ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 988/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta S.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună retrocedarea imobilului teren situat în București, în suprafață de 286 mp. In motivarea cererii a arătat, în esență, că a deținut în proprietate imobilul menționat mai sus, însă, prin Decretul Consiliului de Stat 163/1964 a fost expropriat pentru construcția unor blocuri de locuințe. Prin sentința civilă nr. 15 din 8 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea. In considerentele sentinței s-a reținut că după apariția Legii 10/2001, care a stabilit cadrul general pentru restituirea imobilelor expropriate, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu mai sunt aplicabile.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta S.M. arătând că sancționarea celor care nu s-au încadrat în termenul prevăzut de Legea specială prin imposibilitatea de a mai cere restituirea pe calea dreptului comun sau pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 contravine dreptului de proprietate. Hotărârea vine în contradicție cu principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare. A mai arătat că nu a primit despăgubiri la data exproprierii. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 115 din 16 februarie 2009 a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a formulat notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă nu poate fi împiedicată să-și revendice bunul, întrucât o asemenea împrejurare ar conduce la limitarea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil prevăzută de dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O..

In aceste condiții, chiar dacă acțiunea în revendicare este introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, o soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor art. 1 al Primului Protocol Adițional la C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 6 alin. din C.E.D.O. Ca urmare, greșit instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție, respingând practic acțiunea ca inadmisibilă. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 s-a confirmat inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare formulate după apariția Legii nr. 10/2001 dându-se prioritate Legii speciale în materie și securității raporturilor juridice.

In același sens s-a statuat și prin decizia nr. 53/2007 cu privire la aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994. Recursul nu este fondat. Principiul specialia generalibus derogant la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție intervine în situația în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală și alta specială, situație în care Legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se identifica rațiunea Legii speciale pentru a se stabili acele soluții particulare care să determine aplicarea prioritară față de dreptul comun. Analizând conținutul art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 și al art. 480 C. civ.

reiese că, practic, ipotezele celor două legi se suprapun, soluția oferită de ambele reglementări fiind aceeași, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferența constă doar în faptul că Legea specială prevede în plus și alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care imobilele nu se mai pot restitui în natură. In consecință, neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O. Împrejurarea că, în speță, reclamanta nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite de lege, respectiv celeritatea procedurii și gama de măsuri reparatorii.

În consecință, în considerarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamanta nu și-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptățește la valorificarea dreptului de proprietate și pe calea dreptului comun. O soluție contrară ar pune în discuție nu numai dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., ci și dreptul de acces la justiție, în sensul art. 6 din C.E.D.O. Or, potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu tratatele la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

In această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 115 din 16 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.