ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1911/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1911/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1911/2016
Deliberând
asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de
21 decembrie 2006, sub nr. x/3/2006, reclamantul A. a formulat contestație
împotriva Dispoziției din 28 noiembrie 2006, emisă de Primarul
General al Municipiului București, solicitând instanței să
anuleze în parte dispoziția contestată, respectiv art. 1 din
cuprinsul acesteia, să dispună obligarea intimatei Primăria
Municipiului București la restituirea în natură a terenului în
suprafață de 6.508 mp situat în București, în subsidiar, în
situația în care restituirea în natură nu este posibilă,
obligarea acesteia la măsuri reparatorii în echivalent
corespunzătoare valorii de circulație a imobilului, precum și
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea
cererii a arătat că este singurul moștenitor al
părinților săi B. (decedat la data de 27 februarie 1969) și
C. (decedată la data de 11 aprilie 1970), conform certificatelor de
moștenitor, ambele eliberate de fostul Notariat de Stat al Sectorului 7
București, calitate în care a formulat Notificarea nr. x/2002 pentru restituirea
imobilului sus-menționat de care au fost deposedați abuziv, în anul
1973, prin efectul Decretului de expropriere nr. 378/1973 emis de Consiliul de
Stat al R.S.R.
Prin
dispoziția contestată pârâta a constatat, pe de o parte, că
terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, iar, pe de
altă parte, că în temeiul ultimei legi menționate, a fost
soluționată o notificare prin care au fost acordate măsuri
reparatorii.
Prin
Sentința civilă nr. 685 din 16 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a fost admisă
contestația formulată de reclamantul A., decedat pe parcursul
procesului, și continuată de moștenitoarea acestuia, D., a fost
anulat art. 1 din Dispoziția nr. x/2006 emisă de intimată, în
sensul că: 1) s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de
886 mp, individualizată în raportul de expertiză întocmit de expertul
E. și a suprafeței de 2.013 mp, individualizată în același
raport ca zona benzinărie AGIP și 2) s-a dispus acordarea de
despăgubiri pentru suprafețele individualizate în același
raport, care nu pot fi restituite în natură și anume suprafața
de 553 mp (zonă parcare), suprafața de 814 mp (zonă
construcții biserică) și suprafața de 1.126 mp (spațiu
verde și trotuar).
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că titularul cererii de
chemare în judecată a făcut dovada calității de
persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul
Legii nr. 10/2001 și că preluarea imobilului de către stat a
fost abuzivă și fără titlu valabil, în sensul art. 2 lit.
h) din acest act normativ.
Cu privire la
modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii tribunalul a apreciat
că restituirea în natură nu mai este posibilă decât în parte,
deoarece astfel cum rezultă din Adresa comunicată de Serviciul Evidența
Proprietății din 5 ianuarie 2006, terenul este ocupat cu alei de
circulație și spațiu verde, ceea ce atrage incidența
dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
S-a
reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit în
cauză, suprafața terenului este de 5.391 mp, din care zonă
liberă este de 886 mp, 553 mp fiind parcare, 814 mp zonă
construcție biserică (pentru care există autorizație de
construcție), 2013 mp zonă ocupată de benzinăria F.,
(construcție fără autorizație și care se poate ridica)
și 1.126 mp zonă spațiu verde și trotuar.
Prin cererea
înregistrată la data de 3 octombrie 2008, reclamanta D. a solicitat
completarea Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008
pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a
civilă, în sensul ca instanța să se pronunțe și cu
privire la terenul în suprafață de 998 mp intitulat "spațiu
verde" (identificat în completarea la expertiza tehnică
efectuată în cauză).
Prin
Sentința civilă nr. 1.518 din 22 octombrie 2008, Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a respins, ca
neîntemeiată, cererea de completare a Sentinței civile nr. 685 din 16
aprilie 2008 a aceleiași instanțe.
Tribunalul a
constatat că suprafața de teren de 998 mp a fost identificată
printr-o expertiză extrajudiciară întocmită în anul 2005 și
a apreciat că nepronunțarea instanței cu privire la o
suprafață de teren pentru care nu s-au solicitat probe și nu
s-au formulat concluzii pe fond, nu constituie o omisiune în sensul art. 281
2
C. proc. civ.
Împotriva
Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 au formulat apel reclamanta
D. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.
Apelantul-pârât
Municipiul București a arătat prin motivele de apel că
Dispoziția nr. x din 28 noiembrie 2006 este legală și
temeinică și că pct. 1 din dispoziție a fost pronunțat
în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991.
A
susținut acest apelant că, în mod greșit, prima
instanță a reținut că suprafețele de teren indicate la
pct. 1 al dispoziției fac obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Cât
privește terenul și construcția demolată pentru care prin
dispoziția contestată s-a propus acordarea de despăgubiri în
echivalent, apelantul a arătat că nu puteau fi restituite în
natură, construcția fiind demolată.
Apelanta-reclamantă
D. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul
restituirii în natură a următoarelor terenuri: suprafața de 440
mp (descrisă în anexa 1 la raport ca fiind zonă spațiu verde
și trotuar), suprafața de teren intitulată "zonă
parcare" de 553 mp, suprafața de teren de 814 mp intitulată
"zonă construcții biserică" și suprafața de
998 mp intitulată "spațiu verde" identificată în
completarea raportului de expertiză - anexa nr. 2, situată în București.
Reluând
concluziile raportului de expertiză, inclusiv ale completării la raport,
apelanta a susținut că suprafețele menționate de teren pot
fi restituite în natură, față de dispozițiile art. 7, art.
9 și art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 18 lit. c) din
același act normativ nefiind aplicabile suprafețelor de teren arătate.
De asemenea,
reclamanta D. a declarat apel și împotriva Sentinței civile nr. 1.518
din 22 octombrie 2008, arătând că sunt îndeplinite cerințele
prevăzute de art. 281
2
C. proc. civ., pentru a se dispune
și restituirea în natură a terenului de 998 mp, intitulat
"spațiu verde".
Prin Decizia
civilă nr. 554 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât
Municipiul București și a schimbat în tot sentința, în sensul
că a respins cererea dedusă judecății. Prin aceeași
decizie, au fost respinse apelurile declarate de reclamantă împotriva
sentințelor nr. 685 din 16 aprilie 2008 și nr. 1.518 din 22 octombrie
2008, pronunțate de Tribunalul București.
Pentru a
decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că sunt incidente
dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că nu
este abilitată să analizeze dacă Titlul de proprietate din 9
august 1993, emis în favoarea autorilor titularului cererii de chemare în judecată,
a fost eliberat pentru întreaga suprafață de teren la care
aceștia erau îndreptățiți.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.
Prin Decizia
civilă nr. 3.088 din 19 mai 2010, Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate
intelectuală, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 554 din 5
noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, și a trimis cauza, spre rejudecare,
aceeași instanțe.
În
esență, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a
făcut, în mod greșit, aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care instanțele de fond au
statuat că terenurile în litigiu nu mai au destinația de teren
agricol și nu se aflau la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul unei
cooperative agricole de producție, ci au destinația de teren
curți - grădini și sunt situate în intravilanul municipiului
București, într-o zonă sistematizată. În plus, nu s-a dovedit
că, pentru aceste terenuri, reclamanta sau autorii săi au
obținut o reparație în cadrul procedurilor prevăzute de legile
funciare.
Cu prilejul
acestei rejudecări, Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de
Apel București sub nr. x/2/2010.
Prin Decizia
civilă nr. 807A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de
apelanta-reclamantă D. și de apelantul-pârât Municipiul
București, prin Primarul General.
Împotriva
acestei decizii de apel, au declarat recurs ambele părți.
Prin Decizia
nr. 6.056 din 5 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul
declarat de pârât și a admis recursul declarat de contestatoare împotriva
Deciziei nr. 807A din 20 octombrie 2011, a casat în parte decizia și a
trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantă
(împotriva Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și
Sentinței civile nr. 1.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de
Tribunalul București, secția a III-a civilă), la aceeași
instanță de apel; au fost menținute celelalte dispoziții
ale deciziei.
Pentru a
dispune astfel, Înalta Curte a reținut ca fiind întemeiate doar criticile
recurentei-reclamante privitoare la respingerea cererii de completare a
dispozitivului cu referire la suprafața de 998 mp teren.
S-a apreciat
că trebuie să fie analizată și situația juridică
a acestei parcele de teren, care face parte din suprafața de 6.508 mp
teren cu care instanța a fost sesizată, deoarece instanțele
anterioare s-au pronunțat numai asupra unei suprafețe însumate de
5.392 mp, rămânând nesoluționată diferența de 1.116 mp
teren, din care contestatoarea, în temeiul principiului
disponibilității, a înțeles să solicite numai 998 mp.
Cu prilejul
rejudecării apelurilor declarate de reclamantă, Curtea de Apel a luat
act de precizările contestatoarei referitoare la adresa poștală
a imobilului în discuție.
Au fost
administrate probe cu înscrisuri constând în adrese ale Direcției
Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București și
Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București și un
raport de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul
G., pentru identificarea terenului și a vecinătăților
și verificarea situației de fapt.
Prin Decizia
civilă nr. 153A din 9 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr.
x/2/2010*, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă D.
împotriva sentințelor civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și nr. 1.518
din 22 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția
a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul
București, reprezentat prin Primarul General.
Pentru a
decide astfel, Curtea de Apel a reținut că a fost învestită a
verifica conținutul Notificării nr. x din 13 februarie 2002 doar cu
referire la restituirea imobilului teren în suprafață de 988 mp.
Inițial,
în contestația formulată împotriva Dispoziției nr. x din 28
noiembrie 2006, imobilul notificat a fost indicat ca fiind situat în
București. Aceeași situare a imobilului a fost consemnată
și în cuprinsul notificării aflate Dosar fond nr. x/3/2006 al
Tribunalului București, secția a III-a civilă.
În
rejudecare, reclamanta a precizat pentru terenul în suprafață de 988
mp, o nouă adresă poștală, conform consemnării din
Încheierea de ședință din 19 iunie 2013.
Pe de o
parte, expertiza topografică efectuată în rejudecarea apelului, a
conchis că terenul în suprafață de 988 mp se află situat la
momentul actual, în zona blocului 306-307 București, fiind ocupat de
spațiul verde aferent blocului, parcare și alee de acces, iar conform
planurilor de rețele vechi (actualizate înainte de 1990) nu este afectat
de rețele edilitare subterane.
Nu s-a
specificat în cuprinsul expertizei, modalitatea tehnică în care expertul a
ajuns la concluzia că aceasta este suprafața în discuție, pentru
a înlătura dubiul că ceea ce consideră a fi liber de
construcție nu se suprapune cu vreuna dintre suprafețele de teren
solicitate de către contestatoare și asupra cărora instanța
de fond a statuat deja în cadrul procesului. Nu au fost indicate măsurătorile
raportate nici la celelalte suprafețe restituite acesteia (în natură
sau prin echivalent), nici la vecinătăți ori titlul autorului
contestatoarei, iar concluziile, ca și anexele raportului, fac referire la
măsurătoarea pe care instanța de fond a înlăturat-o ca
fiind efectuată într-o expertiză extrajudiciară din anul 2005 de
către expertul H.
Ca atare,
proba cu expertiză din faza apelului nu poate fi valorificată decât
prin coroborare cu celelalte dovezi ale cauzei.
Pe de
altă parte, în Adresa din 27 februarie 2014 a Direcției Patrimoniu
din cadrul Primăriei Municipiului București se susține că
suprafața identificată de expertul desemnat de instanța de apel
se suprapune peste secțiuni din alte foste loturi învecinate,
enunțate explicit, care aparțin unor titulari diferiți de
autorii contestatoarei. Din verificarea situației juridice a
suprafeței de teren în discuție, s-a constatat că terenul
identificat de expert reprezintă secțiuni din alte foste imobile care
au făcut obiectul unor acte normative de trecere în proprietatea statului.
De asemenea,
conținutul celorlalte adrese efectuate în cadrul demersurilor de
identificare, inclusiv în evidențele fiscale ale zonei, a relevat faptul
că pentru imobilul situat în București, titularii de rol fiscal
înaintea preluării de către stat, au fost alte persoane decât autorii
contestatoarei.
Ca atare, nu
se poate considera că în cauză a fost dovedită, de către
contestatoare, identitatea între terenul de 988 mp solicitat prin notificare
și cel despre care se pretinde că a fost preluat de stat în mod
abuziv.
În concluzie,
în absența unor dovezi coroborate, instanța de rejudecare a
reținut că se impune respingerea cererii contestatoarei de restituire
în natură sau prin echivalent, a suprafeței de teren de 988 mp,
situat în zona blocului 306-307 din București.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D., invocând în
drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia
civilă nr. 1.162 din 6 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată
și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.
Pentru a
pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut
că prin Dispoziția din 28 noiembrie 2006 a fost soluționată
notificarea formulată de autorul reclamantei având ca obiect restituirea
în natură a suprafeței de 7.200 mp, indicată ca fiind
situată în București.
Prin
această dispoziție s-a decis declinarea competenței de
soluționare a notificării în favoarea Consiliului local al sectorului
6 București, în ce privește suprafața de 6.508 mp apreciindu-se
că fiind teren agricol sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea
nr. 10/2001 iar, în ceea ce privește suprafața de 692 mp, s-a propus
acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
A
reținut instanța de recurs că atât prin dispoziție, cât
și în cursul judecății prezentei cauze, pârâtul Municipiul
București nu a contestat întinderea dreptului autorului reclamantei,
respectiv suprafața de 6.508 mp, pentru care Înalta Curte a statuat cu
caracter obligatoriu că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.
10/2001.
Având în
vedere că, atât prin dispoziția contestată, cât și prin
decizia de casare, intimatei-reclamante i-a fost recunoscută întinderea
dreptului ceea ce are semnificația unei "valori patrimoniale" ce
se circumscrie noțiunii de "bun" prevăzută de art. 1
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și
că, în același timp, contestația cu care prima instanță
a fost învestită este o cale de atac declanșată de
reclamantă, iar prin soluționare ei acesteia nu i se poate agrava
situația, instanța avea obligația de a se pronunța asupra
existenței dreptului la măsurile reparatorii prevăzute de lege,
respectiv restituire în natură sau prin echivalent.
Raportul de
expertiză efectuat în rejudecarea apelurilor și în limitele stabilite
prin decizia de casare a identificat suprafața de 988 mp ca fiind
situată în ..., care a purtat anterior numele de str. ....
Expertul a
constatat că suprafața de 988 mp se suprapune cu suprafața de
21.250 mp pe care expertul H. a identificat-o într-un raport de expertiză
extrajudiciară ca aparținând autorilor reclamantei.
Deși
instanța a constatat că raportul de expertiză a fost efectuat cu
nerespectarea dispozițiilor art. 201 - 214 C. proc. civ., deoarece
expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite, aceasta nu a făcut
aplicarea dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., în sensul de a-l obliga pe
expert să răspundă la obiectivele expertizei sau să ordone
efectuarea unei noi expertize pentru stabilirea situației de fapt (având
în vedere și apărările pârâtului susținute prin
înscrisurile depuse după întocmirea raportului de expertiză și
care impuneau cu necesitate verificări de fapt și de specialitate
topometrie) pentru identificarea amplasamentului fostei proprietăți a
autorului reclamantei și pentru a stabili dacă suprafața de 988
mp, individualizată în prezent, făcea parte din vechiul amplasament.
A fost
găsită fondată și critica formulată în subsidiar de
contestatoare, în sensul că, și în situația constatării
imposibilității restituirii în natură a suprafeței de 988
mp identificată de expert și solicitată, determinat de faptul
că nu s-a făcut dovada că făcea parte din vechiul
amplasament al proprietății autorului său, instanța avea
obligația să se pronunțe pe dreptul la măsuri reparatorii
în echivalent atât timp cât întinderea dreptului său nu a fost
contestată, este dovedită cu înscrisuri și a fost
reținută ca fiind cea reală prin hotărârea de casare.
Având în
vedere aceste considerente și constatând că instanța de apel nu
a stabilit situația de fapt privind identificarea amplasamentelor
suprafețelor de teren care au aparținut autorului reclamantei,
respectiv nu a stabilit dacă suprafața de 988 mp identificată
prin raportul de expertiză se include în amplasamentul fostei
proprietăți, dacă aceasta este o suprafață de teren
liberă în sensul Legii nr. 10/2001 și dacă se identifică în
amplasamentul vechii proprietăți, Înalta Curte a admis recursul, a
casat decizia și a trimis cauza spre o nouă rejudecare.
În rejudecare,
apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă, sub nr. x/2/2010**.
Prin Decizia
nr. 162 A din 3 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă D., împotriva
Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și împotriva
Sentinței civile nr. l.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.
x/3/2006, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, reprezentat
prin Primarul General; a schimbat, în parte, sentința apelată, în
sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în
condițiile legii speciale pentru suprafața de teren de 988 mp
(spațiu verde, parcare și alee) identificată prin raportul de
expertiză întocmit de expertul H. între punctele 1 - 2 - 3 - 4 în planul
topografic scara 1:500 anexă la raportul de expertiză,
suprafață de teren care nu poate fi restituită în natură.
Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea de
Apel a constatat că, în raport de dispozițiile Deciziei civile nr.
6.056 din 5 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, într-un ciclu
procesual anterior, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de
pârât, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr.
807A din 20 octombrie 2011, a fost casată în parte decizia și a fost
trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantă
(împotriva sentințelor civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și nr.
1.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București,
secția a III-a civilă), la aceeași instanță de apel,
fiind păstrate celelalte dispoziții ale deciziei, a fost menținută
soluția de respingere a apelului declarat de apelantul-pârât Municipiul
București, reprezentat prin Primarul General.
De asemenea,
Curtea de Apel a avut în vedere că prin aceeași decizie s-a
reținut că suprafața de 998 mp face parte din suprafața de
6.508 mp teren, obiect al cererii cu care a fost sesizată instanța de
judecată.
În acest
context, prin ultima Decizie de casare nr. 1.162 din 6 mai 2015,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, s-a reținut că atât prin dispoziție,
cât și în cursul judecății prezentei cauze, pârâtul Municipiul
București nu a contestat întinderea dreptului autorului reclamantei,
respectiv suprafața de 6.508 mp, pentru care Înalta Curte a statuat cu
caracter obligatoriu că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.
10/2001.
Astfel, având
în vedere că, atât prin dispoziția contestată, cât și prin
decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior,
intimatei-reclamante i-a fost recunoscută întinderea dreptului ceea ce are
semnificația unei "valori patrimoniale" care se circumscrie
noțiunii de "bun" prevăzută de art. 1 Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană și că, în
același timp, contestația cu care prima instanță a fost
învestită este o cale de atac declanșată de reclamantă, iar
prin soluționare ei acesteia nu i se poate agrava situația, ultima
instanța de casare a statuat că instanța de trimitere avea
obligația de a se pronunța asupra existenței dreptului la
măsurile reparatorii prevăzute de lege (restituire în natură sau
prin echivalent).
Reținând
că aceste dezlegări sunt obligatorii pentru instanța de
rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a
reținut că are a analiza doar măsurile reparatorii
prevăzute de Legea nr. 10/2001 (în natură sau prin echivalent), la
care are dreptul apelanta.
Totuși,
pentru a fi înlăturat riscul acordării acestor măsuri
reparatorii unei persoane care nu face dovada dreptului de proprietate, în
raport de relațiile privind istoricul adresei poștale al terenului în
litigiu, comunicate de Primăria Municipiului București, în care se
arată că între adresa din str. ..., fostă str. ..., și cea
din B-dul ..., nu există identitate, Curtea de Apel București a
reținut că această situație se datorează faptului
că fosta proprietate, care a aparținut autorilor apelantei, era
învecinată, pe două laturi, cu cele două străzi, astfel cum
rezultă în mod indubitabil din schițele anexe la raportul de
expertiză, în care este identificat amplasamentul inițial al întregii
foste proprietăți. De altfel, toți experții care au
întocmit lucrări de specialitate în cauză, atât în fazele procesuale
anterioare, cât și în rejudecare, au identificat suprafața în
litigiu, de 988 mp, ca făcând parte integral din amplasamentul fostului
imobil.
De asemenea,
expertul H. a conchis, în urma analizării actelor de proprietate, precum
și pe baza măsurătorilor, că terenul în litigiu nu se
identifică nici cu terenul în suprafață de 9100 mp, atribuit
prin Titlul de proprietate din 9 august 1993 emis în baza Legii nr. 18/1991,
nici cu suprafața de 692 mp, pentru care s-au acordat măsuri
reparatorii prin echivalent conform Dispoziției Primarului General din 28
noiembrie 2006, nici cu terenul restituit în baza Sentinței civile nr. 685
din 16 aprilie 2008 a Tribunalului București.
Prin urmare,
Curtea de Apel a apreciat că apelanta-contestatoare a făcut dovada
calității de persoană îndreptățită la măsuri
reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul în
suprafață de 988 mp.
În ceea ce
privește natura acestor măsuri reparatorii (restituire în natură
sau prin echivalent), Curtea de Apel a constatat că expertul H. a
arătat în concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză,
coroborate cu planul topografic scara 1:500, anexă la raportul de
expertiză, că din terenul în litigiu, suprafața de 307 mp este
ocupată astfel: suprafața de 160 mp este ocupată de detalii de
sistematizare, iar restul de 147 mp teren sunt ocupați de o alee
asfaltată de acces și de o zonă formată din trotuar și
parcare amenajată de Primăria Sectorului 6 București, în baza
Hotărârii Consiliului local al sectorului 6 București din 8 aprilie
2003.
De asemenea,
Curtea de Apel a constatat că planul topografic scara 1:500, anexă la
raportul de expertiză întocmit de expert H., evidențiază faptul
că terenul în suprafață de 681 mp, apreciat de către expert
ca fiind restituibil în natură pe vechiul amplasament, este ocupat de
spațiu verde.
Or, potrivit
dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "În cazul în
care construcțiile expropriate au fost integral demolate și
lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul
parțial, persoana îndreptățită poate obține
restituirea în natură a părții de teren rămase liberă,
pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată
servituților legale și altor amenajări de utilitate publică
ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii
stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5)
și (6) se vor aplica în mod corespunzător".
Dispozițiile
art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd
că: "sintagma amenajări de utilitate publică ale
localităților urbane și rurale are în vedere acele
suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv
suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi
nevoile comunității, și anume căi de comunicație
(străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane,
amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri
și grădini publice, piețe pietonale și altele".
Prin urmare,
în speță, față de concluziile raportului de expertiză
întocmit în cauză de expertul H., coroborate cu planul topografic scara
1:500, anexă la raportul de expertiză, Curtea de Apel a apreciat
că terenul este afectat în totalitate de amenajări de utilitate
publică, astfel că a reținut incidența dispozițiilor
art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3
din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, considerând că
pentru suprafața de teren de 988 mp apelanta-reclamantă este
îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile
legii speciale.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege,
recurenta-reclamantă D. și recurentul-pârât Municipiul
București, reprezentat prin Primarul General.
1.
Recurenta-reclamantă D. a solicitat admiterea recursului, modificarea
hotărârii recurate în sensul obligării intimatului-pârât Municipiul
București, prin Primarul General, la restituirea în natură a
terenului în suprafață de 988 mp, situat în București, str. ...
iar, în subsidiar, restituirea în natură a suprafeței de teren de 828
mp.
Pentru
diferența de teren de 160 mp a solicitat obligarea intimatului-pârât la
măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii de
circulație a imobilului.
În motivarea
cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că Decizia
civilă nr. 162A/2016 din 3 martie 2016 este nelegală și
netemeinică, întrucât a fost pronunțată a fost cu aplicarea greșită
a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (3), art. 21 alin. (5) din
Legea nr. 10/2001, ale art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013 și a
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că este
incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel,
instanța de fond a făcut o aplicare greșită a
dispozițiilor legale mai sus-menționate dispunând acordarea de
măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care este
posibilă restituirea în natură a terenului.
A arătat
recurenta-reclamantă că din raportul de expertiză întocmit de
expertul judiciar H. rezultă că terenul în suprafață de 988
mp, situat în București, str. ..., este liber de construcții sau
utilități și poate fi restituit în natură, cu excepția
amenajării parcării și căii de acces, în
suprafață de 160 mp.
În opinia
recurentei, nu numai suprafața de teren de 828 mp poate fi restituită
în natură ci și suprafața de 160 mp, având în vedere Adresa din
12 ianuarie 2016, emisă de Primăria Sector 6 București -
Administrația domeniului public și dezvoltare urbană, din care
rezultă că parcarea și aleea de acces au fost amenajate de
serviciul parcări din cadrul primăriei, fără a exista o
autorizație de construire.
De altfel,
autoritatea administrativă nu putea, în mod legal, să autorizeze
efectuarea acelei parcări și a aleii de acces, după
apariția Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, potrivit
dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "(1) De
regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. (2)
Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana
îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin
echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege".
Pe de
altă parte, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "Se
restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții
neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum
și construcții ușoare sau demontabile" iar conform art. 21
alin. (5) din aceeași lege, "Sub sancțiunea nulității
absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și,
după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise
înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în
participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice
închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea
destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile
- terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor
prezentei legi".
Având în
vedere aceste prevederi legale, recurenta-reclamantă a susținut
că, în mod nelegal, instanța de apel a dispus acordarea de
măsuri reparatorii prin echivalent în loc să dispună restituirea
în natură a terenului de 988 mp, având în vedere și prevederile art.
1 și 2 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora imobilele preluate abuziv
de stat se restituie în natură, iar plata de despăgubiri se
acordă numai dacă există o imposibilitate legală de
restituire, ceea ce în speță nu poate fi reținut.
2.
Recurentul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General,
a arătat, în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel,
în rejudecare, a dispus în mod greșit acordarea de măsuri reparatorii
pentru suprafața de 988 mp în lipsa unei situații juridice privind
această suprafață de teren.
Or, pentru ca
un imobil să facă obiectul Legii nr. 10/2001, trebuie dovedite
calitatea de persoană îndreptățită și preluarea
abuzivă a bunului imobil.
În lipsa unei
situații juridice care să stabilească modalitatea de trecere în
proprietatea statului, nu se poate stabili caracterul abuziv al preluării
bunului în proprietatea statului.
A arătat
recurentul-pârât că din Adresa din 27 februarie 2014, emisă de
Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București,
rezultă că suprafața identificată de expert se suprapune
peste secțiuni din alte foste loturi învecinate, care aparțin unor
titulari diferiți de autorii contestatoarei.
De asemenea,
din evidențele fiscale rezultă că titularii de rol ce
figurează înainte de preluare în proprietatea statului sunt cu totul alte
persoane decât autorii reclamantei, iar din relațiile privind istoricul de
adresă poștală rezultă că între adresa din str. ...
și cea din B-dul ... nu există identitate.
În opinia
recurentului-pârât instanța de apel nu a avut în vedere eventuale înstrăinări
a unor parcele de teren înainte de preluarea imobilului în proprietate statului
pentru a se stabili cu certitudine dacă la momentul
naționalizării autorii reclamantei erau sau nu proprietarii
imobilului.
Astfel, în
lipsa unor probe clare privind suprafața de teren de 998 mp, respectiv
situația juridică privind modul de preluare în proprietatea statului,
nu se poate reține caracterul preluării abuzive și, respectiv,
nu se poate reține că această suprafață face obiectul
Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste
considerente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și
modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de
chemare în judecată.
Cererile de
recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru conform
dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În
această fază procesuală nu au fost depuse întâmpinări
și nu au fost administrate probe.
Examinând
decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor
legale incidente în speță și a înscrisurilor de la dosar, Înalta
Curte reține că recursurile nu sunt fondate și urmează a fi
respinse pentru considerentele ce succed:
I. Recursul
declarat de recurentul - pârât, care se impune a fi analizat cu prioritate,
având în vedere că pune în discuție calitatea recurentei-reclamante
de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor
reparatorii și lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, nu poate
fi primit.
Astfel, sub
un prim aspect, Înalta Curte subliniază că întrucât procesul a fost
soluționat în mai multe cicluri procesuale, fiind dispuse, succesiv,
casări cu trimitere spre rejudecare, devin incidente dispozițiile
art. 315 alin. (1) Cod proc. civ., conform cărora hotărârile
instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii
pentru judecătorii fondului.
În egală
măsură, aspectele dezlegate în mod irevocabil în cauză nu mai
pot fi repuse în discuție nici de instanța de recurs în ciclurile
procesuale subsecvente.
Așa cum
a reținut și Curtea de Apel, suprafața de teren aflată în
discuție de 988 mp face parte din suprafața de 6508 mp
menționată în cererea de chemare în judecată, respectiv în
dispoziția contestată.
Instanța
de recurs care a pronunțat Decizia nr. 1.162 din 6 mai 2015, în Dosarul
nr. x/2/2010*, a statuat că: "atât prin dispoziție, cât și
în cursul judecății prezentei cauze, pârâtul Municipiul
București nu a contestat întinderea dreptului autorului reclamantei,
respectiv suprafața de 6.508 mp, pentru care Înalta Curte a statuat cu
caracter obligatoriu că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.
10/2001.
Astfel, având
în vedere că, atât prin dispoziția contestată, cât și prin
decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior,
intimatei-reclamante i-a fost recunoscută întinderea dreptului ceea ce are
semnificația unei "valori patrimoniale" care se circumscrie
noțiunii de "bun" prevăzută de art. 1 Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană și că, în
același timp, contestația cu care prima instanță a fost
învestită este o cale de atac declanșată de reclamantă, iar
prin soluționare ei nu se poate agrava situația, ultima instanța
de casare a statuat că instanța avea obligația de a se
pronunța asupra existenței dreptului la măsurile reparatorii
prevăzute de lege (restituire în natură sau prin echivalent)."
În
consecință, față de aceste considerente ale instanței
de recurs, limitele rejudecării au vizat numai stabilirea naturii
măsurilor reparatorii.
Cu toate
acestea, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la situația
juridică a bunului și la calitatea reclamantei de persoană
îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în
condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a arătat în mod
explicit probele pe baza cărora a apreciat că terenul de 998 mp în
discuție a făcut parte din proprietatea autorilor reclamantei și
nu se identifică cu terenurile atribuite în temeiul legilor de
reparație.
Sub un alt
aspect, se reține că recurentul-pârât nu a formulat în concret
critici de nelegalitate prin care să combată statuările cuprinse
în decizia supusă controlului judiciar ci a susținut că,
față de relațiile comunicate de Direcția Patrimoniu din
cadrul Primăriei Municipiului București și de evidențele
fiscale, nu există identitate între imobilul solicitat și cel care a
aparținut autorilor reclamante. Cum probele la care recurentul-pârât s-a
referit au fost analizate de instanța de apel iar analiza probelor excede
controlului de legalitate efectuat în recurs, Înalta Curte reține că
pentru a pune în discuție legalitatea deciziei atacate, recurentul-pârât
avea obligația de a expune în dezvoltarea motivelor de recurs argumentele
pentru care apreciază că, în pofida argumentelor de fapt și de
drept expuse de Curtea de Apel, hotărârea pronunțată de aceasta
nu este, sub acest aspect, legală.
În ceea ce
privește dovada preluării abuzive a imobilului, Înalta Curte
reține că prin Sentința civilă nr. 685 din 16 aprilie 2008,
pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că
"preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă și
fără titlu valabil, în sensul art. 2 lit. h) din acest act normativ
(Legea nr. 10/2001 s.n.)".
Căile de
atac promovate de pârât împotriva Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie
2008, pronunțată de Tribunalul București, prin care a fost
admisă contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, au
fost, în final, respinse. Astfel, apelul împotriva sentinței
sus-menționate a fost respins prin Decizia civilă nr. 807A din 20
octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, iar
recursul împotriva acestei din urmă decizii a fost respins prin Decizia nr.
6.056 din 5 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Prin urmare,
în recursul pendinte, recurentul-pârât nu mai poate pune în discuție
modalitatea de preluare a imobilului din care s-a statuat că face parte
și suprafața de 988 mp, aflată în discuție.
De asemenea,
nu poate fi primită critica prin care s-a susținut că nu s-a
ținut seama de posibile înstrăinări ale unor parcele de teren
înainte de preluarea imobilului în proprietatea statului deoarece dovada unui
fapt negativ se face prin faptul pozitiv contrar.
Așadar,
în măsura în care avea cunoștință de existența unor
acte juridice de înstrăinare, recurentul-pârât avea obligația de a le
depune la dosar, nefiind suficient să exprime o simplă îndoială
cu privire la eventuale acte de înstrăinare a terenului.
Prin urmare,
recursul declarat de recurentul-pârât, nu este fondat astfel că, în
temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ.,
urmează a fi respins.
II. În ceea
ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin care s-a
criticat împrejurarea că nu s-a dispus restituirea în natură a
suprafeței de 988 mp ori, în subsidiar, a suprafeței de 828 mp,
Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondat.
Astfel,
recurenta-reclamantă opune calificării pe care instanța de apel
a făcut-o cu privire la natura terenului solicitat, concluziile expertului
H., care a arătat că poate fi restituită în natură o
suprafață de 828 mp, teren liber de construcții și
neafectat de rețele edilitare.
Înalta Curte
reține că instanța de apel a făcut corecta aplicare în
speță a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001
și art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi
întrucât nu este echivalentă noțiunii de teren liber în sensul
legilor speciale de reparație, cea de teren pe care nu sunt edificate
construcții sau care nu este traversat de rețele edilitare subterane.
Astfel,
instanța de apel a reținut că întreaga suprafață de
988 mp, care se compune din spațiu afectat de detalii de sistematizare,
aleea de acces, trotuar, parcare amenajată și spațiu verde
reprezintă, în ansamblul său, amenajare destinată a servi
nevoilor comunității, având în vedere poziționarea sa între
clădiri cu destinația de locuință, care intră sub
incidența art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a
dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act
normativ.
Este real
că atât Legea nr. 10/2001, cât și Legea nr. 165/2013, statuează
cu valoare de principiu că restituirea în natură este măsura
reparatorie care prevalează, însă numai dacă o asemenea
restituire este posibilă.
În
speță, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 7
alin. (1), art. 10 alin. (3) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,
nici pe cele ale art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013 ori pe cele din
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ci, pe baza situației
de fapt rezultată din probele administrate, a constatat că
restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenul este
destinat a deservi imobilele învecinate, fiind ocupat de detalii de sistematizare,
trotuar, parcare amenajată și spațiu verde.
Cu referire
la situația parcării amenajate despre care recurenta-reclamantă
a arătat că este ulterioară formulării notificării
și nu a fost autorizată, astfel că atrage incidența art. 21
alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că, întrucât
suprafața de teren pe care aceasta este edificată nu ar reprezenta
teren liber în sensul legii speciale de reparație nici în absența
acestei amenajări, terenul fiind inclus în spațiul necesar a deservi
nevoilor comunității în ceea ce privește căile de
comunicație și amenajarea de spații verzi, dispozițiile
legale invocate nu conduc la admiterea recursului.
Pentru toate
aceste considerente, Înalta Curte constatând că nici criticile formulate
de recurenta-reclamantă nu sunt fondate, în temeiul dispozițiilor
art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge și acest
recurs.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursurile formulate de recurenta-reclamantă D. și de
recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva
Deciziei nr. 162 A din 3 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2016.
Procesat de