ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamantul V.M. a solicitat obligarea pârâtei Primăria municipiului București, prin reprezentantul său legal, Primarul General, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 607,62 mp situat în București, sector 3. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că terenul a constituit proprietatea defuncților săi părinți, V.C. și V.E., în baza actului autentificat sub nr. 4828/108 din 26 iunie 1960, transcris sub nr. 209/1960, pe care l-a moștenit, în calitate de unic moștenitor, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 53 din 22 iunie 2005 și nr. 73 din 18 septembrie 2007 eliberate de BNP F.M.

și F.B. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 158 din 17 martie 1966 a fostului Consiliu Popular al municipiului București, ca urmare a exproprierii, iar în prezent este liber, astfel că obiectivul de utilitate publică în vederea căruia s-a dispus exproprierea nu s-a finalizat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1195 din 23 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că ulterior apariției Legii nr. 10/2001, retrocedarea poate fi cerută numai conform dispozițiilor art. 21 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamantul a investit instanța cu o acțiune în retrocedare de drept comun, iar nu cu o acțiune prin care ar solicita sancționarea refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare, ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar instanța nu poate schimba fundamentul pretenției reclamantului. Prin decizia civilă nr. 377 A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant. Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei sale că, în ce privește imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 – 21 decembrie 1989, retrocedarea acestora sau orice alte forme de reparațiuni în echivalent, prin diferite acțiuni, chiar și cea în revendicare prin comparare de titluri, au fost reglementate de Legea nr. 10/2001 care, fiind o lege specială, se aplică cu prioritate în raport cu norma generală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.M. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de apel încalcă convenția pentru apărarea drepturilor omului, art. 6, paragr. 1, dar și art. 21 din Constituția României. Din aceste dispoziții legale, rezultă că protecția dreptului de proprietate privind imobilele preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale și a legilor în vigoare la data preluării poate fi asigurată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 C. civ., a cărei promovare nu poate fi obstrucționată de acest act normativ, chiar cu caracter reparatoriu, dar care impune respectarea unor termene și condiții speciale pentru declanșarea procedurii administrative prealabile.

A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ. În acest sens, legea în discuție prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una speciala în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste dispoziții interzic posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilelor, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare.

Prin raportare la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ menționat mai sus instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivată de soluționare a notificării, care este supusă controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin admiterea excepției de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, astfel cum susține recurentul, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată. Potrivit deciziei nr. 33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant . Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Pe de altă parte, reclamantul nu se găsește în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001. Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii 10/2001, astfel cum e cazul speței de față, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva deciziei nr. 377 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 aprilie 2010.