ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 5 iunie 2009 sub nr. 24245/3/2009,

reclamanta C.M.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu

cu pârâții Statul Român prin M.F.P., M.E.F., A.G. și A.N., să se dispună

obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata de despăgubiri

reprezentând valoarea de piață a apartamentului, situat în, sector 1,

București, conform standardelor internaționale de evaluare, stabilită

provizoriu de reclamantă la suma de 600.000 euro; obligarea pârâtului M.E.F. la

plata acestor despăgubiri, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma de 300.000 euro (stabilită

provizoriu); obligarea pârâților A.G. și A.N. la despăgubiri către reclamantă

constând în valoarea îmbunătățirilor făcute la apartamentul menționat,

actualizate la zi, estimate la suma de 30.000 euro; acordarea dreptului de

retenție asupra apartamentului, în contradictoriu cu pârâții A.G. și A.N., până

la plata integrală a despăgubirilor datorate de aceștia, cu cheltuieli de

judecată.

În motivare,

reclamanta a arătat că a dobândit bunul prin moștenire de la autorul său, în

baza certificatului de moștenitor din 2004 iar acesta, la rândul său, l-a

dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, în baza

Legii nr. 112/1995, și că a pierdut proprietatea și posesia asupra

apartamentului, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Referitor la

despăgubirile solicitate de la pârâții persoane fizice, reclamanta a arătat că

a efectuat o serie de îmbunătățiri la apartament, sporind valoarea acestuia.

S-a formulat în cauză

cerere reconvențională prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului.

Pe parcursul

procesului a decedat pârâtul A.N., fiind introdusă în cauză moștenitoarea

acestuia.

După ce reclamanta a renunțat

la judecata capetelor de cerere nr. 2 și 3 din cerere, cât și la judecata în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice iar aceștia au renunțat la judecata

cererii reconvenționale, tribunalul a rămas învestit cu soluționarea acțiunii

privind prețul de piață al apartamentului, solicitat în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.E.F., în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința nr. 881 din 24 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a luat act de faptul că reclamanta renunță la judecarea capetelor 2 și

3 din acțiunea precizată, a luat act că pârâții renunță la judecata cererii

reconvenționale și a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 a

Tribunalului București rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat

de reclamanta din cauza de față, C.M.A. a fost obligată să lase reclamanților

(pârâții din prezenta cauză - Atanasiu), în deplină proprietate și liniștită

posesie, apartamentul în litigiu, dobândit de către autorul său în baza Legii nr.

112/1995, reținându-se reaua credință a acestuia la momentul încheierii

contractului de vânzare cumpărare.

S-a constatat că potrivit

Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 1/2009, prețul de piață pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii

nr. 112/1995 restituit foștilor proprietari ori moștenitorilor acestora, poate

fi acordat numai în situația încheierii acelor contracte cu respectarea legii

și în condiții de bună credință, ceea ce nu este și cazul autorului

reclamantei, pierderea proprietății și respectiv a posesiei cu privire la

imobil, fiind rezultatul relei credințe la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, așa cum rezultă din Decizia irevocabilă a Curții de Apel București nr.

803/2009.

Ca atare, reclamanta

ar fi fost cel mult îndreptățită a beneficia în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 de prețul reactualizat plătit de autorul său.

Având în vedere

acestea, tribunalul a respins pretențiile reclamantei privind restituirea

prețului de piață, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamanta, arătând că autorul său, F.I., a dobândit

apartamentul sus menționat, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

neexistând nicio probă în sens contrar, contractul de vânzare cumpărare fiind

lipsit de efecte doar ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată

de foștii proprietari ai imobilului.

Invocarea relei-credințe

în acțiunea în revendicare excede acestei acțiuni, întrucât revendicarea se

întemeiază strict pe compararea de titluri, iar reținerea relei-credințe în

temeiul deciziei Tribunalului București sus menționată nu beneficiază de putere

de lucru judecat și nu impietează asupra dreptului cumpărătorului evins de a

obține despăgubiri pentru bunul astfel pierdut, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia

nr. 61/A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei, a schimbat

în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., la plata în favoarea reclamantei a sumei de 313.000 euro, în

echivalent în lei la data plății constând în prețul de piață pentru

apartamentul, situat în București, sector 1 București; a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că din probele administrate a rezultat că

foștii proprietari A.G. și A.N. au formulat acțiunea în revendicare la data de

09 octombrie 2006, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și

cumpărătorul-chiriaș F.I., solicitându-se constatarea nulității absolute a

titlului statului, respectiv a preluării apartamentului de către stat și

obligarea pârâtului F.I. (cumpărătorul cu contractul de vânzare-cumpărare din 20

decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995) la restituirea imobilului,

în deplină proprietate și posesie, sus numiților. În respectiva acțiune în

revendicare nu a existat un capăt de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașul F.I.,

în fapt existând doar un petit privind constatarea nulității titlului de

preluare la stat al apartamentului nr. 3 în litigiu, analizat în cadrul

acțiunii în revendicare.

Prin Decizia nr. 1512/A

din 05 decembrie 2007 Tribunalul București a admis apelul formulat de

reclamanții A.G. și A.N. împotriva sentinței nr. 5237 din 03 aprilie 2007 a

Judecătoriei sector 1 sus menționată, a admis cererea de chemare în judecată

modificată, pârâta C.M.A. (moștenitoarea cumpărătorului chiriaș F.I. decedat),

fiind obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul

în discuție.

În considerentele

acestei decizii tribunalul a reținut că revendicarea comportă analiza implicită

a titlului statului de preluare care este unul abuziv. Cum statul-vânzător nu a

fost veritabilul proprietar care să transmită valabil dreptul de proprietate

către chiriașul-cumpărător, s-a dat preferabilitate vechiului titlu al

titularilor acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător,

respectiv cu moștenitoarea acestuia. S-a apreciat că buna-credință nu are

relevanță în compararea de titluri prin revendicarea dedusă judecății, întrucât

dacă s-ar analiza nevalabilitatea titlului cumpărătorului, s-ar admite

revendicarea pentru faptul existenței doar a unuia dintre cele două titluri de

proprietate, celălalt fiind inexistent, ori compararea presupune existența a

două titluri aflate în confruntare, dându-se prioritate celui mai bine

caracterizat, cel al foștilor proprietari.

Efectele juridice ale

Deciziei nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pentru cauza pendinte constau în

evicțiunea suferită prin admiterea acțiunii în revendicare de către chiriașul-cumpărător,

respectiv de moștenitoarea acestuia, reclamanta C.M.A..

Evicțiunea potrivit

dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.) ar fi deschis calea obținerii de

despăgubiri cel puțin echivalentul bunului de care a fost evins, în favoarea

chiriașului-cumpărător.

Prin introducerea art.

50

1

în Legea nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 1/2009

s-a prevăzut, pentru o astfel de situație de „desființare” printr-o hotărâre

judecătorească pronunțată într-o acțiune în revendicare, a contractului de

vânzare-cumpărare în înțelesul de caducitate, lipsire de eficiență a

contractului, iar nu de anulare ori de constatare a nulității absolute, dreptul

celui evins, chiriașul-cumpărător, la despăgubiri constând în prețul de piață

al bunului astfel pierdut.

Decizia nr. 1512/A

din 05 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, în Dosarul nr. 6336/2/2008. În motivarea deciziei, pronunțată în

majoritate, s-a analizat în plus și aspectul relei-credințe a chiriașului-cumpărător

F.I., care a cumpărat în condițiile în care deja se exercitaseră acțiuni în

revendicare în instanță și se cunoștea că bunul nu aparținea veritabilului

proprietar - Statul vânzător, fiind de rea-credință la cumpărare.

În soluționarea

prezentului apel, instanța a apreciat că aceste considerente nu exclud de la

aplicare textul care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât ele nu

sunt susținute de o dispoziție privind constatarea nulității contractului de

vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece prin Decizia nr. 803/2009

doar s-a respins recursul pârâtei-moștenitoare a chiriașului-cumpărător. În

plus, acestea răspund unui petit inexistent privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare, dincolo de faptul că o astfel de

cerere ar fi fost prescrisă, avându-se în vedere termenul special de

prescripție prevăzut pentru atacarea contractelor de vânzare cumpărare

încheiate inclusiv în baza Legii nr. 112/1995 prin art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, de un an, prorogat apoi cu încă 6 luni prin O.U.G. nr. 109 și

145/2001.

S-a reținut că aceste

considerente nu au putere de lucru judecat asupra unui lucru ce nu a fost cerut

de către titularii acțiunii în revendicare, și că nu poate conduce la constatarea,

în propriul recurs respins, că F.I., autorul reclamantei, chiriașul-cumpărător,

ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, pe care instanța de apel a

constatat că, dimpotrivă, le-a respectat la data încheierii contractului de

vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, bunul fiind pierdut doar în

confruntarea dintre titlul vechi de proprietate și contractul de vânzare -

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 care a rămas lipsit astfel de

eficiență juridică, deși nu a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre

judecătorească.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P. și M.F.P. reprezentat de

D.G.F.P.B.

Prin Decizia nr. 2662

din 9 octombrie 2014 Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul, a

casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, reținând în considerente că

hotărârea nu a fost motivată în ceea ce privește întinderea obligației ce îi

revine pârâtului Statul Român prin M.F.P. și nu s-a stabilit situația de fapt

pe acest aspect.

Instanța de recurs a

reținut că nu fac obiect al controlului judiciar, nefiind recurate, cele

statuate de instanța de apel referitoare la împrejurarea că reaua credință a

cumpărătorului, autorul reclamantei, nu exclude aplicarea textului care dă

dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât nu este susținută de o dispoziție

privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. S-a apreciat

că problemele de drept dezlegate de instanța de apel, câtă vreme nu au fost

contestate pe calea recursului de către niciuna din părți, au intrat în puterea

lucrului judecat și nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Nu au fost reținute

nici criticile formulate de recurenții pârâți potrivit cărora încheierea

contractului de vânzare cumpărare de către autorul reclamantei s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât s-a apreciat că dreptul

pârâților de a invoca nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce

constituie titlul reclamantei, chiar pe excepție, este prescris.

S-a mai reținut că

titlul reclamantei, deși neanulat, nu își mai produce consecințele juridice,

ceea ce face ca în speță să devină incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la

restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform

standardelor internațională de evaluare, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Statul Român prin M.F.P.

S-au reținut a fi

întemeiate criticile formulate de recurenții pârâți privind stabilirea greșită

a întinderii obligației ce îi revine pârâtului Statul Român prin M.F.P., de

restituire a prețului de piață al imobilului în litigiu. S-a apreciat în acest

sens că decizia pronunțată nu cuprinde argumentele de fapt și de drept în baza

cărora instanța de apel a stabilit că prețul de piață al imobilului în litigiu

este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului apelului pe

acest aspect, astfel că nu se poate efectua controlul judiciar asupra deciziei

recurate în acest sens. Ca urmare, aspectul referitor la valoarea reținută în

raportul de expertiză, nu poate fi cercetat pe fond înainte de clarificarea situației

de fapt dedusă judecății.

Prin Decizia nr. 52/A

din 9 februarie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că prin Decizia nr. 1512 din

05 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

(menținută prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 a Curții de Apel București)

reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în

acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului.

În considerentele

deciziei nr. 803/2009, instanța a reținut că la data încheierii de către

autorul pârâtei F.I., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, se afla în curs de desfășurare

litigiul inițiat de reclamantul A.N., în contradictoriu cu M.F.P. și Municipiul

București, acesta solicitând să se constate că imobilul situat în București,

sector 1, a aparținut părinților săi, să se constate inaplicabilitatea

Decretului nr. 92/1950 față de aceștia și inexistența unui titlu legal al

statului asupra imobilului.

Cunoscând sau cel

puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul statului, de la

care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde

moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un

dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce din

punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de bună-credință.

Simplul fapt al

contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit

chiar principiilor de drept comun, un suficient dubiu pentru a dovedi

reaua-credință. Există rea-credință nu numai atunci când părțile cunosc

împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această

posibilitate.

Față de aceste

considerente, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

întinderea obligației statului de plată a prețului de piață al imobilului,

instanța de apel a constatat că, prin raportul de expertiză de la 01 februarie 2011,

experții au stabilit valoarea de 313.200 euro numai pe baza unor oferte de

vânzare-cumpărare, fără a indica însă și acte de comparație ori ofertele pe

care această expertiză s-a bazat.

Nici prin răspunsul

la obiecțiuni nu s-a indicat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului

și nici cum s-a ajuns la aplicarea unor majorări de 100% către limita

inferioară a intervalului recomandat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reclamanta C.M.A., formulând următoarele critici:

Hotărârea instanței

de apel încalcă dispozițiile art. 298, 312 alin. (4), art. 315 alin. (3), art. 296,

298, art. 114

1

alin. (2), art. 136 C. proc. civ., având în vedere că

pârâta nu a formulat întâmpinare, cereri sau mijloace de apărare nici la fond

nici în apel, iar susținerile făcute direct în recurs nu pot fi analizate față

de dispozițiile legale arătate și art. 1196 C. civ.

Instanța de apel s-a

pronunțat pe aspecte ce au intrat în puterea lucrului judecat și nu a ținut

seama că instanța supremă a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare numai

pentru stabilirea întinderii obligației statului de plată a prețului de piață

stabilit în condițiile Legii nr. 10/2001 determinat conform standardelor

internaționale de evaluare.

Deși instanța de

casare reține buna credință a reclamantei și dreptul acesteia de a primi

despăgubiri, în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor conținute în această

decizie, instanța de apel reia aceleași probleme, ignorând, practic,

îndrumările deciziei de casare.

Instanța de apel a

nesocotit decizia de casare și pentru faptul că nu a ținut seama de toate

mijloacele de apărare invocate de către părți și de toate probele administrate,

încălcând astfel principiul legalității, egalității în fața legii și

disponibilității.

Dacă instanța aprecia

că se impun probatorii suplimentare trebuia să pună în discuția părților

această chestiune și dacă avea nelămuriri asupra raportului de expertiză

trebuia să ordone expertului să dea lămuriri suplimentare.

Deși reclamanta a

invocat la data judecării apelului nedepunerea întâmpinării atât la fond cât și

în apel, lipsa unei cereri de probatorii, instanța de apel trebuia să rejudece

apelul ținând cont de aceste împrejurări.

Recurenta-reclamantă

arată că hotărârea dată în rejudecarea apelului nu este motivată corespunzător.

În cauză nu s-a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților.

Încălcând

dispozițiile procedurale ale judecății apelului și decizia de casare a

instanței supreme, instanța de apel reține, fără a fi investită cu o asemenea

cerere, că valoarea apartamentului s-a stabilit numai pe bază de oferte, fără a

se indica și actele de comparație pe care această expertiză s-a bazat, reținând

că nici răspunsul la obiecțiunile reclamantei nu s-a făcut corespunzător,

respectiv, nu s-a realizat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului și

aplicarea de majorări. În acest mod instanța de apel a nesocotit concluziile

raportului de expertiză tehnică de evaluare deși atât în cuprinsul acestuia cât

și în răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamantă, expertul a argumentat

științific valoarea de piață stabilită la 313.000 euro, expunând rațiunile unui

preț în cadrul unei piețe imobiliare în care tranzacțiile nu mai erau în anul

2011 când s-a întocmit expertiza, în număr atât de mare, din cauza crizei

economice.

Analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, critica

recurentei vizează nerespectarea de către instanța de trimitere a limitelor în

care instanța de control judiciar a dispus casarea și rejudecarea cauzei.

În acest sens se

reproșează instanței de rejudecare faptul că a reluat analiza unor împrejurări

intrate în puterea lucrului judecat, nu a motivat corespunzător soluția și a

nesocotit, în condițiile în care pârâții nu s-au apărat în condiții procedurale

și nu au combătut probatoriul administrat, concluziile raportului de expertiză

care a stabilit prețul de piață al imobilului.

Criticile recurentei

sunt fondate.

Astfel, prin Decizia

nr. 2662 din 9 octombrie 2014 Înalta Curte a reținut, într-un mod neechivoc și cu

valoare obligatorie, că a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate face

obiect de analiză în cauză, nefiind recurată, constatarea instanței de apel

privind lipsa de relevanță a relei credințe a cumpărătorului în condițiile în

care nu a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru același

argument, al inexistenței unei acțiuni în constatarea nulității, în care să fi

fost reținut, nu a fost analizat nici aspectul referitor la încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 de către autorul reclamantei, instanța de recurs constatând că

în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de piață

al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Prin aceeași

hotărâre, Înalta Curte a constatat că decizia pronunțată nu cuprinde

argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanța de apel a stabilit că

prețul de piață al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce

echivalează cu necercetarea fondului și a apreciat că nu poate cerceta aspectul

referitor la valoarea reținută în raportul de expertiză înainte de clarificarea

situației de fapt dedusă judecății și motivarea corespunzătoare a soluției.

În al doilea ciclu

procesual, instanța de apel nu a ținut cont de aceste îndrumări.

Înalta Curte reține

că rejudecarea impune instanței de trimitere obligația de se conforma sensului

și limitelor deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru

judecat.

Prin urmare a constata,

în rejudecarea apelului, reaua credință a chiriașului cumpărător, cu efect

asupra dispozițiilor legale aplicabile (se susține că astfel s-ar aplica art. 50

alin. (2) și nu art. 50

1

din Legea nr. 10/2001), reprezintă o

depășire a limitelor casării, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat

anterior, aceste aspecte au fost dezlegate deja prin decizia de casare și se

impun, cu autoritate de lucru judecat, instanței de apel la momentul

rejudecării.

Astfel fiind,

instanța de rejudecare nu mai putea, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. care conferă obligativitate dezlegărilor date de

instanța de recurs, să rețină, ca principal argument în respingerea căii de

atac, lipsa de temei legal a acțiunii.

Față de această

soluție, nu a mai prezentat relevanță pentru instanța de apel analiza aspectelor

referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei și stabilire, cu

respectarea criteriilor legale, a prețului de piață, instanța rezumându-se a

constata că nu rezultă cum s-a ajuns la stabilirea acelei valori, fără a

proceda în continuare la clarificarea acestei situații.

Potrivit art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Prin urmare, stabilirea

situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce

înseamnă, în concret, dreptul instanței de a constata faptele și de a aprecia

forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Această operațiune se

realizează prin redarea considerentelor de fapt și de drept care justifică

alegerea unei anume soluții, respectiv în speță, în ceea ce privește stabilirea

prețului de piață al imobilului.

Cum instanța de apel

a statuat asupra aspectelor intrate în puterea lucrului judecat, și nu cu

privire la întinderea obligației de plată stabilită în sarcina pârâților,

astfel cum a dispus instanța de casare, a rămas nelămurită situația de fapt

pentru care s-a dispus cercetarea pe fond.

În prezenta cale de

atac, Înalta Curte nu se poate substitui instanței de fond în vederea lămuririi

situației de fapt și stabilirii unui preț de piață, astfel cum solicită

recurenta, în conformitate cu raportul de expertiză efectuat în cauză și nici

nu poate exercita, în aceste condiții, un control de legalitate cu privire la

eventuale încălcări ale legii din acest punct de vedere.

Față de aceste

împrejurări, Înalta Curte va admite recursul, va casa în baza art. 312 alin.

(1) și (5) C. proc. civ. decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

instanței de apel, care urmează a se pronunța, exclusiv în limitele prevăzute

de decizia de casare anterioară, cu privire la întinderea obligației de plată,

având în vedere în soluționarea acestui aspect și celelalte critici referitoare

la conduita procesuală a pârâților, respectarea principiilor ce guvernează

procesul civil, dispozițiile de ordine publică ale legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta C.M.A. împotriva Deciziei nr. 52/A din 9 februarie 2015

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2015.