ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1911/2016

Decizia nr. 1911/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 21 decembrie 2006, sub nr. x/3/2006, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Dispoziției din 28 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului București, solicitând instanței să anuleze în parte dispoziția contestată, respectiv art. 1 din cuprinsul acesteia, să dispună obligarea intimatei Primăria Municipiului București la restituirea în natură a terenului în suprafață de 6.508 mp situat în București, în subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea acesteia la măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii de circulație a imobilului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii a arătat că este singurul moștenitor al părinților săi B. (decedat la data de 27 februarie 1969) și C. (decedată la data de 11 aprilie 1970), conform certificatelor de moștenitor, ambele eliberate de fostul Notariat de Stat al Sectorului 7 București, calitate în care a formulat Notificarea nr. x/2002 pentru restituirea imobilului sus-menționat de care au fost deposedați abuziv, în anul 1973, prin efectul Decretului de expropriere nr. 378/1973 emis de Consiliul de Stat al R.S.R. Prin dispoziția contestată pârâta a constatat, pe de o parte, că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, că în temeiul ultimei legi menționate, a fost soluționată o notificare prin care au fost acordate măsuri reparatorii.

Prin Sentința civilă nr. 685 din 16 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamantul A., decedat pe parcursul procesului, și continuată de moștenitoarea acestuia, D., a fost anulat art. 1 din Dispoziția nr. x/2006 emisă de intimată, în sensul că: 1) s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 886 mp, individualizată în raportul de expertiză întocmit de expertul E. și a suprafeței de 2.013 mp, individualizată în același raport ca zona benzinărie AGIP și 2) s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafețele individualizate în același raport, care nu pot fi restituite în natură și anume suprafața de 553 mp (zonă parcare), suprafața de 814 mp (zonă construcții biserică) și suprafața de 1.126 mp (spațiu verde și trotuar).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că titularul cererii de chemare în judecată a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă și fără titlu valabil, în sensul art. 2 lit. h) din acest act normativ. Cu privire la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii tribunalul a apreciat că restituirea în natură nu mai este posibilă decât în parte, deoarece astfel cum rezultă din Adresa comunicată de Serviciul Evidența Proprietății din 5 ianuarie 2006, terenul este ocupat cu alei de circulație și spațiu verde, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, suprafața terenului este de 5.391 mp, din care zonă liberă este de 886 mp, 553 mp fiind parcare, 814 mp zonă construcție biserică (pentru care există autorizație de construcție), 2013 mp zonă ocupată de benzinăria F., (construcție fără autorizație și care se poate ridica) și 1.126 mp zonă spațiu verde și trotuar. Prin cererea înregistrată la data de 3 octombrie 2008, reclamanta D. a solicitat completarea Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul ca instanța să se pronunțe și cu privire la terenul în suprafață de 998 mp intitulat "spațiu verde" (identificat în completarea la expertiza tehnică efectuată în cauză).

Prin Sentința civilă nr. 1.518 din 22 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 a aceleiași instanțe. Tribunalul a constatat că suprafața de teren de 998 mp a fost identificată printr-o expertiză extrajudiciară întocmită în anul 2005 și a apreciat că nepronunțarea instanței cu privire la o suprafață de teren pentru care nu s-au solicitat probe și nu s-au formulat concluzii pe fond, nu constituie o omisiune în sensul art. 281 2 C. proc. civ. Împotriva Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 au formulat apel reclamanta D. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Apelantul-pârât Municipiul București a arătat prin motivele de apel că Dispoziția nr. x din 28 noiembrie 2006 este legală și temeinică și că pct. 1 din dispoziție a fost pronunțat în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991. A susținut acest apelant că, în mod greșit, prima instanță a reținut că suprafețele de teren indicate la pct. 1 al dispoziției fac obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Cât privește terenul și construcția demolată pentru care prin dispoziția contestată s-a propus acordarea de despăgubiri în echivalent, apelantul a arătat că nu puteau fi restituite în natură, construcția fiind demolată.

Apelanta-reclamantă D. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul restituirii în natură a următoarelor terenuri: suprafața de 440 mp (descrisă în anexa 1 la raport ca fiind zonă spațiu verde și trotuar), suprafața de teren intitulată "zonă parcare" de 553 mp, suprafața de teren de 814 mp intitulată "zonă construcții biserică" și suprafața de 998 mp intitulată "spațiu verde" identificată în completarea raportului de expertiză - anexa nr. 2, situată în București. Reluând concluziile raportului de expertiză, inclusiv ale completării la raport, apelanta a susținut că suprafețele menționate de teren pot fi restituite în natură, față de dispozițiile art. 7, art. 9 și art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 18 lit. c) din același act normativ nefiind aplicabile suprafețelor de teren arătate.

De asemenea, reclamanta D. a declarat apel și împotriva Sentinței civile nr. 1.518 din 22 octombrie 2008, arătând că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 281 2 C. proc. civ., pentru a se dispune și restituirea în natură a terenului de 998 mp, intitulat "spațiu verde". Prin Decizia civilă nr. 554 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins cererea dedusă judecății. Prin aceeași decizie, au fost respinse apelurile declarate de reclamantă împotriva sentințelor nr. 685 din 16 aprilie 2008 și nr. 1.518 din 22 octombrie 2008, pronunțate de Tribunalul București.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că nu este abilitată să analizeze dacă Titlul de proprietate din 9 august 1993, emis în favoarea autorilor titularului cererii de chemare în judecată, a fost eliberat pentru întreaga suprafață de teren la care aceștia erau îndreptățiți. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D. Prin Decizia civilă nr. 3.088 din 19 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 554 din 5 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceeași instanțe.

În esență, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut, în mod greșit, aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care instanțele de fond au statuat că terenurile în litigiu nu mai au destinația de teren agricol și nu se aflau la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul unei cooperative agricole de producție, ci au destinația de teren curți - grădini și sunt situate în intravilanul municipiului București, într-o zonă sistematizată. În plus, nu s-a dovedit că, pentru aceste terenuri, reclamanta sau autorii săi au obținut o reparație în cadrul procedurilor prevăzute de legile funciare. Cu prilejul acestei rejudecări, Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2010.

Prin Decizia civilă nr. 807A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă D. și de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General. Împotriva acestei decizii de apel, au declarat recurs ambele părți. Prin Decizia nr. 6.056 din 5 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât și a admis recursul declarat de contestatoare împotriva Deciziei nr. 807A din 20 octombrie 2011, a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantă (împotriva Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și Sentinței civile nr. 1.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă), la aceeași instanță de apel; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut ca fiind întemeiate doar criticile recurentei-reclamante privitoare la respingerea cererii de completare a dispozitivului cu referire la suprafața de 998 mp teren. S-a apreciat că trebuie să fie analizată și situația juridică a acestei parcele de teren, care face parte din suprafața de 6.508 mp teren cu care instanța a fost sesizată, deoarece instanțele anterioare s-au pronunțat numai asupra unei suprafețe însumate de 5.392 mp, rămânând nesoluționată diferența de 1.116 mp teren, din care contestatoarea, în temeiul principiului disponibilității, a înțeles să solicite numai 998 mp. Cu prilejul rejudecării apelurilor declarate de reclamantă, Curtea de Apel a luat act de precizările contestatoarei referitoare la adresa poștală a imobilului în discuție.

Au fost administrate probe cu înscrisuri constând în adrese ale Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București și Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București și un raport de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul G., pentru identificarea terenului și a vecinătăților și verificarea situației de fapt. Prin Decizia civilă nr. 153A din 9 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2010*, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă D. împotriva sentințelor civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și nr. 1.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că a fost învestită a verifica conținutul Notificării nr. x din 13 februarie 2002 doar cu referire la restituirea imobilului teren în suprafață de 988 mp. Inițial, în contestația formulată împotriva Dispoziției nr. x din 28 noiembrie 2006, imobilul notificat a fost indicat ca fiind situat în București. Aceeași situare a imobilului a fost consemnată și în cuprinsul notificării aflate Dosar fond nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În rejudecare, reclamanta a precizat pentru terenul în suprafață de 988 mp, o nouă adresă poștală, conform consemnării din Încheierea de ședință din 19 iunie 2013. Pe de o parte, expertiza topografică efectuată în rejudecarea apelului, a conchis că terenul în suprafață de 988 mp se află situat la momentul actual, în zona blocului 306-307 București, fiind ocupat de spațiul verde aferent blocului, parcare și alee de acces, iar conform planurilor de rețele vechi (actualizate înainte de 1990) nu este afectat de rețele edilitare subterane. Nu s-a specificat în cuprinsul expertizei, modalitatea tehnică în care expertul a ajuns la concluzia că aceasta este suprafața în discuție, pentru a înlătura dubiul că ceea ce consideră a fi liber de construcție nu se suprapune cu vreuna dintre suprafețele de teren solicitate de către contestatoare și asupra cărora instanța de fond a statuat deja în cadrul procesului.

Nu au fost indicate măsurătorile raportate nici la celelalte suprafețe restituite acesteia (în natură sau prin echivalent), nici la vecinătăți ori titlul autorului contestatoarei, iar concluziile, ca și anexele raportului, fac referire la măsurătoarea pe care instanța de fond a înlăturat-o ca fiind efectuată într-o expertiză extrajudiciară din anul 2005 de către expertul H. Ca atare, proba cu expertiză din faza apelului nu poate fi valorificată decât prin coroborare cu celelalte dovezi ale cauzei. Pe de altă parte, în Adresa din 27 februarie 2014 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București se susține că suprafața identificată de expertul desemnat de instanța de apel se suprapune peste secțiuni din alte foste loturi învecinate, enunțate explicit, care aparțin unor titulari diferiți de autorii contestatoarei.

Din verificarea situației juridice a suprafeței de teren în discuție, s-a constatat că terenul identificat de expert reprezintă secțiuni din alte foste imobile care au făcut obiectul unor acte normative de trecere în proprietatea statului. De asemenea, conținutul celorlalte adrese efectuate în cadrul demersurilor de identificare, inclusiv în evidențele fiscale ale zonei, a relevat faptul că pentru imobilul situat în București, titularii de rol fiscal înaintea preluării de către stat, au fost alte persoane decât autorii contestatoarei. Ca atare, nu se poate considera că în cauză a fost dovedită, de către contestatoare, identitatea între terenul de 988 mp solicitat prin notificare și cel despre care se pretinde că a fost preluat de stat în mod abuziv.

În concluzie, în absența unor dovezi coroborate, instanța de rejudecare a reținut că se impune respingerea cererii contestatoarei de restituire în natură sau prin echivalent, a suprafeței de teren de 988 mp, situat în zona blocului 306-307 din București. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 1.162 din 6 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prin Dispoziția din 28 noiembrie 2006 a fost soluționată notificarea formulată de autorul reclamantei având ca obiect restituirea în natură a suprafeței de 7.200 mp, indicată ca fiind situată în București.

Prin această dispoziție s-a decis declinarea competenței de soluționare a notificării în favoarea Consiliului local al sectorului 6 București, în ce privește suprafața de 6.508 mp apreciindu-se că fiind teren agricol sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 iar, în ceea ce privește suprafața de 692 mp, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. A reținut instanța de recurs că atât prin dispoziție, cât și în cursul judecății prezentei cauze, pârâtul Municipiul București nu a contestat întinderea dreptului autorului reclamantei, respectiv suprafața de 6.508 mp, pentru care Înalta Curte a statuat cu caracter obligatoriu că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că, atât prin dispoziția contestată, cât și prin decizia de casare, intimatei-reclamante i-a fost recunoscută întinderea dreptului ceea ce are semnificația unei "valori patrimoniale" ce se circumscrie noțiunii de "bun" prevăzută de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și că, în același timp, contestația cu care prima instanță a fost învestită este o cale de atac declanșată de reclamantă, iar prin soluționare ei acesteia nu i se poate agrava situația, instanța avea obligația de a se pronunța asupra existenței dreptului la măsurile reparatorii prevăzute de lege, respectiv restituire în natură sau prin echivalent.

Raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelurilor și în limitele stabilite prin decizia de casare a identificat suprafața de 988 mp ca fiind situată în ..., care a purtat anterior numele de str… Expertul a constatat că suprafața de 988 mp se suprapune cu suprafața de 21.250 mp pe care expertul H. a identificat-o într-un raport de expertiză extrajudiciară ca aparținând autorilor reclamantei. Deși instanța a constatat că raportul de expertiză a fost efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 201 - 214 C. proc. civ., deoarece expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite, aceasta nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 212 C. proc.

civ., în sensul de a-l obliga pe expert să răspundă la obiectivele expertizei sau să ordone efectuarea unei noi expertize pentru stabilirea situației de fapt (având în vedere și apărările pârâtului susținute prin înscrisurile depuse după întocmirea raportului de expertiză și care impuneau cu necesitate verificări de fapt și de specialitate topometrie) pentru identificarea amplasamentului fostei proprietăți a autorului reclamantei și pentru a stabili dacă suprafața de 988 mp, individualizată în prezent, făcea parte din vechiul amplasament.

A fost găsită fondată și critica formulată în subsidiar de contestatoare, în sensul că, și în situația constatării imposibilității restituirii în natură a suprafeței de 988 mp identificată de expert și solicitată, determinat de faptul că nu s-a făcut dovada că făcea parte din vechiul amplasament al proprietății autorului său, instanța avea obligația să se pronunțe pe dreptul la măsuri reparatorii în echivalent atât timp cât întinderea dreptului său nu a fost contestată, este dovedită cu înscrisuri și a fost reținută ca fiind cea reală prin hotărârea de casare.

Având în vedere aceste considerente și constatând că instanța de apel nu a stabilit situația de fapt privind identificarea amplasamentelor suprafețelor de teren care au aparținut autorului reclamantei, respectiv nu a stabilit dacă suprafața de 988 mp identificată prin raportul de expertiză se include în amplasamentul fostei proprietăți, dacă aceasta este o suprafață de teren liberă în sensul Legii nr. 10/2001 și dacă se identifică în amplasamentul vechii proprietăți, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre o nouă rejudecare. În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2/2010**.

Prin Decizia nr. 162 A din 3 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă D., împotriva Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și împotriva Sentinței civile nr. l.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale pentru suprafața de teren de 988 mp (spațiu verde, parcare și alee) identificată prin raportul de expertiză întocmit de expertul H. între punctele 1 - 2 - 3 - 4 în planul topografic scara 1:500 anexă la raportul de expertiză, suprafață de teren care nu poate fi restituită în natură.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Curtea de Apel a constatat că, în raport de dispozițiile Deciziei civile nr. 6.056 din 5 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, într-un ciclu procesual anterior, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 807A din 20 octombrie 2011, a fost casată în parte decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantă (împotriva sentințelor civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 și nr. 1.518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă), la aceeași instanță de apel, fiind păstrate celelalte dispoziții ale deciziei, a fost menținută soluția de respingere a apelului declarat de apelantul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General.

De asemenea, Curtea de Apel a avut în vedere că prin aceeași decizie s-a reținut că suprafața de 998 mp face parte din suprafața de 6.508 mp teren, obiect al cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată. În acest context, prin ultima Decizie de casare nr. 1.162 din 6 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a reținut că atât prin dispoziție, cât și în cursul judecății prezentei cauze, pârâtul Municipiul București nu a contestat întinderea dreptului autorului reclamantei, respectiv suprafața de 6.508 mp, pentru care Înalta Curte a statuat cu caracter obligatoriu că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, având în vedere că, atât prin dispoziția contestată, cât și prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, intimatei-reclamante i-a fost recunoscută întinderea dreptului ceea ce are semnificația unei "valori patrimoniale" care se circumscrie noțiunii de "bun" prevăzută de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și că, în același timp, contestația cu care prima instanță a fost învestită este o cale de atac declanșată de reclamantă, iar prin soluționare ei acesteia nu i se poate agrava situația, ultima instanța de casare a statuat că instanța de trimitere avea obligația de a se pronunța asupra existenței dreptului la măsurile reparatorii prevăzute de lege (restituire în natură sau prin echivalent).

Reținând că aceste dezlegări sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a reținut că are a analiza doar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (în natură sau prin echivalent), la care are dreptul apelanta.

Totuși, pentru a fi înlăturat riscul acordării acestor măsuri reparatorii unei persoane care nu face dovada dreptului de proprietate, în raport de relațiile privind istoricul adresei poștale al terenului în litigiu, comunicate de Primăria Municipiului București, în care se arată că între adresa din str… , fostă str… , și cea din B-dul ..., nu există identitate, Curtea de Apel București a reținut că această situație se datorează faptului că fosta proprietate, care a aparținut autorilor apelantei, era învecinată, pe două laturi, cu cele două străzi, astfel cum rezultă în mod indubitabil din schițele anexe la raportul de expertiză, în care este identificat amplasamentul inițial al întregii foste proprietăți.

De altfel, toți experții care au întocmit lucrări de specialitate în cauză, atât în fazele procesuale anterioare, cât și în rejudecare, au identificat suprafața în litigiu, de 988 mp, ca făcând parte integral din amplasamentul fostului imobil. De asemenea, expertul H. a conchis, în urma analizării actelor de proprietate, precum și pe baza măsurătorilor, că terenul în litigiu nu se identifică nici cu terenul în suprafață de 9100 mp, atribuit prin Titlul de proprietate din 9 august 1993 emis în baza Legii nr. 18/1991, nici cu suprafața de 692 mp, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent conform Dispoziției Primarului General din 28 noiembrie 2006, nici cu terenul restituit în baza Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008 a Tribunalului București.

Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că apelanta-contestatoare a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 988 mp.

În ceea ce privește natura acestor măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent), Curtea de Apel a constatat că expertul H. a arătat în concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, coroborate cu planul topografic scara 1:500, anexă la raportul de expertiză, că din terenul în litigiu, suprafața de 307 mp este ocupată astfel: suprafața de 160 mp este ocupată de detalii de sistematizare, iar restul de 147 mp teren sunt ocupați de o alee asfaltată de acces și de o zonă formată din trotuar și parcare amenajată de Primăria Sectorului 6 București, în baza Hotărârii Consiliului local al sectorului 6 București din 8 aprilie 2003. De asemenea, Curtea de Apel a constatat că planul topografic scara 1:500, anexă la raportul de expertiză întocmit de expert H., evidențiază faptul că terenul în suprafață de 681 mp, apreciat de către expert ca fiind restituibil în natură pe vechiul amplasament, este ocupat de spațiu verde.

Or, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "În cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător". Dispozițiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că: "sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele". Prin urmare, în speță, față de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul H., coroborate cu planul topografic scara 1:500, anexă la raportul de expertiză, Curtea de Apel a apreciat că terenul este afectat în totalitate de amenajări de utilitate publică, astfel că a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, considerând că pentru suprafața de teren de 988 mp apelanta-reclamantă este îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, recurenta-reclamantă D. și recurentul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. 1. Recurenta-reclamantă D. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul obligării intimatului-pârât Municipiul București, prin Primarul General, la restituirea în natură a terenului în suprafață de 988 mp, situat în București, str… iar, în subsidiar, restituirea în natură a suprafeței de teren de 828 mp. Pentru diferența de teren de 160 mp a solicitat obligarea intimatului-pârât la măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii de circulație a imobilului. În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a susținut că Decizia civilă nr. 162A/2016 din 3 martie 2016 este nelegală și netemeinică, întrucât a fost pronunțată a fost cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (3), art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013 și a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale mai sus-menționate dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care este posibilă restituirea în natură a terenului.

A arătat recurenta-reclamantă că din raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar H. rezultă că terenul în suprafață de 988 mp, situat în București, str… , este liber de construcții sau utilități și poate fi restituit în natură, cu excepția amenajării parcării și căii de acces, în suprafață de 160 mp. În opinia recurentei, nu numai suprafața de teren de 828 mp poate fi restituită în natură ci și suprafața de 160 mp, având în vedere Adresa din 12 ianuarie 2016, emisă de Primăria Sector 6 București - Administrația domeniului public și dezvoltare urbană, din care rezultă că parcarea și aleea de acces au fost amenajate de serviciul parcări din cadrul primăriei, fără a exista o autorizație de construire.

De altfel, autoritatea administrativă nu putea, în mod legal, să autorizeze efectuarea acelei parcări și a aleii de acces, după apariția Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "(1) De regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

(2) Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege". Pe de altă parte, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile" iar conform art. 21 alin. (5) din aceeași lege, "Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi". Având în vedere aceste prevederi legale, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în loc să dispună restituirea în natură a terenului de 988 mp, având în vedere și prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora imobilele preluate abuziv de stat se restituie în natură,

iar plata de despăgubiri se acordă numai dacă există o imposibilitate legală de restituire, ceea ce în speță nu poate fi reținut. 2. Recurentul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a arătat, în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel, în rejudecare, a dispus în mod greșit acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 988 mp în lipsa unei situații juridice privind această suprafață de teren. Or, pentru ca un imobil să facă obiectul Legii nr. 10/2001, trebuie dovedite calitatea de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă a bunului imobil. În lipsa unei situații juridice care să stabilească modalitatea de trecere în proprietatea statului, nu se poate stabili caracterul abuziv al preluării bunului în proprietatea statului.

A arătat recurentul-pârât că din Adresa din 27 februarie 2014, emisă de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, rezultă că suprafața identificată de expert se suprapune peste secțiuni din alte foste loturi învecinate, care aparțin unor titulari diferiți de autorii contestatoarei. De asemenea, din evidențele fiscale rezultă că titularii de rol ce figurează înainte de preluare în proprietatea statului sunt cu totul alte persoane decât autorii reclamantei, iar din relațiile privind istoricul de adresă poștală rezultă că între adresa din str… și cea din B-dul ... nu există identitate. În opinia recurentului-pârât instanța de apel nu a avut în vedere eventuale înstrăinări a unor parcele de teren înainte de preluarea imobilului în proprietate statului pentru a se stabili cu certitudine dacă la momentul naționalizării autorii reclamantei erau sau nu proprietarii imobilului.

Astfel, în lipsa unor probe clare privind suprafața de teren de 998 mp, respectiv situația juridică privind modul de preluare în proprietatea statului, nu se poate reține caracterul preluării abuzive și, respectiv, nu se poate reține că această suprafață face obiectul Legii nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În această fază procesuală nu au fost depuse întâmpinări și nu au fost administrate probe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente în speță și a înscrisurilor de la dosar, Înalta Curte reține că recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce succed: I. Recursul declarat de recurentul - pârât, care se impune a fi analizat cu prioritate, având în vedere că pune în discuție calitatea recurentei-reclamante de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii și lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, nu poate fi primit. Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte subliniază că întrucât procesul a fost soluționat în mai multe cicluri procesuale, fiind dispuse, succesiv, casări cu trimitere spre rejudecare, devin incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) Cod proc.

civ., conform cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În egală măsură, aspectele dezlegate în mod irevocabil în cauză nu mai pot fi repuse în discuție nici de instanța de recurs în ciclurile procesuale subsecvente. Așa cum a reținut și Curtea de Apel, suprafața de teren aflată în discuție de 988 mp face parte din suprafața de 6508 mp menționată în cererea de chemare în judecată, respectiv în dispoziția contestată. Instanța de recurs care a pronunțat Decizia nr. 1.162 din 6 mai 2015, în Dosarul nr. x/2/2010*, a statuat că: "atât prin dispoziție, cât și în cursul judecății prezentei cauze, pârâtul Municipiul București nu a contestat întinderea dreptului autorului reclamantei, respectiv suprafața de 6.508 mp, pentru care Înalta Curte a statuat cu caracter obligatoriu că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, având în vedere că, atât prin dispoziția contestată, cât și prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, intimatei-reclamante i-a fost recunoscută întinderea dreptului ceea ce are semnificația unei "valori patrimoniale" care se circumscrie noțiunii de "bun" prevăzută de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și că, în același timp, contestația cu care prima instanță a fost învestită este o cale de atac declanșată de reclamantă, iar prin soluționare ei nu se poate agrava situația, ultima instanța de casare a statuat că instanța avea obligația de a se pronunța asupra existenței dreptului la măsurile reparatorii prevăzute de lege (restituire în natură sau prin echivalent)." În consecință, față de aceste considerente ale instanței de recurs, limitele rejudecării au vizat numai stabilirea naturii măsurilor reparatorii.

Cu toate acestea, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la situația juridică a bunului și la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a arătat în mod explicit probele pe baza cărora a apreciat că terenul de 998 mp în discuție a făcut parte din proprietatea autorilor reclamantei și nu se identifică cu terenurile atribuite în temeiul legilor de reparație. Sub un alt aspect, se reține că recurentul-pârât nu a formulat în concret critici de nelegalitate prin care să combată statuările cuprinse în decizia supusă controlului judiciar ci a susținut că, față de relațiile comunicate de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București și de evidențele fiscale, nu există identitate între imobilul solicitat și cel care a aparținut autorilor reclamante.

Cum probele la care recurentul-pârât s-a referit au fost analizate de instanța de apel iar analiza probelor excede controlului de legalitate efectuat în recurs, Înalta Curte reține că pentru a pune în discuție legalitatea deciziei atacate, recurentul-pârât avea obligația de a expune în dezvoltarea motivelor de recurs argumentele pentru care apreciază că, în pofida argumentelor de fapt și de drept expuse de Curtea de Apel, hotărârea pronunțată de aceasta nu este, sub acest aspect, legală.

În ceea ce privește dovada preluării abuzive a imobilului, Înalta Curte reține că prin Sentința civilă nr. 685 din 16 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că "preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă și fără titlu valabil, în sensul art. 2 lit. h) din acest act normativ (Legea nr. 10/2001 s.n.)". Căile de atac promovate de pârât împotriva Sentinței civile nr. 685 din 16 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, prin care a fost admisă contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost, în final, respinse. Astfel, apelul împotriva sentinței sus-menționate a fost respins prin Decizia civilă nr. 807A din 20 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, iar recursul împotriva acestei din urmă decizii a fost respins prin Decizia nr. 6.056 din 5 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, în recursul pendinte, recurentul-pârât nu mai poate pune în discuție modalitatea de preluare a imobilului din care s-a statuat că face parte și suprafața de 988 mp, aflată în discuție. De asemenea, nu poate fi primită critica prin care s-a susținut că nu s-a ținut seama de posibile înstrăinări ale unor parcele de teren înainte de preluarea imobilului în proprietatea statului deoarece dovada unui fapt negativ se face prin faptul pozitiv contrar. Așadar, în măsura în care avea cunoștință de existența unor acte juridice de înstrăinare, recurentul-pârât avea obligația de a le depune la dosar, nefiind suficient să exprime o simplă îndoială cu privire la eventuale acte de înstrăinare a terenului.

Prin urmare, recursul declarat de recurentul-pârât, nu este fondat astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi respins. II. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin care s-a criticat împrejurarea că nu s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 988 mp ori, în subsidiar, a suprafeței de 828 mp, Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondat. Astfel, recurenta-reclamantă opune calificării pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la natura terenului solicitat, concluziile expertului H., care a arătat că poate fi restituită în natură o suprafață de 828 mp, teren liber de construcții și neafectat de rețele edilitare.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut corecta aplicare în speță a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi întrucât nu este echivalentă noțiunii de teren liber în sensul legilor speciale de reparație, cea de teren pe care nu sunt edificate construcții sau care nu este traversat de rețele edilitare subterane. Astfel, instanța de apel a reținut că întreaga suprafață de 988 mp, care se compune din spațiu afectat de detalii de sistematizare, aleea de acces, trotuar, parcare amenajată și spațiu verde reprezintă, în ansamblul său, amenajare destinată a servi nevoilor comunității, având în vedere poziționarea sa între clădiri cu destinația de locuință, care intră sub incidența art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Este real că atât Legea nr. 10/2001, cât și Legea nr. 165/2013, statuează cu valoare de principiu că restituirea în natură este măsura reparatorie care prevalează, însă numai dacă o asemenea restituire este posibilă. În speță, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (3) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici pe cele ale art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013 ori pe cele din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ci, pe baza situației de fapt rezultată din probele administrate, a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenul este destinat a deservi imobilele învecinate, fiind ocupat de detalii de sistematizare, trotuar, parcare amenajată și spațiu verde.

Cu referire la situația parcării amenajate despre care recurenta-reclamantă a arătat că este ulterioară formulării notificării și nu a fost autorizată, astfel că atrage incidența art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că, întrucât suprafața de teren pe care aceasta este edificată nu ar reprezenta teren liber în sensul legii speciale de reparație nici în absența acestei amenajări, terenul fiind inclus în spațiul necesar a deservi nevoilor comunității în ceea ce privește căile de comunicație și amenajarea de spații verzi, dispozițiile legale invocate nu conduc la admiterea recursului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constatând că nici criticile formulate de recurenta-reclamantă nu sunt fondate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge și acest recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă D. și de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 162 A din 3 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2016. Procesat de GGC - N