ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2054/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 7379/3/2008 la data de 21 februarie 2008, reclamantul V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând restituirea în natură a suprafeței de teren situată în București, sector 2 în suprafață de 200 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 1415 din 10 iulie 2001 înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 16 iulie 2001 a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea terenului situat în București, sector 2, în suprafață de 200 mp, ce a aparținut autoarei reclamantului, V.A., dobândit de aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9206 din 23 decembrie 1975 de fostul Notariat de Statal Sectorului 2. S-a mai susținut în motivarea acțiunii că pârâtul nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire, cu încălcarea art. 23 din lege, deși prin sentința civilă nr. 1127 din 19 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 17883/3/2007, pârâta a fost obligată să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamant, pârâta neconformându-se acestei dispoziții.

A susținut reclamantul că este îndreptățit să solicite restituirea în natură a terenului, iar dacă măsura restituirii nu este posibilă, acordarea prin compensare a unui teren liber sau acordarea de despăgubiri bănești stabilite în conformitate cu valoarea de circulație a imobilului. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1421 din 22 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Sentința a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, prin decizia nr. 146A din 4 martie 2009, a respins apelul declarat de reclamantul V.M.

Pentru a se pronunța astfel, instanțele au reținut, în esență că, în ceea ce privește calificarea de către reclamantă a preluării terenului ca fiind abuzivă, nu sunt aplicabile în speță prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în discuție este exclus din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 8 din același act normativ și că terenul în litigiu nu poate face obiectul despăgubirii în condițiile în care reclamantul nu a avut niciodată în patrimoniu bunul în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 146 din 4 martie 2009 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul V.M., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, că în mod greșit au reținut instanțele că terenul în litigiu a fost preluat din proprietatea vânzătorului, în realitate, acesta fiind preluat din proprietatea cumpărătorului și că, față de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, dacă imobilul casa de locuit, proprietatea reclamantului, nu ar fi fost expropriat și demolat, terenul aferent acestuia devenea proprietatea reclamantului. Recursul este nefondat. Astfel, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana care se consideră îndreptățită în sensul acestei legi, trebuie să fi avut calitatea de proprietar al terenului la data preluării de către stat.

Față de situația de fapt reținută, din care rezultă că autorii reclamantului nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra terenului în litigiu, ci numai asupra construcției edificate pe acesta, care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 89/1984, fiind ulterior demolată, se constată că în mod corect a statuat instanța de apel că reclamantul nu poate solicita măsuri reparatorii pentru teren în condițiile Legii nr. 10/2001. Dispozițiile art. 1.4 lit. c) alin. (2) din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 prevăd că, având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, se consideră că aceste situații nu cad sub incidența legii.

Totodată, alin.3 al aceluiași articol menționează că, în ceea ce privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, aceasta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. Astfel fiind, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, pentru a dobândit calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, solicitantul trebuie să aibă calitatea de proprietar al terenului la data preluării acestuia de către stat.

Cum în speță autorii reclamantului nu au avut calitatea de proprietari ai terenului la data preluării acestuia de către stat, iar notificarea formulată de reclamant a avut ca obiect numai terenul nu și construcția expropriată și demolată, în mod corect s-a reținut atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel că reclamantul nu justifică un drept la măsuri reparatorii pentru teren . Față de considerentele expuse constatând neincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva deciziei nr. 146/A din 4 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a -III a civila și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010.