8 iulie 2009, a casat cele două hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Tribunalul București Secția a V – a civilă prin sentința civilă nr. 1327 din 20 octombrie 2012 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea împotriva acestui pârât.

Acțiunea a fost admisă în parte împotriva pârâților Primăria municipiului București și Municipiul București și a fost obligată Primăria să plătească reclamantei suma de 508.500 lei actualizată în raport de rata inflației. S-a dispus restabilirea situației anterioare executării sentinței nr. 578 din 21 martie 2008 și a fost obligată reclamanta să restituire Ministerului Finanțelor Publice suma de 535.046,70 lei. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut următoarele: Analizând actele și lucrările dosarului, cu ocazia rejudecării în fond, tribunalul a examinat cu precădere excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în cuprinsul întâmpinării de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiție de exercitare a acțiunii civile, presupune existența identității între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și persoana ținută de îndeplinirea obligației din raportul juridic dedus judecății, obligația justificării calității procesuale pasive revenind reclamantului. Tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății reclamanții nu au dovedit calitatea procesuală pasivă a Statului Român. S-a reținut astfel că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, în solidar cu pârâtul Municipiul București, la plata sumei de 731.250 lei, echivalentul a 225.000 euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, situat în București, strada Vasile Lascăr, la data de 03 iulie 2006, moment la care s-a consumat evicțiunea asupra acestui apartament.

S-a mai reținut că prin decizia de casare s-a apreciat că temeiul real al acțiunii îl reprezintă dispozițiile codului civil și că între reclamanți, în calitate de cumpărători și Primăria municipiului București prin mandatar SC A. SA, a intervenit contractul de vânzare cumpărare din 25 octombrie 1996 prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului. Sub acest aspect s-a observat că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispozițiile codului civil referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune, astfel că nu se poate considera că pârâtul Statul Român poate fi ținut de obligația de despăgubire, în condițiile în care acesta nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între reclamanți și pârâtul Municipiul București.

Examinând probatoriul administrat în cauză și având în vedere dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 7356 din 08 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe fondul cauzei, s-au constatat următoarele: La data de 25 octombrie 1996, între reclamanții A.N. și A.M., în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzător, s-a perfectat în temeiul prevederilor legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare (fila 6 primul dosar de fond), având ca obiect apartamentul situat în București, strada Galați, prețul vânzării fiind de 30.016.444 lei Rol, sumă ce a fost achitată integral de către cumpărători.

Prin sentința civilă nr. 6262 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia nr. 1502 din 03 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei din acea cauză, imobilul pe care îl dețineau în temeiul contractului de vânzare cumpărare menționat anterior. În considerentele sentinței pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a reținut că prin compararea titlurilor prezentate de părți, are preferință titlul deținut de G.M.L., întrucât aceasta a dobândit imobilul prin moștenire de la un autor necontestat, și se prevalează de un titlu cu dată mai veche, spre deosebire de pârâți (reclamanți în prezenta cauză) care au dobândit imobilul de la stat care nu putea transmite bunul, în condițiile în care fusese preluat fără titlu valabil.

S-a reținut că potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului. Garanția contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există și poate fi angajată dacă sunt îndeplinite trei condiții - a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător - condiții examinate și în raport de care s-a apreciat că s-a dovedit întrunirea lor în cauză, pentru a justifica răspunderea contractuală a vânzătorului, Primăria municipiului București.

S-a constatat existența unei tulburări de drept, întrucât terțul evingător invocă un drept real asupra bunului imobil în litigiu, respectiv dreptul de proprietate. Vânzătorul garantează numai dacă tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară vânzării, care în speță se identifică cu împrejurarea că imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare, fusese preluat de stat fără titlu valabil ( în considerentele sentinței nr. 6262 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a reținut că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în condițiile în care autorul terțului evingător era exceptat de la naționalizare).

Și a treia condiție a fost considerată îndeplinită deoarece reclamanții, deși cunoșteau că imobilul este naționalizat - modalitatea de preluare a acestuia – cu titlu ori fără titlu valabil, nu putea fi analizată de ei, cu atât mai mult cu cât la momentul perfectării contractului nu exista nici o cerere de restituire a imobilului - au achiziționat locuința în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ce permitea vânzarea imobilelor către chiriașii care le ocupau, toate aceste împrejurări confirmând concluzia că reclamanții cumpărători nu au cunoscut cauza evicțiunii. În ceea ce privește cererea vizând întoarcerea executării silite formulată de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că, potrivit art. 404 2 alin. (2) C. proc.

civ., dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanța care rejudecă fondul. Așa fiind, tribunalul a reținut că la data de 04 martie 2009 pârâtul a executat sentința civilă nr. 578 din 21 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, achitând suma de 595.046,70 lei, conform ordinului de plată nr. 745, depus la dosarul cauzei. Întrucât prin decizia nr. 7356 din 08 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție hotărârea executată a fost desființată fără a se fi dispus măsura restabilirii situației anterioare, față de dispozițiile legale evocate, tribunalul a dispus restabilirea situației anterioare executării sentinței civile nr. 578 din 21 martie 2008, în sensul obligării reclamanților să restituie suma de 535.046,70 lei pârâtului.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta Primăria municipiului București la 4836 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu de expert și taxă de timbru. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București secția a III – a prin decizia civilă nr. 26 A din 26 ianuarie 2012 a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, precum și cererea de aderare la apel formulată de reclamanții A.N. și A.M. A fost respinsă ca nefondată cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei soluții Curtea de Apel București a reținut următoarele: Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 februarie 2011, tribunalul a îndreptat eroarea materială din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1327 din 20 octombrie 2010, pronunțate de aceeași instanță, în sensul că s-a menționat denumirea corectă a pârâtului ca fiind Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în loc de Ministerul Finanțelor Publice, cum în mod greșit s-a consemnat. Sentința Tribunalului a fost atacată cu apel de pârâții Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. La data de 22 decembrie 2011, reclamanții A.N. și A.M.

au formulat cerere de aderare la apelul declarat de către Municipiul București prin Primarul General, solicitând admiterea în parte, a apelului formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, modificarea în parte, a sentinței în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților suma de 508.500 lei, actualizată în raport de rata inflației, începând cu data de 03 iulie 2006 și până la data plății efective, suma ce a fost deja achitată, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, efectuate la instanța de fond, să se respingă cererea de restabilire a situației anterioare ca fiind rămasă fără obiect.

Cererea de aderare a fost declarată admisibilă în raport de prevederile art. 293 C. proc. civ. În limitele impuse prin decizia de casare, conform prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar și prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel principale și incident, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat apelurile că sunt nefondate.

Referitor la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a observat că în faza rejudecării cauzei, prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 februarie 2011, irevocabilă prin neapelare, tribunalul a îndreptat eroarea materială din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1327 din 20 octombrie 2010, pronunțate de aceeași instanță, în sensul menționării denumirii corecte a pârâtului față de care s-a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, ca fiind Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în loc de Ministerul Finanțelor Publice, cum în mod greșit s-a indicat. Având în vedere că unica critică a acestui apelant a vizat această eroare materială din dispozitivul sentinței instanței de fond, care a fost deja îndreptată irevocabil, anterior pronunțării prezentei decizii, Curtea a respins apelul acestei părți.

În privința apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a celui incident promovat de reclamanți, orientate către aceeași finalitate juridică, s-au reținut următoarele: Criticile vizând lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului obligat, au fost apreciate nefondate. S-a observat că în mod corect prima instanță de judecată a constatat că temeiul juridic al cererii deduse judecății îl formează dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., temei stabilit în mod irevocabil, de instanța supremă, în cadrul deciziei sale nr. 7356 din 08 iulie 2009, dezlegarea acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanțele de trimitere, în virtutea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Grefându-se așadar, pe această normă juridică fundament al acțiunii, prima instanță a constatat în mod corect că în raportul juridic de garanție pentru evicțiune, titular al obligației de despăgubire este exclusiv vânzătorul – Primăria municipiului București. Lipsa prevederii unei clauze determinate privind garanția pentru evicțiune în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, nu echivalează juridic cu inexistența obligației de garanție a vânzătorului, întrucât modificarea regimului legal al garanției pentru evicțiune care nu este unul imperativ, presupune existența unei convenții a părților în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 1338 C. civ.: „ Părțile pot prin convenție să adauge, să micșoreze sau să șteargă obligația de a răspunde de evicțiune”.

Or, cu excepția unor cazuri limitative tăcerea, ca fapt juridic lato sensu singular, este incompatibilă cu cerința consimțământului ca și condiție de validitate a unui act juridic, de a fi exteriorizat, neaplicându-se în cadrul mecanismului de formare a actului juridic, adagiul latin qui tacet consentire videtur. S-a apreciat că situația dedusă judecății nu se încadrează în sfera cazurilor limitative când legea prevede expres că tăcerea are această semnificație. Sub același aspect, Curtea a mai constatat că apelanții principal și incidenți nu au dovedit nici vreun alt element de fapt care, unit cu lipsa clauzei evocate, să circumstanțieze o formă tacită (implicită) de exteriorizare a consimțământului părților contractului în acest sens, potrivit principiul consensualismului care nu presupune în mod obligatoriu, forma expresă.

De asemenea, s-a apreciat că art. 13 din Legea nr. 112/1995 privind desemnarea legală a unui gestionar al fondului constituit din sumele de bani obținute ca preț, altul decât vânzătorul, precum și relativ stabilirii destinației ulterioare a prețurilor astfel plătite (inter alia plata despăgubirilor cuvenite proprietarilor și moștenitorilor acestora; plăți pentru restituirea împrumuturilor contractate; construirea de locuințe), nu reprezintă o normă juridică modificatoare a regimului legal de drept comun al garanției pentru evicțiune, necuprinzând nici o prevedere integrată în acest sens și nefiind susceptibilă de interpretare, ca urmare a caracterului său clar, lipsit de echivoc. În privința criticii aferente excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, vizând aplicabilitatea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a observat că în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. se repune în discuție problema de drept referitoare la temeiul juridic al cererii, dezlegată de instanța supremă în sens contrar rezultatului expus de aceste părți, neputând fi așadar, primită. Sub aspectul criticilor vizând fondul raportului juridic dedus judecății, s-a observat că apelanții invocă drept cauză de exonerare totală de răspundere, cazul reglementat de dispozițiile art. 1340 C. civ.: „ stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie”.

S-a constatat că între părțile contractante, nu a fost încheiată vreo convenție de modificare a garanției contra evicțiunii, astfel încât, neexistând premisa impusă în mod obligatoriu de textul de lege invocat (existența unei s tipulații prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune), el nu poate fi incident, neproducând efectul juridic favorabil vânzătorului.

S-a mai observat că soluția primei instanțe de judecată, de admitere a acțiunii, întemeiată pe mecanismul juridic intern configurat de obligația de garanție pentru evicțiune, reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., constituit ca mijloc procedural de despăgubire în ipoteza pierderii juridice a bunului, astfel încât inexistența unui „bun” (fie el și în înțelesul conceptului autonom convențional CEDO, ilustrat de apelanți) în patrimoniul actual al titularului creanței de garanție pentru evicțiune, reprezintă tocmai premisa incidenței acestei norme interne care poate fi calificată ca transpunând perspectiv art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale.

Aspectul invocat de apelanți – lipsa unui „bun”, reprezintă un argument în susținerea activării obligației juridice de garanție pentru evicțiune, deci a soluției apelate și nicidecum, un argument în defavoarea sa. Având în vedere împrejurarea că în cadrul dezbaterilor în apel, apelanții A.N. și A.M. au solicitat și în mod distinct de cererea din apelul incident, acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale de fond, de la pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat și separat, caracterul nefondat al acestei pretenții, ca efect al respingerii cererii de apel incident. 3. Recursul Împotriva deciziei nr. 26 A/2012 a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, care a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A criticat decizia pentru că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât s-a considerat că temeiul juridic al cererii deduse judecății îl reprezintă art. 1337 și urm. C. civ., fiind stabilit în mod irevocabil de către instanța supremă în cadrul deciziei sale nr. 7356 din 08 iulie 2009, dezlegarea acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanțele de trimitere, în virtutea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul a susținut faptul că prin critica referitoare la aplicabilitatea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a repus în discuție problema de drept a temeiului juridic al cererii, dezlegată de către instanța supremă în sens contrar.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că, între părțile contractante nu a fost încheiată vreo convenție de modificare a garanției contra evicțiunii (adică o stipulație prin care vânzătorul se descarcă de răspundere pentru evicțiune), el nu poate fi incident, neproducând efectul juridic favorabil vânzătorului. De asemenea, în ceea ce privește aspectele invocate în apel și anume, cunoașterea la data încheierii contractului, a pericolului evicțiuni i și asumarea riscului cumpărării, în raport de înțelegerea faptului că imobilul este un bun naționalizat, instanța de apel a avut o reprezentare eronată.

În mod greșit s-a apreciat că acest fapt ar fi fost analizat în cadrul acțiunii în revendicare, acea instanță de judecată statuând cu putere de lucru judecat pentru părțile prezente că „nu s-a realizat dovada că pârâții A. au cunoscut sau, prin diligențe minime, ar fi putut cunoaște situația juridică reală a imobilului, cât și intenția reclamantei de a solicita restituirea apartamentului”. D in probatoriul administrat în cauză (inclusiv hotărârile judecătorești pronunțate anterior) rezultă fără echivoc neîntrunirea în speță a prevederilor art. 1337 C. civ. pentru angajarea răspunderii evicțiunii de către instituția recurentă, apelanții reclamanți în prezenta cauză cunoscând la facerea vânzării pericolul evicțiunii (întrucât au cumpărat un bun naționalizat, preluat în mod abuziv de către Statul Român situație care, putea fi oricând cunoscută de către moștenitorii foștilor proprietari în temeiul art. 480 C. civ.).

Prin urmare, chiar dacă instanța supremă a dezlegat în mod obligatoriu chestiunea calității procesuale pasive a Municipiului București, văzând aplicabilitatea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciată de recurent ca fiind esențială, s-a considerat că nu se angajează răspunderea pentru evicțiune a Primăriei municipiului București (așa-zisul vânzător al bunului) în condițiile în care nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 1337 C. civ., apelanții-reclamanți cunoscând (sau trebuind să cunoască) pericolul evicțiunii atâta timp cât au dobândit un bun preluat abuziv de către Statul Român. Recurentul a solicitat modificarea deciziei pronunțate, schimbarea sentința instanței de fond și respingerea acțiunii apelanților-incidenți reclamanți în contradictoriu cu Municipiul București ca neîntemeiată.

4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind respins pentru următoarele considerente: Prima mențiune din recurs referitoare la eronata respingere a apelului fondată pe corectitudinea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 1337 C. civ. de către instanța de fond în rejudecarea cauzei, este o constatare care propriu zis nu se întemeiază pe nicio critică. Critica referitoare la aplicabilitatea în cauză a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 repune în discuție problema temeiului de drept, așa cum susține chiar recurentul, care însă nu mai poate fi reluată sub egida invocării art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., câtă vreme instanța de recurs, în primul ciclu procesual a rezolvat această problemă de drept, statuând în mod irevocabil asupra dispozițiilor normative incidente, iar instanțele, în rejudecarea cauzei, au ținut cont de îndrumările obligatorii ale instanței de casație. Criticile referitoare la interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor Codului civil nu sunt nici acestea întemeiate. Dispozițiile Codului civil în această materie sunt clare. Răspunderea vânzătorului - în cadrul unui contract de vânzare cumpărare - pentru evingerea cumpărătorului se angajează în condițiile prevăzute de art. 1337 indiferent de încheierea sau nu între părțile contractante a vreunei convenții în acest sens.

Nici critica privind ignorarea cunoașterii situației imobilului de către chiriașii cumpărători (bun naționalizat care putea fi oricând retrocedat foștilor proprietari) nu este fondată câtă vreme nu s-a răsturnat în cauză prezumția de bună credință de care se bucură aceștia în temeiul art. 1201 C. civ. Instanțele, sub acest aspect, au reținut în mod corect că prin decizia prin care chiriașii cumpărători au fost obligați să restituie imobilul cumpărat, nu a fost anulat contractul lor de vânzare – cumpărare, acesta fiind considerat în continuare valabil. Numai prin recunoașterea valabilității titlului acestora s-a putut proceda de acea instanță la compararea de titluri, soldată cu preferința dată titlului foștilor proprietari.

Ca urmare, răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului față de cumpărător a fost corect stabilită ca producând efecte în cauză, din faptul evingerii cumpărătorului prin atribuirea imobilului către foștii proprietari, într-o acțiune în revendicare, prin hotărâre judecătorească cu efect direct și imediat asupra pierderii titlului cumpărătorilor. Criticile care vizează, în mod indirect, în dezvoltarea recursului, probleme legate de interpretarea probelor, depășesc limita de control judiciar atât din perspectiva motivului de recurs invocat cât și din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. care limitează în mod expres și limitativ de la punctele 1 la 9 motivele pentru care se poate cere, prin această cale extraordinară de atac, casarea sau modificarea unei hotărâri judecătorești.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - constatând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de motivul de recurs invocat pentru a se impune modificarea deciziei atacate - a fost respins ca nefondat recursul formulat de pârâtul municipiul București împotriva deciziei nr. 26A/2012 a Curții de Apel București Secția a III-a.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 26 A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.