ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 946/2016

Decizia nr. 946/2016 Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2003, reclamanta A. a chemat în judecata pe pârâții Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București - B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul din București, sector 1, cunoscut sub numele de C., imobil compus din teren în suprafață de 4.144 mp și 4 corpuri de construcție.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în anul 1924, la inițiativa lui D., a fost înființat E., conform actului constitutiv și statutului așezământului, autentificate din 9 iunie 1924 de Tribunalul Ilfov și sentinței civile nr. 9924 din 4 iulie 2003. Ulterior, în anul 1942, a fost înființat și E., potrivit actului constitutiv și statutului autentificate din 18 decembrie 1942. Cele două așezăminte menționate anterior și-au stabilit sediul la adresa din București. S-a mai arătat că, în anul 1945, a fost încheiată convenția autentificată de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 1945, prin efectul căreia întreg patrimoniul C. a intrat în cel al A. Subsecvent convenției a fost încheiat un act intitulat „Specificație generală” privitor la bunurile ce au fost astfel încorporate în patrimoniul reclamantei.

Prin actul de donație autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 1946, completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat la același Tribunal din 1925, F., fondatoarea celui de-al doilea C., a donat întreaga sa avere A., astfel încât tot patrimoniul C. din București, a intrat în proprietatea A. Reclamanta a mai precizat că, în temeiul art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198 din 13 august 1948, a fost deposedată de întregul patrimoniu, inclusiv de imobilele din București, iar în prezent Consiliul General al Municipiului București administrează o parte din imobil (potrivit adresei din 18 noiembrie 2002 emise de acesta). În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 112 C. proc.

civ., art. 96 coroborat cu art. 38 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001. Prin cererea modificatoare depusă la data de 12 iunie 2003, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și G., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea fondului de carte ce a aparținut C. (hărți, manuscrise, carte rară), aflată în prezent în folosința acesteia, precum și lăsarea în deplină proprietate a imobilului în care funcționează în prezent. Prin aceeași cerere, reclamanta a precizat că nu a transmis notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. La data de 12 iunie 2003, G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă și totodată, să se dispună lăsarea în deplină și liniștită posesie a imobilului situat în București, ca fiind bun public aflat în administrarea G. și urmând regimul juridic reglementat prin Legea nr. 213/1998.

Prin sentința nr. 796 din 11 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins solicitarea de admitere în principiu a cererii de intervenție formulată de G., a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare imobiliară și a disjuns capătul de cerere având ca obiect revendicarea mobiliară (fond de carte). Reținând că reclamanta nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că este inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară.

Prin Decizia nr. 907/A din 24 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, evocând fondul, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1, format din teren în suprafață de 970 mp (curte imobil) și cele patru corpuri de clădire, așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză (inclusiv terenul situat sub construcție) și a respins cererea de admitere în principiu a cererii de intervenție principală formulată de pârâta G. Prin Decizia civilă nr. 8043 din 11 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin primar, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, potrivit Deciziei nr. 214.623 din 18 august 1945 dată de Departamentul Educației Naționale și publicată în M. Of.

nr. 195/1945, A.a fost autorizată să accepte trecerea în patrimoniul său a întregului patrimoniu aparținând C., în condițiile fixate prin convenția autentificată la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, din 4 august 1945. Prin actul de donație autentificat din 08 iunie 1946 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat din 28 noiembrie 1947 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, F., fondatoarea celui de-al doilea C., a donat întreaga sa avere A.. Între bunurile donate figura și imobilul din București, teren în suprafață de 4.144 mp și construcții constituind patru corpuri, din care două corpuri stradal - nr. 5 și nr. 7 - și alte două în curte - corp A și corp B. S-a mai reținut că G. a formulat o cerere de intervenție principală, în care a invocat faptul că în H.G.

nr. 45/2003 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, anexa 7, se află specificat „Sediul Colecții Speciale” - ca fiind bun public din domeniul public al statului aflat în administrarea G. și, ca atare, supus Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică. Așadar, intervenienta a probat că imobilul revendicat și în care își avea sediul făcea parte din domeniul public de interes general și era guvernat de dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, indicând astfel titularul dreptului asupra imobilului în dispută.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a confirmat caracterul de proprietate publică al corpului D al imobilului din București, precizând totodată, că în ceea ce privește corpul A stradal, acesta reprezintă proprietatea unor persoane fizice constituite într-o asociație de proprietari în baza Legii nr. 112/1995; referitor la corpul E, acesta este în domeniul privat al statului, ocupat de chiriași, ca și corpul 7 stradal, aflat în administrarea H. Instanța de recurs a constatat că, în ceea ce privește corpul D al imobilului revendicat, acesta aparține domeniului public de interes general și, prin urmare, conform art. 12 din Legea nr. 213/1998, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate cu privire la acest bun, statul este reprezentat de I., care trebuia introdus în cauză.

S-a mai reținut că, întrucât corpul A din clădire fusese înstrăinat pe apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod greșit deținătorii acestora nu au fost introduși în cauză. După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București în rejudecarea fondului. Prin Decizia civilă nr. 146/A din 03 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență materială și în consecință, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 297 C. proc.

civ. au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, evocarea fondului de către instanța de apel nemaifiind posibilă în cazul în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, judecata fiind suspendată prin încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2008, până la identificarea și indicarea de către reclamantă a chiriașilor cumpărători. Prin Decizia nr. 826 din 15 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A.împotriva încheierii din data de 16 septembrie 2008, a casat încheierea și a trimis cauza pentru continuarea judecății.

La data de 29 martie 2010, reclamanta A.a depus la dosar cereri precizatoare, în temeiul art. 132 C. proc. civ., prin care a chemat în judecată pe pârâții J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H. și I.I., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, respectiv apartamentul deținut de fiecare pârât în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu SC J.J. SA, conform Legii nr. 112/1995, prin constatarea nevalabilității titlului Statului reprezentat de Decretul nr. 198/1948 și prin comparație de titluri. Reclamanta a susținut că pârâții au cumpărat imobilul de la un neproprietar, care nu avea dreptul să-l vândă atâta vreme cât nu deținea dreptul de proprietate asupra acestuia, dobândit în condiții legale.

Pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a I., solicitând ca, în situația admiterii acțiunii în revendicare a reclamantei A., să fie obligat chematul în garanție să le plătească prețul de piață al apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. Cadrul procesual a fost modificat prin introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numitei K.K. (deținătoarea cotei de 3/8 din apartamentul situat în București, sectorul 1, coproprietară alături de pârâta R.), a moștenitorilor pârâtului Z. (respectiv, Y., soție supraviețuitoare; L.L., fiu, M.M., fiică), decedat pe parcursul procesului, precum și a moștenitorului defunctei G.G. (numitul N.N.).

Totodată, față de contractul de partaj depus la dosar, prin care P. a primit în deplină proprietate întreg apartamentul nr. 17 situat în București, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. La data de 07 noiembrie 2011, reclamanta A., a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., cerere precizatoare, prin care a arătat că obiectul cererii este lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, cunoscut sub denumirea de C., imobil compus din teren în suprafața de 5.959 mp, plus construcțiile aferente, în mod greșit precizându-se în cererea introductivă că se revendică o suprafață de 4.144 mp, în contextul în care s-a arătat că, de fapt, se revendică atât imobilele ce au făcut obiectul convenției autentificate de către Tribunalul Ilfov din 04 septembrie 1945 (prin care a trecut în proprietatea A. tot patrimoniul C.) cât și imobilele pe care le-a dobândit ca urmare a donației F., autentificate de către Tribunalul Ilfov din 1946. Prin sentința nr. 1790 din 04 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis în parte acțiunea în revendicare, astfel cum a fost precizată și completată, a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să restituie reclamantei A., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață totală de 5.959 mp (compus din suprafața de 4.144 mp - delimitată prin punctele de contur și suprafața de 1.815 mp - delimitată prin punctele de contur, identificate prin raportul de expertiză topografică) și construcțiile edificate pe acesta,

respectiv corpurile de clădire, cu excepția apartamentelor și a terenului situat sub acestea, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, G. și O.O., în ceea ce privește corpurile de clădire „A”/C2 și „C”/C4 și terenul aferent acestora, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București - B., J., K., M., L., O., P., R., S., P.P., F.F., B.B., E.E., A.A., C.C., I.I., H.H., N.N., L.L., M.M., X., U., V., U. și K.K., a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta N., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție formulate de pârâții-persoane fizice în contradictoriu cu chematul în garanție I., a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție principală formulată de G. și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâții persoane fizice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit convenției autentificate din 04 august 1945 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat încheiată între E. și F. și D., ambii în calitate de fondatori-donatori, s-a prevăzut că trece în patrimoniul A. întreg patrimoniul aparținând E. Donația a fost acceptată de A.prin actul de acceptare notificat domnului D. din 22 martie 1946. Examinând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere înscrisurile menționate, potrivit cărora reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și faptul că întreg imobilul din București, sector 1 a intrat în patrimoniul A. Imobilul arătat a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 198/1948 privind Statutul de organizare și funcționare a A., bunurile imobile ce au aparținut acesteia trecând în patrimoniul ministerelor de resort.

Prin raportare la situația juridică a imobilului, tribunalul a reținut că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul proprietatea reclamantei, constatându-se că, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului. În acest sens, tribunalul a apreciat că prevederile Decretului nr. 198/1948, în baza cărora s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau dispozițiilor Constituției din acea perioadă.

Referitor la susținerea pârâților privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, chiar dacă ar fi fost urmată, reclamantei nu îi putea fi restituit în natură imobilul, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind dispusă nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pe fondul cauzei, procedând la compararea titlurilor părților, tribunalul a constatat că atât reclamanta cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, urmând a se proceda la analiza comparativă a acestora și că valabilitatea titlurilor pârâților persoane fizice a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Reținând că Statul nu are un titlu valabil asupra imobilului, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., tribunalul a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, în ceea ce privește spațiile aflate în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, cu excepția apartamentelor și a terenului situat sub acestea, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește revendicarea terenului și a spațiilor aflate în domeniul public al Statului, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar și indicațiile obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 8043 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora corpul de clădire (corespunzător corpului D din raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual) aparține domeniului public de interes general, fiind în posesia G., cu privire la acest corp de clădire Statul fiind reprezentat de I. De asemenea, s-a reținut că în ceea ce privește corpul, acesta aparține Z.Z. București și este în administrarea H. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul I., pârâtul Municipiul București prin primarul general și reclamantă.

De asemenea, au formulat cerere de aderare la apelul declarat de către reclamantă, pârâtul S. și pârâta O., invocând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Urmare a decesului intimatului X., instanța de apel a constatat, în conformitate cu înscrisurile depuse la dosar, că moștenitorii acestuia sunt U., deja intimată-pârâtă în cauză și X., cu privire la care s-a dispus introducerea în proces. Totodată, numiții R.R. și S.S., în calitate de moștenitori ai numitei T.T., considerată de aceștia ca fiind moștenitoarea autoarei lor, F., au formulat o cerere de intervenție în interesul apelantului-pârât Municipiul București prin primarul general. În motivarea acestei cereri, s-a arătat că petenții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, încă nesoluționată, Dosarul aflat pe rolul Tribunalului București înregistrat cu nr. x/2005, nefiind finalizat, și în care A.a formulat o cerere de intervenție.

Conform încheierii pronunțate la data de 28 noiembrie 2013, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interesul apelantului-pârât. Prin Decizia nr. 64/A din 20 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamantă, pârâtul Municipiul București și de pârâtul-chemat în garanție I., precum și cererile de aderare la apelul reclamantei, formulate de intimații-pârâți persoane fizice, de G., Consiliul General al Municipiului București - B., intimații-intervenienți G., N.N., K.K. și intervenienții în interesul apelantului-pârât Municipiul București, R.R. și S.S., a anulat sentința și a reținut cauza spre evocarea fondului.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de către I., că în dosarul tribunalului, în primul ciclu procesual, la data de 11 iunie 2003, G. a formulat o cerere, pe care a intitulat-o „cerere de intervenție principală”, prin care a solicitat atât respingerea acțiunii în revendicare introduse de către reclamantă împotriva Primăriei Municipiului București, cât și admiterea propriei cereri, promovate de G., în sensul lăsării în deplină și liniștită posesie a imobilului în cauză, ca fiind bun public aflat în administrarea G. și urmând regimul juridic reglementat prin Legea nr. 213/1998. În motivarea acestei cereri s-a mai arătat că petenta deține imobilul revendicat în baza Decretului nr. 467/1955, Ordinului ministrului Culturii nr. 1249/1955, procesului-verbal din 1963 și Ordinului nr. 994/1975.

S-a menționat că anterior introducerii acțiunii în revendicare, respectiv la 16 ianuarie 2003, a intrat în vigoare H.G. nr. 45/2003, iar în anexa nr. 7 se află specificat „Sediul Colecții Speciale”, ca fiind bun din domeniul public al statului, aflat în administrarea G. și, ca atare, beneficiind de regimul juridic instituit prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, respectiv inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Cu privire la această cerere, prin Decizia civilă nr. 8043/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit, în urma admiterii recursului declarat de Primăria Municipiului București, că susținerile G. sunt dovedite, probate și că, așa cum reiese din H.G.

nr. 45/2003 și H.C.M. nr. 906/1956 și din expertiza tehnică efectuată, corpul D al imobilului are caracter de proprietate publică. În aceeași decizie s-a mai reținut că în ce privește corpul D al imobilului revendicat, care aparține domeniului public de interes general, statul este reprezentat de I. A reieșit, așadar, faptul că cererea depusă de către G. era întemeiată pe fondul său, potrivit considerentelor expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, din conținutul cererii formulate de pârâta G., reiese că aceasta a emis pretenții proprii legate de imobilul în litigiu, solicitându-se lăsarea acestuia în deplină și liniștită posesie, ca fiind bun public aflat în administrarea G. Or, tribunalul a respins în mod greșit cererea formulată de această parte, fără a pune în discuție calificarea ei corectă și fără a o analiza pe fond.

A fost găsită întemeiată și critica I. referitoare la faptul că, deși instanța de fond a respins acțiunea în revendicare privind cele două corpuri de clădire și terenul aferent acestora, ca fiind aflate în domeniul public al statului, totuși, în mod greșit a obligat Primăria Municipiului București să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în totalitate, fără să aibă în vedere că o parte din acesta este aferent corpurilor de clădire ce nu pot fi restituite. Cu privire la acest teren, Tribunalul trebuia să dispună calcularea de către expert, în concret, a suprafeței aferente corpurilor respective de clădire și să dispună în consecință. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată critica referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei.

Aceasta, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fot promovată la data de 15 aprilie 2003, înainte ca art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 să fie modificat. Prin această dispoziție legală se stabilea că se restituie în condițiile acestei legi, în patrimoniul A., bunurile mobile și imobile de care a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu. Deși ulterior, prin Legea nr. 564/2004, care a completat art. 4 din Legea nr. 752/2001, s-a stabilit că restituirea altor categorii de imobile ce au aparținut A. se face în condițiile Legii nr. 10/2001 și că termenul prevăzut la art. 21 din Legea nr. 10/2001 începe să curgă de la data intrării în vigoare a acestei legi, anterior, la data promovării acțiunii în revendicare, în aprilie 2003, nu erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 564/2004, astfel că reclamantei nu i se poate imputa faptul că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 564/2004.

Acțiunea în revendicare a fost bazată pe dreptul comun și pe dispozițiile Legii nr. 752/2001, neimpunându-se obligativitatea parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. Așadar, de-abia după intrarea în vigoare a Legii nr. 564 din 09 decembrie 2004 se putea vorbi de instituirea obligației A. de a urma procedura prevăzută de lege, deci, nu pentru o acțiune formulată anterior, în aprilie 2003. Faptul că acțiunea reclamantei este admisibilă a fost, de altfel, stabilit deja în cadrul prezentului dosar, în primul ciclu procesual și anume, prin Decizia nr. 593/2003 a Curții de Apel București, în considerentele căreia s-a statuat că în mod greșit a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea în revendicare imobiliară deoarece această acțiune reprezintă calea comună de dobândire a bunului de la un deținător de fapt, motiv pentru care s-a admis apelul reclamantei și s-a anulat sentința apelată, ulterior judecându-se fondul cauzei.

În ceea ce privește critica apelantului Municipiul București, referitoare la nestabilirea terenului aferent corpurilor de proprietate aflate în domeniul public al statului, Curtea a constatat că are caracter întemeiat deoarece tribunalul, deși a respins restituirea acestor corpuri de clădire și a terenului aferent, a obligat totuși Municipiul București să restituie întreg terenul, deci, inclusiv cel aferent acestor clădiri și, de altfel, tribunalul nici nu a dispus ca obiectiv al expertizei stabilirea suprafeței terenului aferent acestor corpuri. Față de considerentele expuse, Curtea a admis apelurile și, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a anulat sentința, reținând cauza spre evocarea fondului.

Evocând fondul dreptului, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Decizia nr. 292 din 4 iunie 2015, prin care a admis în parte acțiunea precizată și completată, formulată de reclamanta A. A obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să restituie reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 729 mp (curte imobil), cât și corpurile de clădire: cu excepția apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză construcții, întocmit de către expertul tehnic judiciar U.U. A respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare în contradictoriu cu G. și cu O.O., în ceea ce privește corpul de clădire, cât și în contradictoriu cu Primăria Municipiului București pentru corpul „C”/C4.

A respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București - B., J., K., M., L., O., P., R., S., P.P., F.F., B.B., E.E., A.A., C.C., I.I., H.H., N.N., L.L., M.M., X. (moștenitor al lui X.), U., V., U. și K.K. A respins acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta N., pentru lipsă calitate procesuală pasivă. A respins, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de către pârâții F.F., B.B., P.P., C.C., X., U., Y., J. și K. A admis cererea reconvențională formulată de către G. și a obligat pe pârâta-reclamantă A., să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie corpul „A”/C2.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând, în ce privește limitele evocării fondului, că obiectul judecății acțiunii principale precizate și completate, este lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie către reclamanta A., a imobilului situat în București, cunoscut sub denumirea de C., imobil compus din teren în suprafața de 5.959 mp, plus corpurile de construcție aferente. Cererea a fost formulată în contradictoriu atât cu autoritățile publice și instituțiile deținătoare ale imobilului, cât și cu persoanele fizice foști chiriași cumpărători ai unor apartamente situate într-un corp de construcție din imobilul revendicat. Aceștia din urmă au formulat cerere de chemare în garanție a I., pentru despăgubirea cu prețul de piață al apartamentelor cumpărate, în cazul admiterii revendicării reclamantei.

Obiectul judecății cererii reconvenționale formulate de către pârâta G., astfel cum a fost calificată prin încheierea de ședință din 15 mai 2014 a instanței de apel, este lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie de către reclamantă, a unui corp de clădire al imobilului, ca fiind bun public. Au fost administrate suplimentar probe cu acte și un nou raport de expertiză topografică, având ca obiectiv stabilirea terenurilor aferente imobilelor care au fost înstrăinate din ansamblul corpurilor de clădire aflate în litigiu, din perspectiva art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în legătură cu imobile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995) și a Normelor Metodologice de aplicare a legii, cu stabilirea terenului necesar bunei exploatări a acestor imobile.

Din concluziile rapoartelor de expertiză, Curtea a reținut că terenul de 5.959 mp situat în București, sector 1, se compune din: - suprafața de 4.144 mp donată de către „C.” conform Convenției autentificate de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 04 august 1945; - suprafața de 1.815 mp donată de către F. conform actului de donație din 08 iunie 1946 și actului de renunțare la uzufruct nr. x/1925 autentificate de Tribunalul Ilfov Secția Notariat. Întrucât în actele de donație nu este specificată întinderea acestei ultime suprafețe, Curtea a reținut din aceasta doar 1.262 mp, atât cât este menționat în extrasul de carte funciară din 02 aprilie 1940. S-a constatat că, potrivit măsurătorilor raportului de expertiză topografică, diferența de 553 mp reprezintă accesul din București la „C.”, așa încât suprafața de teren asupra căreia reclamanta deține titluri pentru comparație, totalizează 5.406 mp (4.144 mp + 1.262 mp).

Comparând titlul reclamantei cu cele ale pârâților, instanța de apel a constatat că, potrivit situației juridice prezente, din acest teren, nu pot fi restituite următoarele suprafețe:- 2.166 mp reprezentând domeniul public X.X.; - 1.449 mp reprezentând suprafața totală a construcției constând în corpul „A” (sau C2, conform expertizei construcții) (S+P+2+M) aflat în posesia G., cu suprafața construită la sol de 1.221 mp și trotuar de protecție de 228 mp; - 596 mp reprezentând suprafața totală a construcțiilor din corpurile de locuințe) (fostele corpuri de clădire X+Y+V), compusă din suprafața de teren de 300 mp ce a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, la care se adaugă suprafața de teren de 296 mp necesară pentru o bună exploatare a apartamentelor vândute; - 466 mp reprezentând suprafața totală a construcției constând în corpul „Z” (sau C/C4, conform expertizei construcții) (S+P+2) aflat în posesia Z.Z.

București (administrarea H.). Totalizând aceste suprafețe și efectuând scăderea din terenul de 5.406 mp aflat în comparație, a rezultat ca rămânând de restituit 729 mp (curte imobil). Cât privește construcțiile identificate prin expertizare, Curtea a apreciat că, potrivit situației juridice a acestora, nu pot fi restituite: - corpul) aflat în posesia G.; - corpul „Z” (sau C/C4, conform expertizei construcții) (S+P+2) aflat în posesia Z.Z. București (administrarea H.); - apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 din corpurile „E”/C3, „D”/C2 și „B”/C1, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză construcții. Raportându-se la toate construcțiile edificate pe teren, instanța a constatat că rămân de restituit corpurile „E”/C3, „D”/C2 și „B”/C1 cu excluderea apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În comparația titlurilor părților, Curtea a avut în vedere faptul că temeiurile de drept invocate în acțiunea principală vizează atât Legea specială de reparație nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea A. (art. 4 alin. (2)), cât și dreptul comun în materia revendicării (art. 480 și urm. C. civ. anterior).

S-a reținut că prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 (potrivit căruia „se restituie, în condițiile legii, în patrimoniul A., bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu”) s-a creat reclamantei vocația la redobândirea bunurilor și că nu poate fi imputat acesteia faptul că, anterior formulării acțiunii în revendicare la 15 aprilie 2003, nu a transmis notificarea în acord cu Legea nr. 10/2001, deoarece trimiterea la această lege specială conținută actualmente în art. 4 alin. (1) 7 din Legea nr. 752/2001 a fost adăugată prin Legea nr. 564 din 09 decembrie 2004, deci ulterior cererii de chemare în judecată.

Ca atare, revendicarea poate fi soluționată fără impedimente de ordin procedural derivând din legea specială, iar argumentele privind excepția inadmisibilității cererii în revendicare (invocate în apelul pârâtului Municipiul București și în cererile de aderare la apelul declarat de către reclamanta) au fost găsite neîntemeiate, astfel cum s-a reținut de altfel, în Decizia nr. 593/2003 pronunțată de Curtea de Apel București în cadrul prezentului dosar în primul ciclu procesual, cât și în Decizia civilă intermediară nr. 64/A din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pornind de la premisa preluării abuzive conținute în legea specială de reparație (în speță, Legea nr. 752/2001), precum și de la principiul restituirii în natură (conținut în legea de trimitere, nr. 10/2001), instanța de apel a verificat existența excepțiilor care împiedică efectuarea reparației prin restituirea în natură, reținând următoarele aspecte: 1. În ceea ce privește revendicarea terenului și a construcțiilor aflate în domeniul public al Statului, respectiv cele corespunzătoare X.X., G. și Z.Z.

București, acestea sunt guvernate nu numai de dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, ci prioritar, de art. 136 alin. (2) din Constituție, care prevede că: „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”, iar în alin. (4): „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, ceea ce înseamnă că bunurile care fac obiectul proprietății publice sunt scoase din circuitul civil general, nefiind posibil a fi restituite în natură. Curtea a constatat includerea imobilelor în categoriile la care fac trimitere art. 136 din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991, ca și art. 3 și pct. III.2, pct. III.5 din anexa Legii nr. 213/1998, din care rezultă că bibliotecile și muzeele, ca instituții publice de interes local, dar și parcurile publice fac parte din domeniul public local al municipiilor.

A fost înlăturată susținerea pe fondul dreptului, din apelul pârâtului Municipiul București, potrivit căreia Decizia nr. 8043 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi statuat asupra includerii în domeniul privat al statului, a corpului de clădire ce aparține Z.Z. București, deoarece considerentele la care se face referire redau conținutul expertizei construcții, în expunerea probatoriului deja administrat, nereprezentând o concluzie a instanței de casare care, dimpotrivă, a considerat că se impune o stabilire completă a situației de fapt. Cu privire la cererea reconvențională a pârâtei G., conținând pretenții proprii legate de imobilul în litigiu, s-a arătat că acesta este bun public din domeniul public de interes general, al statului, astfel cum s-a reținut în Decizia de casare nr. 8043 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat asupra caracterului nefondat al revendicării din acțiunea principală în contradictoriu cu G. și cu O.O. (ca reprezentant al Statului, în baza art. 12 din Legea nr. 213/1998) și respectiv, caracterul întemeiat al cererii reconvenționale.

2. În ceea ce privește revendicarea de către reclamantă a terenului și a construcțiilor aflate în proprietatea foștilor chiriași cumpărători ai apartamentelor din corpurile „E”/C3, „D”/C2 și „B”/C1, s-a reținut că atât reclamanta, cât și pârâții foști chiriași cumpărători, se prevalează de titluri de proprietate valabile (actele de donație menționate, respectiv contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995), considerent pentru care instanța a procedat la analiza comparativă a situației juridice a părților litigante, cu mențiunea existenței unor particularități față de regulile clasice stabilite de doctrina juridică pentru compararea titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Astfel, s-a apreciat că deși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în ipoteza în care titlurile de proprietate ale părților provin de la autori diferiți, soluția propusă este aceea de a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, ipoteza dedusă judecății este una particulară. Aceasta presupune aplicarea unor reguli distincte, decurgând din caracterul de bun preluat abuziv al imobilului și incidența unei reglementări speciale de reparație, a unui recurs în interesul legii și a unei bogate jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului transpuse într-o practică judiciară în plan intern ce tinde spre dezideratul uniformizării sale.

În acest sens, instanța de apel a luat în considerare criteriile de preferință instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivt căreia exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca premisă, Curtea a apreciat că situația juridică de incertitudine în care se află ambele părți litigante, este consecința regimului statal totalitar, ale cărui politici au condus la situația inechitabilă în care există două părți ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de proprietate valabile, instanțele fiind obligate să decidă preferința unui drept în detrimentul celuilalt.

S-a reținut că noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei). În același timp, în domeniul în discuție al speței, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Curtea a constatat că reclamantei sau autorilor săi nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care a apreciat că aceasta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un eventual drept cu caracter economic protejat de acest articol, în ipoteza respectării procedurii instituite de legea specială. Constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind numai un eventual drept al reclamantei la despăgubire, în măsura întrunirii condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calității de persoană îndreptățită și formularea notificării în temeiul legii speciale de reparație.

Pe de altă parte, s-a reținut că valabilitatea titlurilor pârâților foști chiriași cumpărători, a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care aceștia sunt cei care se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, s-a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare imobiliare de față, buna sau reaua-credință a pârâților nu are relevanță, căci o atare condiție se apreciază și se verifică numai în cadrul acțiunii în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiune nepromovată de către reclamantă.

Față de această situație, instanța de apel a apreciat că se impune pronunțarea unei soluții bazate pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților persoane fizice a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Totodată, terenul corespunzător acestor construcții, nerestituibil, include atât suprafața situată sub acestea, cât și suprafața de teren necesară pentru o bună exploatare a apartamentelor vândute, astfel cum a fost identificată prin suplimentarea probatoriului cu expertiză topografică.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta, intervenienții în interes alăturat reclamantei, R.R. și S.S., pârâtul Municipiul București. 1. Recurenta-reclamantă A., a susținut nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte: - Instanța nu a acordat suprafața de sub clădirile restituite și nici nu a motivat respingerea acțiunii pe acest aspect. Aceasta, în contextul în care potrivit expertizei efectuate, suprafața la sol a celor 3 corpuri de clădire era de 642 mp, ce trebuia restituită reclamantei alături de curtea imobilului. - În mod eronat instanța a respins acțiunea cu privire la corpurile de clădire A/C2 și C/C4, fără a analiza susținerile reclamantei referitoare la excepția instituită prin dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, privitoare la bunurile preluate de stat fără un titlu valabil și care pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În speță, tocmai lipsa titlului valabil al statului - demonstrată conform înscrisurilor administrate - trebuia să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, inclusiv cu privire la imobilele din domeniul public. - Totodată, instanța a reținut eronat că imobilul ce aparține Z.Z. București (corpul C/C4) și care se află în administrarea H., ar fi în domeniul public al statului, în condițiile în care în clădirea respectivă nu-și desfășoară activitatea niciun muzeu, spre a fi de interes public, clădirea respectivă fiind pur și simplu cedată H. De altfel, Înalta Curte a statuat prin Decizia nr. 8043 din 11 octombrie 2006, că acest corp de clădire „este în domeniul privat al statului și este ocupat de chiriași, ca și corpul F stradal aflat în administrarea H.” - Tot astfel, X.X.

nu se află în domeniul public, nu are o existență de parc ci servește ca o curte interioară imobilului. - În ce privește corpul de clădire A/C2 aparținând G., singurul imobil revendicat aflat în domeniul public al statului, acestuia îi este aplicabilă excepția instituită prin prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Aceasta, întrucât Biblioteca deține imobilul în temeiul unui ordin de repartiție ceea ce înseamnă că este titulara unui drept de folosință și nu a unui drept de administrare. - Instanța nu a realizat corect comparația de titluri impusă de faptul că acțiunea reclamantei avea ca obiect revendicarea întemeiată pe dispozițiile legii speciale, precum și pe cele ale art. 480 C. civ. Or, prin procedeul comparării titlurilor, instanța trebuia să acorde preferabilitate celui mai bine caracterizat, în speță, titlului reclamantei, reprezentat de convențiunea din 4 august 1945, actul de donație din 8 iunie 1946 provenind de la adevăratul proprietar.

În schimb, pârâții persoane fizice n-au niciun fel de titlu de proprietate asupra bunurilor, care în realitate n-au părăsit niciodată patrimoniul A. De asemenea, trebuia să se constate că titlul reclamantei este preferabil și celor al pârâților persoane fizice, întrucât Statul respectiv Municipiul București, prin prepușii săi, nu putea să transfere un drept de proprietate pe care nu l-a dobândit niciodată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Recurentul Municipiul București a criticat decizia pe temeiul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele: - Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), respectiv a dispozițiilor art. 480 C. civ. Instanța a apreciat că statul nu a avut un titlu valabil întrucât Decretul nr. 198/1948 ar fi nesocotit dispozițiile Constituției în vigoare la acel moment. Aceste statuări, pe lângă împrejurarea că vin în contradicție logică și juridică cu cele reținute de instanță în aceeași decizie atunci când respinge alte capete de cerere, sunt în același timp eronate. Astfel, respingând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța a aplicat greșit un text de lege în vigoare - art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, conform căruia „Se restituie, în condițiile legii, în patrimoniul A., bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu”.

Față de conținutul acestui text, trebuia observat că în realitate, posibilitatea redobândirii bunurilor preluate în mod abuziv nu putea fi valorificată prin intermediul acțiunii în revendicare - fiind redundantă, în acest sens, trimiterea la dreptul comun și la dispozițiile art. 480 C. civ. - ci prin procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001. Or, la data reglementării restituirii către A., Legea nr. 10/2001 nu conținea interdicția pentru ministere, instituții publice de a solicita restituirea în temeiul Legii speciale, întrucât art. 3 alin. (2) din acest act normativ a fost modificat abia prin O.U.G. nr. 184/2002. Că acesta a fost sensul legii a rezultat și ca urmare a modificării Legii nr. 752/2001 prin Legea nr. 564/2004, menționându-se expres că sintagma „în condițiile legii” vizează restituirea conform Legii nr. 10/2001.

- Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Deși în soluționarea capătului de cerere admis împotriva Municipiului București, instanța de apel apreciază că statul nu are un titlu valabil pentru bunurile preluate de la A., totuși, în cuprinsul deciziei, motivând soluția dată asupra altor capete de cerere, instanța contrazice flagrant această idee. Astfel, refuzând să restituie A. terenul ce constituie în prezent X.X., precum și imobilele aflate în administrarea G., Z.Z. București pe motiv că acestea se află în proprietatea publică a statului, instanța de apel contrazice ideea de preluare fără titlu pentru că un titlu nevalabil nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate publică, simpla destinație a imobilului, nefondată pe un titlu valabil, neavând nicio însemnătate juridică.

Fără a contesta această apreciere a instanței, recurentul a arătat că sunt aplicate măsuri diferite pe acest aspect, cu privire la soluția ce vizează revendicarea față de acesta. Așadar, în motivarea refuzului de restituire a imobilelor aflate în stăpânirea G., a Z.Z. București, precum și a X.X., instanța de apel a explicat că reclamanta nu deține un bun actual în patrimoniu, premisă de la care trebuia să se pornească și în aprecierea temeiniciei pretenției față de pârâtul-recurent. Altminteri, hotărârea pronunțată este una contradictorie. 3) Recurenții-intervenienți R.R. și S.S. au susținut că decizia instanței de apel nesocotește dispozițiile art. 480 C. civ. și criteriile obligatorii ale admisibilității și legalității unei acțiuni în revendicare imobiliară.

Astfel, admițând acțiunea în revendicare, instanța trebuia să analizeze dacă reclamanta face dovada că are un bun apt a fi protejat, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul acestei acțiuni. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării de către stat. În realitate, intrarea bunului în patrimoniul reclamantei, anterior preluării de către stat, nu a avut loc, dispozițiile Decretului nr. 198/1948 aplicându-se F. și nu A. Aceasta, întrucât oferta de donație făcută de F. nu a fost acceptată în termeni legali de către reclamantă, nesocotindu-se dispozițiile art. 814 C. civ. (actul de acceptare nefiind urmat de notificare). Or, prima donație din anul 1945 a avut ca obiect imobilul aparținând C., iar oferta de donație din 1946 a avut ca obiect imobilul proprietate personală a autoarei intervenienților, F., încercându-se o confuzie de patrimonii între cele două.

Ca o confirmare a faptului că bunul imobil ce a aparținut F. nu a intrat în patrimoniul A. este și împrejurarea că preluarea acestuia, prin aplicarea Decretului nr. 198/1948, s-a făcut de la autoarea intervenienților și nu de la reclamantă. Instanța de apel, în comparația titlurilor părților, a avut în vedere Legea nr. 752/2001 și dreptul comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.) și, cu toate că se afirmă că se pornește de la premisa preluării abuzive conținute în legea specială de reparație, instanța nu analizează titlul reclamantei, nici momentul preluării abuzive. Cererea de recurs a fost fundamentată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursurile, în ordinea impusă de aspectele de ordin procedural deduse judecății prin intermediul acestora, Înalta Curte constată următoarele: 1) Recursul Municipiului București susține aspecte de contrarietate a considerentelor deciziei din apel în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., criticile având caracter fondat. Aceasta întrucât, cercetând temeinicia pretențiilor deduse judecății pe calea acțiunii în revendicare de către reclamantă, în raport cu diferitele categorii de pârâți cărora aceasta le opune dreptul său, instanța de apel realizează o analiză diferită și contradictorie a acestora, în condițiile în care există o cauză juridică unică a dreptului (cele două donații din 1945 respectiv, 1946) de care se prevalează partea. Astfel, verificând titlul reclamantei în raport cu pârâții - persoane fizice, cumpărători ai apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța statuează că reclamanta nu deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pe care să-l opună acestora întrucât „nici reclamantei și nici autorilor acesteia nu le-a fost recunoscut definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative”.

În atare condiții, a reținut instanța de apel, reclamanta s-ar putea prevala doar de un eventual drept cu caracter economic, în ipoteza în care ar respecta procedura legii speciale întrucât „constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind numai un eventual drept al reclamantei la despăgubire în măsura întrunirii condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri repar