ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Judecata

în primă instanță

Prin cererea înregistrată sub nr. 42910/3

din 14 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

contestatorii T.N. și G.I. au chemat în judecată pe intimații Primarul General

al Primăriei Municipiului București și Primăria Municipiului București, prin

Primarul General, solicitând instanței să dispună anularea dispoziției nr. 6751

din 14 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului București,

constatarea ca întemeiată a notificării ce formează obiectul dosarului nr. 5047/2001

privind restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1 și

obligarea intimatului Primarul General al Municipiului București să emită o

nouă dispoziție de admitere a notificării privind restituirea în natură a

imobilului, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1266 din 10

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

ce nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 6751 din 14

noiembrie 2006, Primarul General al Municipiului București a dispus respingerea

notificării formulată de către contestatori privind restituirea în natură a

imobilului situat în București, sector 1, motivat de faptul că, prin titlul de

proprietate nr. 24229 din 20 noiembrie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991,

aceștia au obținut suprafața de 3.05 ha teren, depășind cota de 1/7 la care

aveau dreptul, în calitate de moștenitori ai defunctului P.S.V., stabilită prin

sentința civilă nr. 85/1974 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și

sentința civilă nr. 22282/1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Din actele dosarului rezultă că

imobilul în litigiu situat în sector 1, a fost atribuit numitei V.M. conform sentinței civile nr. 22282 din 20 decembrie 1999 pronunțară de Judecătoria

Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin

decizia civilă nr. 828 din 8 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și irevocabilă prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr.

679 din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

În raport de această hotărâre

judecătorească, imobilul în litigiu a fost restituit în natură numitei V.M. prin

dispoziția nr. 6749 din 14 noiembrie 2006, reținându-se că aceasta a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită ia restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001

republicată, în cazul în care restituirea în natură este cerută de mai multe

persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de

proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit

dreptului comun.

În cauză, se constată că bunul

imobil în litigiu a fost proprietatea defuncților P.Ș.N. și P.P., contestatorii

având calitatea de moștenitori ai defuncților cu o cotă de 1/7, așa cum rezultă

din sentința civilă nr. 85/1974 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă. Prin această hotărâre s-a dispus ieșirea din indiviziune a

părților prin vânzarea la licitație publică.

Întrucât nu s-a adus la îndeplinire

dispoziția sentinței civile susmenționate, prin sentința civilă nr. 22282 din

20 decembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a stabilit o modalitate

de sistare a stării de indiviziune, respectiv, prin atribuirea imobilului în

litigiu către numita V.M., cu obligarea la sultă către ceilalți moștenitori,

printre care și contestatorii din prezenta cauză.

Astfel, prin hotărârea

judecătorească mai sus arătată, s-a pus capăt stării de indiviziune, în sensul

că bunul imobil stăpânit în comun de către copărtași a fost împărțit

materialmente între aceștia, proprietară exclusivă asupra bunului în litigiu

devenind numita V.M.

Deși contestatorii invocă un drept

de proprietate asupra imobilului în litigiu, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a constatat că aceștia nu fac dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, din actele depuse rezultând că dreptul de proprietate

aparține numitei V.M., căreia i s-a și restituit în natură imobilul în litigiu.

Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 891 din 26

noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a avut în vedere următoarele considerente:

În cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 lit. d) și art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001,

deoarece prin sentința civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelurilor și

a recursurilor, a fost sistată starea de indiviziune existentă între

apelanții-reclamanți și V.M., iar întregul imobil în litigiu a fost atribuit

acesteia cu obligarea sa la sultă către ceilalți moștenitori, printre care și

contestatorii din prezenta cauză.

Conform acestei hotărâri, singura

proprietară exclusivă asupra bunului a devenit V.M., iar dispozițiile Legii nr.

10/2001 referitoare la acceptarea succesiunii nu sunt aplicabile în prezenta

cauză, deoarece a fost dezbătură succesiunea defuncților P.Ș.N. și P.P.,

stabilindu-se calitatea de moștenitori a părților, dar, în același timp, a fost

dispusă și ieșirea din indiviziune asupra acestora asupra masei succesorale și

a atribuit imobilului către V.M.

Existând această dezbatere

succesorală, nu pot fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la

repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin notificare, de către un

succesibil ce nu a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de dispozițiile

art. 700 C. civ., deoarece s-a stabilit calitatea de succesori, iar bunul în

litigiu a fost atribuit unuia dintre succesori.

Calitatea de persoană îndreptățită

la acordarea de aparține numitei V.M., iar apelanții-contestatori nu au

calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

Judecata în recurs

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții G.I. și T.N.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsita de temei

legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenta susține că:

Obiectul pricinii îl constituie o

contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001, care derogă de la dreptul

comun, iar dispozițiile acesteia sunt obligatorii de la data intrării sale in

vigoare, raportat la adagiile ,,

generalia specialibus non derogant” și

„specialia generalibus derogant

”.

Astfel, în speța de față, nu se

aplică cota de 1/7 stabilită potrivit dreptului comun prin sentința civila nr. 85/1974,

ci dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind vorba despre un imobil trecut în

proprietatea statului în mod abuziv.

Judecătoria sector 1 București nu

avea cum să stabilească ieșirea din indiviziune cu privire la un bun care la

data pronunțării sentinței civile nr. 22282 din 20 decembrie 1999 se afla in

proprietatea statului.

Acesta este și motivul pentru care

în anul 2001, atât numita V.M., cât și reclamanta au formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 asupra bunului in litigiu.

Mai mult decât atât, potrivit

dispozițiilor art. 4 pct. 4 din Legea nr. 10/2001 republicata se stabilește în

mod imperativ că: „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura prevăzuta de Cap .III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”.

De asemenea, art. 4.7 din H.G. nr. 250/2007

stabilește că, în situația în care persoanele care au calitatea de moștenitori

ai persoanei fizice îndreptățite au solicitat restituirea imobilului preluat

abuziv, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări vor profita

ceilalți moștenitori care au depus în termen cererea de restituie. Aceasta

soluție fiind în acord și cu dispozițiile aplicabile in materie de succesiuni

(dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.), potrivit căruia ,,de

partea renunțătorului profita coerezii săi" Prin urmare comoștenitorul

care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001

este considerat moștenitor acceptant și culege cota comoștenitorilor care nu au

acceptat succesiunea în termen legal, respectiv care nu au depus notificarea

până la data de 14 februarie 2002.

După apariția Legii nr. 10/2001, și

reclamanții și V.M. au formulat cerere de restituire în natura a imobilelor

alcătuite din teren intravilan în suprafața de 3,70 ha și, deși, notificarea reclamanților a fost înregistrată înaintea notificării formulate de

către V.M., aceasta din urma este soluționată mai înainte, în sensul emiterii

dispoziției de admitere.

Astfel, au formulat notificări doar

trei moștenitori (din care doi prin reprezentant) ai autorului P.Ș.N.,

respectiv T.N., G.I. si V.M. (soție supraviețuitoare a moștenitorului V.D.),

iar în temeiul Legii nr. 18/1991 au formulat cerere doar trei moștenitori (din

care doi prin reprezentare) ai aceluiași autor, respectiv T.N. si G.I. și G.N.A.

Potrivit sentinței civile nr. 85/1974,

privind dezbaterea succesiunii și partajul succesoral după defunctul P.Ș.N.,

rezultă ca le-ar fi revenit o cota de 1/7 din moștenire, având în vedere că

autorul a avut 7 copii, iar petenții sunt moștenitori prin reprezentare ai

defunctei T.I. (E.), fiica autorului.

În aceasta situație, atât parații

Primăria Municipiului București si Primarul General cât și cele două instanțe,

în mod greșit au reținut că reclamantei revine alături de T.N. cota de 1/7,

fără sa aibă vedere ca aceasta cererea de restituire în natura a terenului

intravilan e formulata doar de trei moștenitori.

Din sentința civilă nr. 85/1974 și

sentința civilă nr. 22282 din 20 noiembrie 1999, se constată că defuncții P.Ș.N.

si P.P. au avut 7 moștenitori legali și trei imobile, inclusiv imobilul din

litigiu.

În urma partajării conform sentinței

nr. 85/1974 fiecărui moștenitor îi revine o cota de 1/7 din fiecare imobil in

parte. Potrivit sentinței civile nr. 22282/20 decembrie 1999, se atribuie

imobilul situat in București, sect. 1 in suprafața totala de 584,70 mp si construcție in suprafața de 83.19 mp numitei V.M.

Or, potrivit sentinței civile nr. 85/1974

imobilul era alcătuit din teren în suprafață de 2.303, 80 mp pe care se afla o

casa de cărămidă cu patru camere, un garaj de cărămidă și un patul de lemne.

În speța de față, este vorba de două

imobile și anume terenul în suprafața de 584.70 mp atribuit numitei V.M. prin

sentința nr. 22282 din 20 decembrie 1999 aferent casei in suprafața de 83,19 mp

și terenul învecinat acestuia, de aproximativ 1719, 61 mp.

Mai mult decât atât, prin sentința

civila nr. 22282 din 20 decembrie 1999, Judecătoria Sector 1 București nu putea

sa se pronunțe decât pentru o ieșire din indiviziune cu privire la un imobil ce

se afla în proprietatea moștenitorilor în cote indivize și nu asupra unui teren

aflat în proprietatea statului ca urmare a preluării abuzive.

Or, atât reclamanta, dar și numita V.M.

au formula notificări cu privire la imobilul situat cu aceeași adresă, trecut

în proprietatea statului prin Decretul nr. 88/1975, respectiv, teren în

suprafață de 1719,61 mp.

Ca o dovada a confuziei făcute de

instanță este și menționarea dispoziției nr. 6751 din 14 noiembrie 2007 date de

Primarului General al Municipiului București, prin care a acordat numitei V.M. masuri

prin echivalent pentru suprafața de 753,16 mp, deși sentința civilă nr. 22282

din 20 decembrie 1999 face referire la terenul în suprafață de 584,70 mp și

casa în suprafață de 83,19 mp.

Prin adresa nr. 29922 din 25

septembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București aflată în dosarul de

apel rezultă că nu există alte notificări cu privire la imobilul în litigiu în

afară de cele sus menționate.

În ceea ce privește soluționarea

celor două notificări prin două prin dispoziții separate, aceasta s-a făcut cu

încălcarea principiului celerității soluționării notificărilor.

În cazul în care pentru același imobil

s-au depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se

pretind a fi îndreptățite, dosarele respective se pot conexa, în cazul în care

toți solicitanții au depus actele doveditoare sau au comunicat în mod expres că

nu mai au alte dovezi de depus.

În cazul în care restituirea

aceluiași imobil este solicitată de mai multe persoane care invocă un titlu de

proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive și

numai dosarele unora dintre solicitanți sunt complete, acestea se pot disjunge,

urmând a fi soluționate independent, situație în care se va da o decizie de

restituire în care se va consemna cota ideală prevăzută în titlul de

proprietate invocat.

Instanța de apel nu numai că a

înțeles greșit situația de fapt, dar a interpretat greșit dispozițiile

imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată, coroborate cu

dispozițiile H.G. nr. 250/2007, care obligă unitatea deținătoare sau entitatea

învestită cu soluționarea notificării să aprecieze, pe baza actelor doveditoare

depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei

împrejurărilor de fapt și drept ale situației invocate în notificare, că:

- preluarea nu a fost abuzivă;

- dreptul de proprietate și

calitatea de moștenitor nu sunt dovedite;

- proprietarul nu avea vocația de a

fi persoană îndreptățită potrivit legii; de exemplu, este criminal de război,

persoană ale cărei bunuri au fost confiscate ca pedeapsă complimentară, este

renunțător și altele asemenea și va emite o decizie motivată de respingere a

notificării.

În speța de față pârâții-intimați

își depășesc atribuțiile cu care au fost învestiți, pronunțându-se pe

dezbaterea succesiunii și stabilind în mod abuziv ca acea cotă de 1/7 cuvenită

potrivit dreptului comun nu poate fi depășită în prezența unei notificări

formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Recurenta solicită schimbare în

totalitate a celor două hotărâri, în sensul admiterii contestației, anulării

dispoziției nr. 6751 din 14 noiembrie 2006 date de către Primarul General al

Primăriei Municipiului București și obligării paratului să emită o noua decizie

prin care să admită notificarea reclamanților și, pe cale de consecință, să

dispună restituirea în natură a imobilului - teren situat în București, sector

1.

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără a dezvolta separat cele

două motive de recurs.

Într-o manieră sintetică susține, ca

și recurenta G.I., că terenul cu privire la care s-a urmat procedura prevăzută

de Legea nr. 18/1991 nu are nicio legătură cu cel care face obiectul

prezentului litigiu și care a fost restituit în întregime, în baza unei

notificări distincte numitei V.M.

Mai arată că, în legătură cu

dispoziția emisă în favoarea acesteia, există un alt dosar pe rolul tribunalului

București, deoarece dispoziția a fost atacată de Prefectura Municipiului

București.

Solicită admiterea recursului,

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimații nu au depus la dosar

întâmpinare.

Recursurile sunt fondate și vor fi

admise pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 85 din 10

iunie 1974 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea de

partaj introdusă de reclamantul V.D. împotriva mai multor pârâți, printre care

și reclamanții din actualul litigiu și, constatând deschisă succesiunea

defuncților P.S.N. și P.P., a stabilit masa succesorală de pe urma acestora și

a dispus sistarea stării de indiviziune între părțile litigante.

S-a constatat că din masa

succesorală face parte, printre altele, și imobilul din sector 1, constând din

teren în suprafață de 2 303,80 mp, pe care se afla o casa, un grajd și un pătul

și s-a dispus vânzarea acestuia prin licitație publică.

În ceea ce-i privește pe G.I. și T.N.,

li s-a reținut o cotă de 1/7 din masa succesorală amândurora.

Prin sentința civilă nr. 22282 din

20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și

irevocabilă prin respingerea apelurilor și recursurilor, s-a constatat, în

contradictoriu și cu reclamanții din prezenta cauză, că dispoziția din sentința

nr. 85/1974 a Tribunalului București privitoare la vânzarea la licitație

publică a imobilelor și-a pierdut autoritatea de lucru judecat și a atribuit

pârâtei V.M. imobilul din sector 1, constând din teren în suprafață de 584,70 mp

și construcție de 83,19 mp.

Aceste aspecte au fost reținute de

instanțele anterioare, nefiind contestate nici în recurs.

În apel s-a susținut însă că terenul

pentru care cei doi reclamanți, dar și numita V.M., au formulat notificări în

baza Legii nr. 10/2001, situat tot în sector 1, București, dar având 1719,61 mp,

nu este unul și același cu terenul care a fost atribuit prin sentința civilă

nr. 22282/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, edificatoare în acest

sens fiind diferența de întindere a suprafețelor, dar și împrejurarea că

notificările privesc o porțiune de teren care a fost preluată abuziv de stat

prin Decretul nr. 88/1975 și care, la data pronunțării sentinței nr. 22/1999,

nu mai aparținea moștenitorilor foștilor proprietari și, ca atare, nici nu mai

putea fi partajată, fiind deținută de stat.

De asemenea, s-a susținut că terenul

din prezentul litigiu este distinct și de cel care a făcut obiectul procedurii

urmate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel nu a răspuns în

niciun fel acestor critici, ci s-a mărginit să reia considerentele primei

instanțe, în senul că singura proprietară a imobilului în litigiu este V.M., în

baza sentinței nr. 22282/1999 a Tribunalului București, regimul juridic al

acestei proprietăți fiind cel de drept comun.

Or, pentru o legală soluționare a

cauzei, curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanților și

să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru

care s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de

diferența dintre cei 2303,80 mp reținuți în prima hotărâre de partaj și cei

584,70 mp, atribuiți prin a doua hotărâre, dacă această diferență a fost

preluată de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și dacă

da, când anume.

În raport de aceste elemente

hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de

aplicare al Legii nr. 10/2001 și, după caz, în patrimoniul cui se găsea la

momentul preluării, pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază

sau nu de dispozițiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin.

Dacă se vor confirma susținerile în

acest sens ale reclamanților, faptul că a formulat notificare și V.M. și că,

fără a dispune conexarea, pârâtul Primarul municipiului București i-a soluționat-o

cu prioritate și favorabil nu poate constitui un argument valabil pentru

respingerea notificării reclamanților.

Cum însă curtea de apel nu a

analizat pe fond criticile - reluate și în recurs - Înalta Curte urmează ca, în

baza art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ., să admită recursurile, să

caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanții G.I. și T.N. împotriva deciziei nr. 891 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

martie 2010.