ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2144/2016

Decizia nr. 2144/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

27

iunie

2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, solicitând să se constatate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în București, str. F. nr. 25 (fostă C.), sector 5 și să se dispună obligarea pârâților la restituirea acestui imobil, compus din teren în suprafață de 480 m.p. și construcția aflată pe acesta.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu, care a fost proprietatea unchiului său B. (fratele mamei sale) și a soției acestuia, așa cum rezultă din procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare în București nr. X din 20 septembrie 1940, a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 1594/1956 a Sfatului Popular Raional "V. I. Lenin", în baza Decretului nr. 111/1951.

Reclamantul a arătat că îl moștenește pe unchiul său - B., ce a decedat în anul 1964 și pe soția acestuia - C., ce a decedat în anul 1973, fără a avea descendenți, iar imobilul proprietatea lor a fost trecut în mod nelegal în proprietatea statului, deoarece nu se încadra în nici una dintre situațiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, care era un act normativ neconstituțional, iar deciziile emise în temeiul acestuia erau nelegale.

De asemenea, reclamantul a arătat că titlul Statului Român este nelegal, în timp ce titlul autorilor săi este legal, mai vechi și mai bine caracterizat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și urm. C. civ.

La termenul de judecată din 29 octombrie 2012, reclamantul a depus cerere completatoare, prin care a chemat în judecată, alături de pârâții din cererea de chemare în judecată inițială, și pe pârâții D., E., F. și G., solicitând: să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în București, str. F. nr. 25 (fosta C.), sector 5; obligarea pârâților D. și E. să-i restituie apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului; obligarea pârâților F. și G. să-i restituie apartamentul nr. 2, situat la etajul 1 al imobilului; obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea imobilului teren în suprafață de 480 m.p., situat la adresa menționată.

Reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/1997, SC H. SA a vândut pârâților D. și E. apartamentul nr. 1 - parter și prin contractul de vânzare-cumpărare nr. z/1996 a vândut pârâților F. și G. apartamentul nr. 2, situat la etajul 1 în același imobil, iar conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a bunului altuia, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Urmare a decesului reclamantului, intervenit la data de 20 ianuarie 2013, s-au introdus în cauză moștenitorii acestuia, I. și J.

Prin încheierea de ședință din 04 martie 2013, tribunalul a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului F., decedat în anul 2009, înainte de introducerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 518 din 10 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor I. și J.; a respins capătul 1 de cerere vizând constatarea nelegalității trecerii imobilului în proprietatea statului în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca neîntemeiate, capetele 2 și 3 din cererea completatoare vizând revendicarea apartamentelor nr. 1 și 2, în contradictoriu cu pârâții D., E. și G.; a respins, ca inadmisibil, capătul 3 din cererea completatoare vizând revendicarea terenului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General; a obligat reclamantele la plata către pârâții D., E. și G. a sumei de 11.160 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor este neîntemeiată, având în vedere că reclamantele și-au dovedit descendența față de cel ce a fost proprietarul imobilului litigios, atât ca urmare a certificatelor de moștenitor depuse la dosar, ce nu au fost anulate și în acest context prezumă realitatea, cât și ca urmare a identității imobilului revendicat cu cel din actul de proprietate exhibat ca fiind al primului proprietar, aspect ce rezultă din expertizele efectuate de experții desemnați în cauză.

În ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii, vizând constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a apreciat că, de drept, imobilul preluat face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actul normativ de preluare, respectiv Decretul nr. 111/1951, fiind prevăzut în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001, așa încât nu este necesară obținerea unei hotărâri judecătorești în acest sens, neputându-se constata o situație prevăzută de lege în mod expres. Tribunalul nu a apreciat această solicitare ca pe o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea, iar împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv derivă din lege în mod indubitabil, astfel că ceea ce se cere este o chestiune deja tranșată în lege.

În ceea ce privește capătul al doilea al acțiunii, vizând revendicarea apartamentelor 1 și 2 în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, tribunalul a reținut următoarele:

Pentru imobilul în litigiu, atât reclamantele cât și pârâții persoane fizice prezintă titluri de proprietate.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/1997, SC H. SA a vândut pârâților D. și E. apartamentul nr. 1 - parter, situat în București, str. F. nr. 25, sectorul 5, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. z/1996 a vândut pârâților F. și G. apartamentul nr. 2, situat la etajul 1 în același imobil.

În astfel de situații, în care ambele părți prezintă titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 555 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, premise impuse, de altfel, și prin Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulată pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus modificări în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în sensul deplasării analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

În această decizie s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, instanțele trebuie să analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă că, în măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În ceea ce privește noțiunea de bun, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil - hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010. În această hotărâre s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. De asemenea, Curtea a apreciat că transformarea într-o

“

valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În cauza de față, reclamantele nu dețin un bun în sensul Convenției, raportat la cele reținute anterior, întrucât acestea nu au făcut dovada recunoașterii calității lor sau a autorilor lor, de proprietar al imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâții persoane fizice în aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Pârâții persoane fizice, proprietarii apartamentelor 1 și 2, au un bun spre deosebire de reclamante, întrucât acestea din urmă nu au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și nr. z/1996, astfel că titlurile pârâților sunt consolidate. Ca urmare a neatacării în justiție a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților persoane fizice, prin consolidarea titlurilor lor prin efectul Legii nr. 10/2001, aceștia dețin un „bun” în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, dacă ar fi încălcat prin admiterea acțiunii în revendicare, ar constitui o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Întrucât titlurile pârâților persoane fizice nu sunt desființate, fiind prezumate că sunt valabil încheiate, nu se mai poate pune în discuție nici buna sau reaua credință a părților contractante. În acest context, rezolvarea disputei judiciare dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun în favoarea reclamantelor ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil.

Pentru aceste considerente, acțiunea în revendicare a apartamentelor 1 și 2 se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată, dându-se preferabilitate titlurilor pârâților cumpărători pe Legea nr. 112/1995, pentru că altfel s-ar aduce atingere dreptului acestora la respectarea bunului, justului echilibru care trebuie menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general, precum și securității raporturilor juridice.

Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților este în concordanță cu Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Tribunalul a respins ca inadmisibil capătul 3 din cererea completatoare vizând revendicarea terenului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, motivarea acestei soluții fiind inserată în încheierea de ședință din data de 03 martie 2014.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantele, iar pârâții persoane fizice au formulat cerere de aderare la acest apel.

Prin decizia

nr. 390A din 26 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins excepția lipsei de interes a formulării apelului incident, invocată de apelantele-reclamante și a respins, ca nefondate, apelul principal formulat de reclamante, precum și apelul incident formulat de pârâții D., E. și G.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de reclamante:

Critica referitoare la soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului este nefondată, întrucât, atâta vreme cât preluarea în temeiul Decretului nr. 111/1951 este considerată abuzivă prin însăși Legea nr. 10/2001 - art. 2 lit. e), este lipsită de interes solicitarea de a se constata ceea ce legea prevede în conținutul ei în mod expres.

Apelantele-reclamante nu pot obține vreun folos practic nou prin admiterea unui asemenea capăt de cerere, respectiv prin obținerea unei hotărâri judecătorești care să constate ceea ce legea prevede deja în mod explicit.

Pe de altă parte, este corectă aprecierea primei instanțe în sensul că această solicitare nu poate fi primită ca o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul acțiunii în revendicare.

Din această perspectivă, dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care conferă instanțelor judecătorești competența de a stabili valabilitatea titlului statului, invocate de apelante, nu justifică formularea unui astfel de capăt de cerere, deoarece valabilitatea titlului statului nu poate fi analizată decât pe cale incidentală în cadrul acțiunii în restituire în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv a acțiunii în revendicare, cu distincțiile făcute în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu în cadrul unei acțiuni distincte, de sine stătătoare.

În ceea ce privește critica referitoare la respingerea capătului de cerere având ca obiect revendicarea, apelantele-reclamante au susținut că, în mod greșit, instanța a considerat că analiza cererii în revendicare nu se analizează exclusiv prin compararea titlurilor și că o asemenea cerere trebuie soluționată prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001.

De asemenea, apelantele-reclamante au arătat că și raportat la cele reținute de prima instanță, soluția este greșită, deoarece acestea dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Criticile sunt nefondate.

Având în vedere că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, contrar susținerilor apelantelor, nu se poate admite că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, de vreme ce imobilul face parte din domeniul de aplicare al acestei legi, fiind fără relevanță faptul că o parte din acesta fusese înstrăinat anterior intrării în vigoare a legii.

Din această perspectivă, în mod corect a soluționat prima instanță acțiunea în revendicare prin raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009, obligatorie, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., care a lămurit controversata problemă ivită în practica instanțelor judecătorești, și anume dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ.

În cuprinsul deciziei se arată că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină, conform art. 26 din lege, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantului între aceste norme și cele care reprezintă dreptul comun.

În acest context, în cadrul acțiunii în revendicare, criteriile de preferabilitate în privința comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementări specifice, acțiunea neputând fi soluționată prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 C. civ., respectiv art. 563 și urm. Noul C. civ. și care au fost conturate de-a lungul timpului de doctrină și jurisprudență.

Legea specială reglementează atât raporturile dintre persoanele îndreptățite și unitatea deținătoare, cât și raporturile cu subdobânditorii, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiții expres prevăzute de lege.

Conform art. 21 alin. (1) (în prezent art. 22) din lege, persoana îndreptățită are obligația de a notifica unitatea deținătoare în vederea restituirii imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv de 2 ori.

Art. 18 din lege prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.

Potrivit art. 21 alin. (5), actual art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de decădere de 6 luni, prevăzut de lege pentru formularea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Așadar, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În cauză, autorul apelantelor-reclamante nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege și nici cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cuprinsul deciziei nr. 33/2008 se arată că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, apelantele nu au pretins că s-ar fi aflat într-o asemenea situație, astfel încât să nu fi putut urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și să aibă posibilitatea valorificării dreptului pretins pentru terenul aflat în deținerea unității deținătoare pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie.

Mai mult, o parte din imobil a fost cumpărat de pârâți în baza unui contract de vânzare-cumpărare care se bucură de prezumția absolută de validitate, nefiind atacat în termenul prevăzut de legea specială.

În privința raporturilor cu subdobânditorii, din ansamblul dispozițiilor legii speciale rezultă că legiuitorul a înțeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situației în care statul, care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terțe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Astfel, potrivit Legii nr. 10/2001, în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar contractul nu a fost anulat, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, dar aceasta numai cu condiția de a fi formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea specială.

Față de prevederile legii speciale, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun în contra subdobânditorului nu poate fi primită, din perspectiva faptului ca titlul cumpărătorului a devenit, prin efectul legii, preferabil, fiind consolidat, în virtutea art. 45, deoarece persoana care se consideră îndreptățită nu a formulat în termen acțiunea în constatarea nulității acestuia.

Titlul subdobânditorului devine preferabil pentru că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului, discuția asupra preferabilității titlului statului fiind deplasată la aceste criterii.

În cauză însă, apelantele-reclamante nu mai pot pretinde nici acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul înstrăinat, având în vedere ca aceasta nu se poate realiza decât în virtutea Legii nr. 10/2001, a cărei procedură nu au înțeles să o urmeze, deși aceasta s-a aflat la îndemâna lor.

În ceea ce privește susținerea apelantelor-reclamante în sensul că dețin un bun în sensul art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta este nefondată.

În acest sens, în jurisprudența CEDO, semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c Slovaciei, Mătieș c. României).

În cauză, apelantele-reclamante nu dețin un bun actual, deoarece nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios.

În sensul celor arătate mai sus s-a statuat cu privire la semnificația noțiunii de „bun” în hotărârea pronunțată în cauza pilot Atanasiu și alții c. României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie.

În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea Europeană a reținut că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest, fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”.

Curtea a constatat că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecință, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.

În speță, Curtea a reținut că „nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.”

În consecință, Curtea a apreciat că „apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată prevala.”

În același timp, Curtea a observat că, „deși constatarea naționalizării nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, s-a constatat că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului și proba calității de moștenitor a proprietarului inițial”.

Aplicând în cauza de față principiile ilustrate de Curtea europeană în hotărârea pilot, instanța de apel a reținut că apelantele-reclamante nu dețin un „bun” în ceea ce privește dreptul de restituire în natură a imobilului înstrăinat, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, neavând nici dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În același timp, intimații-pârâți, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, beneficiază de un „bun actual”, reprezentat de însuși imobilul în litigiu asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

În consecință, în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În ceea ce privește apelul incident formulat de pârâții persoane fizice:

Apelantele-reclamante au invocat excepția lipsei de interes a formulării cererii de aderare la apel, prin care se solicită schimbarea hotărârii pronunțată de prima instanță, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active și a excepției inadmisibilității, motivat de faptul că tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, soluționând cauza pe fond, iar soluția pronunțată le este favorabilă pârâților-apelanți.

Excepția invocată este neîntemeiată, deoarece, câtă vreme excepțiile menționate au fost respinse, apelanții-pârâți justifică interesul în reformarea hotărârii, întrucât reclamantele au declarat apel cu privire la soluția pe fond, iar o eventuală soluție de admitere a excepțiilor (cu precădere excepția lipsei calității procesuale active) ar face de prisos analiza asupra fondului cauzei.

Critica referitoare la soluționarea excepției inadmisibilității cererii în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice este neîntemeiată, soluționarea excepției fiind făcută în mod corect de prima instanță prin raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cuprinsul acestei decizii, se arată că „(…) nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției (…)”.

Din perspectiva celor arătate mai sus, având în vedere că analiza existenței unui bun ține de fondul cauzei, soluția primei instanțe nu contravine Deciziei nr. 33/2008, astfel cum susțin apelanții-pârâți.

În ceea ce privește critica referitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a defunctului reclamant A., motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calității de moștenitor a acestuia de pe urma unchiului și mătușii sale și nici dovada identității între imobilul preluat și cel deținut de apelanți, aceasta este nefondată.

La dosar a fost depus certificatul de moștenitor tradus și legalizat cu încheierea de legalizare a semnăturii nr. 412 din 10 iulie 2013, din care rezultă că de pe urma defuncților soți B. și C., decedați la 13 octombrie 1885 și respectiv 24 octombrie 1982, a rămas ca moștenitor A.

Acest certificat de moștenitor nu a fost anulat și se bucură de prezumția de veridicitate, nefiind necesară depunerea altor acte de stare civilă în dovedirea calității de moștenitor.

Identitatea dintre imobilul preluat și cel deținut de pârâți a fost dovedită prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, iar în apel pârâții nu au solicitat refacerea acestor probe sau administrarea altora care să combată situația de fapt menționată, reținută în mod corect de prima instanță.

În ceea ce privește critica referitoare la reducerea de către tribunal a onorariului de avocat, de la 22.320 RON la 11.160 RON, aceasta este nefondată, raportat la dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la Decizia Curții Constituționale nr. 401/2005 și la jurisprudența CEDO în materie, sens în care corect prima instanță a reținut că rambursarea cheltuielilor de judecată poate fi dispusă numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor, pentru a se asigura un raport de proporționalitate și un just echilibru între drepturile și interesele legitime ale ambelor părți.

Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs, în termen legal,

reclamantele, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului lor și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive:

Chiar dacă art. 1 al Legii nr. 10/2001 determină domeniul de aplicare al legii ca fiind dat de imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, textul nu exclude competența instanțelor de a stabili dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, având în vedere că noțiunea de ”preluare abuzivă” cu care operează Legea nr. 10/2001 include atât preluarea cu titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit. g) și h) din această lege. Întrucât prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 au rămas aplicabile și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanțele de judecată și-au păstrat competența de a verifica legalitatea titlului statului, așa încât respingerea unei astfel de cereri în justiție ca inadmisibilă este greșită.

Instanțele de judecată s-au pronunțat, inclusiv după apariția Legii nr. 10/2001, asupra legalității sau nelegalității trecerii unui bun imobil în proprietatea statului, arătând că

“

cererea în constatarea legalității titlului statului este admisibilă și recunoscută în mod expres de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului” și că

“

nici prin intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 nu s-a suprimat competența instanțelor judecătorești în a se pronunța asupra valabilității titlului statului” (Tribunalul București, secția a III-a civilă, decizia nr. 152A/2009).

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod nelegal, deoarece nu se încadra în nici una din situațiile prevăzute în Decretul nr. 111/1951, în baza căruia a avut loc preluarea imobilului prin Decizia nr. 1594/1956 a Sfatului Popular al Raionului "V. I. Lenin".

În plus, Decretul nr. 111/1951 era un act normativ neconstituțional, întrucât conținutul său contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția de la 1948, precum și dispozițiilor art. 481 vechiul C. civ., iar deciziile emise în baza lui erau nelegale, astfel încât, în raport de prevederile legale în materie, preluarea acestui imobil de la proprietarii săi a fost abuzivă, deci nelegală, iar statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, instanța de fond putându-se pronunța asupra acestui capăt de cerere în sensul admiterii.

Soluția pe revendicare este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a normelor din dreptul civil care reglementează din punct de vedere al dreptului substanțial instituția revendicării, dar și a prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, cum este și cea care face obiectul prezentului litigiu, presupune compararea titlurilor părților, trebuind să fie soluționată prin aplicarea criteriilor stabilite de art. 563 și urm. noul C. civ., care mențin aceleași principii ca și art. 480-481 din vechiul C. civ.

Or, în cazul de față, compararea titlurilor prezentate de părți nu putea duce decât la concluzia că titlul autorilor reclamantelor este legal, mai bine caracterizat în sens juridic și mai vechi, dreptul lor de proprietate fiind făcut opozabil erga omnes prin înscrierea lui în Cartea Funciară, în timp ce vânzătorul care a înstrăinat imobilul (construcția) către pârâții persoane fizice, respectiv Statul Român, nu a avut un titlu de proprietate legal și, în consecință, nelegalitatea titlului înstrăinătorului atrăgea o mai slabă caracterizare, din punct de vedere juridic, a titlului opus de fiecare dintre pârâții persoane fizice, ceea ce obliga instanța să dea preferință titlului reclamantelor.

În ceea ce privește dreptul Municipiului București asupra terenului, și în această privință titlului statului nu s-a putut constitui în mod valabil, deoarece Decretul nr. 111/1951 contravenea atât normelor de drept constituțional, cât și normelor internaționale, astfel încât pârâtul Municipiul București nu avea ce titlu să opună în cadrul revendicării, motiv pentru care și soluția de respingere, ca inadmisibil, a a acestui capăt de cerere este nelegală.

Instanța de apel a plecat de la premisa că Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea unui imobil, formulată pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Opinia potrivit căreia cererea în revendicare dedusă judecății trebuia soluționată prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 este greșită deoarece, deși este adevărat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 persoanele îndreptățite la restituire trebuiau să urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială de reparație, notificând persoana juridică deținătoare a imobilului în vederea restituirii acestuia în natură, această procedură era însă condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de către una din persoanele juridice prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2) din lege.

Or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat de autorul reclamantelor nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, deci instanța a făcut o aplicare greșită a normelor din legea specială de reparație pe care le invocă în susținerea soluției sale.

În absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, reclamantele, respectiv autorul lor, nu-și mai puteau realiza dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios în procedura administrativă reglementată de art. 21 din această lege, pentru că imobilul nu mai era deținut de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate nega dreptul fostului proprietar la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat și nici nu avea cum să obțină recunoașterea calității de proprietar printr-un act emis de puterea administrativă.

Calea legală de urmat era aceea a acțiunii în revendicare, instanța fiind cea care trebuia să analizeze și să compare titlurile de proprietate ale reclamantului și ale pârâților, fie ei și subdobânditori în temeiul Legii nr. 112/1995, și să stabilească cărui titlu de proprietate îi dă preferință în temeiul normelor dreptului comun care stabilesc criteriile de preferință în această materie.

Teoria instanței de apel cu privire la faptul că reclamantele nu mai pot pretinde nici acordarea de despăgubiri prin echivalent nu are nicio legătură cu cererea de chemare în judecată.

Dar chiar și în situația premisă de la care a pornit instanța de fond și pe care instanța de apel și-a însușit-o, privind analizarea raportului dintre speța dedusă judecății cu legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor din art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană, în condițiile în care instanța de apel a apreciat că reclamantele nu dețin un "bun" în ceea ce privește dreptul de restituire în natură a imobilului înstrăinat, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, neavând în același timp nici dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamantele dețin un "bun" în sensul avut în vedere de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece chiar jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu c. României) a statuat că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție impune înainte de toate și mai ales ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului persoanei la respectarea bunului să fie legală.

Or, Legea nr. 112/1995 - în temeiul căreia Statul a vândut bunul chiriașilor - nu se aplică decât în cazul bunurilor față de care Statul deținea un titlu de proprietate (ceea ce nu a fost cazul cu imobilul în litigiu) și nici o altă dispoziție internă nu i-a acordat statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său, ceea ce înseamnă că la momentul vânzării bunului statul nu avea titlu valabil și ingerința litigioasă în dreptul de proprietate era lipsită de bază legală.

Teoria dezvoltată de instanță ar conduce la concluzia că prin ingerința sa statul le-a închis, practic, reclamantelor dreptul la a se prevala de dreptul lor asupra "bunului" (inclusiv asupra bunului privit din perspectiva speranței legitime) în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Intimații-pârâți E., D. și G. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentelor, în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere în constatarea nelegalității trecerii imobilului litigios în proprietatea statului, reținând lipsa interesului în promovarea acestui capăt de cerere, determinat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care se referă la caracterul abuziv al preluării imobilelor.

În condițiile în care caracterul abuziv al preluării în temeiul Decretului nr. 111/1951, ce a stat la baza preluării imobilului litigios, este recunoscut prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, reclamantele nu pot obține un folos practic nou prin constatarea judecătorească a unei situații prevăzute de lege în mod expres, ceea ce relevă lipsa de interes în promovarea capătului de cerere în constatarea nelegalității trecerii imobilului litigios în proprietatea statului.

Recurentele susțin că, chiar dacă art. 1 din Legea nr. 10/2001 determină domeniul de aplicare al acestei legi la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, textul nu exclude competența instanțelor de judecată de a verifica dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil și că prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 au rămas aplicabile și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că instanțele de judecată și-au păstrat competența de a verifica legalitatea titlului statului.

Instanța de apel nu a reținut, însă, că art. 1 din Legea nr. 10/2001 ar exclude competența instanțelor de judecată de a verifica dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil și nici că art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu ar mai conferi instanțelor judecătorești competența de a stabili valabilitatea titlului statului după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care conferă instanțelor judecătorești competența de a stabili valabilitatea titlului statului, nu justifică formularea unui astfel de capăt de cerere ca o pretenție de sine stătătoare, valabilitatea titlului statului putând fi analizată numai incidental, fie în cadrul procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001, fie în cadrul acțiunii în revendicare, cu distincțiile făcute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, este incontestabilă posibilitatea instanțelor de a decide asupra modalității de preluare a unui imobil în regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă interesului, ca și condiție de exercițiu în formularea unei asemenea cereri, astfel încât, în absența justificării interesului de către reclamante, instanțele nu pot proceda la verificarea aspectelor de fond privind titlul statului.

Pe cale de consecință, susținerile de fond privind titlul statului din cadrul motivelor de recurs (relative la neîncadrarea imobilului litigios în situațiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, în baza căruia a avut loc preluarea, respectiv la neconstituționalitatea actului normativ de preluare) nu pot fi analizate, neavând legătură cu argumentele instanței de apel, care nu vizează fondul capătului de cerere în constatarea nelegalității trecerii imobilului litigios în proprietatea statului, ci lipsa de interes în formularea acestui capăt de cerere.

Contrar susținerilor recurentelor, soluționarea acțiunii în revendicare opuse subdobânditorilor unui imobil preluat abuziv, promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților,

și anume cele privind compararea titlurilor după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți,

ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare opuse subdobânditorilor apartamentelor din imobilul litigios și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin hotărârea recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile în care reclamantele au pretins că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. e) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de 27 iunie 2012, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios instanța de apel a considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Recurentele susțin fără temei că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă speței, întrucât imobilul revendicat de la pârâții persoane fizice nu mai era deținut de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nemaiexistând astfel o „unitate deținătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condițiile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001. Acest argument prezintă relevanță numai în ceea ce privește calea pe care recurentele, respectiv autorul lor o puteau urma pentru a obține recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins asupra unui imobil preluat abuziv în perioada comunistă - care, în ipoteza din speță, este doar cea a acțiunii în revendicare împotriva actualului proprietar, nu și regulile aplicabile pentru recunoașterea dreptului pretins. Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Soluția este în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. și care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

S-a mai arătat, în aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).

În ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit Convenției, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, urmează a se constată că, în soluționarea prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale, iar în acest sens, în soluționarea cererii în revendicare în contradictoriu cu chiriașii-cumpărători, trebuie să se țină seama de dispozițiile art. 45 și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, așa cum corect a procedat și Curtea de Apel.

Pe de altă parte, recurentele pretind, în mod neîntemeiat, că ar avea un bun susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența CEDO din cauza Brumărescu contra României, ignorând jurispruden