ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4317/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4317/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele.

Prin cererea

înregistrată la data de 19 iulie 2011, pe rolul Tribunalului București –

Secția a IV a Civilă sub nr. 53891/3/2011, reclamanta W.G.G.N., a solicitat ca

prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, în temeiul art. 50

1

alin. (2

1

) din

Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat

privind imobilul situat în București și, în subsidiar, obligarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 1

Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de

600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru

pierderea dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale

cu valoarea de circulație a imobilului situat în București, str. Haga, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie

1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA, L.N. și

L.E.M. au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1, situat în

București, sectorul 1.

Prin acțiunea

formulată la data de 18 ianuarie 2005, numiții M.D.A.V.I. și M.D.M.S., moștenitorii

fostei proprietare a acestui imobil, au revendicat imobilul, arătând că titlul

statului nu este valabil, acesta fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr.

11385 din 10 noiembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București

în dosarul nr. 23267/2005 (în format nou 23648/299/2005), irevocabilă prin

respingerea apelului prin decizia civilă nr. 1018 din 09 iunie 2006, pronunțată

de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, și prin respingerea

recursului prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007, pronunțată de Curtea

de Apel București – Secția a IX a Civilă și pentru Cauze privind

Proprietatea Intelectuală, s-a admis acțiunea în revendicare.

Astfel, reclamanții L.N.

și L.E.M. au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a art. 3

din contractul din 29 octombrie 1996, și totodată să dispună angajarea

răspunderii pârâților Municipiul București, prin Primar General, Primăria

Municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român și Ministerul

Economiei și Finanțelor, cu consecința obligării acestora în principal la

plata valorii de circulație a imobilului sau în subsidiar a prețului

actualizat. Această cerere a format obiectul dosarului nr. 27618/3/2007 aflat

pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă.

În principal, temeiul

de drept al acestei cereri l-a constituit art. 1337 C. civ., în baza cărora a

solicitat obligarea pârâților la plata valorii de circulație a imobilului, iar

în subsidiar cererea s-a întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, în baza

cărora a solicitat obligarea pârâților la plata prețului actualizat.

Prin sentința civilă nr.

958 din 04 iunie 2008, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a

admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 151.127

euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, constatând explicit că

temeiul de drept aplicabil este art. 1337 și următoarele C. civ. Această

soluție a fost menținută de instanța de apel prin decizia civilă nr. 229/A din

09 aprilie 2009, prin respingerea apelurilor formulate de pârâți împotriva

acestei sentințe.

Prin decizia nr. 10158

din 16 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a dispus casarea deciziei civile nr. 229/A din 09 aprilie 2009 și s-a

trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

În cel de-al doilea

ciclu procesual, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin care s-a

instituit dreptul chiriașilor cumpărători de a obține valoarea de

circulație a imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, și față de

efectul devolutiv al apelului, reclamanta a formulat precizări, în sensul că

înțelege să-și întemeieze cererea privind restituirea valorii de

circulație al imobilului și pe dispozițiile legale ale art. 50

1

.

Prin decizia civilă nr.

495/A din 23 septembrie 2010, instanța a admis apelurile formulate și a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii excepțiilor lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (pe

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a art. 3 din

contractul de vânzare-cumpărare) și lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Municipiul București (pe capătul de cerere privind restituirea

prețului actualizat).

Prin aceeași

decizie, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la plata sumei de

151.127 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, reținând-se ca

ei de drept aplicabil angajării răspunderii pentru evicțiune a pârâtului, art. 50

din Legea nr. 10/2001 așa cum este modificat prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia civilă nr.

5884 din 08 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile formulate împotriva acestei decizii de Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului

Român și a modificat decizia recurată, în sensul admiterii în parte a

acțiunii și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice doar la

plata prețului actualizat al imobilului.

Prin contractul de

cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 12 aprilie 2008, L.N. și

L.M., în calitate de cedenți, au cesionat reclamantei, în calitate de

cesionară, toate drepturile litigioase privind creanța deținută de aceștia

împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și

împotriva Municipiului București prin Primarul General și SC H.N. SA,

pentru acest motiv constatându-se subrogația reclamantei în drepturile

reclamanților în cursul procesului.

Reclamanta a

solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice, în temeiul art. 50

1

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, la plata de sumei de 600.000 lei,

cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și

prețul actualizat privind imobilul situat în București, str. Haga,

sectorul 1.

Dispozițiile art. 50 alin.

(2

1

) din Legea nr. 10/2001, în forma introdusă prin Legea nr. 1/2009,

reglementează dreptul chiriașilor cumpărători, care au dobândit imobile în

baza unor contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar ulterior

desființate prin hotărâri irevocabile, la restituirea prețului de piață,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Legea nr. 1/2009 a

intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009, nefiind în vigoare la momentul

formulării acțiunii în despăgubiri de autorii reclamantei la data de 09 august

2007, astfel încât, față de soluția pronunțată de instanța supremă, rezultă

evident că nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei.

Dispozițiile legale

invocate stabilesc nașterea unui raport juridic în conținutul căruia intră

dreptul fostului chiriaș cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 de a i se

restitui prețul de piață al imobilului și obligația legală corelativă a

Ministerului Finanțelor Publice de a efectua plata respectivă.

Întrucât anterior,

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, i s-a recunoscut dreptul la

restituirea prețului actualizat al imobilului, iar prin noile modificări ale

Legii nr. 10/2001 s-a instituit expres dreptul chiriașilor cumpărători de

a dobândi valoarea de circulație al imobilelor, rezultă că au dreptul la

primirea diferenței între valoarea de circulație și prețul actualizat.

Interpretarea

contrară ar echivala cu încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, de

vreme ce s-ar crea o discriminare între chiriașii cumpărători, în funcție

de momentul introducerii cererii în despăgubiri (anterior sau ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 1/2001).

Totodată, toate

condițiile pentru primirea despăgubirilor sunt îndeplinite, fiind vorba despre

un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, desființat printr-o hotărâre irevocabilă.

Reclamanta a

solicitat a se constata neîndeplinirea de Statul Român a obligației de a

respecta drepturile omului, asumată prin art. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și să se dispună angajarea răspunderii acestuia, prin

obligarea la plata sumei reprezentând valoarea actuală de circulație a

imobilului (după deducerea prețului actualizat), care este singura modalitate

de satisfacere a cerințelor Convenției Europene a Drepturilor Omului privind

protecția proprietății.

Prezenta acțiune

constituie exercitarea dreptului la o cale efectivă de atac, garantat de art. 13

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și urmărește epuizarea

căilor interne de atac, înainte de sesizarea Curții Europene a Drepturilor

Omului, pentru apărarea dreptului de proprietate, consacrat și garantat de

art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, violat prin ingerința în

dreptul de proprietate, neurmată de acordarea unor despăgubiri corespunzătoare

valorii de circulație a bunului imobil.

La data de 23 martie

2012, reclamanta W.G.G.N., a formulat cerere precizatoare a cererii

introductive de instanță arătând, în contradictoriu cu pârâții Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, în

raport de considerentele deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în dosarul nr. 2727/2/2010, că înțelege să renunțe la primul

capăt de judecată, privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

în temeiul art. 50

1

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, la

plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența

dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul situat

în București, sectorul 1, solicitând a se lua act de această renunțare și

să se constate că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu mai are calitate

procesuală pasivă.

De asemenea, a

precizat al doilea capăt de judecată, privind obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de

despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea dreptului de

proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu valoarea de

circulație a imobilului situat în București, str. Haga, sectorul 1,

precizarea capătului de cerere privește inaplicabilitatea deciziei nr. 27

din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012 și argumentele invocate

în susținerea acestuia.

Pârâtul Statul Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerului

Finanțelor Publice, iar pe fond a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

945 din 27 aprilie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: a respins

acțiunea formulată de reclamanta W.G.G.N., față de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea reclamantei W.G.G.N., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost

formulată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantei suma de 151.127 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale

a României din ziua plății din care se va scădea suma de 27.523.592 lei/rol

(reactualizată până la data de 28 aprilie 2011 – data încasării sumei).

În motivarea

sentinței s-au reținut următoarele.

Din cuprinsul

hotărârilor judecătorești invocate de părți rezultă că soții Leanga

de la care reclamanta din cauză a dobândit prin cesiune dreptul la despăgubiri

au pierdut imobilul prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 23648/299/2005

definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX a Civilă într-o

acțiune în revendicare.

Ulterior foștii

chiriași care au pierdut bunul ca urmare a acțiunii în revendicare au

solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și

Ministerul Finanțelor Publice, constatarea nulității absolute a art. 3 din

contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat cu Primăria

Municipiului București prin SC H. SA și angajarea răspunderii pentru

evicțiune în sarcina pârâților cu restituirea sumei de 163.600 euro reprezentând

prețul de piață al imobilului iar în subsidiar prețul actualizat pe care l-au

plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 10158 din 16 decembrie 2009 s-au admis

recursurile formulate de Primăria Municipiului București și

Ministerul Finanțelor Publice și ulterior s-a casat hotărârea atacată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr.

495/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București s-a admis acțiunea

reclamantei din prezenta cauză și s-a dispus obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata sumei de 151.127 euro, în echivalent lei la data

plății, reprezentând prețul de piață al imobilului.

Ulterior și

această hotărâre a fost modificată prin decizia nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice și a obligat acest pârât la plata sumei de 27.523.592

lei/rol, reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29

octombrie 1996, preț ce se va actualiza în condițiile art. 50 pct. 3 H.G. nr. 250/1997.

Rezultă din

hotărârile depuse la dosar că foștii chiriași deveniți proprietari,

au pierdut bunul printr-o acțiune în revendicare prin comparare de titlu astfel

încât, în prezent sunt beneficiarii unui drept de creanță, constând în

contravaloarea de piață a imobilului, așa cum a decis în nenumărate

hotărâri pronunțate în diverse decizii de speță, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Aceste hotărâri au

venit în întâmpinarea legislației interne, respectiv a prevederilor art. 1084 C.

civ., în care se prevede că daunele interese ce sunt datorate creditorului,

cuprind atât pierderea suferită cât și beneficiul nerealizat.

În plus, în caz de

evicțiune totală, cum este cazul în speță, dacă lucrul vândut se află în epoca

evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să

plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în

timpul evicțiunii, astfel cum stipulează în mod expres art. 1344 C. civ. în

vigoare la momentul introducerii acțiunii.

Sub acest aspect, în

cauza Tudor Tudor contra României din 24 martie 2009, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că persoane în aceeași situație cu

reclamanta, au primit cel puțin prețul actualizat și posibil, ca

despăgubire, diferența până la valoarea de piață, precum și valoarea

îmbunătățirilor aduse imobilului, reținându-se că s-a constatat o încălcare a art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care reclamanților li se acordase, în compensație, numai prețul e

vânzare.

Cum instanțele

judecătorești sunt obligate să aplice, cu prioritate, prevederile

Convenției și jurisprudența CEDO, în raport de dreptul intern, urmează ca

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data

formulării cererii și aplicabilă raportului juridic dedus judecății să fie

interpretată, în funcție de aceasta.

Tribunalul a admis

acțiunea reclamantei și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata

valorii de piață a imobilului, așa cum a rezultat dintr-o expertiză

efectuată într-o altă cerere de chemare în judecată formulată în fața instanței

din care urmează să se scadă suma de 27.523.592 lei/rol reactualizată până la

data de 28 aprilie 2011, data încasării sumei de către reclamantă.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

tribunalul a constatat că în cauză, Statului Român nu îi incumbă nici o

obligație din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, Ministerul

Finanțelor Publice fiind nominalizat atât prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

cât și prin Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a

respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel W.G.G.N. și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr.

443 A

din 03 decembrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie s-au

respins apelurile formulate de

apelanta – reclamantă W.G.G.N., precum și de apelantul – pârât Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 945 din 27 aprilie 2012,

pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 53891/3/2011,

în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca nefondate.

În motivarea

hotărârii, Curtea de Apel a reținut următoarele.

Referitor la apelul

formulat de W.G.G.N.

Având în vedere

jurisprudența CEDO referitor la obligarea la 600.000 lei cu titlu de

despăgubiri (prejudiciul material) pentru dreptul de proprietate, se reține că

titlul chiriașului cumpărător al imobilului (în temeiul Legii nr. 112/1995)

nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, de respingere a acțiunii fostului proprietar și ca atare față

de Legea nr. 1/2009 se impune acordarea numai a prețului actualizat (nu și

prețul actualizat cu rata inflației), deci valoarea de circulație de pe

piață.

Cu privire la apelul

formulat de Ministerul Finanțelor Publice, în discuție, după cicluri procesuale

anterioare, a rămas numai plata sumei de 600.000 lei. Excepția autorității de

lucru judecat nu poate fi primită întrucât, apelanta W.G.G.N., prin precizarea

depusă la data de 23 martie 2012 a renunțat la capătul de cerere (având ca

temei art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

nu art. 50

1

din Legea nr. 10/2001).

Situația rezultă din

decizia civilă nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. 2727/52010).

Totodată nu a fost

încălcat nici principiul disponibilității, față de cererea precizatoare (la

fond) față de Ministerului Finanțelor Publice, rămânând spre judecare

numai pretențiile către Statul român. Prin raportare la CEDO și

jurisprudența CEDO, sunt aplicabile cu prioritate art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, obiectul cererii rămas de judecat fiind plata celor 600.000 lei.

Nici încălcarea principiului contradictorialității nu poate fi primită, față de

dispozițiile deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În același sens nici incidența eventuală a

principiului îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi reținută deoarece în

speță ne aflăm practic în fața unei măsuri reparatorii (eventual asimilată unui

drept de creanță) și în nici un caz la aplicarea legii generale, art. 998

– 999 C. civ. În consecință soluția sub acest aspect a primei instanței este

legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs

reclamanta W.G.G.N. și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

recursului reclamanta a arătat că problema ce a făcut obiectul apelului

formulat de reclamantă viza exclusiv soluția privind admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, toate argumentele referindu-se expres la nelegalitatea și

netemeinicia sentinței primei instanțe sub aspectul soluționării acestei

excepții.

Pe de o parte,

anunțând că urmează să soluționeze apelul reclamantei, instanța arată că

”față de Legea nr. 1/2009 se impune acordarea numai a prețului

actualizat (nu și prețul actualizat cu rata inflației), deci valoarea de

circulație de pe piață (.). Ca atare corect a reținut prima instanță numai

această valoare, iar argumentele sentinței apelate sunt temeinice și

legale ".

Pe de altă parte

însă, anunțând că urmează să soluționeze apelul Ministerului Finanțelor

Publice, instanța arată că ”față de cererea precizatoare (.) rămânând spre

judecare numai pretențiile către Statul Român”.

Față de aceste

argumente, rezultă evident că concluzia instanței în sensul că „apelul nu poate

fi primit" este nelegală, fiind pronunțată cu greșita interpretare și

aplicare a legii.

Reclamanta a arătat

că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cauză, acesta fiind titularul obligației de dezdăunare a reclamantei

pentru prejudiciul produs prin neluarea măsurilor eficiente de a-i asigura

dreptul la încasarea unei despăgubiri adecvate pentru prejudiciul suferit prin

privarea de proprietate. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice se justifică prin existența unei

identități perfecte între acesta și persoana obligată în raportul juridic

dedus judecății în compunerea căruia intră obligația Statului Român de a

respecta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la

respectarea dreptului de proprietate. În acest raport juridic intră corelativ

dreptul reclamantei de a fi despăgubită pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea

corespunzătoare a acestei obligații.

Față de aceste

aspecte, a arătat că își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 25 din

Decretul nr. 31/1954, în sensul că Statul Român este persoană juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi și obligații.

Instanța de apel a

aplicat greșit art. 1 CEDO, cu referire la art. 1 Protocolul nr. I CEDO și

art. 41 din Constituție, atunci când a apreciat că ar fi corect argumentul

primei instanțe în sensul că "Statului Român nu-i incumbă nicio obligație

din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății. Potrivit art. 1

CEDO, Statul Român, prin ratificarea Convenției Europene, s-a obligat "să

respecte drepturile omului", în sensul de a recunoaște "oricărei

persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile"

garantate de Convenție, între care "dreptul la respectarea bunurilor

sale", conform art. 1 P.I CEDO.

În executarea

obligației de a respecta dreptul de proprietate. Statul Român a înțeles să

adopte Legea nr. 10/2001, însă aceasta contravine Convenției Europene, Curtea

Europeană reținând explicit în numeroase hotărâri, culminând cu hotărârea

pronunțată în cauza pilot Măria Atanasiu și alții c. România,

ineficacitatea mecanismului restituirii în natură și prin echivalent.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele.

I. Hotărârea recurată

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Decizia atacata nu cuprinde

nicio motivare care a format convingerea instanței în sensul respingerii

apelului formulat de pârâtă, motivarea fiind ambigua, lapidara și contradictorie.

În considerentele

sentinței civile atacate instanța s-a limitat la a retine ca " instanța de

fond nu a încălcat principiul disponibilității fata de cererea precizatoare a

Ministerului Finanțelor Publice rămânând spre judecare numai pretențiile către

Statul Roman [. .]".

Or, nemotivarea

constituie un motiv de modificare a hotărârii atunci când nu se arata motivele

pe care se sprijină decizia judecătorului.

instanța a respins excepția autorității de lucru judecat a capătului 1 de

cerere în raport de decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010.

Potrivit art. 163 C.

proc. civ." nimeni nu poate fi chemat în judecata pentru aceeași

cauza, același obiect și aceeași parte înaintea mai multor

instanțe ".

Astfel, prin acțiunea

formulata în dosarul nr. 27618/3/2007 reclamanta W.G.G.N. a solicitat obligarea

paraților Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria

Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice la plata în principal

a sumei de 163.600 euro reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu,

iar în subsidiar, obligarea paraților la plata prețului actualizat în cuantum

de 2752 lei, ca urmare a angajării răspunderii pentru evicțiune.

Prin decizia civila nr.

495A din 23 septembrie 2010 Curtea de Apel București Secția a III-a

Civila, după casare, a admis apelurile formulate, a dispus obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând prețul de piața al

imobilului reținând cu putere de lucru judecat ca temei de drept al acțiunii art.

50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs iar prin decizia

civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010 a admis recursul, a modificat în parte

decizia recurată și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei

de 27.523.592 rol reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare

cumpărare din 29 octombrie 1996 preț ce urmează a se actualiza.

Având în vedere ca în

prezenta cauza primul capăt de cerere a fost deja soluționat în mod irevocabil

prin decizia civila mai sus menționata, apreciază ca în cauza este îndeplinită

tripla identitate de părți, obiect și cauza, intre prezenta acțiune

si cea anterioara.

Este îndeplinită

condiția identității de părți între cele doua litigii întrucât reclamanta și

paratul din prezentul dosar sunt identici cu reclamanta și paratul din

dosarul mai sus menționat și deci le sunt opozabile hotărârile judecătorești

la care au fost parte, existând totodată identitate de obiect și cauza.

Având în vedere cele

arătate solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacata în

sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat și respingerii

acțiunii în consecința.

instanța de apel a apreciat ca instanța de fond nu a încălcat principiul

disponibilității, reglementat de art. 129 C. proc. civ.

Dreptul părților

de a determina limitele procesului este în principiu neîngrădit. Instanța nu

poate introduce din oficiu o alta persoana în proces și este obligată sa

se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut ( art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.), neputând sa se pronunțe asupra unor lucruri care nu s-au cerut, sa dea

mai mult decât s-a cerut ori sa nu se pronunțe asupra unui lucru cerut (art. 322

pct. 2 C. proc. civ.).

Prin urmare,

judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții

interesate și numai în limitele sesizării, principiul disponibilității

cuprinzând în conținutul prerogativa dreptului reclamantului de a determina

limitele acțiunii.

Prin cererea depusa la

termenul din 23 martie 2012 reclamanta a precizat ca în raport de

considerentele deciziei civile nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010, înțelege sa

renunțe la primul capăt de cerere privind obligarea paratului Ministerul

Finanțelor Publice în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 la

plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența

dintre valoarea de circulație și prețul actualizat privind imobilul

situate în București, sector 1 solicitând a se lua act de aceasta

renunțare și sa se constate ca paratul Ministerul Finanțelor Publice nu

are calitate procesuala pasiva.

Astfel, reclamanta a

stabilit în mod clar, fără echivoc, limitele judecării cauzei atât sub aspectul

părților cat și sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecata.

Or, va instanța de

fond prin pronunțarea sentinței civile nr. 945 din 27 aprilie 2012 și admiterea

acțiunii astfel cum inițial a fost formulata, a încălcat acest principiu, ignorând

cererea precizatoare formulată de către reclamanta W.G.G.N., la primul termen

de judecata - 23 martie 2013, cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

instanței este nelegala și netemeinica întrucât instanța, în mod greșit,

a menținut în sarcina instituției plata sumei de suma de 151.127 euro, în echivalent

în lei la cursul BNR din ziua plații din care se va scădea suma de 27.523.592

rol ( reactualizata la data de 28 aprilie 2011 - data încasării sumei)

reprezentând despăgubiri cu privire la imobilul situat în București.

a dispus obligarea pârâtei la plata valorii de piața astfel cum a rezultat

dintr-un raport de expertiza efectuat în anul 2008, raport de expertiza

efectuat intr-o alta cerere de chemare în judecata, raport de expertiza a cărui

admisibilitate ca proba în acest dosar nu a fost pusa în discuția pârtilor. În speța

a fost încălcat principiul contradictorialității, instanța de fond

omologând un raport de expertiza efectuat intr-o alta cauza.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul formulat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

și nefondat

recursul declarat de către reclamantă pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce

privește recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte a constatat

că prin al doilea capăt al cererii de chemare în judecată reclamanta a

solicitat obligarea Statului Român

, în temeiul art. 1 Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la plata sumei de 600.000 lei, cu

titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material pentru pierderea

dreptului de proprietate, neurmată de primirea unei despăgubiri egale cu

valoarea de circulație a imobilului situat în București.

Stabilirea

calității procesuale pasive presupune stabilirea unei identități

între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în

raportul juridic dedus judecății.

Art. 1 Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate reprezenta în sine

temeiul juridic pentru susținerea cererii de acordare de despăgubiri,

temeiul de drept al unei astfel de cereri trebuind să fie determinat prin

raportare la legislația fiecărei țări. Doar prin raportare la un text

de lege sau altul din legislația acelei țări se poate susține că

prin interpretarea acestuia într-un anumit sens se ajunge la încălcarea unui

drept fundamental al omului, în speță, dreptul la respectarea bunurilor,

reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În cazul de

față, modalitatea de despăgubire a p

roprietarilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești irevocabile este prevăzută de art. 50 și

50

1

din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, fiind

stabilită o valoare distinctă a despăgubirilor în funcție de faptul dacă a

fost încheiat contractul cu eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995.

În cadrul acelui

proces reclamanta putea să invoce încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

CEDO prin aplicarea în cazul său a uneia sau alteia din variantele reglementate

de art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001.

De altfel, reclamanta

chiar acest lucru îl și susține în cadrul motivării capătului al

doilea de cerere, și anume că prin modul de interpretare și aplicare

a art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 i s-a acordat o

despăgubire mai mică decât valoarea de circulație a imobilului, fapt care

ar fi contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Aceste texte de lege

reglementează la art. 50 alin. (3) și instituția responsabilă cu

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) și

anume Ministerul Economiei și Finanțelor.

Cauza CEDO Maria

Atanasiu împotriva României nu este relevantă în ceea ce privește

situația reclamantei care invocă un drept la despăgubiri rezultat în urma

pierderii imobilului ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare a

fostului proprietar al cărui imobil a fost naționalizat de către stat, în

timp ce petenții din cauza menționată anterior sunt tocmai

foștii proprietari ai unor imobile naționalizate. De altfel, în acea

cauză, CEDO face trimitere la legislația română pentru a determina modul

de calcul al despăgubirii datorate petenților, fiind relevante sub

aspectul viziunii CEDO asupra proporționalității despăgubirii în

special paragrafele 174-176 din hotărâre, care contrazic ideea susținută

de către recurenta reclamantă în sensul că în toate cazurile pierderea

proprietății ar trebui compensată cu acordarea valorii de circulație

a imobilului.

În

speță nu s-a pus problema dacă în cadrul prezentului litigiu statul este

persoană juridică sau nu, astfel că sunt nerelevante prevederile art.

25 din Decretul nr. 31/1954,

invocate de către reclamantă în recurs.

În consecință,

nefiind Statul român

cel

obligat în raportul juridic dedus judecății este legală admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea

pentru acest motiv a capătului al doilea de cerere.

În ceea ce

privește recursul declarat de către pârât, Înalta Curte a constatat

nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7

C. proc. civ.

Prin acest motiv se

critică decizia atacată sub aspectul analizării motivului de apel prin care se

susținea încălcarea principiului disponibilității. Acest motiv a fost

analizat de către instanța de apel în mod succint, așa cum de altfel

reiese chiar din formularea acestui motiv de recurs.

Faptul că instanța

de apel a interpretat soluția primei instanțe contrar celor pretinse

de către recurentul pârât reprezintă o critică încadrabilă în cazul de recurs

reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce va fi analizat în

continuare.

Nu se poate

reține existența nulității parțiale a recursului invocată

de către reclamantă raportat la motivele întemeiate pe punctul 9 al art. 304 C.

proc. civ.

Prin aceste motive se

invocă interpretarea greșită a unor dispoziții legale în legătură cu

motivele de apel considerate nefondate de către instanța de apel astfel că

nu se poate reține susținerea reclamantei în sensul că recursul

pârâtei nu ar conține critici la adresa deciziei atacate.

Faptul că o parte din

motivele de recurs ar reprezenta reiterarea motivelor de apel nu poate duce

prin sine la constatarea nulității acestor motive atâta timp cât

instanța de apel a menținut soluția primei instanțe și

nu a adus argumente substanțial diferite față de cele ale primei

instanțe raportat la apărările formulate de către pârâtă.

Mai mult,

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă

încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Este nefondat motivul

de recurs formulat de către recurentul MFP prin care se susține că în mod

greșit instanța de apel ar fi reținut că prima instanță nu

ar fi încălcat principiul disponibilității când, pe de o parte, nu a

ținut cont de renunțarea reclamantei, formulată la termenul de la

data de 23 martie 2012, la capătul de cerere privind obligarea MFP,

în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat

privind imobilul situate în București, iar, pe de altă parte, că nu ar fi ținut

cont de cererea precizatoare formulată de către reclamanta W.G.G.N., la primul

termen de judecata - 23 martie 2012, cu respectarea dispozițiilor art. 132 C.

proc. civ.

În apelul declarat

împotriva sentinței reclamanta nu a criticat hotărârea pentru motivul că

nu ar fi ținut cont de renunțarea la judecata primului capăt de

cerere sau la o cerere precizatoare având același scop și că prima

instanță de fond ar fi soluționat acest capăt de cerere pe fond.

Dimpotrivă în cadrul apelului său reclamanta a precizat expres că atacă

hotărârea primei instanțe doar sub aspectul soluționării

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român care a

fost chemat în judecată ca pârât în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere.

În întâmpinarea la

apelul MFP, care a susținut critica de față și în apel,

reclamanta a arătat că de fapt prima instanță ar fi respectat limitele

judecății întrucât în partea de acțiune admisă, deși în

contradictoriu cu MFP, ar fi reținut temeiul de drept invocat în

susținerea celui de-al doilea capăt de cerere, adică art. 1 Protocolul 1

la CEDO.

Prin cererea

menționată anterior, intitulată cerere precizatoare a cererii

introductive, formulată în fața primei instanțe la data de 23 martie 2012,

la punctul A, se arată că se renunță la primul capăt de judecată privind

obligarea pârâtului MFP, în temeiul art. 50

1

alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001 la plata sumei de

600.000 lei, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat

privind imobilul situat în București, sectorul 1 și se solicită să se

ia act de această renunțare și să se constate în consecință că

MFP nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză.

Această cerere este

semnată de către avocat.

În fața primei

instanțe nu s-a luat act de renunțarea la judecata primului capăt de

cerere, care a fost soluționat pe fond.

Având în

vedere prevederile

art. 69 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia ”recunoașterile privitoare

la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție

nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale” și că la dosar,

nici în primă instanță, nici în căile de atac, nu se regăsește vreo

astfel de procură specială dată avocatului de către reclamantă pentru a

renunța la judecarea primului capăt de cerere, Înalta Curte a întrebat

avocatul părții despre utilitatea acordării unui termen pentru ca

reclamanta să se prezinte și să declare dacă înțelege să renunțe la

capătul de cerere menționat.

Reprezentantul

părții a confirmat faptul că nu a avut mandat special pentru a

renunța la judecata primului capăt de cerere, dar a arătat de asemenea că nu

consideră util a se acorda termen pentru ca recurenta-reclamantă să se prezinte

personal în vederea clarificării cererii de renunțare la primul capăt de

cerere.

În aceste

condiții nu se pune problema existenței unei cereri de renunțare

la judecată valabile, de care instanța de judecată să fie ținută să

ia act, astfel că nu poate fi reținută încălcarea principiului

disponibilității de către prima instanță prin judecarea pe fond a

primului capăt de cerere.

Referirea

recurentului pârât la încălcarea art. 132 C. proc. civ. raportat la

aceeași cerere este neîntemeiată având în vedere că renunțarea la

judecată reprezintă o instituție distinctă de modificarea cererii, având o

reglementare specială în codul de procedură civilă, art. 246 C. proc. civ.

Faptul că reclamanta, prin reprezentant, a înțeles ca prin aceeași

cerere, intitulată ”cerere precizatoare a cererii introductive”, să

renunțe la judecarea primului capăt de cerere și să își și

modifice al doilea capăt de cerere nu înseamnă că temeiul de drept al

renunțării a devenit art. 132 C. proc. civ., dispozițiile speciale fiind

derogatorii de la dreptul comun și de strictă interpretare și

aplicare.

Este fondat motivul

de recurs prin care se susține că în mod greșit instanțele de

fond nu au reținut puterea de lucru judecat față de primul capăt de

cerere în raport de decizia civila nr. 5884 din 08 iulie 2011 pronunțata de

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2727/2/2010.

Prin primul capăt de

cerere al acțiunii care face obiectul prezentului dosar reclamanta a

solicitat

în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 50

1

alin. (2) (în cerere este menționat greșit alin. (2

1

),

inexistent în cadrul art. 50

1

) din Legea nr. 10/2001 să se dispună

obligarea pârâtului la plata de sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat

privind imobilul situat în București.

În motivarea acestei

cereri s-a arătat că au cumpărat un imobil naționalizat în temeiul Legii nr.

112/1995 pe care au fost obligați să îl restituie fostului proprietar în

urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de către acesta.

Potrivit art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 așa cum a fot modificată prin Legea nr.

1/2009,

”(1)

Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

(2)

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin

expertiză.”

Prin cererea ce a

făcut obiectul

dosarului

nr. 2727/2/2010

reclamanții

L.N. și L.E.M., de la care reclamanta de față a cumpărat dreptul

litigios, au solicitat instanței să dispună angajarea răspunderii pârâților

Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București,

SC H.N. SA, Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu

consecința obligării acestora în principal la plata valorii de circulație a

imobilului sau în subsidiar a prețului actualizat.

În principal, temeiul

de drept al acestei cereri l-a constituit art. 1337 C. civ., în baza cărora au

solicitat obligarea pârâților la plata valorii de circulație a imobilului, iar

în subsidiar cererea s-a întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, în baza

căruia au solicitat obligarea pârâților la plata prețului actualizat.

În cel de-al doilea

ciclu procesual, după casarea deciziei date în apel de către ICCJ în

soluționarea recursului, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009,

prin care au fost reglementate expres condițiile în care p

roprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor,

reclamanții au formulat precizări, în sensul că înțeleg să-și

întemeieze cererea privind restituirea valorii de circulație al imobilului și

pe dispozițiile art. 50 alin. (2

1

).

Prin decizia civilă nr.

495/A din 23 septembrie 2010, instanța a admis apelurile formulate și a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii excepțiilor lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice (pe

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a art. 3 din

contractul de vânzare-cumpărare) și lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Municipiul București (pe capătul de cerere privind restituirea

prețului actualizat). Prin aceeași decizie, s-a dispus obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor la plata sumei de 151.127 euro, reprezentând valoarea de

circulație a imobilului, reținând-se ca temei de drept aplicabil angajării

răspunderii pentru evicțiune a pârâtului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 așa

cum este modificat prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia civilă nr.

5884 din 08 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile formulate împotriva acestei decizii de Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului

Român și a modificat decizia recurată, în sensul admiterii în parte a

acțiunii și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice doar la

plata prețului actualizat al imobilului.

Potrivit art.

50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009 ”

Cererile

sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

sunt scutite de taxele de timbru.”

Examinând

cele două cereri se constată că au aceleași părți Ministerul

Finanțelor Publice, pârât, și W.G.G.N., reclamantă (care a preluat

această calitate în cadrul procesului anterior ca urmare a cesiunii de drepturi

litigioase), același obiect, restituirea valorii de piață a

imobilului situat în București, sectorul 1, aceeași cauză juridică,

dedusă din pierderea imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 în

favoarea fostului proprietar, justificată în drept de prevederile art. 50 alin.

(2

1

) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, ambele texte

de lege reglementând aceeași situație de drept și anume

condițiile în care

proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor.

Nu se

poate reține susținerea reclamantei potrivit căreia

Legea nr. 1/2009 nu

era în vigoare la momentul formulării acțiunii în despăgubiri de autorii

reclamantei la data de 09 august 2007, astfel încât, față de soluția pronunțată

de instanța supremă, rezultă că nu au fost avute în vedere la soluționarea

cauzei, atâta timp cât și-a modificat acțiunea solicitând și

aplicarea Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

iar din considerentele deciziei date în recurs reiese că au fost analizate

prevederile art. 50

1

introduse prin Legea nr. 1/2009 instanța

menționând de ce nu îi sunt aplicabile reclamantei.

Simpla

nemulțumire a reclamantei față de soluția dată de ICCJ prin

decizia nr. 5884 din 08 iulie 2011 cererii formulată anterior nu o

îndreptățește pe reclamantă să formuleze o acțiune având

același obiect cauză și părți.

În întâmpinarea la

recurs reclamanta susține că ar fi neîntemeiată excepția

autorității de lucru judecat întrucât ar fi renunțat la primul capăt

de cerere. Această apărare nu poate fi avută în vedere pentru considerentele

reținute anterior, în cadrul analizării motivului de recurs formulat de

către pârât prin care se susținea încălcarea principiului

disponibilității.

Dată

fiind identitatea de părți, obiect, cauză, sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se constata existența în cauză, cu

privire la primul capăt de cerere, putere de lucru judecat.

Având în vedere

constatarea temeiniciei acestui motiv de recurs care va avea drept

consecință respingerea primului capăt de cerere, nu se mai impune

analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul pretențiilor.

În consecință în

temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, va modifica în parte decizia atacată,în temeiul art. 296 raportat la art.

295 C. proc. civ. va admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, va schimba în parte sentința atacată, va admite excepția puterii de

lucru judecat și, în consecință, va respinge primul capăt al cererii de

chemare în judecată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N.

împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 443 A

din 03 decembrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia atacată.

Admite apelul

formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 945

din 27 aprilie 2012 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte

sentința atacată.

Admite excepția puterii

de lucru judecat și, în consecință, respinge primul capăt al cererii de

chemare în judecată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2013.