ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 946/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 946/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 946/2016

Asupra cauzei

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2003,

reclamanta A. a chemat în judecata pe pârâții Primăria Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București - B.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină

proprietate și posesie, imobilul din București, sector 1, cunoscut

sub numele de C., imobil compus din teren în suprafață de 4.144 mp

și 4 corpuri de construcție.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că, în anul 1924, la inițiativa lui

D., a fost înființat E., conform actului constitutiv și statutului

așezământului, autentificate din 9 iunie 1924 de Tribunalul Ilfov

și sentinței civile nr. 9924 din 4 iulie 2003. Ulterior, în anul

1942, a fost înființat și E., potrivit actului constitutiv și

statutului autentificate din 18 decembrie 1942.

Cele

două așezăminte menționate anterior și-au stabilit

sediul la adresa din București.

S-a mai

arătat că, în anul 1945, a fost încheiată convenția

autentificată de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 1945, prin

efectul căreia întreg patrimoniul C. a intrat în cel al A. Subsecvent convenției

a fost încheiat un act intitulat „Specificație generală” privitor la

bunurile ce au fost astfel încorporate în patrimoniul reclamantei.

Prin actul de

donație autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 1946,

completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat la același

Tribunal din 1925, F., fondatoarea celui de-al doilea C., a donat întreaga sa

avere A., astfel încât tot patrimoniul C. din București, a intrat în

proprietatea A.

Reclamanta a

mai precizat că, în temeiul art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198 din 13

august 1948, a fost deposedată de întregul patrimoniu, inclusiv de

imobilele din București, iar în prezent Consiliul General al Municipiului

București administrează o parte din imobil (potrivit adresei din 18

noiembrie 2002 emise de acesta).

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 752/2001, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 112 C.

proc. civ., art. 96 coroborat cu art. 38 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Prin cererea

modificatoare depusă la data de 12 iunie 2003, reclamanta a arătat

că înțelege să cheme în judecată și G., pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea

fondului de carte ce a aparținut C. (hărți, manuscrise, carte

rară), aflată în prezent în folosința acesteia, precum și

lăsarea în deplină proprietate a imobilului în care

funcționează în prezent.

Prin

aceeași cerere, reclamanta a precizat că nu a transmis notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 12

iunie 2003, G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu,

solicitând respingerea acțiunii în revendicare formulată de

reclamantă și totodată, să se dispună lăsarea în

deplină și liniștită posesie a imobilului situat în

București, ca fiind bun public aflat în administrarea G. și urmând

regimul juridic reglementat prin Legea nr. 213/1998.

Prin sentința

nr. 796 din 11 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins solicitarea de admitere în principiu a cererii de

intervenție formulată de G., a respins ca inadmisibilă cererea

de revendicare imobiliară și a disjuns capătul de cerere având

ca obiect revendicarea mobiliară (fond de carte).

Reținând

că reclamanta nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001,

tribunalul a constatat că este inadmisibil capătul de cerere având ca

obiect revendicare imobiliară.

Prin Decizia nr.

907/A din 24 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, evocând fondul, a admis în

parte acțiunea, a obligat pârâtele să lase reclamantei, în

deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București,

sector 1, format din teren în suprafață de 970 mp (curte imobil)

și cele patru corpuri de clădire, așa cum au fost identificate

prin raportul de expertiză (inclusiv terenul situat sub construcție)

și a respins cererea de admitere în principiu a cererii de

intervenție principală formulată de pârâta G.

Prin Decizia civilă

nr. 8043 din 11 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului

București, prin primar, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte a reținut că, potrivit Deciziei nr. 214.623

din 18 august 1945 dată de Departamentul Educației Naționale

și publicată în M. Of. nr. 195/1945, A.a fost autorizată să

accepte trecerea în patrimoniul său a întregului patrimoniu

aparținând C., în condițiile fixate prin convenția

autentificată la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, din 4 august

1945.

Prin actul de

donație autentificat din 08 iunie 1946 de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat, completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat din 28

noiembrie 1947 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, F., fondatoarea celui

de-al doilea C., a donat întreaga sa avere A.. Între bunurile donate figura

și imobilul din București, teren în suprafață de 4.144 mp

și construcții constituind patru corpuri, din care două corpuri

stradal - nr. 5 și nr. 7 - și alte două în curte - corp A

și corp B.

S-a mai

reținut că G. a formulat o cerere de intervenție

principală, în care a invocat faptul că în H.G. nr. 45/2003 pentru

aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, anexa 7, se

află specificat „Sediul Colecții Speciale” - ca fiind bun public din

domeniul public al statului aflat în administrarea G. și, ca atare, supus

Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

Așadar,

intervenienta a probat că imobilul revendicat și în care își

avea sediul făcea parte din domeniul public de interes general și era

guvernat de dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, indicând astfel titularul

dreptului asupra imobilului în dispută.

Expertiza

tehnică efectuată în cauză a confirmat caracterul de proprietate

publică al corpului D al imobilului din București, precizând

totodată, că în ceea ce privește corpul A stradal, acesta

reprezintă proprietatea unor persoane fizice constituite într-o

asociație de proprietari în baza Legii nr. 112/1995; referitor la corpul

E, acesta este în domeniul privat al statului, ocupat de chiriași, ca

și corpul 7 stradal, aflat în administrarea H.

Instanța

de recurs a constatat că, în ceea ce privește corpul D al imobilului

revendicat, acesta aparține domeniului public de interes general și,

prin urmare, conform art. 12 din Legea nr. 213/1998, în litigiile privitoare la

dreptul de proprietate cu privire la acest bun, statul este reprezentat de I.,

care trebuia introdus în cauză.

S-a mai

reținut că, întrucât corpul A din clădire fusese înstrăinat

pe apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod greșit deținătorii

acestora nu au fost introduși în cauză.

După

casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, care a pus în discuția

părților excepția necompetenței materiale a Curții de

Apel București în rejudecarea fondului.

Prin Decizia civilă

nr. 146/A din 03 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, a admis excepția de necompetență

materială și în consecință, a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a

decide astfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 297 C.

proc. civ. au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, evocarea fondului de

către instanța de apel nemaifiind posibilă în cazul în care prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului.

După

declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, judecata fiind

suspendată prin încheierea de ședință din data de 16

septembrie 2008, până la identificarea și indicarea de către

reclamantă a chiriașilor cumpărători.

Prin Decizia nr.

826 din 15 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A.împotriva încheierii

din data de 16 septembrie 2008, a casat încheierea și a trimis cauza

pentru continuarea judecății.

La data de 29

martie 2010, reclamanta A.a depus la dosar cereri precizatoare, în temeiul art.

132 C. proc. civ., prin care a chemat în judecată pe pârâții J., K., L.,

M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F.,

G.G., H.H. și I.I., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1,

respectiv apartamentul deținut de fiecare pârât în baza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu SC J.J. SA, conform Legii nr. 112/1995,

prin constatarea nevalabilității titlului Statului reprezentat de

Decretul nr. 198/1948 și prin comparație de titluri.

Reclamanta a

susținut că pârâții au cumpărat imobilul de la un neproprietar,

care nu avea dreptul să-l vândă atâta vreme cât nu deținea

dreptul de proprietate asupra acestuia, dobândit în condiții legale.

Pârâții

au formulat cerere de chemare în garanție a I., solicitând ca, în

situația admiterii acțiunii în revendicare a reclamantei A., să

fie obligat chematul în garanție să le plătească

prețul de piață al apartamentelor cumpărate în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Cadrul

procesual a fost modificat prin introducerea în cauză, în calitate de

pârâți, a numitei K.K. (deținătoarea cotei de 3/8 din

apartamentul situat în București, sectorul 1, coproprietară

alături de pârâta R.), a moștenitorilor pârâtului Z. (respectiv, Y.,

soție supraviețuitoare; L.L., fiu, M.M., fiică), decedat pe

parcursul procesului, precum și a moștenitorului defunctei G.G.

(numitul N.N.).

Totodată,

față de contractul de partaj depus la dosar, prin care P. a primit în

deplină proprietate întreg apartamentul nr. 17 situat în București,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei N.

La data de 07

noiembrie 2011, reclamanta A., a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2

C. proc. civ., cerere precizatoare, prin care a arătat că obiectul

cererii este lăsarea în deplină proprietate și

liniștită posesie a imobilului situat în București, cunoscut sub

denumirea de C., imobil compus din teren în suprafața de 5.959 mp, plus

construcțiile aferente, în mod greșit precizându-se în cererea

introductivă că se revendică o suprafață de 4.144 mp,

în contextul în care s-a arătat că, de fapt, se revendică atât imobilele

ce au făcut obiectul convenției autentificate de către

Tribunalul Ilfov din 04 septembrie 1945 (prin care a trecut în proprietatea A.

tot patrimoniul C.) cât și imobilele pe care le-a dobândit ca urmare a

donației F., autentificate de către Tribunalul Ilfov din 1946.

Prin sentința

nr. 1790 din 04 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, a admis în parte acțiunea în revendicare,

astfel cum a fost precizată și completată, a obligat pe pârâta

Primăria Municipiului București să restituie reclamantei A., în

deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București,

sector 1, compus din teren în suprafață totală de 5.959 mp (compus

din suprafața de 4.144 mp - delimitată prin punctele de contur și

suprafața de 1.815 mp - delimitată prin punctele de contur,

identificate prin raportul de expertiză topografică) și

construcțiile edificate pe acesta, respectiv corpurile de clădire, cu

excepția apartamentelor și a terenului situat sub acestea,

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea în revendicare, formulată de reclamantă în

contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, G.

și O.O., în ceea ce privește corpurile de clădire „A”/C2 și

„C”/C4 și terenul aferent acestora, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București - B., J., K., M.,

L., O., P., R., S., P.P., F.F., B.B., E.E., A.A., C.C., I.I., H.H., N.N., L.L.,

M.M., X., U., V., U. și K.K., a respins acțiunea în contradictoriu cu

pârâta N., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a respins ca rămase fără

obiect cererile de chemare în garanție formulate de pârâții-persoane

fizice în contradictoriu cu chematul în garanție I., a respins, ca

inadmisibilă, cererea de intervenție principală formulată

de G. și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată

către pârâții persoane fizice.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit convenției

autentificate din 04 august 1945 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat

încheiată între E. și F. și D., ambii în calitate de

fondatori-donatori, s-a prevăzut că trece în patrimoniul A. întreg

patrimoniul aparținând E.

Donația

a fost acceptată de A.prin actul de acceptare notificat domnului D. din 22

martie 1946.

Examinând

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere

înscrisurile menționate, potrivit cărora reclamanta a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și faptul

că întreg imobilul din București, sector 1 a intrat în patrimoniul A.

Imobilul

arătat a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 198/1948 privind

Statutul de organizare și funcționare a A., bunurile imobile ce au

aparținut acesteia trecând în patrimoniul ministerelor de resort.

Prin

raportare la situația juridică a imobilului, tribunalul a

reținut că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul

proprietatea reclamantei, constatându-se că, potrivit art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente

să stabilească valabilitatea titlului statului.

În acest

sens, tribunalul a apreciat că prevederile Decretului nr. 198/1948, în

baza cărora s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau

dispozițiilor Constituției din acea perioadă.

Referitor la

susținerea pârâților privind inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a

constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii

speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, chiar dacă ar fi fost

urmată, reclamantei nu îi putea fi restituit în natură imobilul,

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995,

nefiind

dispusă nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Pe fondul

cauzei, procedând la compararea titlurilor părților, tribunalul a

constatat că atât reclamanta cât și pârâții se prevalează

de titluri de proprietate valabile, urmând a se proceda la analiza

comparativă a acestora și că valabilitatea titlurilor

pârâților persoane fizice a fost consolidată prin expirarea

termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la

acțiunea în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Reținând

că Statul nu are un titlu valabil asupra imobilului, în temeiul

dispozițiilor art. 480 C. civ., tribunalul a admis acțiunea în revendicare

formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București,

în ceea ce privește spațiile aflate în proprietatea privată a

unității administrativ-teritoriale, cu excepția apartamentelor

și a terenului situat sub acestea, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce

privește revendicarea terenului și a spațiilor aflate în

domeniul public al Statului, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului

de expertiză, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar și

indicațiile obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 8043 din 11 octombrie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit

cărora corpul de clădire (corespunzător corpului D din raportul

de expertiză efectuat în primul ciclu procesual) aparține domeniului

public de interes general, fiind în posesia G., cu privire la acest corp de

clădire Statul fiind reprezentat de I.

De asemenea,

s-a reținut că în ceea ce privește corpul, acesta aparține Z.Z.

București și este în administrarea H.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel pârâtul I., pârâtul Municipiul

București prin primarul general și reclamantă.

De asemenea,

au formulat cerere de aderare la apelul declarat de către reclamantă,

pârâtul S. și pârâta O., invocând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare.

Urmare a

decesului intimatului X., instanța de apel a constatat, în conformitate cu

înscrisurile depuse la dosar, că moștenitorii acestuia sunt U., deja

intimată-pârâtă în cauză și X., cu privire la care s-a

dispus introducerea în proces.

Totodată,

numiții R.R. și S.S., în calitate de moștenitori ai numitei T.T.,

considerată de aceștia ca fiind moștenitoarea autoarei lor, F.,

au formulat o cerere de intervenție în interesul apelantului-pârât

Municipiul București prin primarul general. În motivarea acestei cereri,

s-a arătat că petenții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

încă nesoluționată, Dosarul aflat pe rolul Tribunalului

București înregistrat cu nr. x/2005, nefiind finalizat, și în care A.a

formulat o cerere de intervenție.

Conform

încheierii pronunțate la data de 28 noiembrie 2013, instanța a

încuviințat în principiu cererea de intervenție în interesul

apelantului-pârât.

Prin Decizia nr.

64/A din 20 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelurile declarate de reclamantă, pârâtul Municipiul

București și de pârâtul-chemat în garanție I., precum și

cererile de aderare la apelul reclamantei, formulate de

intimații-pârâți persoane fizice, de G., Consiliul General al

Municipiului București - B., intimații-intervenienți G., N.N., K.K.

și intervenienții în interesul apelantului-pârât Municipiul București,

R.R. și S.S., a anulat sentința și a reținut cauza spre

evocarea fondului.

Pentru a se

pronunța astfel, Curtea a reținut, în ceea ce privește apelul

declarat de către I., că în dosarul tribunalului, în primul ciclu

procesual, la data de 11 iunie 2003, G. a formulat o cerere, pe care a

intitulat-o „cerere de intervenție principală”, prin care a solicitat

atât respingerea acțiunii în revendicare introduse de către

reclamantă împotriva Primăriei Municipiului București, cât

și admiterea propriei cereri, promovate de G., în sensul lăsării

în deplină și liniștită posesie a imobilului în cauză,

ca fiind bun public aflat în administrarea G. și urmând regimul juridic

reglementat prin Legea nr. 213/1998.

În motivarea

acestei cereri s-a mai arătat că petenta deține imobilul revendicat

în baza Decretului nr. 467/1955, Ordinului ministrului Culturii nr. 1249/1955,

procesului-verbal din 1963 și Ordinului nr. 994/1975. S-a menționat

că anterior introducerii acțiunii în revendicare, respectiv la 16

ianuarie 2003, a intrat în vigoare H.G. nr. 45/2003, iar în anexa nr. 7 se

află specificat „Sediul Colecții Speciale”, ca fiind bun din domeniul

public al statului, aflat în administrarea G. și, ca atare, beneficiind de

regimul juridic instituit prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică, respectiv inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Cu privire la

această cerere, prin Decizia civilă nr. 8043/2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit, în urma

admiterii recursului declarat de Primăria Municipiului București,

că susținerile G. sunt dovedite, probate și că, așa

cum reiese din H.G. nr. 45/2003 și H.C.M. nr. 906/1956 și din

expertiza tehnică efectuată, corpul D al imobilului are caracter de

proprietate publică. În aceeași decizie s-a mai reținut că

în ce privește corpul D al imobilului revendicat, care aparține

domeniului public de interes general, statul este reprezentat de I.

A

reieșit, așadar, faptul că cererea depusă de către G.

era întemeiată pe fondul său, potrivit considerentelor expuse de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea,

din conținutul cererii formulate de pârâta G., reiese că aceasta a

emis pretenții proprii legate de imobilul în litigiu, solicitându-se

lăsarea acestuia în deplină și liniștită posesie, ca

fiind bun public aflat în administrarea G.

Or,

tribunalul a respins în mod greșit cererea formulată de această

parte, fără a pune în discuție calificarea ei corectă și

fără a o analiza pe fond.

A fost

găsită întemeiată și critica I. referitoare la faptul

că, deși instanța de fond a respins acțiunea în revendicare

privind cele două corpuri de clădire și terenul aferent

acestora, ca fiind aflate în domeniul public al statului, totuși, în mod

greșit a obligat Primăria Municipiului București să-i lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în totalitate,

fără să aibă în vedere că o parte din acesta este

aferent corpurilor de clădire ce nu pot fi restituite.

Cu privire la

acest teren, Tribunalul trebuia să dispună calcularea de către

expert, în concret, a suprafeței aferente corpurilor respective de

clădire și să dispună în consecință.

În ceea ce

privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul

general, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată critica referitoare la

excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei.

Aceasta, în

condițiile în care acțiunea în revendicare a fot promovată la

data de 15 aprilie 2003, înainte ca art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001

să fie modificat. Prin această dispoziție legală se

stabilea că se restituie în condițiile acestei legi, în patrimoniul A.,

bunurile mobile și imobile de care a fost deposedată în mod abuziv,

cu sau fără titlu.

Deși

ulterior, prin Legea nr. 564/2004, care a completat art. 4 din Legea nr. 752/2001,

s-a stabilit că restituirea altor categorii de imobile ce au

aparținut A. se face în condițiile Legii nr. 10/2001 și că

termenul prevăzut la art. 21 din Legea nr. 10/2001 începe să

curgă de la data intrării în vigoare a acestei legi, anterior, la

data promovării acțiunii în revendicare, în aprilie 2003, nu erau în

vigoare dispozițiile Legii nr. 564/2004, astfel că reclamantei nu i

se poate imputa faptul că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 564/2004. Acțiunea în

revendicare a fost bazată pe dreptul comun și pe dispozițiile

Legii nr. 752/2001, neimpunându-se obligativitatea parcurgerii procedurii

reglementate de Legea nr. 10/2001.

Așadar,

de-abia după intrarea în vigoare a Legii nr. 564 din 09 decembrie 2004 se

putea vorbi de instituirea obligației A. de a urma procedura prevăzută

de lege, deci, nu pentru o acțiune formulată anterior, în aprilie

2003.

Faptul

că acțiunea reclamantei este admisibilă a fost, de altfel,

stabilit deja în cadrul prezentului dosar, în primul ciclu procesual și anume,

prin Decizia nr. 593/2003 a Curții de Apel București, în

considerentele căreia s-a statuat că în mod greșit a fost

respinsă, ca inadmisibilă, cererea în revendicare imobiliară

deoarece această acțiune reprezintă calea comună de

dobândire a bunului de la un deținător de fapt, motiv pentru care s-a

admis apelul reclamantei și s-a anulat sentința apelată,

ulterior judecându-se fondul cauzei.

În ceea ce

privește critica apelantului Municipiul București, referitoare la

nestabilirea terenului aferent corpurilor de proprietate aflate în domeniul

public al statului, Curtea a constatat că are caracter întemeiat deoarece

tribunalul, deși a respins restituirea acestor corpuri de clădire

și a terenului aferent, a obligat totuși Municipiul București

să restituie întreg terenul, deci, inclusiv cel aferent acestor

clădiri și, de altfel, tribunalul nici nu a dispus ca obiectiv al

expertizei stabilirea suprafeței terenului aferent acestor corpuri.

Față

de considerentele expuse, Curtea a admis apelurile și, potrivit art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., a anulat sentința, reținând cauza spre evocarea

fondului.

Evocând

fondul dreptului, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a pronunțat Decizia nr. 292 din 4 iunie 2015, prin care a admis în parte

acțiunea precizată și completată, formulată de

reclamanta A. A obligat pe pârâta Primăria Municipiului București

să restituie reclamantei în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul situat în București, compus din

teren în suprafață de 729 mp (curte imobil), cât și corpurile de

clădire: cu excepția apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză

construcții, întocmit de către expertul tehnic judiciar U.U.

A respins, ca

nefondată, acțiunea în revendicare în contradictoriu cu G. și cu

O.O., în ceea ce privește corpul de clădire, cât și în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București pentru corpul

„C”/C4.

A respins, ca

nefondată, acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâții

Consiliul General al Municipiului București - B., J., K., M., L., O., P., R.,

S., P.P., F.F., B.B., E.E., A.A., C.C., I.I., H.H., N.N., L.L., M.M., X.

(moștenitor al lui X.), U., V., U. și K.K.

A respins

acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta N., pentru lipsă

calitate procesuală pasivă.

A respins, ca

rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție

formulate de către pârâții F.F., B.B., P.P., C.C., X., U., Y., J.

și K.

A admis

cererea reconvențională formulată de către G. și a obligat

pe pârâta-reclamantă A., să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie corpul „A”/C2.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând, în ce

privește limitele evocării fondului, că obiectul

judecății acțiunii principale precizate și completate, este

lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie

către reclamanta A., a imobilului situat în București, cunoscut sub

denumirea de C., imobil compus din teren în suprafața de 5.959 mp, plus

corpurile de construcție aferente. Cererea a fost formulată în contradictoriu

atât cu autoritățile publice și instituțiile

deținătoare ale imobilului, cât și cu persoanele fizice

foști chiriași cumpărători ai unor apartamente situate

într-un corp de construcție din imobilul revendicat. Aceștia din

urmă au formulat cerere de chemare în garanție a I., pentru

despăgubirea cu prețul de piață al apartamentelor

cumpărate, în cazul admiterii revendicării reclamantei.

Obiectul

judecății cererii reconvenționale formulate de către pârâta

G., astfel cum a fost calificată prin încheierea de ședință

din 15 mai 2014 a instanței de apel, este lăsarea în deplină

proprietate și liniștită posesie de către reclamantă,

a unui corp de clădire al imobilului, ca fiind bun public.

Au fost

administrate suplimentar probe cu acte și un nou raport de expertiză

topografică, având ca obiectiv stabilirea terenurilor aferente imobilelor

care au fost înstrăinate din ansamblul corpurilor de clădire aflate

în litigiu, din perspectiva art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în

legătură cu imobile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995)

și a Normelor Metodologice de aplicare a legii, cu stabilirea terenului

necesar bunei exploatări a acestor imobile.

Din

concluziile rapoartelor de expertiză, Curtea a reținut că terenul

de 5.959 mp situat în București, sector 1, se compune din: -

suprafața de 4.144 mp donată de către „C.” conform

Convenției autentificate de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 04

august 1945; - suprafața de 1.815 mp donată de către F. conform

actului de donație din 08 iunie 1946 și actului de renunțare la

uzufruct nr. x/1925 autentificate de Tribunalul Ilfov Secția Notariat.

Întrucât în

actele de donație nu este specificată întinderea acestei ultime

suprafețe, Curtea a reținut din aceasta doar 1.262 mp, atât cât este

menționat în extrasul de carte funciară din 02 aprilie 1940.

S-a constatat

că, potrivit măsurătorilor raportului de expertiză

topografică, diferența de 553 mp reprezintă accesul din

București la „C.”, așa încât suprafața de teren asupra

căreia reclamanta deține titluri pentru comparație,

totalizează 5.406 mp (4.144 mp + 1.262 mp).

Comparând

titlul reclamantei cu cele ale pârâților, instanța de apel a constatat

că, potrivit situației juridice prezente, din acest teren, nu pot fi

restituite următoarele suprafețe:- 2.166 mp reprezentând domeniul

public X.X.; - 1.449 mp reprezentând suprafața totală a

construcției constând în corpul „A” (sau C2, conform expertizei

construcții) (S+P+2+M) aflat în posesia G., cu suprafața

construită la sol de 1.221 mp și trotuar de protecție de 228 mp;

- 596 mp reprezentând suprafața totală a construcțiilor din

corpurile de locuințe) (fostele corpuri de clădire X+Y+V),

compusă din suprafața de teren de 300 mp ce a fost

înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, la care se adaugă

suprafața de teren de 296 mp necesară pentru o bună exploatare a

apartamentelor vândute; - 466 mp reprezentând suprafața totală a

construcției constând în corpul „Z” (sau C/C4, conform expertizei

construcții) (S+P+2) aflat în posesia Z.Z. București (administrarea H.).

Totalizând

aceste suprafețe și efectuând scăderea din terenul de 5.406 mp

aflat în comparație, a rezultat ca rămânând de restituit 729 mp

(curte imobil).

Cât

privește construcțiile identificate prin expertizare, Curtea a

apreciat că, potrivit situației juridice a acestora, nu pot fi

restituite: - corpul) aflat în posesia G.; - corpul „Z” (sau C/C4, conform

expertizei construcții) (S+P+2) aflat în posesia Z.Z. București

(administrarea H.); - apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995

din corpurile „E”/C3, „D”/C2 și „B”/C1, astfel cum au fost identificate

prin raportul de expertiză construcții.

Raportându-se

la toate construcțiile edificate pe teren, instanța a constatat

că rămân de restituit corpurile „E”/C3, „D”/C2 și „B”/C1 cu

excluderea apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În

comparația titlurilor părților, Curtea a avut în vedere faptul

că temeiurile de drept invocate în acțiunea principală

vizează atât Legea specială de reparație nr. 752/2001 privind

organizarea și funcționarea A. (art. 4 alin. (2)), cât și

dreptul comun în materia revendicării (art. 480 și urm. C. civ.

anterior).

S-a

reținut că prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 (potrivit

căruia „se restituie, în condițiile legii, în patrimoniul A.,

bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod

abuziv, cu sau fără titlu”) s-a creat reclamantei vocația la

redobândirea bunurilor și că nu poate fi imputat acesteia faptul că,

anterior formulării acțiunii în revendicare la 15 aprilie 2003, nu a

transmis notificarea în acord cu Legea nr. 10/2001, deoarece trimiterea la

această lege specială conținută actualmente în art. 4 alin.

(1)

7

din Legea nr. 752/2001 a fost adăugată prin Legea nr.

564 din 09 decembrie 2004, deci ulterior cererii de chemare în judecată.

Ca atare, revendicarea

poate fi soluționată fără impedimente de ordin procedural

derivând din legea specială, iar argumentele privind excepția

inadmisibilității cererii în revendicare (invocate în apelul

pârâtului Municipiul București și în cererile de aderare la apelul

declarat de către reclamanta) au fost găsite neîntemeiate, astfel cum

s-a reținut de altfel, în Decizia nr. 593/2003 pronunțată de

Curtea de Apel București în cadrul prezentului dosar în primul ciclu

procesual, cât și în Decizia civilă intermediară nr. 64/A din 20

februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pornind de la

premisa preluării abuzive conținute în legea specială de

reparație (în speță, Legea nr. 752/2001), precum și de la

principiul restituirii în natură (conținut în legea de trimitere, nr.

10/2001), instanța de apel a verificat existența excepțiilor

care împiedică efectuarea reparației prin restituirea în natură,

reținând următoarele aspecte:

privește revendicarea terenului și a construcțiilor aflate în

domeniul public al Statului, respectiv cele corespunzătoare X.X., G.

și Z.Z. București, acestea sunt guvernate nu numai de

dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică,

ci prioritar, de art. 136 alin. (2) din Constituție, care prevede că:

„Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege

și aparține statului sau unităților

administrativ-teritoriale”, iar în alin. (4): „Bunurile proprietate

publică sunt inalienabile”, ceea ce înseamnă că bunurile care

fac obiectul proprietății publice sunt scoase din circuitul civil

general, nefiind posibil a fi restituite în natură.

Curtea a constatat

includerea imobilelor în categoriile la care fac trimitere

art. 136 din Constituție,

art. 5 din Legea nr. 18/1991, ca și art. 3 și pct. III.2, pct. III.5

din anexa Legii nr. 213/1998, din care rezultă că bibliotecile

și muzeele, ca instituții publice de interes local, dar și

parcurile publice fac parte din domeniul public local al municipiilor.

A fost

înlăturată susținerea pe fondul dreptului, din apelul pârâtului

Municipiul București, potrivit căreia Decizia nr. 8043 din 11

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi

statuat asupra includerii în domeniul privat al statului, a corpului de

clădire ce aparține Z.Z. București, deoarece considerentele la

care se face referire redau conținutul expertizei construcții, în

expunerea probatoriului deja administrat, nereprezentând o concluzie a

instanței de casare care, dimpotrivă, a considerat că se impune

o stabilire completă a situației de fapt.

Cu privire la

cererea reconvențională a pârâtei G., conținând pretenții

proprii legate de imobilul în litigiu, s-a arătat că acesta este bun

public din domeniul public de interes general, al statului, astfel cum s-a

reținut în Decizia de casare nr. 8043 din 11 octombrie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Raportat la

aceste considerente, s-a apreciat asupra caracterului nefondat al revendicării

din acțiunea principală în contradictoriu cu G. și cu O.O. (ca

reprezentant al Statului, în baza art. 12 din Legea nr. 213/1998) și

respectiv, caracterul întemeiat al cererii reconvenționale.

privește revendicarea de către reclamantă a terenului și a

construcțiilor aflate în proprietatea foștilor chiriași

cumpărători ai apartamentelor din corpurile „E”/C3, „D”/C2 și

„B”/C1, s-a reținut că atât reclamanta, cât și pârâții

foști chiriași cumpărători, se prevalează de titluri

de proprietate valabile (actele de donație menționate, respectiv

contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995), considerent

pentru care instanța a procedat la analiza comparativă a

situației juridice a părților litigante, cu mențiunea

existenței unor particularități față de regulile

clasice stabilite de doctrina juridică pentru compararea titlurilor de

proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Astfel, s-a

apreciat că deși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept

comun, în ipoteza în care titlurile de proprietate ale părților

provin de la autori diferiți, soluția propusă este aceea de a se

proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două

titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de

la autorul al cărui drept este preferabil, ipoteza dedusă judecății

este una particulară. Aceasta presupune aplicarea unor reguli distincte,

decurgând din caracterul de bun preluat abuziv al imobilului și incidența

unei reglementări speciale de reparație, a unui recurs în interesul

legii și a unei bogate jurisprudențe a Curții Europene a

Drepturilor Omului transpuse într-o practică judiciară în plan intern

ce tinde spre dezideratul uniformizării sale.

În acest

sens, instanța de apel a luat în considerare criteriile de

preferință instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

potrivt căreia exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât

în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de

bună-credință.

Ca

premisă, Curtea a apreciat că situația juridică de

incertitudine în care se află ambele părți litigante, este

consecința regimului statal totalitar, ale cărui politici au condus

la situația inechitabilă în care există două

părți ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de

proprietate valabile, instanțele fiind obligate să decidă

preferința unui drept în detrimentul celuilalt.

S-a

reținut că noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale poate cuprinde atât un bun

actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care

decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut

în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de

creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde

că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și

Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate

fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în

care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă

o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea

legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1

din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile

de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

În

același timp, în domeniul în discuție al speței, un bun actual

în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a

dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu și alții

împotriva României).

Curtea a

constatat că reclamantei sau autorilor săi nu le-a fost recunoscut în

mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către

instanțele judecătorești sau de către

autoritățile administrative, motiv pentru care a apreciat că

aceasta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, ci numai de un eventual drept cu caracter economic

protejat de acest articol, în ipoteza respectării procedurii instituite de

legea specială.

Constatarea

judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine

în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind

numai un eventual drept al reclamantei la despăgubire, în măsura

întrunirii condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri

reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calității

de persoană îndreptățită și formularea

notificării în temeiul legii speciale de reparație.

Pe de

altă parte, s-a reținut că valabilitatea titlurilor

pârâților foști chiriași cumpărători, a fost

consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă

a dreptului material la acțiunea în declararea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

motiv pentru care aceștia sunt cei care se pot prevala de un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea,

s-a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare imobiliare de

față, buna sau reaua-credință a pârâților nu are

relevanță, căci o atare condiție se apreciază și

se verifică numai în cadrul acțiunii în declararea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, acțiune nepromovată de către

reclamantă.

Față

de această situație, instanța de apel a apreciat că se

impune pronunțarea unei soluții bazate pe siguranța raporturilor

juridice, pe existența în patrimoniul pârâților persoane fizice a

unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi

greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu

consecințe ireparabile, ținând cont totodată de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea

restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Totodată,

terenul corespunzător acestor construcții, nerestituibil, include

atât suprafața situată sub acestea, cât și suprafața de

teren necesară pentru o bună exploatare a apartamentelor vândute,

astfel cum a fost identificată prin suplimentarea probatoriului cu

expertiză topografică.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanta, intervenienții în interes

alăturat reclamantei, R.R. și S.S., pârâtul Municipiul

București.

1.

Recurenta-reclamantă A., a susținut nelegalitatea deciziei sub

următoarele aspecte:

-

Instanța nu a acordat suprafața de sub clădirile restituite

și nici nu a motivat respingerea acțiunii pe acest aspect. Aceasta,

în contextul în care potrivit expertizei efectuate, suprafața la sol a

celor 3 corpuri de clădire era de 642 mp, ce trebuia restituită

reclamantei alături de curtea imobilului.

- În mod

eronat instanța a respins acțiunea cu privire la corpurile de

clădire A/C2 și C/C4, fără a analiza susținerile

reclamantei referitoare la excepția instituită prin dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, privitoare la bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil și care pot fi revendicate de foștii

proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În

speță, tocmai lipsa titlului valabil al statului - demonstrată

conform înscrisurilor administrate - trebuia să conducă la admiterea

acțiunii în revendicare, inclusiv cu privire la imobilele din domeniul

public.

-

Totodată, instanța a reținut eronat că imobilul ce aparține

Z.Z. București (corpul C/C4) și care se află în administrarea H.,

ar fi în domeniul public al statului, în condițiile în care în

clădirea respectivă nu-și desfășoară activitatea

niciun muzeu, spre a fi de interes public, clădirea respectivă fiind

pur și simplu cedată H.

De altfel,

Înalta Curte a statuat prin Decizia nr. 8043 din 11 octombrie 2006, că

acest corp de clădire „este în domeniul privat al statului și este

ocupat de chiriași, ca și corpul F stradal aflat în administrarea H.”

- Tot astfel,

X.X. nu se află în domeniul public, nu are o existență de parc

ci servește ca o curte interioară imobilului.

- În ce

privește corpul de clădire A/C2 aparținând G., singurul imobil

revendicat aflat în domeniul public al statului, acestuia îi este

aplicabilă excepția instituită prin prevederile art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Aceasta,

întrucât Biblioteca deține imobilul în temeiul unui ordin de repartiție

ceea ce înseamnă că este titulara unui drept de folosință

și nu a unui drept de administrare.

-

Instanța nu a realizat corect comparația de titluri impusă de

faptul că acțiunea reclamantei avea ca obiect revendicarea

întemeiată pe dispozițiile legii speciale, precum și pe cele ale

art. 480 C. civ.

Or, prin

procedeul comparării titlurilor, instanța trebuia să acorde

preferabilitate celui mai bine caracterizat, în speță, titlului

reclamantei, reprezentat de convențiunea din 4 august 1945, actul de

donație din 8 iunie 1946 provenind de la adevăratul proprietar.

În schimb,

pârâții persoane fizice n-au niciun fel de titlu de proprietate asupra

bunurilor, care în realitate n-au părăsit niciodată patrimoniul A.

De asemenea,

trebuia să se constate că titlul reclamantei este preferabil și

celor al pârâților persoane fizice, întrucât Statul respectiv Municipiul

București, prin prepușii săi, nu putea să transfere un

drept de proprietate pe care nu l-a dobândit niciodată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Municipiul București a criticat decizia pe temeiul motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., în dezvoltarea

cărora a arătat următoarele:

-

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Instanța

a apreciat că statul nu a avut un titlu valabil întrucât Decretul nr. 198/1948

ar fi nesocotit dispozițiile Constituției în vigoare la acel moment.

Aceste

statuări, pe lângă împrejurarea că vin în contradicție

logică și juridică cu cele reținute de instanță

în aceeași decizie atunci când respinge alte capete de cerere, sunt în

același timp eronate.

Astfel,

respingând excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, instanța a aplicat greșit un text de lege în vigoare - art.

4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, conform căruia „Se restituie, în

condițiile legii, în patrimoniul A., bunurile mobile și imobile de

care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără

titlu”.

Față

de conținutul acestui text, trebuia observat că în realitate,

posibilitatea redobândirii bunurilor preluate în mod abuziv nu putea fi

valorificată prin intermediul acțiunii în revendicare - fiind

redundantă, în acest sens, trimiterea la dreptul comun și la

dispozițiile art. 480 C. civ. - ci prin procedura administrativă

reglementată de Legea nr. 10/2001.

Or, la data

reglementării restituirii către A., Legea nr. 10/2001 nu

conținea interdicția pentru ministere, instituții publice de a

solicita restituirea în temeiul Legii speciale, întrucât art. 3 alin. (2) din

acest act normativ a fost modificat abia prin O.U.G. nr. 184/2002.

Că

acesta a fost sensul legii a rezultat și ca urmare a modificării

Legii nr. 752/2001 prin Legea nr. 564/2004, menționându-se expres că

sintagma „în condițiile legii” vizează restituirea conform Legii nr. 10/2001.

- Hotărârea

cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Deși în

soluționarea capătului de cerere admis împotriva Municipiului

București, instanța de apel apreciază că statul nu are un

titlu valabil pentru bunurile preluate de la A., totuși, în cuprinsul

deciziei, motivând soluția dată asupra altor capete de cerere,

instanța contrazice flagrant această idee.

Astfel,

refuzând să restituie A. terenul ce constituie în prezent X.X., precum

și imobilele aflate în administrarea G., Z.Z. București pe motiv

că acestea se află în proprietatea publică a statului,

instanța de apel contrazice ideea de preluare fără titlu pentru

că un titlu nevalabil nu poate fundamenta dobândirea dreptului de

proprietate publică, simpla destinație a imobilului, nefondată

pe un titlu valabil, neavând nicio însemnătate juridică.

Fără

a contesta această apreciere a instanței, recurentul a arătat

că sunt aplicate măsuri diferite pe acest aspect, cu privire la

soluția ce vizează revendicarea față de acesta.

Așadar,

în motivarea refuzului de restituire a imobilelor aflate în stăpânirea G.,

a Z.Z. București, precum și a X.X., instanța de apel a explicat

că reclamanta nu deține un bun actual în patrimoniu, premisă de

la care trebuia să se pornească și în aprecierea temeiniciei

pretenției față de pârâtul-recurent. Altminteri, hotărârea

pronunțată este una contradictorie.

3)

Recurenții-intervenienți R.R. și S.S. au susținut că

decizia instanței de apel nesocotește dispozițiile art. 480 C.

civ. și criteriile obligatorii ale admisibilității și

legalității unei acțiuni în revendicare imobiliară.

Astfel,

admițând acțiunea în revendicare, instanța trebuia să

analizeze dacă reclamanta face dovada că are un bun apt a fi

protejat, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul acestei acțiuni.

De asemenea,

reclamanta nu a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul

său la data preluării de către stat.

În realitate,

intrarea bunului în patrimoniul reclamantei, anterior preluării de

către stat, nu a avut loc, dispozițiile Decretului nr. 198/1948

aplicându-se F. și nu A.

Aceasta,

întrucât oferta de donație făcută de F. nu a fost acceptată

în termeni legali de către reclamantă, nesocotindu-se

dispozițiile art. 814 C. civ. (actul de acceptare nefiind urmat de

notificare).

Or, prima

donație din anul 1945 a avut ca obiect imobilul aparținând C., iar

oferta de donație din 1946 a avut ca obiect imobilul proprietate

personală a autoarei intervenienților, F., încercându-se o confuzie

de patrimonii între cele două.

Ca o

confirmare a faptului că bunul imobil ce a aparținut F. nu a intrat

în patrimoniul A. este și împrejurarea că preluarea acestuia, prin

aplicarea Decretului nr. 198/1948, s-a făcut de la autoarea

intervenienților și nu de la reclamantă.

Instanța

de apel, în comparația titlurilor părților, a avut în vedere

Legea nr. 752/2001 și dreptul comun în materia revendicării (art. 480

C. civ.) și, cu toate că se afirmă că se pornește de

la premisa preluării abuzive conținute în legea specială de

reparație, instanța nu analizează titlul reclamantei, nici

momentul preluării abuzive.

Cererea de

recurs a fost fundamentată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Analizând

recursurile, în ordinea impusă de aspectele de ordin procedural deduse

judecății prin intermediul acestora, Înalta Curte constată

următoarele:

1) Recursul

Municipiului București susține aspecte de contrarietate a

considerentelor deciziei din apel în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

criticile având caracter fondat.

Aceasta

întrucât, cercetând temeinicia pretențiilor deduse judecății pe

calea acțiunii în revendicare de către reclamantă, în raport cu

diferitele categorii de pârâți cărora aceasta le opune dreptul

său, instanța de apel realizează o analiză diferită

și contradictorie a acestora, în condițiile în care există o

cauză juridică unică a dreptului (cele două donații

din 1945 respectiv, 1946) de care se prevalează partea.

Astfel, verificând

titlul reclamantei în raport cu pârâții - persoane fizice,

cumpărători ai apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995,

instanța statuează că reclamanta nu deține un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pe care să-l opună acestora

întrucât „nici reclamantei și nici autorilor acesteia nu le-a fost

recunoscut definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de

către instanțele judecătorești sau de către

autoritățile administrative”.

În atare

condiții, a reținut instanța de apel, reclamanta s-ar putea

prevala doar de un eventual drept cu caracter economic, în ipoteza în care ar

respecta procedura legii speciale întrucât „constatarea judiciară a preluării

abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la

restituirea în natură a bunului, conferind numai un eventual drept al

reclamantei la despăgubire în măsura întrunirii condițiilor

cerute de lege pentru a beneficia de măsuri repar