ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 945/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la data de 4 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalul București, secția a
V-a civilă, astfel cum a fost completată la data de 23 mai 2013,
reclamanta A., prin procurator B., a chemat în judecată pe pârâții C.,
D., E., F., G., H., I. și Municipiul București prin primarul general,
solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care
pârâții să fie obligați să lase reclamantei în deplină
proprietate și liniștită posesie imobilul situat în
București, format din teren și construcție în
suprafață totală de 921 mp și la plata cheltuielilor de
judecată.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a fost
proprietatea numitului J., căsătorit cu K., astfel cum rezultă
din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul
Ilfov - Secția Notariat. Prin sentința civilă nr. 7480 din 20 noiembrie
1961, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, sub
pretextul părăsirii acestuia de către proprietar, deși, în
realitate, proprietarul și soția acestuia locuiau în imobil,
alături de personalul angajat pentru treburile casnice, fiind
alungați de reprezentanții statului român din propria casă, iar
ulterior stabilindu-și domiciliul în Franța.
S-a
susținut de reclamantă că sentința pronunțată în
temeiul Decretului nr. 111/1991 nu constituie titlu valabil de dobândire a
proprietății imobilului de către statul român, motiv pentru care
a formulat în instanță acțiune în revendicare.
La termenul
de judecată din 14 martie 2013, instanța de fond a dispus disjungerea
acțiunii în revendicare a apartamentelor și a cererilor de chemare în
garanție formulate în legătură cu aceste apartamente,
formându-se Dosarul cu nr. x/3/2013.
În
această modalitate, instanța de fond a rămas competentă
material să se pronunțe asupra cererilor formulate împotriva
pârâților C., D., E., Municipiul București prin primarul general și
asupra cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții C., D., E.
Prin
sentința civilă nr. 5111 din 14 martie 2013, instanța de fond a
admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei
și, pe cale de consecință, a respins acțiunea
formulată de reclamantă împotriva pârâților C., D., E. și
Municipiul București prin primarul general, ca fiind formulată de o
persoană fără calitate procesuală activă, a respins
cererile de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice,
ca lipsite de interes.
Împotriva
sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta A.,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În al doilea
ciclu procesual după casare, Curtea de Apel București, prin Decizia civilă
nr. 57/A din 01 februarie 2016, a respins, ca nefondat, apelul declarat de
apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 511 din 14
martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a
V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți.
Pentru a
hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit
deciziei de casare (Decizia nr. 802 din 19 martie 2015, pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă),
rejudecarea apelului privește în exclusivitate soluția dispusă
de instanța de fond asupra capetelor de cerere care nu au fost disjunse,
respectiv cererea de revendicare formulată de apelanta reclamantă
împotriva intimaților pârâți C., D., E., Municipiul București
prin primarul general și cererile de chemare în garanție formulate de
acești pârâți, în contradictoriu cu L., M., N., O., P. și Statul
Român prin R.
Criticile din
apel sunt nefondate, în condițiile în care, parte din situațiile de
fapt și de drept invocate de apelanta reclamantă au fost
reținute și de prima instanță, iar pentru celelalte nu s-au
administrat probatorii la fond și nici ulterior în apel.
În acord cu
susținerile apelantei, instanța de fond a reținut corect că
imobilul revendicat prin acțiune a fost dobândit de numitul J., prin actul
de vânzare cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov -
Secția Notariat, la o dată la care era căsătorit cu K., iar
reclamanta este, conform actelor depuse la dosar, unica succesoare a defunctei K.
Cu privire la
natura juridică a imobilului dobândit de defunct, instanța a
reținut că este bun propriu al acestuia, dar nu prin omisiunea de a
lua în considerare starea sa civilă, de persoană
căsătorită cu autoarea reclamantei K., astfel cum susține
apelanta, ci reținând că legislația în vigoare la data
dobândirii imobilului (C. civ.) reglementa, ca și regim de drept comun,
regimul separației de bunuri, comunitatea de bunuri născându-se numai
în temeiul convenției soților.
Soluția
este temeinică și legală, fiind pronunțată în
conformitate cu probele administrate în cauză și cu respectarea regulii
potrivit căreia efectele actelor juridice sunt guvernate de legea în
vigoare la momentul încheierii actului. La data încheierii actului de vânzare
cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția
Notariat, invocat de reclamantă drept titlu de proprietate pentru
revendicarea imobilului în litigiu, C. civ. reglementa regula regimului
separației de bunuri, iar în lipsa administrării unor dovezi din care
să rezulte că ar fi existat convenția soților cu privire
caracterul de bun comun al imobilului, în mod corect instanța de fond a
apreciat că imobilul revendicat prin acțiune a fost proprietatea
exclusivă a defunctului J.
Soluția
este susținută și de înscrisurile depuse la dosarul de fond
(filele 11, 230) din care rezultă că imobilul a fost trecut în
patrimoniul statului din proprietatea numitului J., prin hotărâre
judecătorească pronunțată în contradictoriu cu acesta (nu
și cu soția sa), în temeiul art. 1 litera d din Decretul nr. 111/1951.
Din actele
depuse la dosar, invocate de apelantă prin motivele de apel (filele 9-10,
108, 110, 166-171, 193-195, 227-229 și 249 din dosar) a rezultat calitatea
acesteia de succesoare a numitei K., soția supraviețuitoare a
defunctului J., dar nu și calitatea acesteia din urmă de unic
succesor al defunctului.
Înscrisurile
administrate de apelant - reclamantă în cauză, deși dovedeau
calitatea autoarei acesteia - K. - de soție supraviețuitoare a
defunctului J., născând chiar prezumția simplă, potrivit
căreia defunctul nu a avut copii din această căsătorie (fila
193 din dosarul de fond), nu puteau dovedi, faptul că autoarea reclamantei
a înțeles să valorifice vocația pe care o avea, potrivit legii,
la succesiunea rămasă de pe urma soțului său prin
acceptarea moștenirii în termenul prevăzut de lege, cum în mod corect
a apreciat și instanța de fond.
Este
adevărat că în motivarea soluției de admitere a excepției
lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de
fond a reținut și nelegalitatea certificatului de moștenitor din
04 mai 2004 pentru nesocotirea reglementărilor privind competența
teritorială a notarului public, în condițiile în care această
nelegalitate nu fusese invocată în cauză și nu exista
hotărâre de anulare a acestui act, în condițiile prevăzute de
Legea nr. 36/1995, dar instanța apreciază că prin aceste
considerente nu s-a adus apelantei reclamante o vătămare care să
nu poată fi altfel înlăturată decât prin anularea sentinței
primei instanțe.
În acest
sens, instanța de apel a observat că, utilizând aceleași
considerente, instanța de fond a analizat calitatea procesuală
activă a reclamantei și prin luarea în considerare a acestui act,
reținând, însă, că pentru dovedirea calității numitei K.
(autoarea reclamantei, conform certificatului de moștenitor anterior
arătat) nu este suficientă dovedirea calității acesteia de
soție supraviețuitoare a defunctului J., ci este necesar să
existe un certificat de moștenitor care să constate îndeplinite în
persoana sa, condițiile de a moșteni pe fostul proprietar, potrivit
legii aplicabile.
În
consecință, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu
are calitate procesuală activă în cauză, dar nu în exclusivitate
prin lipsirea de efecte juridice a certificatului de moștenitor din 04 mai
2004, invocat de apelantă și prin motivele de apel, ci mai ales în
considerarea lipsei de dovezi care să probeze calitatea autoarei
reclamantei, reținută în acest certificat, de succesoare a fostului
proprietar al imobilului revendicat prin acțiune.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru
nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
În cuprinsul
motivelor de recurs s-a arătat că au fost chemați în
judecată un număr de șase persoane fizice și Municipiul
București prin primarul general, solicitându-se ca aceștia să
fie obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilele construcție în suprafață
de 375 mp și 921 mp teren din care 645,02 deținuți de Municipiul
București, imobile situate în București, sector 2.
Reclamanta a
arătat, în esență, că autorul său J. deținea în
proprietate imobilul revendicat, dobândit potrivit actului autentic de
vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1940, iar, ulterior prin sentința
civilă nr. 7480 din 20 noiembrie 1961, pronunțată de Tribunalul
Popular al raionului 1 Mai București, imobilul a fost preluat de statul
român, cu motivarea că proprietarii l-au abandonat, deși aceștia
au fost alungați abuziv din locuința lor.
J. a fost
căsătorit cu K., ambii decedați, sora soției fiind S., care
a decedat înaintea surorii sale, iar aceasta din urmă a fost
moștenită de reclamanta A., pentru care a fost emis și
certificat de moștenitor, în calitate de nepoată de soră
predecedată. Așa fiind, aceasta are calitate procesuală
activă și poate să revendice imobilul preluat abuziv de statul
român.
Reclamanta a
susținut că instanța de apel nu a dat valoare probatorie
certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, din care
rezultă calitatea de moștenitoare a reclamantei A. de pe urma
defunctei K., precum și a celorlalte documente depuse în cursul
judecării litigiului ce dovedesc susținerile din cererea de chemare
în judecată. De asemenea, instanța nu a avut în vedere actele de
stare civilă din care rezultă, în mod neîndoielnic că la data
decesului lui J., acesta a fost moștenit de soția sa K., care avea
calitatea de moștenitor legal. Ignorând aceste aspecte, instanța a
încălcat dispozițiile C. civ. din 1864 privind moștenirea
legală, precum și cele ale art. 1 din Legea nr. 319/1944, potrivit
cărora soția supraviețuitoare are dreptul la moștenire, în
concurs cu toate clasele de moștenitori, iar în lipsa altor succesori,
moștenirea îi revine în întregime.
S-a mai
arătat că nu are relevanță convenția matrimonială
dintre cei soți J., deoarece nu există nicio dovadă în acest
sens, iar imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei. Pe de
altă parte, chiar dacă s-ar admite că imobilul era bun propriu
al soțului, la moartea acestuia, atâta timp cât nu existau alți
succesori, moștenirea i-ar reveni soției supraviețuitoare.
Recurenta a
arătat că, întrucât instanțele anterioare au rezolvat
greșit cauza pe excepție, se impune admiterea recursului și
trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe, pentru soluționarea
pe fond, deoarece reclamanta are calitate procesuală activă, fiind
moștenitoarea numitei K.
Recursul este
nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând
susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se
subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând
să fie analizate din această perspectivă.
Analizând
actele și lucrările dosarului se reține că, în mod legal,
instanța de apel a statuat că reclamanta nu are calitate
procesuală activă, deoarece nu s-a demonstrat că antecesorii
săi ar fi moștenitorii direcți ai defunctului J.
Calitatea
procesuală activă, presupune existența unei identități
între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat,
deoarece reclamantul este cel care pornește acțiunea și trebuie
să justifice legitimarea sa procesuală activă.
În
consecință, în mod corect s-a apreciat de instanța
anterioară că reclamanta, care invocă prin acțiune dreptul
de proprietate asupra imobilului dobândit prin actul de vânzare cumpărare anterior
menționat, era obligată să dovedească și calitatea sa
de succesor al fostului proprietar, care, așa cum s-a arătat deja a
fost numitul J.
Astfel,
deși reclamanta a susținut că a depus toate documentele
relevante ce probau calitatea de moștenitoare legală a soției
supraviețuitoare K., de pe urma soțului său J., această
situație nu a fost conformată de instanțele anterioare.
Este
neîndoielnic că de vreme ce J. a decedat, soția supraviețuitoare,
conform C. civ. de la 1864 și Legii nr. 319/1944, are vocație la
moștenirea soțului său, în concurs cu toate clasele de
moștenitori, iar în lipsa altor succesori, are vocație la întreaga
moștenire.
S., mama
reclamantei, a decedat, iar numita K. a decedat ulterior, emițându-se
certificatul de moștenitor din 5 noiembrie 2004 de către notarul
public T., pentru A., în calitate de nepoată de fiică
predecedată.
Trebuie
făcută însă distincția dintre vocația la
moștenire și calitatea de moștenitor, întrucât vocația
succesorală trebuie valorificată prin acceptarea în termen a
moștenirii, cota succesorală dobândită depinzând de numărul
de moștenitori.
Vocația
la moștenire înseamnă aptitudinea de a dobândi moștenirea, în
virtutea dispozițiilor legale, cu îndeplinirea unor condiții, iar
moștenitorul este cel care a acceptat moștenirea, operând confuziunea
patrimoniilor, astfel încât bunurile ce au aparținut lui de cuius, au
intrat în patrimoniul moștenitorului.
Or,
instanța de apel a statuat că soția supraviețuitoare
și-a dovedit vocația la moștenirea soțului său J., dar
nu și faptul că ar fi acceptat moștenirea și nici că
ar fi singura moștenitoare. Actele de stare civilă dovedesc
vocația sa succesorală, nu și că a devenit
moștenitoare a întregii averi, prin acceptare, ca fiind unicul succesor.
Astfel, certificatele de moștenitor depuse la dosar probează că U.
este sora numitei K., iar reclamanta A. a moștenit-o pe aceasta din
urmă, în calitate de nepoată de soră predecedată.
În cauză
nu s-a depus un certificat de moștenitor pentru soția
supraviețuitoare, de pe urma soțului său J.
În ceea ce
privește critica referitoare la regimul matrimonial ce guverna dobândirea bunurilor
de către soții J., în mod corect s-a reținut de către instanța
de apel că în anul 1948, regula era cea a separației de bunuri,
conform C. civ. din 1864, regimul comunității de bunuri operând numai
prin convenția părților. Astfel, conform legii în vigoare la
momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare (tempus regit actum),
exista o prezumție legală că bunul dobândit de unul dintre
soți este bun propriu. C. fam. a intrat în vigoare în anul 1954, după
această dată, bunurile dobândite de soți, în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune, dacă nu se dovedește că
sunt bunuri proprii.
În
speță, reclamanta trebuia să dovedească existența unei
convenții privind regimul matrimonial a soților J., în caz contrar
operând prezumția legală a separației de bunuri.
În
situația în care K. nu a obținut o cotă-parte asupra imobilului
în timpul căsătoriei și nici nu s-a făcut dovada
acceptării moștenirii (nici tacit și nici prin certificat de
moștenitor) pentru moștenirea lăsată de defunctul J., în
mod legal a constatat instanța de apel că reclamanta nu are calitate
procesuală activă, de vreme ce nu a dovedit că antecesorii
săi l-au moștenit pe cel de la care se pretinde că provine bunul
revendicat.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), C. proc.
civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.
În temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează să oblige
recurenta la 3345 lei (fila 64 din dosarul instanței de recurs),
cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către
intimații C., D. și E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 57/A din 1 februarie 2016 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă
pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 3.345 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată, către intimații C., D. și E.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2016.