ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2445/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 6 februarie 2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă contestația prin care petenta B.I. a solicitat: anularea Dispoziției nr. 11096 din 05 noiembrie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care s-a respins notificarea formulată pentru restituirea în natură, respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 4, și soluționarea notificării pe fond, în sensul celor solicitate. În motivarea contestației, petenta a arătat că a făcut dovada dreptului de proprietate asupra unei construcții formate din două camere și teren aferent în suprafață de 1.000 mp.

cu înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță de vânzare-cumpărare" prin care a cumpărat imobilul la data de 13 decembrie 1979, de la vânzătorul I.A. la prețul de 5.000 lei, acesta cumpărându-l tot printr-un înscris sub semnătură privată de la proprietarul P.G. Ulterior imobilul a fost expropriat, fără acordarea de despăgubiri, construcția fiind demolată. Prin Sentința civilă nr. 942 din 06 iulie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că dispoziția contestată este corectă, întrucât înscrisul depus de reclamantă la dosar nu este de natură să transfere dreptul de proprietate în patrimoniul contestatoarei, din relațiile de la dosar rezultând că exproprierea s-a făcut de la fostul proprietar P.G., conform Decretului nr. 36/1985, poziția 9. În aceste condiții, s-a constatat că pretențiile în cauză nu sunt justificate în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea B.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu mențiunea că va depune ulterior motivele de apel la dosar, după comunicarea sentinței apelate, în termenul legal.

La termenul fixat pentru judecarea apelului - 19 octombrie 2009, s-a prezentat apelanta personal, legitimată cu cartea de identitate, care a învederat că nu înțelege să-și motiveze apelul și că nu mai are alte probe de administrat depunând doar o copie de pe procesul-verbal de constatare din data de 19 septembrie 1984 însoțit de o schița anexă. Curtea de Apel a luat act de poziția procesuală a apelantei, a constatat incidența art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și, analizând apelul în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, prin Decizia civilă nr. 523 A din 20 octombrie 2009, l-a respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Sunt persoane „îndreptățite" la măsuri reparatorii potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora" . Or, contestatoarea nu deține calitatea de proprietar asupra imobilului pentru care a formulat notificare. Cumpărarea prin înscrisul sub semnătură privată nu transferă dreptul de proprietate, întrucât, astfel cum s-a reținut în dispoziția contestată, la data încheierii actului juridic - noiembrie 1979 era în vigoare Decretul nr. 221/1950 care interzicea înstrăinarea de orice fel între vii a terenurilor cu sau fără construcții în lipsa formei autentice.

În plus, la data încheierii actului juridic era în vigoare Decretul nr. 59/1974 - art. 30 - 32 - care interzicea înstrăinarea de terenuri prin acte între vii, existând posibilitatea înstrăinării doar a construcțiilor, dar cu autorizație prealabilă de înstrăinare și doar în formă autentică. Raportat la aceste din urmă prevederi, rezultă în mod cert că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc către contestatoare, astfel că aceasta nu avea calitatea de proprietar la data exproprierii, astfel cum rezultă și din relațiile existente la dosar, exproprierea efectuându-se de la fostul proprietar P.G. În plus, vânzătorul din chitanța din anul 1979 nu era la rândul său proprietar, ci un simplu posesor, care la rândul său cumpărase tot în baza unui înscris sub semnătură privată.

Din înscrisurile dosarului, Curtea de Apel a constatat că B.I. (fostă I.) nu a edificat vreo construcție pe teren cu care să figureze în evidențele locale și care să fi fost apoi demolată, pentru a se putea eventual, discuta despăgubirile cuvenite pentru construcție. Dimpotrivă, potrivit procesului-verbal cu schița anexă depuse în apel (încheiat în anul 1984) rezultă aceeași construcție - o cameră și o bucătărie - din paiantă, pe o suprafață de aproximativ 40 mp., edificate încă din anul 1950. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta B.I. (fostă I.), cererea de recurs fiind întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1. Prin motivele de recurs se invocă dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și se arată că recurenta a făcut dovada cu procesul-verbal de demolare că la momentul exproprierii era proprietatea construcției și a terenului.

2. Se mai arată că norma metodologică de aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 include actul sub semnătură privată ca fiind un act doveditor și se susține că apelanta reclamantă a dovedit dreptul său de proprietate prin actele depuse la dosar, dar și prin faptul că nici o altă persoană nu a pretins același drept ca și ea în baza Legii nr. 10/2001. 3. Susținerile instanței în sensul că la data la care recurenta a dobândit imobilul prin act sub semnătură privată era în vigoare Decretul nr. 59/1974 care interzicea cumpărarea terenurilor altfel decât prin act încheiat în formă autentică sunt nelegale, întrucât prevederile acestui decret erau abuzive, ori Legea nr. 10/2001 este o lege reparatorie față de abuzurile făcute de vechiul regim.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate. În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a respins ca nefondate pretențiile reclamantei vizând îndreptățirea sa la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în București, sector 4. În aplicarea regulilor de probațiune menționate, existența și întinderea dreptului de proprietate asupra unui teren ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din înscrisul sub semnătură privată încheiat de reclamantă la data de 13 decembrie 1979 cu I.A. 2. La data încheierii acestui înscris, dispozițiile legale în vigoare nu recunoșteau transmiterea legală a dreptului de proprietate asupra imobilului în forma menționată, astfel încât înscrisul sub semnătură privată nu poate constitui un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că în cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „prin acte doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea). Prin urmare, legea face trimitere la actele sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, or, în cauză înscrisul invocat de recurentă este încheiat ulterior, în anul 1979, neputând constitui nici prin raportare la prevederile H.G.

nr. 250/2007 un act doveditor al dreptului de proprietate care să nască dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În plus, așa cum a reținut și instanța de apel, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 36 din 05 februarie 1985, în decretul de expropriere menționându-se preluarea imobilului de la fostul proprietar P.G. Prin urmare, neexistând probe contrare care să aibă valoarea unor acte doveditoare al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea art. 24 din acest act normativ, existența și întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Procesul-verbal de demolare a construcției nu reprezintă un act constitutiv sau translativ de proprietate astfel încât nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că, în temeiul acestuia, a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului solicitat. Tot astfel, împrejurarea că asupra imobilului în litigiu nicio altă persoană nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie împrejurare care să genereze dreptul reclamantei de a solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, lege care are ca premisă dovedirea dreptului de proprietate al persoanei care se pretinde îndreptățită la restituirea bunului solicitat.

3. Preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în baza Decretului de expropriere nr. 36 din 05 februarie 1985. Prin urmare, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat urmează a fi analizat prin raportare la acest act normativ, iar nu la dispozițiile legale care guvernează încheierea actului juridic care ar reprezenta titlul de proprietate al reclamantei. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta B.I. (I.) împotriva Deciziei nr. 523 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010.