ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4317/2013

Prin acțiunea formulată la data de 18 ianuarie 2005, numiții M.D.A.V.I. și M.D.M.S., moștenitorii fostei proprietare a acestui imobil, au revendicat imobilul, arătând că titlul statului nu este valabil, acesta fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 23267/2005 (în format nou 23648/299/2005), irevocabilă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 1018 din 09 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, și prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, s-a admis acțiunea în revendicare. Astfel, reclamanții L.N. și L.E.M. au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul din 29 octombrie 1996, și totodată să dispună angajarea răspunderii pârâților Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu consecința obligării acestora în principal la plata valorii de circulație a imobilului sau în subsidiar a prețului actualizat. Această cerere a format obiectul dosarului nr. 27618/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă. În principal, temeiul de drept al acestei cereri l-a constituit art. 1337 C. civ., în baza cărora a solicitat obligarea pârâților la plata valorii de circulație a imobilului, iar în subsidiar cererea s-a întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, în baza cărora a solicitat obligarea pârâților la plata prețului actualizat. Prin sentința civilă nr. 958 din 04 iunie 2008, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, constatând explicit că temeiul de drept aplicabil este art. 1337 și următoarele C. civ. Această soluție a fost menținută de instanța de apel prin decizia civilă nr. 229/A din 09 aprilie 2009, prin respingerea apelurilor formulate de pârâți împotriva acestei sentințe. Prin decizia nr. 10158 din 16 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus casarea deciziei civile nr. 229/A din 09 aprilie 2009 și s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. În cel de-al doilea ciclu procesual, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin care s-a instituit dreptul chiriașilor cumpărători de a obține valoarea de circulație a imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, și față de efectul devolutiv al apelului, reclamanta a formulat precizări, în sensul că înțelege să-și întemeieze cererea privind restituirea valorii de circulație al imobilului și pe dispozițiile legale ale art. 50 1 . Prin decizia civilă nr. 495/A din 23 septembrie 2010, instanța a admis apelurile formulate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare) și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București (pe capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat). Prin aceeași decizie, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, reținând-se ca ei de drept aplicabil angajării răspunderii pentru evicțiune a pârâtului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 așa cum este modificat prin Legea nr. 1/2009. Prin decizia civilă nr. 5884 din 08 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate împotriva acestei decizii de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român și a modificat decizia recurată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice doar la plata prețului actualizat al imobilului. Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 12 aprilie 2008, L.N. și L.M., în calitate de cedenți, au cesionat reclamantei, în calitate de cesionară, toate drepturile litigioase privind creanța deținută de aceștia împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și împotriva Municipiului București prin Primarul General și SC H.N. SA, pentru acest motiv constatându-se subrogația reclamantei în drepturile reclamanților în cursul procesului. Reclamanta a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice, în temeiul art. 50 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situat în București, str. Haga, sectorul 1. Dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în forma introdusă prin Legea nr. 1/2009, reglementează dreptul chiriașilor cumpărători, care au dobândit imobile în baza unor contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar ulterior desființate prin hotărâri irevocabile, la restituirea prețului de piață, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009, nefiind în vigoare la momentul formulării acțiunii în despăgubiri de autorii reclamantei la data de 09 august 2007, astfel încât, față de soluția pronunțată de instanța supremă, rezultă evident că nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei. Dispozițiile legale invocate stabilesc nașterea unui raport juridic în conținutul căruia intră dreptul fostului chiriaș cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 de a i se restitui prețul de piață al imobilului și obligația legală corelativă a Ministerului Finanțelor Publice de a efectua plata respectivă. Întrucât anterior, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, i s-a recunoscut dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilului, iar prin noile modificări ale Legii nr. 10/2001 s-a instituit expres dreptul chiriașilor cumpărători de a dobândi valoarea de circulație al imobilelor, rezultă că au dreptul la primirea diferenței între valoarea de circulație și prețul actualizat. Interpretarea contrară ar echivala cu încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce s-ar crea o discriminare între chiriașii cumpărători, în funcție de momentul introducerii cererii în despăgubiri (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2001). Totodată, toate condițiile pentru primirea despăgubirilor sunt îndeplinite, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființat printr-o hotărâre irevocabilă. Reclamanta a solicitat a se constata neîndeplinirea de Statul Român a obligației de a respecta drepturile omului, asumată prin art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să se dispună angajarea răspunderii acestuia, prin obligarea la plata sumei reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului (după deducerea prețului actualizat), care este singura modalitate de satisfacere a cerințelor Convenției Europene a Drepturilor Omului privind protecția proprietății. Prezenta acțiune constituie exercitarea dreptului la o cale efectivă de atac, garantat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și urmărește epuizarea căilor interne de atac, înainte de sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru apărarea dreptului de proprietate, consacrat și garantat de art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, violat prin ingerința în dreptul de proprietate, neurmată de acordarea unor despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a bunului imobil. La data de 23 martie 2012, reclamanta W.G.G.N., a formulat cerere precizatoare a cererii introductive de instanță arătând, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, în raport de considerentele deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. 2727/2/2010, că înțelege să renunțe la primul capăt de judecată, privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 50 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situat în București, sectorul 1, solicitând a se lua act de această renunțare și să se constate că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu mai are calitate procesuală pasivă. De asemenea, a precizat al doilea capăt de judecată, privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului situat în București, str. Haga, sectorul 1, precizarea capătului de cerere privește inaplicabilitatea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012 și argumentele invocate în susținerea acestuia. Pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerului Finanțelor Publice, iar pe fond a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 945 din 27 aprilie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: a respins acțiunea formulată de reclamanta W.G.G.N., față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea reclamantei W.G.G.N., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 151.127 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății din care se va scădea suma de 27.523.592 lei/rol (reactualizată până la data de 28 aprilie 2011 – data încasării sumei). În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Din cuprinsul hotărârilor judecătorești invocate de părți rezultă că soții Leanga de la care reclamanta din cauză a dobândit prin cesiune dreptul la despăgubiri au pierdut imobilul prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 23648/299/2005 definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX a Civilă într-o acțiune în revendicare. Ulterior foștii chiriași care au pierdut bunul ca urmare a acțiunii în revendicare au solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, constatarea nulității absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC H. SA și angajarea răspunderii pentru evicțiune în sarcina pârâților cu restituirea sumei de 163.600 euro reprezentând prețul de piață al imobilului iar în subsidiar prețul actualizat pe care l-au plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 10158 din 16 decembrie 2009 s-au admis recursurile formulate de Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice și ulterior s-a casat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Prin decizia civilă nr. 495/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București s-a admis acțiunea reclamantei din prezenta cauză și s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 151.127 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând prețul de piață al imobilului. Ulterior și această hotărâre a fost modificată prin decizia nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și a obligat acest pârât la plata sumei de 27.523.592 lei/rol, reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preț ce se va actualiza în condițiile art. 50 pct. 3 H.G. nr. 250/1997. Rezultă din hotărârile depuse la dosar că foștii chiriași deveniți proprietari, au pierdut bunul printr-o acțiune în revendicare prin comparare de titlu astfel încât, în prezent sunt beneficiarii unui drept de creanță, constând în contravaloarea de piață a imobilului, așa cum a decis în nenumărate hotărâri pronunțate în diverse decizii de speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceste hotărâri au venit în întâmpinarea legislației interne, respectiv a prevederilor art. 1084 C. civ., în care se prevede că daunele interese ce sunt datorate creditorului, cuprind atât pierderea suferită cât și beneficiul nerealizat. În plus, în caz de evicțiune totală, cum este cazul în speță, dacă lucrul vândut se află în epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii, astfel cum stipulează în mod expres art. 1344 C. civ. în vigoare la momentul introducerii acțiunii. Sub acest aspect, în cauza Tudor Tudor contra României din 24 martie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că persoane în aceeași situație cu reclamanta, au primit cel puțin prețul actualizat și posibil, ca despăgubire, diferența până la valoarea de piață, precum și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reținându-se că s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care reclamanților li se acordase, în compensație, numai prețul e vânzare. Cum instanțele judecătorești sunt obligate să aplice, cu prioritate, prevederile Convenției și jurisprudența CEDO, în raport de dreptul intern, urmează ca prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării cererii și aplicabilă raportului juridic dedus judecății să fie interpretată, în funcție de aceasta. Tribunalul a admis acțiunea reclamantei și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului, așa cum a rezultat dintr-o expertiză efectuată într-o altă cerere de chemare în judecată formulată în fața instanței din care urmează să se scadă suma de 27.523.592 lei/rol reactualizată până la data de 28 aprilie 2011, data încasării sumei de către reclamantă. Cu privire la calitatea procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că în cauză, Statului Român nu îi incumbă nici o obligație din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, Ministerul Finanțelor Publice fiind nominalizat atât prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cât și prin Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel W.G.G.N. și Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 443 A din 03 decembrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-au respins apelurile formulate de apelanta – reclamantă W.G.G.N., precum și de apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 945 din 27 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 53891/3/2011, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate. În motivarea hotărârii, Curtea de Apel a reținut următoarele. Referitor la apelul formulat de W.G.G.N. Având în vedere jurisprudența CEDO referitor la obligarea la 600.000 lei cu titlu de despăgubiri (prejudiciul material) pentru dreptul de proprietate, se reține că titlul chiriașului cumpărător al imobilului (în temeiul Legii nr. 112/1995) nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii fostului proprietar și ca atare față de Legea nr. 1/2009 se impune acordarea numai a prețului actualizat (nu și prețul actualizat cu rata inflației), deci valoarea de circulație de pe piață. Cu privire la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, în discuție, după cicluri procesuale anterioare, a rămas numai plata sumei de 600.000 lei. Excepția autorității de lucru judecat nu poate fi primită întrucât, apelanta W.G.G.N., prin precizarea depusă la data de 23 martie 2012 a renunțat la capătul de cerere (având ca temei art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu art. 50 1 din Legea nr. 10/2001). Situația rezultă din decizia civilă nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. 2727/52010). Totodată nu a fost încălcat nici principiul disponibilității, față de cererea precizatoare (la fond) față de Ministerului Finanțelor Publice, rămânând spre judecare numai pretențiile către Statul român. Prin raportare la CEDO și jurisprudența CEDO, sunt aplicabile cu prioritate art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, obiectul cererii rămas de judecat fiind plata celor 600.000 lei. Nici încălcarea principiului contradictorialității nu poate fi primită, față de dispozițiile deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În același sens nici incidența eventuală a principiului îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi reținută deoarece în speță ne aflăm practic în fața unei măsuri reparatorii (eventual asimilată unui drept de creanță) și în nici un caz la aplicarea legii generale, art. 998 – 999 C. civ. În consecință soluția sub acest aspect a primei instanței este legală și temeinică. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta W.G.G.N. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea recursului reclamanta a arătat că problema ce a făcut obiectul apelului formulat de reclamantă viza exclusiv soluția privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, toate argumentele referindu-se expres la nelegalitatea și netemeinicia sentinței primei instanțe sub aspectul soluționării acestei excepții. Pe de o parte, anunțând că urmează să soluționeze apelul reclamantei, instanța arată că ”față de Legea nr. 1/2009 se impune acordarea numai a prețului actualizat (nu și prețul actualizat cu rata inflației), deci valoarea de circulație de pe piață (.). Ca atare corect a reținut prima instanță numai această valoare, iar argumentele sentinței apelate sunt temeinice și legale ". Pe de altă parte însă, anunțând că urmează să soluționeze apelul Ministerului Finanțelor Publice, instanța arată că ”față de cererea precizatoare (.) rămânând spre judecare numai pretențiile către Statul Român”. Față de aceste argumente, rezultă evident că concluzia instanței în sensul că „apelul nu poate fi primit" este nelegală, fiind pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a legii. Reclamanta a arătat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta fiind titularul obligației de dezdăunare a reclamantei pentru prejudiciul produs prin neluarea măsurilor eficiente de a-i asigura dreptul la încasarea unei despăgubiri adecvate pentru prejudiciul suferit prin privarea de proprietate. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice se justifică prin existența unei identități perfecte între acesta și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății în compunerea căruia intră obligația Statului Român de a respecta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului de proprietate. În acest raport juridic intră corelativ dreptul reclamantei de a fi despăgubită pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a acestei obligații. Față de aceste aspecte, a arătat că își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că Statul Român este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. Instanța de apel a aplicat greșit art. 1 CEDO, cu referire la art. 1 Protocolul nr. I CEDO și art. 41 din Constituție, atunci când a apreciat că ar fi corect argumentul primei instanțe în sensul că "Statului Român nu-i incumbă nicio obligație din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății. Potrivit art. 1 CEDO, Statul Român, prin ratificarea Convenției Europene, s-a obligat "să respecte drepturile omului", în sensul de a recunoaște "oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile" garantate de Convenție, între care "dreptul la respectarea bunurilor sale", conform art. 1 P.I CEDO. În executarea obligației de a respecta dreptul de proprietate. Statul Român a înțeles să adopte Legea nr. 10/2001, însă aceasta contravine Convenției Europene, Curtea Europeană reținând explicit în numeroase hotărâri, culminând cu hotărârea pronunțată în cauza pilot Măria Atanasiu și alții c. România, ineficacitatea mecanismului restituirii în natură și prin echivalent. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele. I. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Decizia atacata nu cuprinde nicio motivare care a format convingerea instanței în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă, motivarea fiind ambigua, lapidara și contradictorie. În considerentele sentinței civile atacate instanța s-a limitat la a retine ca " instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității fata de cererea precizatoare a Ministerului Finanțelor Publice rămânând spre judecare numai pretențiile către Statul Roman [. .]". Or, nemotivarea constituie un motiv de modificare a hotărârii atunci când nu se arata motivele pe care se sprijină decizia judecătorului.

În mod greșit instanța a respins excepția autorității de lucru judecat a capătului 1 de cerere în raport de decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010. Potrivit art. 163 C. proc. civ." nimeni nu poate fi chemat în judecata pentru aceeași cauza, același obiect și aceeași parte înaintea mai multor instanțe ". Astfel, prin acțiunea formulata în dosarul nr. 27618/3/2007 reclamanta W.G.G.N. a solicitat obligarea paraților Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice la plata în principal a sumei de 163.600 euro reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea paraților la plata prețului actualizat în cuantum de 2752 lei, ca urmare a angajării răspunderii pentru evicțiune. Prin decizia civila nr. 495A din 23 septembrie 2010 Curtea de Apel București Secția a III-a Civila, după casare, a admis apelurile formulate, a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând prețul de piața al imobilului reținând cu putere de lucru judecat ca temei de drept al acțiunii art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs iar prin decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010 a admis recursul, a modificat în parte decizia recurată și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 27.523.592 rol reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare cumpărare din 29 octombrie 1996 preț ce urmează a se actualiza. Având în vedere ca în prezenta cauza primul capăt de cerere a fost deja soluționat în mod irevocabil prin decizia civila mai sus menționata, apreciază ca în cauza este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauza, intre prezenta acțiune si cea anterioara. Este îndeplinită condiția identității de părți între cele doua litigii întrucât reclamanta și paratul din prezentul dosar sunt identici cu reclamanta și paratul din dosarul mai sus menționat și deci le sunt opozabile hotărârile judecătorești la care au fost parte, existând totodată identitate de obiect și cauza. Având în vedere cele arătate solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacata în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat și respingerii acțiunii în consecința.

În mod greșit instanța de apel a apreciat ca instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității, reglementat de art. 129 C. proc. civ. Dreptul părților de a determina limitele procesului este în principiu neîngrădit. Instanța nu poate introduce din oficiu o alta persoana în proces și este obligată sa se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut ( art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), neputând sa se pronunțe asupra unor lucruri care nu s-au cerut, sa dea mai mult decât s-a cerut ori sa nu se pronunțe asupra unui lucru cerut (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.). Prin urmare, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării, principiul disponibilității cuprinzând în conținutul prerogativa dreptului reclamantului de a determina limitele acțiunii. Prin cererea depusa la termenul din 23 martie 2012 reclamanta a precizat ca în raport de considerentele deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010, înțelege sa renunțe la primul capăt de cerere privind obligarea paratului Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situate în București, sector 1 solicitând a se lua act de aceasta renunțare și sa se constate ca paratul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiva. Astfel, reclamanta a stabilit în mod clar, fără echivoc, limitele judecării cauzei atât sub aspectul părților cat și sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecata. Or, va instanța de fond prin pronunțarea sentinței civile nr. 945 din 27 aprilie 2012 și admiterea acțiunii astfel cum inițial a fost formulata, a încălcat acest principiu, ignorând cererea precizatoare formulată de către reclamanta W.G.G.N., la primul termen de judecata - 23 martie 2013, cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Hotărârea instanței este nelegala și netemeinica întrucât instanța, în mod greșit, a menținut în sarcina instituției plata sumei de suma de 151.127 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plații din care se va scădea suma de 27.523.592 rol ( reactualizata la data de 28 aprilie 2011 - data încasării sumei) reprezentând despăgubiri cu privire la imobilul situat în București.

În mod greșit a dispus obligarea pârâtei la plata valorii de piața astfel cum a rezultat dintr-un raport de expertiza efectuat în anul 2008, raport de expertiza efectuat intr-o alta cerere de chemare în judecata, raport de expertiza a cărui admisibilitate ca proba în acest dosar nu a fost pusa în discuția pârtilor. În speța a fost încălcat principiul contradictorialității, instanța de fond omologând un raport de expertiza efectuat intr-o alta cauza. Înalta Curte a constatat fondat recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și nefondat recursul declarat de către reclamantă pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte a constatat că prin al doilea capăt al cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea Statului Român , în temeiul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului situat în București. Stabilirea calității procesuale pasive presupune stabilirea unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății. Art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate reprezenta în sine temeiul juridic pentru susținerea cererii de acordare de despăgubiri, temeiul de drept al unei astfel de cereri trebuind să fie determinat prin raportare la legislația fiecărei țări. Doar prin raportare la un text de lege sau altul din legislația acelei țări se poate susține că prin interpretarea acestuia într-un anumit sens se ajunge la încălcarea unui drept fundamental al omului, în speță, dreptul la respectarea bunurilor, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. În cazul de față, modalitatea de despăgubire a p roprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile este prevăzută de art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, fiind stabilită o valoare distinctă a despăgubirilor în funcție de faptul dacă a fost încheiat contractul cu eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995. În cadrul acelui proces reclamanta putea să invoce încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO prin aplicarea în cazul său a uneia sau alteia din variantele reglementate de art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001. De altfel, reclamanta chiar acest lucru îl și susține în cadrul motivării capătului al doilea de cerere, și anume că prin modul de interpretare și aplicare a art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 i s-a acordat o despăgubire mai mică decât valoarea de circulație a imobilului, fapt care ar fi contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Aceste texte de lege reglementează la art. 50 alin. (3) și instituția responsabilă cu restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) și anume Ministerul Economiei și Finanțelor. Cauza CEDO Maria Atanasiu împotriva României nu este relevantă în ceea ce privește situația reclamantei care invocă un drept la despăgubiri rezultat în urma pierderii imobilului ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare a fostului proprietar al cărui imobil a fost naționalizat de către stat, în timp ce petenții din cauza menționată anterior sunt tocmai foștii proprietari ai unor imobile naționalizate. De altfel, în acea cauză, CEDO face trimitere la legislația română pentru a determina modul de calcul al despăgubirii datorate petenților, fiind relevante sub aspectul viziunii CEDO asupra proporționalității despăgubirii în special paragrafele 174-176 din hotărâre, care contrazic ideea susținută de către recurenta reclamantă în sensul că în toate cazurile pierderea proprietății ar trebui compensată cu acordarea valorii de circulație a imobilului. În speță nu s-a pus problema dacă în cadrul prezentului litigiu statul este persoană juridică sau nu, astfel că sunt nerelevante prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, invocate de către reclamantă în recurs. În consecință, nefiind Statul român cel obligat în raportul juridic dedus judecății este legală admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea pentru acest motiv a capătului al doilea de cerere. În ceea ce privește recursul declarat de către pârât, Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Prin acest motiv se critică decizia atacată sub aspectul analizării motivului de apel prin care se susținea încălcarea principiului disponibilității. Acest motiv a fost analizat de către instanța de apel în mod succint, așa cum de altfel reiese chiar din formularea acestui motiv de recurs. Faptul că instanța de apel a interpretat soluția primei instanțe contrar celor pretinse de către recurentul pârât reprezintă o critică încadrabilă în cazul de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce va fi analizat în continuare. Nu se poate reține existența nulității parțiale a recursului invocată de către reclamantă raportat la motivele întemeiate pe punctul 9 al art. 304 C. proc. civ. Prin aceste motive se invocă interpretarea greșită a unor dispoziții legale în legătură cu motivele de apel considerate nefondate de către instanța de apel astfel că nu se poate reține susținerea reclamantei în sensul că recursul pârâtei nu ar conține critici la adresa deciziei atacate. Faptul că o parte din motivele de recurs ar reprezenta reiterarea motivelor de apel nu poate duce prin sine la constatarea nulității acestor motive atâta timp cât instanța de apel a menținut soluția primei instanțe și nu a adus argumente substanțial diferite față de cele ale primei instanțe raportat la apărările formulate de către pârâtă. Mai mult, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Este nefondat motivul de recurs formulat de către recurentul MFP prin care se susține că în mod greșit instanța de apel ar fi reținut că prima instanță nu ar fi încălcat principiul disponibilității când, pe de o parte, nu a ținut cont de renunțarea reclamantei, formulată la termenul de la data de 23 martie 2012, la capătul de cerere privind obligarea MFP, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situate în București, iar, pe de altă parte, că nu ar fi ținut cont de cererea precizatoare formulată de către reclamanta W.G.G.N., la primul termen de judecata - 23 martie 2012, cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. În apelul declarat împotriva sentinței reclamanta nu a criticat hotărârea pentru motivul că nu ar fi ținut cont de renunțarea la judecata primului capăt de cerere sau la o cerere precizatoare având același scop și că prima instanță de fond ar fi soluționat acest capăt de cerere pe fond. Dimpotrivă în cadrul apelului său reclamanta a precizat expres că atacă hotărârea primei instanțe doar sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român care a fost chemat în judecată ca pârât în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere. În întâmpinarea la apelul MFP, care a susținut critica de față și în apel, reclamanta a arătat că de fapt prima instanță ar fi respectat limitele judecății întrucât în partea de acțiune admisă, deși în contradictoriu cu MFP, ar fi reținut temeiul de drept invocat în susținerea celui de-al doilea capăt de cerere, adică art. 1 Protocolul 1 la CEDO. Prin cererea menționată anterior, intitulată cerere precizatoare a cererii introductive, formulată în fața primei instanțe la data de 23 martie 2012, la punctul A, se arată că se renunță la primul capăt de judecată privind obligarea pârâtului MFP, în temeiul art. 50 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situat în București, sectorul 1 și se solicită să se ia act de această renunțare și să se constate în consecință că MFP nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză. Această cerere este semnată de către avocat. În fața primei instanțe nu s-a luat act de renunțarea la judecata primului capăt de cerere, care a fost soluționat pe fond. Având în vedere prevederile art. 69 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia ”recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale” și că la dosar, nici în primă instanță, nici în căile de atac, nu se regăsește vreo astfel de procură specială dată avocatului de către reclamantă pentru a renunța la judecarea primului capăt de cerere, Înalta Curte a întrebat avocatul părții despre utilitatea acordării unui termen pentru ca reclamanta să se prezinte și să declare dacă înțelege să renunțe la capătul de cerere menționat. Reprezentantul părții a confirmat faptul că nu a avut mandat special pentru a renunța la judecata primului capăt de cerere, dar a arătat de asemenea că nu consideră util a se acorda termen pentru ca recurenta-reclamantă să se prezinte personal în vederea clarificării cererii de renunțare la primul capăt de cerere. În aceste condiții nu se pune problema existenței unei cereri de renunțare la judecată valabile, de care instanța de judecată să fie ținută să ia act, astfel că nu poate fi reținută încălcarea principiului disponibilității de către prima instanță prin judecarea pe fond a primului capăt de cerere. Referirea recurentului pârât la încălcarea art. 132 C. proc. civ. raportat la aceeași cerere este neîntemeiată având în vedere că renunțarea la judecată reprezintă o instituție distinctă de modificarea cererii, având o reglementare specială în codul de procedură civilă, art. 246 C. proc. civ. Faptul că reclamanta, prin reprezentant, a înțeles ca prin aceeași cerere, intitulată ”cerere precizatoare a cererii introductive”, să renunțe la judecarea primului capăt de cerere și să își și modifice al doilea capăt de cerere nu înseamnă că temeiul de drept al renunțării a devenit art. 132 C. proc. civ., dispozițiile speciale fiind derogatorii de la dreptul comun și de strictă interpretare și aplicare. Este fondat motivul de recurs prin care se susține că în mod greșit instanțele de fond nu au reținut puterea de lucru judecat față de primul capăt de cerere în raport de decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010. Prin primul capăt de cerere al acțiunii care face obiectul prezentului dosar reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 50 1 alin. (2) (în cerere este menționat greșit alin. (2 1 ), inexistent în cadrul art. 50 1 ) din Legea nr. 10/2001 să se dispună obligarea pârâtului la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situat în București. În motivarea acestei cereri s-a arătat că au cumpărat un imobil naționalizat în temeiul Legii nr. 112/1995 pe care au fost obligați să îl restituie fostului proprietar în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de către acesta. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fot modificată prin Legea nr. 1/2009, ”(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.” Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 2727/2/2010 reclamanții L.N. și L.E.M., de la care reclamanta de față a cumpărat dreptul litigios, au solicitat instanței să dispună angajarea răspunderii pârâților Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu consecința obligării acestora în principal la plata valorii de circulație a imobilului sau în subsidiar a prețului actualizat. În principal, temeiul de drept al acestei cereri l-a constituit art. 1337 C. civ., în baza cărora au solicitat obligarea pârâților la plata valorii de circulație a imobilului, iar în subsidiar cererea s-a întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, în baza căruia au solicitat obligarea pârâților la plata prețului actualizat. În cel de-al doilea ciclu procesual, după casarea deciziei date în apel de către ICCJ în soluționarea recursului, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin care au fost reglementate expres condițiile în care p roprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, reclamanții au formulat precizări, în sensul că înțeleg să-și întemeieze cererea privind restituirea valorii de circulație al imobilului și pe dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ). Prin decizia civilă nr. 495/A din 23 septembrie 2010, instanța a admis apelurile formulate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare) și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București (pe capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat). Prin aceeași decizie, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, reținând-se ca temei de drept aplicabil angajării răspunderii pentru evicțiune a pârâtului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 așa cum este modificat prin Legea nr. 1/2009. Prin decizia civilă nr. 5884 din 08 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate împotriva acestei decizii de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român și a modificat decizia recurată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice doar la plata prețului actualizat al imobilului. Potrivit art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 ” Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.” Examinând cele două cereri se constată că au aceleași părți Ministerul Finanțelor Publice, pârât, și W.G.G.N., reclamantă (care a preluat această calitate în cadrul procesului anterior ca urmare a cesiunii de drepturi litigioase), același obiect, restituirea valorii de piață a imobilului situat în București, sectorul 1, aceeași cauză juridică, dedusă din pierderea imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 în favoarea fostului proprietar, justificată în drept de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ambele texte de lege reglementând aceeași situație de drept și anume condițiile în care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor. Nu se poate reține susținerea reclamantei potrivit căreia Legea nr. 1/2009 nu era în vigoare la momentul formulării acțiunii în despăgubiri de autorii reclamantei la data de 09 august 2007, astfel încât, față de soluția pronunțată de instanța supremă, rezultă că nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei, atâta timp cât și-a modificat acțiunea solicitând și aplicarea Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar din considerentele deciziei date în recurs reiese că au fost analizate prevederile art. 50 1 introduse prin Legea nr. 1/2009 instanța menționând de ce nu îi sunt aplicabile reclamantei. Simpla nemulțumire a reclamantei față de soluția dată de ICCJ prin decizia nr. 5884 din 08 iulie 2011 cererii formulată anterior nu o îndreptățește pe reclamantă să formuleze o acțiune având același obiect cauză și părți. În întâmpinarea la recurs reclamanta susține că ar fi neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat întrucât ar fi renunțat la primul capăt de cerere. Această apărare nu poate fi avută în vedere pentru considerentele reținute anterior, în cadrul analizării motivului de recurs formulat de către pârât prin care se susținea încălcarea principiului disponibilității. Dată fiind identitatea de părți, obiect, cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se constata existența în cauză, cu privire la primul capăt de cerere, putere de lucru judecat. Având în vedere constatarea temeiniciei acestui motiv de recurs care va avea drept consecință respingerea primului capăt de cerere, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul pretențiilor. În consecință în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte decizia atacată,în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ. va admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, va schimba în parte sentința atacată, va admite excepția puterii de lucru judecat și, în consecință, va respinge primul capăt al cererii de chemare în judecată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva aceleiași decizii.