ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2445/2010

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 6 februarie 2009 a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă contestația

prin care petenta B.I. a solicitat: anularea Dispoziției nr. 11096 din 05

noiembrie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care s-a

respins notificarea formulată pentru restituirea în natură, respectiv acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector

4, și soluționarea notificării pe fond, în sensul celor solicitate.

În motivarea

contestației, petenta a arătat că a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra unei construcții formate din două camere și teren aferent în suprafață

de 1.000 mp. cu înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță de

vânzare-cumpărare" prin care a cumpărat imobilul la data de 13 decembrie

1979, de la vânzătorul I.A. la prețul de 5.000 lei, acesta cumpărându-l tot

printr-un înscris sub semnătură privată de la proprietarul P.G. Ulterior

imobilul a fost expropriat, fără acordarea de despăgubiri, construcția fiind demolată.

Prin Sentința civilă

nr. 942 din 06 iulie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a constatat că dispoziția contestată este

corectă, întrucât înscrisul depus de reclamantă la dosar nu este de natură să

transfere dreptul de proprietate în patrimoniul contestatoarei, din relațiile

de la dosar rezultând că exproprierea s-a făcut de la fostul proprietar P.G.,

conform Decretului nr. 36/1985, poziția 9.

În aceste condiții,

s-a constatat că pretențiile în cauză nu sunt justificate în raport de

prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel contestatoarea B.I., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, cu mențiunea că va depune ulterior motivele de apel la dosar,

după comunicarea sentinței apelate, în termenul legal.

La termenul fixat

pentru judecarea apelului - 19 octombrie 2009, s-a prezentat apelanta personal,

legitimată cu cartea de identitate, care a învederat că nu înțelege să-și

motiveze apelul și că nu mai are alte probe de administrat depunând doar o

copie de pe procesul-verbal de constatare din data de 19 septembrie 1984

însoțit de o schița anexă.

Curtea de Apel a luat

act de poziția procesuală a apelantei, a constatat incidența art. 292 alin. (2)

C. proc. civ. și, analizând apelul în fond, numai pe baza celor invocate la

prima instanță, prin Decizia civilă nr. 523 A din 20 octombrie 2009, l-a

respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Sunt persoane

„îndreptățite" la măsuri reparatorii potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 „persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora" .

Or, contestatoarea nu

deține calitatea de proprietar asupra imobilului pentru care a formulat

notificare. Cumpărarea prin înscrisul sub semnătură privată nu transferă

dreptul de proprietate, întrucât, astfel cum s-a reținut în dispoziția contestată,

la data încheierii actului juridic - noiembrie 1979 era în vigoare Decretul nr.

221/1950 care interzicea înstrăinarea de orice fel între vii a terenurilor cu

sau fără construcții în lipsa formei autentice.

În plus, la data

încheierii actului juridic era în vigoare Decretul nr. 59/1974 - art. 30 - 32 -

care interzicea înstrăinarea de terenuri prin acte între vii, existând

posibilitatea înstrăinării doar a construcțiilor, dar cu autorizație prealabilă

de înstrăinare și doar în formă autentică.

Raportat la aceste

din urmă prevederi, rezultă în mod cert că transferul dreptului de proprietate

nu a avut loc către contestatoare, astfel că aceasta nu avea calitatea de

proprietar la data exproprierii, astfel cum rezultă și din relațiile existente

la dosar, exproprierea efectuându-se de la fostul proprietar P.G.

În plus, vânzătorul

din chitanța din anul 1979 nu era la rândul său proprietar, ci un simplu

posesor, care la rândul său cumpărase tot în baza unui înscris sub semnătură

privată.

Din înscrisurile

dosarului, Curtea de Apel a constatat că B.I. (fostă I.) nu a edificat vreo

construcție pe teren cu care să figureze în evidențele locale și care să fi

fost apoi demolată, pentru a se putea eventual, discuta despăgubirile cuvenite

pentru construcție.

Dimpotrivă, potrivit

procesului-verbal cu schița anexă depuse în apel (încheiat în anul 1984)

rezultă aceeași construcție - o cameră și o bucătărie - din paiantă, pe o

suprafață de aproximativ 40 mp., edificate încă din anul 1950.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta B.I. (fostă

I.), cererea de recurs fiind întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

recurs se invocă dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și se arată

că recurenta a făcut dovada cu procesul-verbal de demolare că la momentul

exproprierii era proprietatea construcției și a terenului.

norma metodologică de aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001

include actul sub semnătură privată ca fiind un act doveditor și se susține că

apelanta reclamantă a dovedit dreptul său de proprietate prin actele depuse la

dosar, dar și prin faptul că nici o altă persoană nu a pretins același drept ca

și ea în baza Legii nr. 10/2001.

în sensul că la data la care recurenta a dobândit imobilul prin act sub

semnătură privată era în vigoare Decretul nr. 59/1974 care interzicea

cumpărarea terenurilor altfel decât prin act încheiat în formă autentică sunt

nelegale, întrucât prevederile acestui decret erau abuzive, ori Legea nr.

10/2001 este o lege reparatorie față de abuzurile făcute de vechiul regim.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite

la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În lipsa unor

prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face

prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în

revendicare imobiliară.

Prin urmare, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri

constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.

În mod particular, în

cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din

Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în

favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel,

legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare această măsură.

Față de aceste

prevederi legale, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a

respins ca nefondate pretențiile reclamantei vizând îndreptățirea sa la restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului situat în București, sector 4.

În aplicarea

regulilor de probațiune menționate, existența și întinderea dreptului de

proprietate asupra unui teren ce se pretinde a fi supus regimului juridic

prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din înscrisul sub

semnătură privată încheiat de reclamantă la data de 13 decembrie 1979 cu I.A.

acestui înscris, dispozițiile legale în vigoare nu recunoșteau transmiterea

legală a dreptului de proprietate asupra imobilului în forma menționată, astfel

încât înscrisul sub semnătură privată nu poate constitui un act doveditor al

dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001. Este adevărat

că în cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate

prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „prin

acte doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate,

care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act

de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub

semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr.

221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără

construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în

care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea).

Prin urmare, legea

face trimitere la actele sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în

vigoare a Decretului nr. 221/1950, or, în cauză înscrisul invocat de recurentă

este încheiat ulterior, în anul 1979, neputând constitui nici prin raportare la

prevederile H.G. nr. 250/2007 un act doveditor al dreptului de proprietate care

să nască dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

În plus, așa cum a

reținut și instanța de apel, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza

Decretului nr. 36 din 05 februarie 1985, în decretul de expropriere

menționându-se preluarea imobilului de la fostul proprietar P.G.

Prin urmare,

neexistând probe contrare care să aibă valoarea unor acte doveditoare al

dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea

art. 24 din acest act normativ, existența și întinderea dreptului de

proprietate este cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive.

Procesul-verbal de

demolare a construcției nu reprezintă un act constitutiv sau translativ de

proprietate astfel încât nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul

că, în temeiul acestuia, a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului

solicitat. Tot astfel, împrejurarea că asupra imobilului în litigiu nicio altă

persoană nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie

împrejurare care să genereze dreptul reclamantei de a solicita acordarea de

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, lege care are ca premisă

dovedirea dreptului de proprietate al persoanei care se pretinde îndreptățită

la restituirea bunului solicitat.

imobilului în litigiu s-a făcut în baza Decretului de expropriere nr. 36 din 05

februarie 1985. Prin urmare, caracterul abuziv al preluării imobilului de către

stat urmează a fi analizat prin raportare la acest act normativ, iar nu la

dispozițiile legale care guvernează încheierea actului juridic care ar

reprezenta titlul de proprietate al reclamantei.

Pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.I. (I.) împotriva Deciziei nr. 523 din 26 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 aprilie 2010.