ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 18 martie 1998, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria București prin reprezentant legal, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă să-i retrocedeze terenul în suprafață de 154,70 mp situat în București, sector 5, iar în subsidiar să o oblige pe pârâtă fie să-i predea aceeași suprafață de teren pe un alt amplasament, fie să-i plătească valoarea terenului la prețul zilei. Prin încheierea din 7 decembrie 1998, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus citarea în cauză a Consiliului General al Municipiului București, acesta figurând în proces în continuare în locul Primăriei București.

Prin sentința civilă nr. 631 din 29 mai 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București , ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că terenul în litigiu a aparținut reclamantului și a intrat în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 219/1984 al fostului Consiliu de Stat al R.S.R., reclamantul fiind despăgubit la data de 7 mai 1986 cu suma de 11.786 lei. Terenului revendicat îi sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, astfel încât, pentru a obține restituirea în natură a terenului trebuie să urmeze calea prevăzută de legea specială.

Prin decizia civilă nr. 761A din 14 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Decizia nu a fost recurată și, în raport cu dispozițiile procedurale în vigoare la acea dată, nu a fost motivată. Prin sentința civilă nr. 627 din 5 iunie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. 503/1972 eliberat de Notariatul de Stat sector 6, din care rezultă că de pe urma defunctului său tată, C.M., a rămas ca masă succesorală ⅓ din imobilul situat în București, compus din 700 mp și construcțiile edificate pe el, dar că, alături de reclamanți mai au calitatea de moștenitori ai defunctului și C.L., P.M.

și C.V. Așadar, reclamantul nu a făcut dovada calității sale de unic proprietar asupra terenului revendicat la momentul exproprierii. De asemenea, există și o inadvertență între suprafața de teren revendicată de 154,70 mp și suprafața de teren expropriată; pentru acesta din urmă, reclamantul a încasat deja despăgubiri la data de 7 mai 1986, astfel încât exproprierea a respectat dispozițiile art. 482 C. civ. Prin decizia civilă nr. 400 din 30 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Din certificatul de moștenitor depus la dosar, unit cu titlul de proprietate al autoarei tatălui reclamantului, D.I.P., căsătorită C., rezultă că reclamantul face dovada dreptului de proprietate numai pentru o suprafață de teren de 58,20 mp și nu pentru 154,70 mp cât a pretins prin acțiune.

Astfel, suprafața totală dobândită de autoarea originară, C.D., a fost de 700 mp, din care tatăl reclamantului a moștenit numai o cotă de ⅓ conform certificatului de moștenitor nr. 57/1968. Din această cotă de ⅓ s-a transmis reclamantului o cotă de ¼, ceea ce corespunde unei suprafețe de 58,20 mp, dat fiind că, de pe urma defunctului tată al reclamantului, C.M., au rămas patru moștenitori în cote de câte ¼ fiecare, așa cum rezultă din certificatul nr. 503/1972. Faptul că în decretul de expropriere s-a menționat ca fiind preluată de la reclamant o suprafață de teren construit și neconstruit de 154,70 mp nu are nicio relevanță, întrucât decretul de expropriere nu face dovada dreptului de proprietate al persoanelor expropriate.

Această dovadă este făcută de titlul de proprietate prezentat de reclamant și de transmisiunile succesorale constatate prin certificatele de moștenitor de pe urma defuncților C.D. și C.M. În limita suprafeței de 58,20 mp teren reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, lege incidentă în speță față de dispozițiile art. 47 alin. (1). Potrivit legii speciale de reparație, respectiv art. 11 alin. (4), nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, deoarece nu este liber de construcții și nu pot fi acordate nici despăgubiri bănești ca măsură reparatorie prin echivalent. Acordarea unor alte măsuri decât cele solicitate de reclamant prin acțiune ar echivala cu o pronunțare extra petita nepermisă de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Prin decizia nr. 4675 din 2 iunie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Reclamantul și-a întemeiat acțiunea introdusă la 20 martie 1998, deci cu trei ani înainte de apariția Legii nr. 10/2001, pe dispozițiile art. 481 C. civ. La data de 12 noiembrie 2000 reclamantul a depus la dosar o petiție, precizând că renunță la judecarea capetelor de cerere din acțiunea introductivă privind retrocedarea în natură sau prin compensație a terenului și că solicită plata de despăgubiri la prețul zilei.

În raport de această precizare, în mod eronat curtea de apel a analizat pretențiile reclamantului în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu a solicitat aplicarea acestui act normativ, ci și-a menținut solicitarea formulată în subsidiar de a i se plăti contravaloarea terenului la prețul zilei. De altfel, în apel, potrivit art. 294 C. proc. civ., reclamantul nu-și putea schimba temeiul de drept al acțiunii cu un articol dintr-o lege care a fost promulgată la 3 ani de la introducerea acțiunii. În decizia de casare, Înalta Curte a mai indicat instanței de trimitere să aibă în vedere celelalte motive de recurs, ca apărări de fond. Prin decizia civilă nr. 316 din 6 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C.A.

și a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea, l-a obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București la plata către reclamant a sumei de 423.330 lei reprezentând echivalent a 98.564 Euro, cu titlu de despăgubiri, și la plata sumei de 3.500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel, a avut în vedere și expertiza tehnică efectuată în cauză cu ocazia rejudecării și a reținut următoarele: Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru un teren în suprafață de 154,70 mp situat în sector 5, expropriat în anul 1984. În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 761 din 14 decembrie 2000 curtea de apel a reținut cu autoritate de lucru judecat că pentru terenul în litigiu reclamantul nu a primit nicio sumă de bani, ci doar o compensație pentru contravaloarea materialelor de construcție înglobate în construcția demolată.

Astfel, preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal, fiind încălcate dispozițiile art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi expropriat decât pentru utilitate publică cu plata unei drepte și prealabile despăgubiri. Actele de proprietate ale autorilor săi, precum și actele de stare civilă și certificatele de moștenitor au fost depuse în dosarul curții de apel nr. 3739/2001. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât reclamantul C.A., cât și Primăria municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, ambele reprezentate prin primarul general. 1. Recurentul reclamant a criticat decizia sub aspectul refuzului de retrocedare în natură a terenului litigios, precum și pentru faptul că terenul a fost subevaluat la suma de 98.564 Euro, în loc de o valoare cuprinsă între 200.000 și 250.000 Euro, care reprezintă valoarea reală a pieței.

În drept, a indicat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și retrocedarea terenului în natură. 2. Recurentele Primăria municipiului București și Consiliul General al Municipiului București au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , susținând următoarele: 2.1. Dat fiind că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., proba dreptului de proprietate se fac cu respectarea regulii unanimității, cu consecința că niciunul dintre copărtași nu ar un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun, privit în materialitatea lui și că fiecare copărtaș are un drept exclusiv numai asupra părții ideale din drept.

Din certificatul de moștenitor nr. 503/1972 eliberat de Notariatul de Stat sector 6, rezultă că de pe urma defunctului C.M. a rămas ca masă succesorală ⅓ din imobilul compus în întregul său de 700 mp teren și construcțiile edificate pe el, iar alături de reclamant figurează a moștenitori ai defunctului și C.L., soție supraviețuitoare, P.M. și C.V., în calitate de descendente. Prin urmare, nu se poate dispune cu privire la acest imobil în favoarea reclamantului, în lipsa unor dovezi în sensul stabilirii calității reclamantului de unic moștenitor. 2.2. Pe de altă parte, imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 291/1984, exproprierea fiind făcută prin acordarea unor despăgubiri. În atare situație, se impune restituirea de către reclamant a prețului actualizat plătit la momentul exproprierii așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În caz contrar, se realizează o îmbogățire fără just temei a reclamantului care beneficiază de măsuri reparatorii de două ori pentru același imobil. 2.3. În ceea ce privește situația foștilor proprietari, această problemă este reglementată prin dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care au prioritate care are prioritate față de legea generală respectiv C. civ. În continuare, recurenții arată că reclamantul nu putea solicita alte despăgubiri decât cele recunoscute prin legea specială de reparație ce urmează a se acorda în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005. Recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pe parcursul procesului, recurentul reclamant a formulat două cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate atât în dosarul de față, cât și în dosarul nr. 9134/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a pronunțat decizia din primul recurs. În opinia recurentului, în mod greșit a figurat în aceste dosare Consiliul General al Municipiului București, în loc de Primăria municipiului București, pe care el a indicat-o în cererea de chemare în judecată, fără să și-o fi modificat ulterior.

Prin încheierile din 19 februarie 2010 și, respectiv 25 februarie 2010, ambele cereri au fost respinse ca neîntemeiate, cu următoarea motivare: Este adevărat că prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul a înțeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă Primăria municipiului București, însă, începând cu termenul din 7 decembrie 1998, instanța a dispus citarea Consiliul General al Municipiului București, ca urmare a adresei depuse de reclamant – fila 14 dosar nr. 930/1998, Tribunalul București. Pe parcursul celor trei cicluri procesuale, reclamantul nu a contestat citativul încheierilor și nici cele șase hotărâri pronunțate în cauză, în care, în dispozitiv a fost indicat drept pârât Consiliul General al Municipiului București.

În atare situație, nu s-a putut reține că acest pârât a fost conceptat și a figurat în cele două dosare de recurs, în care se pretinde săvârșirea unei erori materiale, ca efect al unei astfel de erori, ci motivat de împrejurarea că a fost partea în contradictoriu cu care s-a derulat judecata și s-au pronunțat deciziile recurate. În ceea ce privește recursurile declarate în prezentul dosar, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recurentul reclamant, atât cu ocazia dezbaterilor din 22 ianuarie 2010, cât și cu ocazia dezbaterilor din 16 aprilie 2010, a declarat că înțelege să-și retragă recursul, situație în care, dând eficiență principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, Înalta Curte va lua act de retragerea recursului reclamantului.

2. Referitor la recursul declarat de Primăria municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, în raport și cu constatările efectuate cu ocazia soluționării cererii de îndreptare a erorii materiale, Înalta Curte reține că cel care a avut calitate de pârât și, respectiv, de pârât-intimat în cauză a fost Consiliul General al Municipiului București . Acesta a fost introdus în cauză încă din faza judecății în primă instanță, în primul ciclu procesual, în locul Primăriei municipiului București. Cum decizia recurată nu s-a pronunțat în contradictoriu cu Primăria municipiului București, aceasta nu are calitatea procesuală de a recura această decizie, în recurs fiind aplicabile dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. coroborate cu art. 316 C. proc. civ. , care nu permit introducerea de părți noi în proces. Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale a recurentei Primăria municipiului București și, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta pe acest considerent. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, acesta este fondat, în limitele și pentru motivele ce se vor arăta. 2.1. Referitor la temeiul de drept al acțiunii și, în consecință la actul normativ prin prisma căruia trebuia soluționat litigiul, nu pot fi primite criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și pe cele ale Legii nr. 247/2005, atunci când a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri bănești, deoarece actele normative menționate prevăd alte măsuri reparatorii ce se pot acorda pentru imobile expropriate și o altă procedură de acordare a acestora. În realitate, cu privire la legea aplicabilă s-a pronunțat deja, cu putere de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4675 din 2 iunie 2005, prin care s-a stabilit că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ. și că, în atare situație, greșit a soluționat curtea de apel pricina prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această statuare a instanței de recurs era obligatorie pentru judecătorii instanței de trimitere conform art. 315 C. proc. civ., astfel încât nu li se poate imputa că nu ar fi rejudecat pricina în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. 2.2. Referitor la lipsa de îndreptățire a reclamantului la a primi despăgubiri pentru imobilul expropriat, Înalta Curte constată că această critică nu este formulată și dezvoltată de o manieră care să permită încadrarea ei în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Astfel, s-a reținut de către instanța de apel, ca situație de fapt, că pentru terenul expropriat reclamantul nu a primit nicio sumă de bani, ci doar o compensație pentru contravaloarea materialelor de construcție înglobate în construcția ce a fost demolată.

Această constatare a instanței de apel a fost motivată de existența autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 7761/2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Fără a combate acest considerent al deciziei, recurentul se limitează să afirme că rezultă din „adresa 1704 emisă de SC C. SA”, plata de despăgubiri prin procesul verbal nr. 678/1985. Or, o asemenea afirmație nu poate fi considerată critică de nelegalitate a deciziei, care să intre sub cenzura instanței de recurs, iar reaprecierea probatoriului pentru stabilirea unei alte situații de fapt nu mai este posibilă în recurs după abrogarea art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. 2.3. În ceea ce privește întinderea drepturilor reclamantului, critica de nelegalitate formulată de recurent este întemeiată, deși se face impropriu referire la regula unanimității.

Astfel, potrivit art. 480 și art. 481 C. civ. reclamantul nu poate pretinde despăgubiri pentru bunul imobil expropriat în integralitatea sa, deoarece niciodată nu a fost proprietarul întregului imobil, ci doar al unei cote de ¼ din cota de ⅓ din suprafața de 700 mp teren, plus construcțiile situate pe acesta. Cu privire la acest aspect, analizând actul de proprietate și certificatele de moștenitor succesive emise de pe urma defuncților C.D. și C.M. s-a pronunțat Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 400/2003, care a statuat că reclamantul a dobândit alături de alți trei moștenitori o cotă de ⅓ din imobil și că fiecăruia dintre cei patru moștenitori le-a revenit câte o cotă de ¼ al cărei echivalent în mp, îl constituie suprafața de 58,20 mp.

Este adevărat că decizia sus-menționată a fost casată, dar numai pentru greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, în locul dispozițiilor art. 480-481 C. civ. În rejudecare, curtea de apel a avut în vedere aceleași înscrisuri și, fără a reține o altă situație de fapt, adică fără a constata că, în realitate, reclamantul ar fi devenit proprietar asupra întregii suprafețe expropriate, îl obligă pe pârât la plata valorii întregii suprafețe, în condițiile în care aceasta depășea cota indiviză dobândită de reclamant, încălcând astfel dispozițiile art. 480-481 C. civ. Deși recurentul nu a depus la dosar întâmpinare, Înalta Curte i-a solicitat acestuia să precizeze care este rațiunea pentru care consideră că poate primi despăgubiri bănești pentru întreaga cotă de ⅓ din terenul de 700 mp care a rămas de pe urma defunctului său tată.

Recurentul nu a contestat situația de fapt reținută cu ocazia pronunțării deciziei nr. 400/2003 a Curții de Apel București – respectiv cota ideală din imobil pe care a dobândit-o prin moștenire, numărul și cotele celorlalți moștenitori și nici împrejurarea că ceilalți trei moștenitori și-au vândut cotele lor din construcție anterior exproprierii. Explicația recurentului a fost aceea că, cu ocazia punerii în aplicare a decretului de expropriere, în posesia sa s-a găsit suprafața de 154,70 mp și pe numele său a fost expropriată. Acest argument nu poate fi primit, deoarece în materie de imobile simpla posesie nu valorează proprietate și nimeni nu poate să pretindă mai mult decât a avut, conform art. 480-481 C. civ., pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.

Cum reclamantul nu a devenit niciodată proprietar al suprafeței de 154,70 mp menționată în acțiune și nici al suprafeței de 157,90 mp identificată la măsurători, ambele depășind suprafața de 58,20 mp corespunzătoare cotei sale de ¼ din ⅓ din 700 mp, constatată prin certificatul de moștenitor și necontestată de reclamant, acesta nu poate fi despăgubit decât în limitele acestei cote. Mai mult decât atât, chiar reclamantul a recunoscut – el însuși reatașând la dosarul de recurs copiile contractelor de vânzare-cumpărare – că ceilalți trei comoștenitori C.V., C.L. și P.M. și-au vândut cotele indivize de câte ¼ din imobilul moștenit – ⅓ din 700 mp și construcții - unor terțe persoane fizice, înainte de apariția decretului de expropriere.

Potrivit legislației în vigoare, respectiv art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare s-a menționat că se vând cotele indivize de câte ¼ din construcție și că, în ceea ce privește terenul, cotele indivize de câte ¼ din ⅓ din 700 mp – adică 58 mp – acestea trec în proprietate statului. Câtă vreme statul a preluat trei cote indivize de câte ¼ din ⅓ din 700 mp în anii 1974-1980 de la vânzătorii C.V., C.L. și P.M., reclamantul nu poate pretinde ca, pe calea dreptului comun, pe care el însuși a ales-o, să fie despăgubit și pentru cotele indivize preluate de la comoștenitorii săi sau pentru parte din acestea. În atare situație, urmează ca statul să răspundă față de reclamant, pe care l-a privat de dreptul său de proprietate fără dreaptă și prealabilă despăgubire, cu o sumă de bani corespunzătoare cotei sale indivize din întregul teren de 700 mp, adică în limitele dreptului de care l-a privat.

Cu ocazia efectuării expertizei a fost identificată la adresa imobilului în litigiu o suprafață de teren de 157,90 mp pentru care expertul a calculat valoarea de 423.330 lei, echivalentul a 98.564 Euro. În raport de aceste sume, Înalta Curte constată că reclamantului i se cuvine pentru o suprafață de 58,20 mp corespunzătoare cotei sale indivize, suma de 156.034,24 lei, echivalentul a 36.229,48 Euro. În baza art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ. și art. 480-481 C. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia și îl va obliga la plata sumelor sus-menționate către reclamant. Înalta Curte nu va da eficiență solicitării recurentului pârât de a respinge în totalitate acțiunea pentru că, deși reclamantul nu este proprietarul întregii suprafețe de teren expropriate, nu există niciun impediment legal pentru ca el să solicite plata despăgubirilor corespunzătoare cotei sale indivize de care a fost privat.

Problema posibilității de a acționa în justiție în lipsa calității de unic moștenitor, ar fi prezentat relevanță în cazul în care reclamantul ar fi înțeles să solicite restituirea în natură a întregului teren, în condițiile în care ar fi avut în proprietate doar o cotă indiviză, ceea ce nu mai este cazul în speță, după modificarea cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția lipsei calității procesuale a recurentei Primăria Municipiului București și respinge recursul declarat de aceasta împotriva deciziei nr. 316 din 6 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei nr. 316 din 6 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia în sensul că: Obligă pe pârât să plătească reclamantului suma de 156.034,24 lei (noi), echivalentul a 36229,48 Euro. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Ia act de retragerea recursului declarat de reclamantul C.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2010.