ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 988/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanta S.M. a chemat în judecată

pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună retrocedarea imobilului teren situat în

București, în suprafață de 286 mp.

In motivarea cererii a arătat, în

esență, că a deținut în proprietate imobilul menționat mai sus, însă, prin

Decretul Consiliului de Stat 163/1964 a fost expropriat pentru construcția unor

blocuri de locuințe.

Prin sentința civilă nr. 15 din 8

ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca fiind

neîntemeiată acțiunea.

In considerentele sentinței s-a

reținut că după apariția Legii 10/2001, care a stabilit cadrul general pentru

restituirea imobilelor expropriate, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

nu mai sunt aplicabile.

Împotriva sentinței a formulat apel

reclamanta S.M. arătând că sancționarea celor care nu s-au încadrat în termenul

prevăzut de Legea specială prin imposibilitatea de a mai cere restituirea pe

calea dreptului comun sau pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

contravine dreptului de proprietate. Hotărârea vine în contradicție cu

principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare. A mai arătat că nu a

primit despăgubiri la data exproprierii.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 115 din 16 februarie 2009 a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

fond.

Instanța de apel a reținut că

reclamanta nu a formulat notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă

nu poate fi împiedicată să-și revendice bunul, întrucât o asemenea împrejurare ar

conduce la limitarea accesului la justiție și a dreptului la un proces

echitabil prevăzută de dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.. In aceste

condiții, chiar dacă acțiunea în revendicare este introdusă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, o

soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor art. 1 al Primului Protocol

Adițional la C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 6 alin. din C.E.D.O. Ca urmare,

greșit instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție, respingând

practic acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că prin decizia Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 s-a confirmat

inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare formulate după apariția Legii nr. 10/2001

dându-se prioritate Legii speciale în materie și securității raporturilor

juridice. In același sens s-a statuat și prin decizia nr. 53/2007 cu privire la

aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Recursul nu este fondat.

Principiul

specialia generalibus

derogant

la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție intervine în situația

în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală și alta

specială, situație în care Legea specială se aplică prioritar. De aceea, este

necesar a se identifica rațiunea Legii speciale pentru a se stabili acele

soluții particulare care să determine aplicarea prioritară față de dreptul

comun.

Analizând conținutul art. 1 alin. (1),

art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 și al art. 480 C. civ. reiese că, practic,

ipotezele celor două legi se suprapun, soluția oferită de ambele reglementări

fiind aceeași, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferența constă

doar în faptul că Legea specială prevede în plus și alte măsuri reparatorii

pentru ipoteza în care imobilele nu se mai pot restitui în natură.

In consecință, neurmarea procedurilor

instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea

dreptului de proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O.

Împrejurarea că, în speță, reclamanta nu

a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea

dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii

speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite de lege,

respectiv celeritatea procedurii și gama de măsuri reparatorii.

În consecință, în considerarea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamanta nu și-a pierdut

calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptățește la valorificarea dreptului de

proprietate și pe calea dreptului comun.

O soluție contrară ar pune în discuție nu

numai dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional

la C.E.D.O., ci și dreptul de acces la justiție, în sensul art. 6 din C.E.D.O. Or,

potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind

drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

tratatele la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în

considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la

rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se

asigure accesul la justiție. In această situație este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În raport de aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 115 din 16 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.