ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V a civilă, reclamantul V.M.

a solicitat obligarea pârâtei

Primăria municipiului București, prin reprezentantul său legal, Primarul

General, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 607,62 mp situat în București, sector 3.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că terenul

a constituit proprietatea defuncților săi părinți, V.C. și V.E., în baza

actului autentificat sub nr. 4828/108 din 26 iunie 1960, transcris sub nr.

209/1960, pe care l-a moștenit, în calitate de unic moștenitor, astfel cum

rezultă din certificatele de moștenitor nr. 53 din 22 iunie 2005 și nr. 73 din 18

septembrie 2007 eliberate de BNP F.M. și F.B.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

deciziei nr. 158 din 17 martie 1966 a fostului Consiliu Popular al municipiului

București, ca urmare a exproprierii, iar în prezent este liber, astfel că

obiectivul de utilitate publică în vederea căruia s-a dispus exproprierea nu

s-a finalizat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, art.

481 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1195 din 23 iunie 2008,

Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a

reținut că ulterior apariției Legii nr. 10/2001, retrocedarea poate fi cerută

numai conform dispozițiilor art. 21 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamantul a investit instanța cu o acțiune în

retrocedare de drept comun, iar nu cu o acțiune prin care ar solicita sancționarea

refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare, ce echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, iar instanța nu poate schimba fundamentul

pretenției reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 377 A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei

sale că, în ce privește imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 –

21 decembrie 1989, retrocedarea acestora sau orice alte forme de reparațiuni în

echivalent, prin diferite acțiuni, chiar și cea în revendicare prin comparare

de titluri, au fost reglementate de Legea nr. 10/2001 care, fiind o lege

specială, se aplică cu prioritate în raport cu norma generală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.M.

care, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței

de apel încalcă convenția pentru apărarea drepturilor omului, art. 6, paragr.

1, dar și art. 21 din Constituția României.

Din aceste dispoziții legale, rezultă că protecția dreptului

de proprietate privind imobilele preluate de stat fără respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale și a legilor în vigoare la data

preluării poate fi asigurată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pe

calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 C. civ.,

a cărei promovare nu poate fi obstrucționată de acest act normativ, chiar cu caracter

reparatoriu, dar care impune respectarea unor termene și condiții speciale

pentru declanșarea procedurii administrative prealabile.

A

nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor

formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 este o lege specială

care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român

în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera

de reglementare a acestui act normativ.

În acest sens, legea în discuție prevede

o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor

preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una speciala în raport de

dispozițiile de drept comun.

Aceste dispoziții interzic posibilitatea

de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilelor, respectiv accesul

la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare.

Prin raportare la situația de fapt

existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt incidente

prevederile Legii nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în judecată este

inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ menționat mai sus instituie

o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în

natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se

finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivată de soluționare a

notificării, care este supusă controlului instanțelor de judecată pe calea

contestației, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin admiterea excepției de

inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber

la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, astfel cum susține

recurentul, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură

administrativă prealabilă obligatorie, decizia prin care este soluționată

notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de

către instanța de judecată.

Potrivit deciziei nr. 33 pronunțată

asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia

generalibus derogant

.

Or, obiectul de reglementare al Legii nr.

10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care

constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Singura premisă care interesează

aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială

și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale

cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Pe de altă parte, reclamantul nu se găsește

în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care,

din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în

termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001.

Nici critica vizând încălcarea prevederilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul

Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.

Art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane

„dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze

orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță

(art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată

de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în

considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin decizia în

interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi

cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în

vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost

înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în care bunul preluat de

stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare

în sensul Legii 10/2001, astfel cum e cazul speței de față, reglementarea unei

proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de

restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități

deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile

de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter

special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri

este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe

dreptul comun în materie.

Față de cele ce

preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul V.M. împotriva deciziei nr. 377 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 15 aprilie 2010.