ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 iunie 2009 sub nr. 24245/3/2009, reclamanta C.M.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P., M.E.F., A.G. și A.N., să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a apartamentului, situat în, sector 1, București, conform standardelor internaționale de evaluare, stabilită provizoriu de reclamantă la suma de 600.000 euro; obligarea pârâtului M.E.F. la plata acestor despăgubiri, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma de 300.000 euro (stabilită provizoriu); obligarea pârâților A.G.

și A.N. la despăgubiri către reclamantă constând în valoarea îmbunătățirilor făcute la apartamentul menționat, actualizate la zi, estimate la suma de 30.000 euro; acordarea dreptului de retenție asupra apartamentului, în contradictoriu cu pârâții A.G. și A.N., până la plata integrală a despăgubirilor datorate de aceștia, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că a dobândit bunul prin moștenire de la autorul său, în baza certificatului de moștenitor din 2004 iar acesta, la rândul său, l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, și că a pierdut proprietatea și posesia asupra apartamentului, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Referitor la despăgubirile solicitate de la pârâții persoane fizice, reclamanta a arătat că a efectuat o serie de îmbunătățiri la apartament, sporind valoarea acestuia. S-a formulat în cauză cerere reconvențională prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a imobilului. Pe parcursul procesului a decedat pârâtul A.N., fiind introdusă în cauză moștenitoarea acestuia. După ce reclamanta a renunțat la judecata capetelor de cerere nr. 2 și 3 din cerere, cât și la judecata în contradictoriu cu pârâții persoane fizice iar aceștia au renunțat la judecata cererii reconvenționale, tribunalul a rămas învestit cu soluționarea acțiunii privind prețul de piață al apartamentului, solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P.

și M.E.F., în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin sentința nr. 881 din 24 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a luat act de faptul că reclamanta renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din acțiunea precizată, a luat act că pârâții renunță la judecata cererii reconvenționale și a respins acțiunea reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 a Tribunalului București rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanta din cauza de față, C.M.A. a fost obligată să lase reclamanților (pârâții din prezenta cauză - Atanasiu), în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul în litigiu, dobândit de către autorul său în baza Legii nr. 112/1995, reținându-se reaua credință a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

S-a constatat că potrivit Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, prețul de piață pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 restituit foștilor proprietari ori moștenitorilor acestora, poate fi acordat numai în situația încheierii acelor contracte cu respectarea legii și în condiții de bună credință, ceea ce nu este și cazul autorului reclamantei, pierderea proprietății și respectiv a posesiei cu privire la imobil, fiind rezultatul relei credințe la încheierea contractului de vânzare cumpărare, așa cum rezultă din Decizia irevocabilă a Curții de Apel București nr. 803/2009. Ca atare, reclamanta ar fi fost cel mult îndreptățită a beneficia în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de prețul reactualizat plătit de autorul său.

Având în vedere acestea, tribunalul a respins pretențiile reclamantei privind restituirea prețului de piață, ca neîntemeiate. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, arătând că autorul său, F.I., a dobândit apartamentul sus menționat, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, neexistând nicio probă în sens contrar, contractul de vânzare cumpărare fiind lipsit de efecte doar ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari ai imobilului. Invocarea relei-credințe în acțiunea în revendicare excede acestei acțiuni, întrucât revendicarea se întemeiază strict pe compararea de titluri, iar reținerea relei-credințe în temeiul deciziei Tribunalului București sus menționată nu beneficiază de putere de lucru judecat și nu impietează asupra dreptului cumpărătorului evins de a obține despăgubiri pentru bunul astfel pierdut, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 61/A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata în favoarea reclamantei a sumei de 313.000 euro, în echivalent în lei la data plății constând în prețul de piață pentru apartamentul, situat în București, sector 1 București; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că din probele administrate a rezultat că foștii proprietari A.G. și A.N. au formulat acțiunea în revendicare la data de 09 octombrie 2006, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și cumpărătorul-chiriaș F.I., solicitându-se constatarea nulității absolute a titlului statului, respectiv a preluării apartamentului de către stat și obligarea pârâtului F.I.

(cumpărătorul cu contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995) la restituirea imobilului, în deplină proprietate și posesie, sus numiților. În respectiva acțiune în revendicare nu a existat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașul F.I., în fapt existând doar un petit privind constatarea nulității titlului de preluare la stat al apartamentului nr. 3 în litigiu, analizat în cadrul acțiunii în revendicare. Prin Decizia nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 Tribunalul București a admis apelul formulat de reclamanții A.G. și A.N. împotriva sentinței nr. 5237 din 03 aprilie 2007 a Judecătoriei sector 1 sus menționată, a admis cererea de chemare în judecată modificată, pârâta C.M.A.

(moștenitoarea cumpărătorului chiriaș F.I. decedat), fiind obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în discuție. În considerentele acestei decizii tribunalul a reținut că revendicarea comportă analiza implicită a titlului statului de preluare care este unul abuziv. Cum statul-vânzător nu a fost veritabilul proprietar care să transmită valabil dreptul de proprietate către chiriașul-cumpărător, s-a dat preferabilitate vechiului titlu al titularilor acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător, respectiv cu moștenitoarea acestuia.

S-a apreciat că buna-credință nu are relevanță în compararea de titluri prin revendicarea dedusă judecății, întrucât dacă s-ar analiza nevalabilitatea titlului cumpărătorului, s-ar admite revendicarea pentru faptul existenței doar a unuia dintre cele două titluri de proprietate, celălalt fiind inexistent, ori compararea presupune existența a două titluri aflate în confruntare, dându-se prioritate celui mai bine caracterizat, cel al foștilor proprietari. Efectele juridice ale Deciziei nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pentru cauza pendinte constau în evicțiunea suferită prin admiterea acțiunii în revendicare de către chiriașul-cumpărător, respectiv de moștenitoarea acestuia, reclamanta C.M.A..

Evicțiunea potrivit dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.) ar fi deschis calea obținerii de despăgubiri cel puțin echivalentul bunului de care a fost evins, în favoarea chiriașului-cumpărător. Prin introducerea art. 50 1 în Legea nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 s-a prevăzut, pentru o astfel de situație de „desființare” printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune în revendicare, a contractului de vânzare-cumpărare în înțelesul de caducitate, lipsire de eficiență a contractului, iar nu de anulare ori de constatare a nulității absolute, dreptul celui evins, chiriașul-cumpărător, la despăgubiri constând în prețul de piață al bunului astfel pierdut.

Decizia nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 6336/2/2008. În motivarea deciziei, pronunțată în majoritate, s-a analizat în plus și aspectul relei-credințe a chiriașului-cumpărător F.I., care a cumpărat în condițiile în care deja se exercitaseră acțiuni în revendicare în instanță și se cunoștea că bunul nu aparținea veritabilului proprietar - Statul vânzător, fiind de rea-credință la cumpărare.

În soluționarea prezentului apel, instanța a apreciat că aceste considerente nu exclud de la aplicare textul care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât ele nu sunt susținute de o dispoziție privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece prin Decizia nr. 803/2009 doar s-a respins recursul pârâtei-moștenitoare a chiriașului-cumpărător. În plus, acestea răspund unui petit inexistent privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, dincolo de faptul că o astfel de cerere ar fi fost prescrisă, avându-se în vedere termenul special de prescripție prevăzut pentru atacarea contractelor de vânzare cumpărare încheiate inclusiv în baza Legii nr. 112/1995 prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de un an, prorogat apoi cu încă 6 luni prin O.U.G.

nr. 109 și 145/2001. S-a reținut că aceste considerente nu au putere de lucru judecat asupra unui lucru ce nu a fost cerut de către titularii acțiunii în revendicare, și că nu poate conduce la constatarea, în propriul recurs respins, că F.I., autorul reclamantei, chiriașul-cumpărător, ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, pe care instanța de apel a constatat că, dimpotrivă, le-a respectat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, bunul fiind pierdut doar în confruntarea dintre titlul vechi de proprietate și contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 care a rămas lipsit astfel de eficiență juridică, deși nu a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P. și M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.B. Prin Decizia nr. 2662 din 9 octombrie 2014 Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, reținând în considerente că hotărârea nu a fost motivată în ceea ce privește întinderea obligației ce îi revine pârâtului Statul Român prin M.F.P. și nu s-a stabilit situația de fapt pe acest aspect. Instanța de recurs a reținut că nu fac obiect al controlului judiciar, nefiind recurate, cele statuate de instanța de apel referitoare la împrejurarea că reaua credință a cumpărătorului, autorul reclamantei, nu exclude aplicarea textului care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât nu este susținută de o dispoziție privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

S-a apreciat că problemele de drept dezlegate de instanța de apel, câtă vreme nu au fost contestate pe calea recursului de către niciuna din părți, au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac. Nu au fost reținute nici criticile formulate de recurenții pârâți potrivit cărora încheierea contractului de vânzare cumpărare de către autorul reclamantei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât s-a apreciat că dreptul pârâților de a invoca nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul reclamantei, chiar pe excepție, este prescris.

S-a mai reținut că titlul reclamantei, deși neanulat, nu își mai produce consecințele juridice, ceea ce face ca în speță să devină incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internațională de evaluare, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Statul Român prin M.F.P. S-au reținut a fi întemeiate criticile formulate de recurenții pârâți privind stabilirea greșită a întinderii obligației ce îi revine pârâtului Statul Român prin M.F.P., de restituire a prețului de piață al imobilului în litigiu.

S-a apreciat în acest sens că decizia pronunțată nu cuprinde argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanța de apel a stabilit că prețul de piață al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului apelului pe acest aspect, astfel că nu se poate efectua controlul judiciar asupra deciziei recurate în acest sens. Ca urmare, aspectul referitor la valoarea reținută în raportul de expertiză, nu poate fi cercetat pe fond înainte de clarificarea situației de fapt dedusă judecății. Prin Decizia nr. 52/A din 9 februarie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, (menținută prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 a Curții de Apel București) reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului. În considerentele deciziei nr. 803/2009, instanța a reținut că la data încheierii de către autorul pârâtei F.I., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, se afla în curs de desfășurare litigiul inițiat de reclamantul A.N., în contradictoriu cu M.F.P. și Municipiul București, acesta solicitând să se constate că imobilul situat în București, sector 1, a aparținut părinților săi, să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de aceștia și inexistența unui titlu legal al statului asupra imobilului.

Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de bună-credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un suficient dubiu pentru a dovedi reaua-credință. Există rea-credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.

Față de aceste considerente, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește întinderea obligației statului de plată a prețului de piață al imobilului, instanța de apel a constatat că, prin raportul de expertiză de la 01 februarie 2011, experții au stabilit valoarea de 313.200 euro numai pe baza unor oferte de vânzare-cumpărare, fără a indica însă și acte de comparație ori ofertele pe care această expertiză s-a bazat. Nici prin răspunsul la obiecțiuni nu s-a indicat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului și nici cum s-a ajuns la aplicarea unor majorări de 100% către limita inferioară a intervalului recomandat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reclamanta C.M.A., formulând următoarele critici: Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 298, 312 alin. (4), art. 315 alin. (3), art. 296, 298, art. 114 1 alin. (2), art. 136 C. proc. civ., având în vedere că pârâta nu a formulat întâmpinare, cereri sau mijloace de apărare nici la fond nici în apel, iar susținerile făcute direct în recurs nu pot fi analizate față de dispozițiile legale arătate și art. 1196 C. civ. Instanța de apel s-a pronunțat pe aspecte ce au intrat în puterea lucrului judecat și nu a ținut seama că instanța supremă a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare numai pentru stabilirea întinderii obligației statului de plată a prețului de piață stabilit în condițiile Legii nr. 10/2001 determinat conform standardelor internaționale de evaluare.

Deși instanța de casare reține buna credință a reclamantei și dreptul acesteia de a primi despăgubiri, în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor conținute în această decizie, instanța de apel reia aceleași probleme, ignorând, practic, îndrumările deciziei de casare. Instanța de apel a nesocotit decizia de casare și pentru faptul că nu a ținut seama de toate mijloacele de apărare invocate de către părți și de toate probele administrate, încălcând astfel principiul legalității, egalității în fața legii și disponibilității. Dacă instanța aprecia că se impun probatorii suplimentare trebuia să pună în discuția părților această chestiune și dacă avea nelămuriri asupra raportului de expertiză trebuia să ordone expertului să dea lămuriri suplimentare.

Deși reclamanta a invocat la data judecării apelului nedepunerea întâmpinării atât la fond cât și în apel, lipsa unei cereri de probatorii, instanța de apel trebuia să rejudece apelul ținând cont de aceste împrejurări. Recurenta-reclamantă arată că hotărârea dată în rejudecarea apelului nu este motivată corespunzător. În cauză nu s-a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților. Încălcând dispozițiile procedurale ale judecății apelului și decizia de casare a instanței supreme, instanța de apel reține, fără a fi investită cu o asemenea cerere, că valoarea apartamentului s-a stabilit numai pe bază de oferte, fără a se indica și actele de comparație pe care această expertiză s-a bazat, reținând că nici răspunsul la obiecțiunile reclamantei nu s-a făcut corespunzător, respectiv, nu s-a realizat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului și aplicarea de majorări.

În acest mod instanța de apel a nesocotit concluziile raportului de expertiză tehnică de evaluare deși atât în cuprinsul acestuia cât și în răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamantă, expertul a argumentat științific valoarea de piață stabilită la 313.000 euro, expunând rațiunile unui preț în cadrul unei piețe imobiliare în care tranzacțiile nu mai erau în anul 2011 când s-a întocmit expertiza, în număr atât de mare, din cauza crizei economice. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În esență, critica recurentei vizează nerespectarea de către instanța de trimitere a limitelor în care instanța de control judiciar a dispus casarea și rejudecarea cauzei.

În acest sens se reproșează instanței de rejudecare faptul că a reluat analiza unor împrejurări intrate în puterea lucrului judecat, nu a motivat corespunzător soluția și a nesocotit, în condițiile în care pârâții nu s-au apărat în condiții procedurale și nu au combătut probatoriul administrat, concluziile raportului de expertiză care a stabilit prețul de piață al imobilului. Criticile recurentei sunt fondate. Astfel, prin Decizia nr. 2662 din 9 octombrie 2014 Înalta Curte a reținut, într-un mod neechivoc și cu valoare obligatorie, că a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate face obiect de analiză în cauză, nefiind recurată, constatarea instanței de apel privind lipsa de relevanță a relei credințe a cumpărătorului în condițiile în care nu a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru același argument, al inexistenței unei acțiuni în constatarea nulității, în care să fi fost reținut, nu a fost analizat nici aspectul referitor la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către autorul reclamantei, instanța de recurs constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Prin aceeași hotărâre, Înalta Curte a constatat că decizia pronunțată nu cuprinde argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanța de apel a stabilit că prețul de piață al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și a apreciat că nu poate cerceta aspectul referitor la valoarea reținută în raportul de expertiză înainte de clarificarea situației de fapt dedusă judecății și motivarea corespunzătoare a soluției. În al doilea ciclu procesual, instanța de apel nu a ținut cont de aceste îndrumări. Înalta Curte reține că rejudecarea impune instanței de trimitere obligația de se conforma sensului și limitelor deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat.

Prin urmare a constata, în rejudecarea apelului, reaua credință a chiriașului cumpărător, cu efect asupra dispozițiilor legale aplicabile (se susține că astfel s-ar aplica art. 50 alin. (2) și nu art. 50 1 din Legea nr. 10/2001), reprezintă o depășire a limitelor casării, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceste aspecte au fost dezlegate deja prin decizia de casare și se impun, cu autoritate de lucru judecat, instanței de apel la momentul rejudecării. Astfel fiind, instanța de rejudecare nu mai putea, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care conferă obligativitate dezlegărilor date de instanța de recurs, să rețină, ca principal argument în respingerea căii de atac, lipsa de temei legal a acțiunii.

Față de această soluție, nu a mai prezentat relevanță pentru instanța de apel analiza aspectelor referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei și stabilire, cu respectarea criteriilor legale, a prețului de piață, instanța rezumându-se a constata că nu rezultă cum s-a ajuns la stabilirea acelei valori, fără a proceda în continuare la clarificarea acestei situații. Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Prin urmare, stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul instanței de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Această operațiune se realizează prin redarea considerentelor de fapt și de drept care justifică alegerea unei anume soluții, respectiv în speță, în ceea ce privește stabilirea prețului de piață al imobilului. Cum instanța de apel a statuat asupra aspectelor intrate în puterea lucrului judecat, și nu cu privire la întinderea obligației de plată stabilită în sarcina pârâților, astfel cum a dispus instanța de casare, a rămas nelămurită situația de fapt pentru care s-a dispus cercetarea pe fond. În prezenta cale de atac, Înalta Curte nu se poate substitui instanței de fond în vederea lămuririi situației de fapt și stabilirii unui preț de piață, astfel cum solicită recurenta, în conformitate cu raportul de expertiză efectuat în cauză și nici nu poate exercita, în aceste condiții, un control de legalitate cu privire la eventuale încălcări ale legii din acest punct de vedere.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul, va casa în baza art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ. decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care urmează a se pronunța, exclusiv în limitele prevăzute de decizia de casare anterioară, cu privire la întinderea obligației de plată, având în vedere în soluționarea acestui aspect și celelalte critici referitoare la conduita procesuală a pârâților, respectarea principiilor ce guvernează procesul civil, dispozițiile de ordine publică ale legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.M.A. împotriva Deciziei nr. 52/A din 9 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2015.