ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 316/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4

decembrie 1997 sub nr. x/1997 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București

reclamanta A. a chemat în judecată pe primarul general al Municipiului

București pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la retrocedarea în natură a imobilului situat în București,

sector 4 și lăsarea liberă și nestingherită a posesiei acestuia, imobil compus

din teren 220 mp și clădire compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este proprietara unică și deplină a imobilului în

litigiu, dreptul său fiind dobândit prin succesiune, conform art. 644 - 645 C.

civ.

Străbunicul său,

defunctul B. ofițer de carieră, a donat proprietatea sa din București,

nepoților săi C. (1/2) și D. (1/2).

A menționat că până

în anul 1928 imobilul a fost notat cu nr. 2, între 1928 - 1934, a fost notat cu

nr. 2 bis, iar din 1935, până în prezent a fost numerotat cu nr. 5.

Pe terenul donat lui C.

se afla o clădire veche pe care acesta a demolat-o, în locul acesteia

edificându-se clădirea în litigiu, de către tatăl acestuia general E. ca

procurator de fonduri.

După decesul proprietarului

C. reclamanta a succedat în drepturile sale ca unică descendentă directă.

În anul 1950, sub

pretextul naționalizării autorul său a pierdut parțial posesia iar în 1957 a fost definitiv izgonit din casă.

Statul nu a dobândit

nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu deoarece pe de o

parte Anexa nr. 543 din 14 aprilie 1950 la Decretul nr. 92/1950, ca parte

integrantă din Decret nu a existat niciodată iar pe de altă parte chiar

Decretul nr. 92/1950 a fost încălcat în mod flagrant prin abuz grosolan.

Bunicul său, ofițer

de carieră a fost ridicat la gradul de general și declarat erou al primului

război mondial și invalid de război.

Tatăl său, student la

Facultatea de Drept a fost exmatriculat datorită considerentelor de ordin

politic - social iar în 1950, era funcționar și primul campion balcanic de tir.

Ulterior, a fost exclus și din viața sportivă și a ajuns muncitor la Uzinele 23

August.

Ambii săi ascendenți

nu se încadrau în prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel încât pretinsa

naționalizare a fost abuziv, orice eventual act translativ de proprietate fiind

lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

În consecință, statul

deține imobilul fără titlu motiv pentru care a solicitat admiterea acțiunii în

totalitate.

În drept, a întemeiat

cererea pe art. 480 raportat la art. 966, C. civ., art. 1 și 2 din Decretul nr.

92/1950 și art. 2 Decretul nr. 167/1958.

La termenul de

judecată din 11 martie 1999, s-a formulat cerere de intervenție în interes

propriu de către intervenienții F., G., H. și I., prin care s-a solicitat să se

constate că intervenienții sunt proprietari de bună credință ai apartamentelor

din compunerea imobilului revendicat de către reclamantă din București,

sectorul 4, pe care le-au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii

de intervenție în interes propriu au arătat că au cumpărat apartamentele din

imobilul în litigiu având credința că statul era proprietar la momentul când au

cumpărat, respectiv la 03 iunie 1996, când nu exista nici un litigiu între

reclamantă și pârâți, ei fiind prin urmare cumpărători de bună-credință,

nefiindu-le aplicabil principiul nulității în sensul că anularea actului

principal conduce la anularea actelor subsecvente.

Intervenienții au

arătat că au dobândit proprietatea imobilului la 05 septembrie 1996 și 19

decembrie 1996, cu mult după termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995

în care reclamanta putea să solicite retrocedarea imobilului în discuție.

Acțiunea reclamantei

este nefondată și sub aspectul faptului că autorul reclamantei nu a fost

evacuat abuziv cum se pretinde în acțiunea formulată, ci a fost nevoit să

părăsească imobilul în urma divorțului de soția acestuia căreia i-a fost

atribuit. La momentul naționalizării autorul reclamantei a fost deposedat de

acest imobil deoarece se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950

în sensul că deținea mai multe apartamente. Mai mult, autorul reclamantei, la

momentul naționalizării, se încadra în prevederile art.21 din Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, naționalizarea a fost făcută cu titlu, imobilului fiindu-i

aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr.

4461 din 13 mai 1999, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția de

necompetență materială invocată de reclamantă și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere

valoarea imobilului mai mare de 150.000.000 lei.

Cauza a fost înregistrată,

după declinare, la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/1999.

La data de 19

ianuarie 2000, luând și cuvântul părților în susținere și în apărare,

tribunalul, în temeiul art. 49 și următoarele C. proc. civ., a admis cererea în

principiu de intervenție în interes propriu formulată de F. și G., I. și H.

În cauză, părțile au

administrat proba cu acte și s-a făcut o expertiză topometrică prin care s-au

relevat date de identificare a imobilului: adresa, suprafața terenului,

construcția amplasată pe acesta și vecinătățile, întocmită de expertul J.

Prin sentința civilă nr.

61 din 26 ianuarie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului

Municipiului București, reprezentat de Consiliul General al Municipiului

București și primarul general și a admis cererile de intervenție în interes

propriu formulate de intervenienții F., G., H. și I., constatând că

intervenienții sunt proprietarii apartamentelor din imobilul din București,

conform contractelor de vânzare cumpărare din 05 septembrie 1996, din 09

decembrie 1996, din 05 septembrie 1996 încheiate cu S.C.A.V.L. Berceni.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin actul de donație autentificat din 07 noiembrie

1927 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, B. a donat fiicei sale, D.

jumătate din terenul în discuție din Bucuești împreună cu

construcția, iar cealaltă jumătate nepotului său C., acest imobil fiind

deținut de către donator în baza actului autentificat din 07 octombrie 1905 de

fostul Tribunal Ilfov, secția a I-a.

În anul 1934, prin

autorizația de construire emisă de fosta Primărie sector 3 Albastru, s-a

început construirea unei noi clădiri în locul celei vechi la adresa din

București.

Potrivit certificatului

de moștenitor din 8 ianuarie 1996 emis de Notarul Public K., de pe urma

defunctului C., decedat, a rămas ca moștenitoare reclamanta, căreia în calitate

de fiică i-a revenit întreaga masă succesorală.

Potrivit

comunicărilor Consiliului General al Municipiului București din aprilie 1998

și din 2 septembrie 1998, imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950 figurând la poziția 3274, pe numele tatălui reclamantei,

C.

În mod greșit a

susținut reclamanta că imobilul a fost naționalizat abuziv de către stat prin

Decretul nr. 92/1950 deoarece autorul acesteia se încadra în prevederile

dispozițiilor art. 1 din acest act normativ.

Astfel, din fișa

imobilului (proprietății) bombardat - depusă la fila 14 din dosarul

Judecătoriei sectorului 4 București, rezultă că imobilul era închiriat, deci,

autorul reclamantei fiind exploatator de imobile.

Astfel, în acest act

se reține că au fost provocate pagube constând în mobilierul chiriașilor, că

proprietarul dispune ca resurse materiale, de chirii în sumă de 10.000 lunar,

și că imobilul era locuit de 5 familii, respectiv 15 persoane la momentul

încheierii fișei.

Potrivit "Cărții

de imobil”, depusă în dosarul Tribunalului București (filele 28-39 și, mai

precis, fila 34), rezultă în același sens, că imobilul în litigiu a fost

folosit în scop de exploatare fiind închiriat mai multor familii.

De faptul că imobilul

a fost închiriat vorbește și procesul-verbal încheiat în 22 iunie 1934 de

Administrația Finanțelor a sectorului 3 Albastru Indirecte.

De la aplicarea

Decretului nr. 92/1050 erau exceptați doar muncitorii, funcționarii, micii

meseriași, intelectualii profesioniști, pensionari, excepții între care nu

se încadrează autorul reclamantei.

Faptul că bunicul

reclamantei a fost ofițer de carieră ridicat la gradul de general și declarat

erou al primului război mondial și invalid de război nu poate conduce la

concluzia, așa cum a susținut reclamanta, că imobilul a fost naționalizat

abuziv, deoarece bunicul său nu mai era proprietar asupra acestui imobil la

momentul naționalizării. De asemenea, nu are nicio relevanță faptul că tatăl

reclamantei, proprietarul imobilului la momentul naționalizării, era sportiv de

performantă, această categorie nefiind prevăzută printre cele exceptate de la

naționalizare.

Art. 2 prevăzând o

excepție de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu poate lăsa loc de

interpretări extensive, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare.

Intervenienții în

interes propriu la momentul cererii de cumpărare au respectat termenul prevăzut

de art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, ei nu au

fost încunoștiințați de existența vreunui litigiu pe rolul instanțelor

judecătorești de revendicarea imobilului de către reclamantă.

Reclamanta nu a făcut

nicio dovadă a relei credințe și, așa cum prevede art. 1899 C. civ., buna

credință se prezumă până la proba contrarie.

În consecință, față

de cele expuse mai sus, tribunalul a constatat că imobilul a intrat cu titlu în

proprietatea statului, fiind respectate dispozițiile Decretului nr. 92/1950,

ale Legii nr. 112/1995, privind vânzarea-cumpărarea apartamentului către

chiriași și, ca urmare, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată, a admis

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienți și a

constatat că aceștia sunt proprietarii apartamentelor situate în București,

sector 4, conform contractelor de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996, din

09 decembrie 1996 și din 05 septembrie 1996 încheiate cu S.C.A.V.L. Berceni.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea acestuia.

În motivarea

apelului, apelanta-reclamantă a invocat următoarele argumente:

titlului de proprietate a statului, titlul invocat, chiar dacă ar fi existat,

nu este valid.

ea, și-a păstrat dreptul de proprietate dobândit licit.

nu este aplicabilă în speță.

Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de chiriași nu generează dreptul lor de

proprietate.

reținut că imobilul a fost naționalizat de la autorul reclamantei, figurând

într-o anexă a Decretului nr. 92/50/IB poziția 3274, dovadă fiind două adrese

emise de către pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Or, simpla afirmație

- scrisă sau verbală - a unei părți nu reprezintă dovada dreptului și nici a

titlului, chiar dacă figurează sub forma interogatoriului.

În consecință, nu

există nici o dovadă a titlului de proprietate a statului.

Pe de altă parte,

titlul invocat nu există în sine în forma legală.

Decretul nr. 92/1950

a fost publicat la 20 aprilie 1950 numai sub forma textului cadru semnat de

patru persoane, iar anexele decretului, care cuprind nominal imobilele

naționalizate, nu au existat la data de 20 aprilie 1950 și nu au fost semnate

de cele patru persoane care au semnat textul cadru, condiție obligatorie,

întrucât ele fac parte integrantă din decret.

Tocmai de aceea ele

nu au fost niciodată publicate în mod oficial (în Buletinul sau M. Of.) și, ca

atare, nici nu există, și nici nu au intrat în vigoare, condiția publicității

fiind impusă chiar de dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 92/1950.

În consecință, din

moment ce pârâtul Consiliul General al Municipiului București pretinde că

acesta este titlul statului, și cum acest titlu nici nu există și nici nu se

face vreo dovadă a existenței sale în speță, concluzia ce se impune este aceea

a unei erori judiciare din partea instanței de fond.

Oricum titlul este

nevalid fiind contrar Constituției din 1948 și mai ales Declarației Universale

a Drepturilor Omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite la Roma

în 1948.

tatăl său, a dobândit dreptul de proprietate prin convenție și prin accesiune (art.

644-645 C. civ.). Terenul i-a fost donat, iar clădirea a fost edificată în 1934

în locul vechilor construcții, cu respectarea autorizației de construire.

În anul 1995, la

decesul proprietarului, acesta a fost succedat legal de către fiica sa,

apelanta-reclamantă A. care a dobândit dreptul de proprietate prin succesiune,

conform art. 644-645 C. civ.

Instanța de fond a considerat

că autorul său și-a pierdut dreptul de proprietate deoarece Decretul nr. 92/1950

nu s-a aplicat abuziv în cazul său, ci din contră, tatăl său fiind un

exploatator prin aceea ca obținea venituri din închirierea imobilului în

litigiu.

Decretul nr. 92/1950

nu era aplicabil în speță, deoarece pe de o parte, autorul reclamantei era

funcționar și deci, era exclus de la naționalizare, iar ascendenții săi, toți

ofițeri de carieră, toți personalități marcante, nu puteau să dobândească

averea familiei decât din venituri licite, bugetare.

Pe de altă parte,

patrimoniul familiei C. și E. s-a realizat prin acumulare în timp, licit,

iar obținerea de venituri din închiriere era nu numai legală și recunoscută de

lege (ca și azi), dar protejată de ordinea de drept.

De aceea, a arătat

apelanta-reclamantă a afirma că autorul său a fost exploatator constituie o

ofensă și o negare a principiului legal "tempus regit actum".

3.Vânzarea-cumpărarea

către intervenienți este nulă pentru cauză ilicită.

Pe de o parte, apelanta-reclamantă

a depus la Consiliul Local al sectorului 4, la Comisia pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 întreaga documentație pentru recuperarea imobilului în litigiu,

înregistrată la 13 iunie 1996, deci în termen (până la 30 iunie 1996).

În consecință, statul

știa că este un bun revendicat, deci litigios.

Totodată, chiriașii

au fost notificați cu adresa din iulie 1996. Aceste elemente demonstrează

diligența reclamantei de a redobândi posesia bunului imobiliar revendicat. Dar

aceste elemente sunt periferice, accesorii.

Contractele

intervenienților sunt nule, deoarece Legea nr. 112/1995 s-a aplicat în mod

abuziv, condiția impusă de art. 1 din această lege nefiind îndeplinită deoarece

nu este vorba de imobile asupra cărora statul avea titlu de proprietate valid

(conform art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Instanța de fond a

reținut că intervenienții ar fi fost de bună-credință, concluzie infirmată de

probele dosarului.

Intervenienții

cunoșteau că este vorba de un imobil naționalizat, adică preluat abuziv și ilegal

de către stat, problema fiind de notorietate publică.

Mai mult, cunoșteau

chiar persoana care revendica imobilul adică pe ea, apelanta-reclamantă,

întrucât își vizita mătușa care locuia în imobilul respectiv și care, în cadrul

relațiilor de vecinătate cu intervenienții le comunicase despre diligențele

sale.

Indiferent însă de

situație, chiar dacă intervenienții ar fi fost de bună-credință, tot nu au

dobândit dreptul de proprietate deoarece legea prevede ca în situația cumpărări

de la un non - dominus, chiriașul de bună-credință nu dobândește un drept de

proprietate, ci numai o posesie utilă și deci, neviciată, aptă de uzucapiune.

Prin Decizia nr. 91

din 16 februarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a admis apelul formulat de reclamantă cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive,precum și a

respingerii cererii de intervenție ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că Municipiul București nu are calitate

procesuală pasivă în cererea în revendicare, deoarece a înstrăinat, în baza

Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobilul în litigiu

chiriașilor-intervenienți, astfel încât nu mai are posesia bunului.

S-a mai reținut că,

prin cererile de intervenție în interes propriu, intervenienții-cumpărători au

provocat compararea titlurilor părților asupra imobilului, inclusiv verificarea

valabilității titlului statului vânzător, fiind incidente prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998. Din această perspectivă, contrar celor reținute de

prima instanță, autorul reclamantei era exceptat de la naționalizare, în

aplicarea art. II din Decretul nr. 92/1950, măsura fiind contrară prevederilor art.

8 și 10 din Constituția României.

În raport de

dispozițiile art. 3 - 6 din Legea nr. 213/1998, statul a procedat numai la o

preluare de fapt a imobilului, care nu este de natură să opereze și transferul

dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantei în patrimoniul

statului și, ulterior, al intervenienților, astfel încât, chiar dacă aceștia

din urmă au fost de bună-credință și au respectat prevederile legale în vigoare

la data cumpărării, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu o altă

persoană decât proprietarul, iar buna-credință nu constituie un mod de

dobândire a proprietății imobiliare.

Prin Decizia nr. 1920

din 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursurile

reclamantei și intervenienților împotriva deciziei menționate, pe care a

casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pe considerentul

că pârâtul justifică legitimarea procesuală în cauză.

S-a reținut că

raționamentul și motivarea instanței de apel sunt corecte pentru situațiile

clasice în care titularul cererii în revendicare acționează în justiție pe

posesorul neproprietar, dar nu acoperă și alte situații în care proprietarul a

pierdut posesia bunului ca urmare a unui act de autoritate a statului prin care

s-au creat situații juridice noi cu privire atât la titularul proprietății, cât

și la forma de proprietate asupra bunurilor naționalizate.

În acest context și

în aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, indiferent dacă bunul a fost sau nu

înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, unor terți dobânditori, în

litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor

naționalizate, statul are calitate procesuală pasivă, reprezentat fiind, la

nivelul unității administrativ-teritoriale, de Consiliul General al

Municipiului București, prin Municipiul București (art. 12 din Legea nr. 213/1998).

În rejudecarea

apelului, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 516

din 17 decembrie 2002, a admis apelul și a respins acțiunea ca inadmisibilă,

păstrând dispoziția primei instanțe de admitere a cererilor de intervenție.

Recursul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 5804

din 21 octombrie 2004, a casat decizia atacată și a trimis din nou cauza spre

rejudecare instanței de apel, reținând că, în plan procedural, regula

unanimității cerută exercițiului acțiunii în revendicare rămâne fără importanță

dacă prin succesiune sau într-un alt mod, încetează coproprietatea și, ca

atare, reclamantul devine proprietarul exclusiv al bunului revendicat.

S-a arătat că prin

certificatul de moștenitor din 05 noiembrie 2001, reclamanta a dobândit, pe

cale succesorală, cota parte de 1/2 a mătușii sale paterne - C. și E.,

decedată, situație, în care la data de 17 decembrie 2002, când a fost

pronunțată decizia atacată, excepția de nelegitimare procesuală activă era

inoperantă, iar instanța de control judiciar, prin efectul devolutiv al

apelului, ar fi trebuit să judece fondul pricinii.

Prin Decizia civilă nr.

351 din 25 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 4 București de

soluționare a cauzei în primă instanță, a admis apelul formulat de reclamanta A.

împotriva sentinței civile nr. 61 din 26 ianuarie 2000, a anulat sentința

atacată și a dispus trimiterea cauzei pentru competenta soluționare, pe fond,

la Tribunalul București,în considerarea valorii obiectului pricinii.

Recursul declarat de

către intervenienții F. și G. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia

civilă nr. 351 din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei pentru judecarea

apelului la aceeași instanță.

S-a reținut că, în

cauză, tribunalul a fost instanța care s-a pronunțat în primă instanță, iar nu

judecătoria, curtea de apel fiind învestită cu rejudecarea apelului declarat

împotriva acestei hotărâri urmare a ultimei decizii de casare cu trimitere a

instanței supreme, având a se pronunța pe fondul pricinii, respectiv în judecarea

apelului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2010.

Prin Decizia civilă nr.

552 din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reținând că imobilul revendicat de

către aceasta nu se mai află în posesia pârâtului Municipiul București, care a

înstrăinat apartamentele din imobilul în litigiu chiriașilor-intervenienți.

Or, prin acțiunea în

revendicare se tinde, de către proprietar, care a pierdut posesia bunului său,

tocmai la restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

În cauză, s-a statuat

de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1920 din 15 mai

2002 că acțiunea reclamantei trebuie calificată și analizată potrivit scopului

urmărit prin promovarea ei, respectiv solicitarea de a se hotărî asupra

greșitei naționalizări a bunului imobil întrucât naționalizarea s-a făcut cu

încălcarea legii și, ca urmare, pârâtul Municipiul București, în calitate de

reprezentant al statului, are calitate procesuală pasivă, indiferent dacă bunul

a fost înstrăinat sau nu.

Or, în prezent, în

urma modificărilor legislative intervenite, este cert că imobilul în discuție a

fost preluat de către stat fără titlu valabil, în mod abuziv, conform

dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În consecință, deși

în cauză, instanța de apel a reținut ca fiind întemeiate criticile reclamantei

vizând modul de apreciere a legalității titlului statului de către instanța de

fond, a respins apelul, întrucât bunul imobil proprietatea reclamantei nu se

mai afla în posesia pârâtului Municipiul București, iar reclamanta nu a înțeles

să cheme în judecată pe intervenienți, care erau în posesia apartamentelor în litigiu,

pentru a se proceda la o comparare a titlurilor de proprietate.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Există pe rolul

instanțelor de judecată litigii privind constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către foștii chiriași pentru

apartamente din imobilul în litigiu și chiar s-au pronunțat, până în acest

moment, trei hotărâri judecătorești distincte prin care s-a constatat nulitatea

absolută.

Deși s-a solicitat,

în raport de acele cauze, suspendarea judecății până la soluționarea lor

irevocabilă, instanța de apel, în absența reclamantei, a procedat la judecarea

cauzei, pronunțând, astfel, o hotărâre nelegală.

De altfel, foștii

chiriași au formulat în cauză cereri de intervenție în interes propriu,

dobândind calitatea de pârâți, situație în care hotărârea le este opozabilă.

În ipoteza în care se

va constata că instanța de apel, ca și prima instanță, nu a cercetat fondul,

comparând titlurile de proprietate supuse judecății, s-a solicitat casarea cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia civilă nr.

7473 din 21 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 552/A din 27

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța

în acest fel, Înalta Curte a reținut că motivele de recurs se încadrează în

cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează nerespectarea

rolului activ al instanței, în ceea ce privește atât cadrul procesual subiectiv

(din perspectiva părților într-o acțiune în revendicare), cât și suspendarea

judecății, context în care au fost analizate.

Înalta Curte a

reținut că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea unei

cereri în revendicarea imobilului situat în București, sector 4, compus din

teren și construcție cu subsol, parter, etaj și mansardă, cerere formulată în

contradictoriu cu Municipiul București (prin Consiliul General al Municipiului

București) la data de 04 decembrie 1997, așadar anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

În cauză au formulat

cereri de intervenție în interes propriu, încă din primul ciclu procesual,

chiriașii-cumpărători ai unora dintre apartamentele imobilului în litigiu,

respectiv: H. - pentru apartamentul 1 (contractul de vânzare-cumpărare din 5

septembrie 1996), F. și G. - pentru apartamentul 2 (contractul de

vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996), F. invocând și dreptul de

proprietate asupra apartamentului 4, ca legatar universal al cumpărătorului în

baza Legii nr. 112/1995, I., care a formulat, la rându-i, cerere de intervenție

în cauză și a decedat pe parcursul procesului (conform certificatului de

calitate de moștenitor testamentar nr. 2/2006 emis de B.N.P., L. (fila 79 Dosar

nr. x/2/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

Prin decizia recurată

în cauză, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat în considerarea

faptului că imobilul revendicat nu se mai află în patrimoniul pârâtului

Municipiul București, fiind înstrăinat foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995,

iar reclamanta nu a înțeles să cheme în judecată pe intervenienți care, în

prezent, se află în posesia apartamentelor în litigiu, pentru a se proceda la o

comparare a titlurilor de proprietate.

O asemenea

argumentare a soluției adoptate echivalează cu o constatare a lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București în cererea în revendicare, în

condițiile în care instanța de apel, deși a apreciat că titlul statului asupra

imobilului în litigiu a fost constituit în mod nelegal, nu a dat eficiență

acestei constatări, care ar fi condus la admiterea cererii în revendicare, în

măsura în care imobilul ar fi figurat, la data soluționării cauzei, în

patrimoniul persoanei chemate în judecată.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, împrejurarea că persoanele fizice care au cumpărat

apartamente din imobilul în litigiu au formulat cereri de intervenție în

interes propriu în prezenta cauză, solicitând constatarea calității de

dobânditori de bună-credință în considerarea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu este de natură să confere

intervenienților calitatea de pârâți în cererea în revendicare, permițând

compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei, respectiv intervenienților,

asupra aceluiași bun.

În virtutea

principiului disponibilității, cadrul procesual conturat prin cererea de

chemare în judecată nu poate fi modificat nici din oficiu și nici prin voința

altor persoane decât reclamantul, astfel încât cererea în revendicare nu ar fi

putut fi soluționată decât în contradictoriu cu persoanele chemate în judecată

ca pârâte, raportul juridic de drept procesual creat prin eventualele cereri de

intervenție, principale - fie voluntare, fie forțate - sau accesorii, fiind

distinct de cel vizat de cererea introductivă de instanță și impunând

soluționarea separată a cererilor incidentale de cererea principală.

Ca atare, în mod

corect, instanța de apel a soluționat cererea în revendicare în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, fără a proceda la compararea titlurilor de

proprietate înfățișate de reclamantă, respectiv intervenienți, asupra aceluiași

bun.

S-a constatat, însă -

în contextul unui alt motiv de recurs - că instanța de apel s-a pronunțat în

sensul inexistenței legitimării procesuale pasive în persoana unității

administrativ-teritoriale, fără a lua în discuție împrejurarea relevată de

către reclamantă la termenele din 12 aprilie 2010 și 31 mai 2010, aceea a

existenței unor litigii pendinte care au ca obiect tocmai constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienții din

prezenta cauză și chiar s-au pronunțat, până în acest moment, trei hotărâri

judecătorești distincte prin care s-a constatat nulitatea absolută.

Astfel, s-a invocat

sentința civilă nr. 1907 din 1 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4

București (file 13 - 15 dosar apel), prin care s-a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996 încheiat de

intervenientul F. și s-a învederat, totodată, despre existența unei cauze

similare și în ceea ce o privește pe intervenienta H., ce formează obiectul Dosarului

nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București.

Acest fapt este

confirmat de către intervenienții F. și G. prin întâmpinarea depusă în recurs

(fila 18), unde menționează și dosarul în care s-a formulat, de către

reclamanta C. și A., cererea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către

cea de-a treia intervenientă, I., respectiv Dosarul nr. x/3/2005, aflat pe

rolul Tribunalului București.

Este adevărat că

reclamanta nu a solicitat, în ciclul procesual anterior, însăși suspendarea

judecății, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la finalizarea

litigiilor, însă instanța de apel, încunoștințată fiind de către reclamantă

despre existența cauzelor pendinte pe rolul instanțelor de judecată, era în

măsură, din oficiu, să verifice stadiul dosarelor invocate și să pună în

discuția părților, dacă era cazul, suspendarea judecății, în exercitarea rolului

activ presupus de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., pentru clarificarea tuturor

aspectelor de fapt și de drept relevante în cauză.

Or, împrejurarea în

discuție este relevantă în cauză, întrucât de soluția din acele litigii poate

depinde determinarea persoanei care ar fi trebuit să aibă calitatea de pârâtă

în cererea în revendicare de față.

Astfel, dacă cererea

în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare s-ar

admite, prin hotărâre irevocabilă,dreptul de proprietate ce a făcut obiectul

acelui contract s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătorului, respectiv unitatea

administrativ-teritorială, care ar putea fi obligată, dacă pretențiile

reclamantei ar fi întemeiate, de a-i lăsa acesteia bunul, în deplină

proprietate și posesie.

În același timp, în

prezenta cauză, obiectul cererilor de intervenție îl constituie solicitarea de

constatare a calității intervenienților de cumpărători de bună-credință ai

apartamentelor din imobilul în litigiu, reclamanta formulând critici, prin

motivele de apel, împotriva dispoziției de admitere a acestei cereri din

sentința civilă nr. 61 din 26 ianuarie 2000 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă.

Instanța de apel,

prin decizia recurată, nu și-a exercitat rolul activ în sensul de a verifica în

ce măsură există riscul derulării în paralel a unor litigii care vizează

același aspect al nelegalității contractelor de vânzare-cumpărare și care s-ar

putea finaliza cu pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

Din cele expuse,

rezultă că nelegalitatea deciziei de apel nu rezidă în faptul că instanța nu a

dispus suspendarea judecății, cât timp atare incident procesual nu a făcut

obiectul dezbaterii contradictorii, părțile neavând posibilitatea de a-și

exprima poziția în cunoștință de cauză, ci în neexercitarea unui rol activ

pentru lămurirea tuturor aspectelor relevante pentru stabilirea corectă a

situației de fapt și de drept, prin punerea în discuție a suspendării judecării

apelului.

Din acest motiv, a

reținut Înalta Curte, o eventuală suspendare a judecății în faza procesuală a

recursului, după punerea sa în discuția părților, nu ar fi fost eficientă,

întrucât, după cum s-a arătat,după rămânerea irevocabilă a hotărârilor

judecătorești în litigiile vizând constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare, era necesară stabilirea corespunzătoare a situației de

fapt, cu determinarea certă a persoanei în patrimoniul căreia figurează fiecare

dintre apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Or, situația de fapt

nu s-ar putea stabili pentru prima dată în faza procesuală a recursului, care

este limitat la cercetarea legalității unei hotărâri judecătorești în care

faptele sunt clar și neechivoc determinate, cu consecința imposibilității

exercitării controlului judiciar în ipoteza unei situații de fapt insuficient

clarificate.

Pe de altă parte,

interesează prezenta cauză, în egală măsură, și o soluție de respingere a

cererii reclamantei ce s-ar pronunța în acele litigii, întrucât s-ar putea

stabili cu certitudine întinderea dreptului pretins de către vânzător,

respectiv cumpărător, asupra fiecărui apartament în parte.

Astfel, rezultă din

cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

că terenul aferent apartamentelor înstrăinate nu a fost, la rându-i, vândut către

chiriași, ceea ce înseamnă că figurează în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale, nu mai puțin, diferența de teren care nu era

susceptibilă de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995.

Acest aspect relevă

faptul că, cel puțin în privința terenului aferent, unitatea

administrativ-teritorială justifică legitimare procesuală pasivă în cauză,

contrar celor reținute de către instanța de apel, însă o concluzie tranșantă

poate fi formulată doar după eventuala suspendare a judecării apelului, dacă se

va socoti necesară o asemenea măsură procesuală.

Este de observat, în

același context, că instanța de apel nu s-a preocupat a stabili situația

juridică a imobilului în litigiu, cu toate că s-au administrat probatorii pe

acest aspect, inclusiv expertiză topografică (file 83 - 108 dosar fond

inițial), nefiind determinată nici măcar compunerea certă a imobilului, pentru

identificarea deținătorului fiecărei porțiuni, tocmai ținându-se cont de

schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra apartamentelor din

imobil, urmare a vânzărilor operate în baza Legii nr. 112/1995.

Nu s-ar putea susține

că însăși discutarea posibilității suspendării judecății în baza art. 244 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. este inoportună, întrucât eventuala suspendare ar

conduce la o prelungire sine die a procesului, început în urmă cu 14 ani.

Pe lângă faptul că

reclamanta este cea care a susținut, până în acest moment, necesitatea adoptării

unei asemenea măsuri - ceea ce are relevanță în evaluarea motivelor care au

contribuit la amplificarea procedurilor - nu poate fi ignorat rezultatul

favorabil pentru reclamantă în cererea în revendicare, pe care l-ar putea

obține dacă eventualele hotărâri judecătorești irevocabile de admitere a

cererilor sale în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare ar fi valorificate în prezenta cauză.

O asemenea finalitate

este în beneficiul reclamantei, spre deosebire de eventuala soluție de

menținere a deciziei de apel recurată în cauză, care ar împiedica irevocabil pe

reclamantă de posibilitatea redobândirii în natură cel puțin a anumitor părți

din imobil (precum terenul, în integralitatea lui), doar pentru motivul că

situația de fapt nu a fost suficient clarificată și nu s-a procedat la

identificarea certă a deținătorului fiecărei părți din imobil.

Este lipsit de

relevanță, în context, faptul că, independent de o soluție defavorabilă în

prezenta cauză, reclamanta are la îndemână procedura Legii nr. 10/2001, dat

fiind faptul că, potrivit art. 46 alin. (3) din lege, în cazul cererilor în revendicare

respinse irevocabil - începute anterior intrării în vigoare a legii, termenul

de depunere a notificării curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești, procedură în care s-ar putea valorifica și eventualele hotărâri

judecătorești favorabile pronunțate, până la momentul soluționării notificării,

în litigiile având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Viabilitatea unei

asemenea ipoteze nu constituie un argument suficient pentru respingerea de

plano a posibilității suspendării, deoarece actele de procedură trebuie

îndeplinite cu respectarea drepturilor procesuale ale părților, inclusiv a

dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pretențiile

reclamantei nu ar putea fi respinse în considerarea intrării în vigoare a legii

speciale pe parcursul judecării prezentei cauze, care prevede o anumită

procedură finalizată cu obținerea de măsuri reparatorii (posibil chiar a

restituirii în natură), deoarece obligarea reclamantei de a urma acea

procedură, fără o examinare reală a fondului pretențiilor în prezentul proces,

inițiat cu mult timp anterior legii speciale,ar echivala cu o sarcină

disproporționată pentru reclamantă, ce nu poate fi justificată în

circumstanțele speciale ale cauzei, constituind o încălcare a dreptului la un

proces echitabil, astfel cum a decis constant Curtea Europeană a Drepturilor

Omului (a se vedea,de exemplu,cauza Urbanovici contra României,hotărârea din 23

septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 614/2010).

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că este întrunit cazul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temei pentru care a admis

recursul și, în aplicarea art. 312 C. proc. civ., a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării

apelului, s-a stabilit obligația instanței de apel de a pune în discuția

părților și de a cerceta oportunitatea suspendării judecății până la rămânerea

irevocabilă a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de

intervenienți în baza Legii nr. 112/1995, procedând, ulterior, la stabilirea certă

a situației de fapt și de drept din cauză, respectiv a situației juridice a

întregului imobil, la identificarea compunerii acestuia și a deținătorilor

fiecărei părți din imobil, față de care va proceda, dacă este cazul, la

compararea titlurilor de proprietate în cadrul cererii în revendicare și la

analiza celorlalte motive de apel.

Dacă nu se va socoti

că sunt întrunite condițiile suspendării ori aceasta nu este oportună, se va

verifica în ce măsură operează puterea de lucru judecat a eventualelor hotărâri

judecătorești irevocabile pronunțate în acele litigii, ce ar putea fi

valorificată în analiza fondului pe baza elementelor anterior arătate.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 31 ianuarie 2012 pe rolul instanței de apel.

La termenul de

judecată din 06 octombrie 2014, în rejudecare, în raport de dezlegarea dată

problemelor de drept și de obligativitatea administrării unor probe stabilită

prin decizia de casare, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea a pus în discuția părților necesitatea de a indica stadiul celor trei

proceduri în cadrul cărora se dispută valabilitatea contractelor de vânzare

cumpărare a intervenienților. Apelanta reclamanta a învederat că există trei

cauze în acest sens, fără a fi în măsură a indica decât existența Dosarului nr.

x/3/2005 aflată în faza soluționării apelului la Tribunalul București, secția a

V-a. La rândul său, intimații intervenienți au fost și ei interpelați pentru a

indica cele trei proceduri, conform deciziei de casare, însă au arătat că nu

sunt în măsură a face dovada stadiului procedurilor judiciare derulate în ceea

ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare.

Având în vedere

conduita procesuală a părților, cu deosebire a apelantei reclamante, Curtea a

pus în discuție necesitatea suspendării cauzei de față în raport de prevederile

art. 244 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr.

x/3/2005 aflată în faza soluționării apelului la Tribunalul București secția a

V a împotriva sentinței civile nr. 1907 din 01 aprilie 2004 a Judecătoriei

sectorului 4, aceasta fiind singura procedură despre care părțile au făcut

dovezi că s-ar afla pe rolul instanțelor judecătorești și ar putea influența

soluționarea apelului, și a constat că nu se impune suspendarea prezentei cauze

până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2005, care este suspendat în fața

Tribunalului, la termenul de judecată din 06 octombrie 2014 pentru motivele

arătate în încheierea de ședință de la acel termen.

La același termen de

judecată, instanța a pus dispus suplimentarea probatoriului cu efectuarea unei

expertize topografice privind imobilul în litigiu, în sensul identificării

compunerii imobilului revendicat, având în vedere apartamentele aparținând

intimaților, cât și părțile din construcție și terenul rămas în proprietatea

Municipiului București, precum și necesitatea efectuării unor adrese către Consiliul

General al Municipiului București și Primăria Municipiului București, în

sensul de a comunica situația juridică a imobilului și de a indica părțile din

imobil pe care le mai deține în proprietate, teren și construcție.

Pe parcursul

rejudecării apelului, la termenele de judecată din 03 noiembrie 2014, 06

februarie 2015, Curtea a stăruit și a pus în discuția părților stadiul soluționării

Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului București, secția a V-a, aflată în faza

soluționării apelului împotriva sentinței civile nr. 1907 din 01 aprilie 2004 a

Judecătoriei sectorului 4, părțile învederând că acesta este în continuare

suspendat iar încheierea prin care s-a dispus această măsură procesuală nu a

fost atacată sau infirmată prin exercitarea căii de atac a recursului, iar

părțile nu au indicat alte date din care să rezulte o altă situație procesuală

a litigiilor relevante în cauză.

Prin Decizia nr. 323/A

din 18 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 61

din 26 ianuarie 2000 pronunțată în Dosar nr. x/1999 de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al

Municipiului București - Primăria Municipiului București prin Primarul General

și cu intimații-intervenienți G., F. și H.

A schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiate, cererile de

intervenție; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins cererea

apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

A fost obligată

apelanta la plata diferenței de onorariu de expert în sumă de 973 lei.

Curtea a reținut că

sub aspect procesual obiectiv și subiectiv, obiectul apelului îl constituie

sentința pronunțată de prima instanță în privința cererii de chemare în

judecată formulate la data de 4 decembrie 1997 de către reclamanta A. în

contradictoriu cu primarul general al Municipiului București, prin care aceasta

a solicitat obligarea pârâtului la retrocedarea în natură a imobilului compus

din teren 220 mp și clădire compusă din subsol, parter, etaj și mansardă situat

în București, sector 4 și lăsarea liberă și nestingherită a posesiei acestui

imobil, și modul de soluționare a cererilor de intervenție formulate de

intervenienții în interes propriu G. și F., în nume propriu și în calitate de

moștenitori ai intervenientei I., decedată pe parcursul soluționării cauzei și

de intervenienta H..

În raport de cadrul

procesual astfel stabilit de către apelanta reclamantă, în virtutea

principiului disponibilității părților ce guvernează procedura civilă,

solicitarea de către aceasta, prin notele scrise, de obligare a intimaților

intervenienți în calitate de pârâți, a-i lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie apelantei reclamante apartamentele dobândite de aceștia în

temeiul Legii nr. 112/1995 reprezintă o cerere nouă formulată în apel, și care

nu poate fi primită în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

ce prevăd că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. De

altfel și prin decizia de casare din ciclul procesual anterior instanța de

recurs a statuat că împrejurarea că persoanele fizice care au cumpărat

apartamente din imobilul în litigiu au formulat cereri de intervenție în

interes propriu în cauză, solicitând constatarea calității de dobânditori de

bună-credință în considerarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995, nu este de natură să le confere acestora calitatea de

pârâți în cererea în revendicare, permițând compararea titlurilor de

proprietate ale reclamantei, respectiv intervenienților, asupra aceluiași bun.

În ceea ce privește

situația juridică și identificarea imobilului revendicat s-a constatat că imobilul,

fost proprietatea lui B. din București, inițial alcătuit din teren în

suprafață de 607 mp, împreună cu o construcție veche ce se afla pe acesta,

deținut de către donator în baza actului autentificat din 07 octombrie 1905 de

fostul Tribunal Ilfov, secția a I-a, a fost donat, în cote egale, de câte

½ fiicei sale, D. prin actul de donație autentificat din 07 noiembrie 1927

de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, iar cealaltă jumătate nepotului său C.,

prin actul de donație autentificat din 07 noiembrie 1927, iar ulterior

dobândirii de către aceștia a imobilului, construcția veche a fost demolată.

În anul 1934, în baza

autorizației de construire emisă de fosta Primăria sectorului 3 Albastru, s-a

construit o nouă clădire în locul celei vechi la adresa din București,

devenită ulterior, începând cu anul 1928, până în anul 1935 și, potrivit

adresei din 09 mai 1996 emisă de Consiliul General al Municipiului București

(aflată la fila 11 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 București).

Potrivit

certificatului de moștenitor din 8 ianuarie 1996 emis de Notarul Public K., de

pe urma defunctului C., a rămas ca moștenitoare reclamanta, căreia în calitate

de fiică i-a revenit întreaga masă succesorală, iar potrivit certificatului de

moștenitor din 05 noiembrie 2001, reclamanta a dobândit, pe cale succesorală,

cota parte de 1/2 a mătușii sale paterne - C. și E., decedată.

Potrivit adreselor Consiliului

General al Municipiului Bucurtești din aprilie 1998 și din 2 septembrie 1998,

imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 figurând

la poziția 3274 din anexele actului normativ, fiind preluat de la tatăl

apelantei, C., 7 apartamente.

Preluarea imobilului

în proprietatea statului a fost abuzivă, criticile apelantei sub acest aspect

fiind pe deplin fondate din perspectiva mai multor considerente.

În acest sens, este

de reținut sub aspectul analizei legalității titlului statului asupra

imobilului, în primul rând că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte

din domeniul public sau privat al statului sau al unității

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat, instanțele de judecată având posibilitatea să aprecieze asupra

valabilității unor astfel de titluri.

Prin urmare, Decretul

nr. 92/1950, în temeiul căruia s-a dispus naționalizarea imobilului

proprietatea autorilor apelantei, D. și C. încălca prevederile art. 8 și 10 din

Constituția României de la 1948 ce prevedeau că proprietatea particulară este

recunoscută și garantată prin lege, și, respectiv, că nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și

prealabilă despăgubire stabilită de justiție; mai mult, art. 481 C. civ.

prevedea că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire” astfel că în mod nelegal, după cum cu temei susține și apelanta, a

examinat prima instanță întrunirea în persoana autorului apelantei de la care

s-a preluat imobilul, a cerințelor prevăzute de acest act normativ pentru a

aprecia asupra legalității transferului imobilului din proprietatea autorului

apelantei în cea a statului. Valabilitatea titlului statului trebuia apreciată

și în raport de tratatele internaționale la care România era parte, în vigoare

la data preluării imobilului de către stat, în acest sens, fiind art. 17 alin.

(1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, care,

prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în

asociere cu alții" și că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa".

În plus, și

dispozițiile de drept material ale art. 2 lit. a) ale Legii nr. 10/2001, act

normativ relevant în cauză, califică din punct de vedere legal ca fiind abuzivă

preluarea de către stat a imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950

pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește

compunerea imobilului ce face obiectul acțiunii, și situația sa juridică,

Curtea a constatat că, potrivit adresei Primăriei Municipiului București,

Direcția Patrimoniu din 30 octombrie 2014, imobilul din București fusese

înscris în evidența cadastrală a orașului București din anul 1986 ca fiind

alcătuit din 334 mp teren și construcție alcătuită dintr-un singur corp de

clădire cu 4 nivele în suprafață construită de 180 mp, iar potrivit raportului

de expertiză, cu completările acestuia în urma a obiecțiunilor formulate de

către părți, în prezent, imobilul este compus din teren în suprafață de 269 mp

conform măsurătorilor topografice, teren pe care este amplasată o clădire

alcătuită din două corpuri, primul, C1, având o suprafață construită la sol de

150 mp, formată din demisol, parter, etaj și pod, compusă în prezent din două

apartamente,