ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6081/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6081/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 20 octombrie 2008 pe
rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 39197/3/2008, reclamantele
L.M., D.A.S., M.V.S., L.C.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București
prin Primarul General, solicitând instanței obligarea acestuia la restituirea
în natură a imobilului situat în București, sectorul 2, imobil ce a aparținut
autorului lor, L.A., și care constă în teren viran în suprafață de 560 mp.
În motivarea acțiunii,
s-a arătat că imobilul în litigiu a aparținut lui L.A. - căsătorit cu L.M.,
astfel cum rezultă din actele de proprietate anexate notificării și a fost
preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, fără plata vreunei
despăgubiri.
S-a mai arătat că
reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi
vreun răspuns până la data formulării acțiunii.
Tribunalul București,
secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 58 din 20 ianuarie 2010 a admis
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor D.A.S., M.V.S., L.C.E.
și a respins cererea formulată de acestea pentru lipsa calității procesuale
active, a admis cererea formulată de L.M. și a obligat pârâtul să emită
dispoziție prin care să restituie reclamantei, în natură, terenul situat în
București, sectorul 2 în suprafață de 570 mp, identificat prin pct. A, B, C, D,
pe planul anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul A.I.
În motivarea
sentinței, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Calitatea procesuală
activă este una din condițiile de exercițiu a acțiunii civile și presupune
existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului
în cadrul raportului juridic dedus judecății.
Potrivit dispozițiile
art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii
constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele
fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora,
iar potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și moștenitorii legali sau
testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
În conformitate cu
dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are
obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la
data intrării în vigoare a legii.
Raportat la aceste
dispoziții legale, tribunalul a constatat că reclamantele D.A.S., M.V.S. și L.C.E.,
care nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite
restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent
pentru imobil, nu au calitatea de a solicita în instanță retrocedarea
imobilului în litigiu.
Prin notificarea din 5
noiembrie 2001 comunicată Prefecturii Municipiului București prin intermediul B.E.J.,
S.D., reclamanta L.M. este cea care a solicitat restituirea în natură sau
acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri,
pentru imobilul situat în București, la fosta adresă din sector 2, compus din
teren în suprafață de 570 mp.
Prefectura
Municipiului București a trimis notificarea formulată de reclamantă spre
competentă soluționare Primăriei Municipiului București, unde s-a format Dosarul
nr. 34793, pentru analizarea acestei cereri.
Potrivit dispozițiilor
art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea
notificării sau, după caz, de la data depuneri actelor doveditoare, potrivit art.
23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după
caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,
unitatea deținătoare este obligată ca prin decizie, sau după caz, prin
dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde
persoanei îndreptățite măsuri reparatorii.
Până la data
sesizării instanței și a soluționării cererii de chemare în judecată de către
tribunal, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziție motivată prin
care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamanta L.M., privind
restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent
pentru imobilul solicitat.
În aceste condiții, prima
instanță a apreciat că este competentă să soluționeze pe fond notificarea
formulată de reclamantă, atitudinea pârâtei echivalând cu un refuz nejustificat
de a răspunde la notificare, sens în care s-a pronunțat și Decizia nr. 20 din 19
martie 2007, dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
Pe fondul notificării,
tribunalul a reținut că prin actul de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1945
de Tribunalul Ilfov, secția notariat, reclamanta L.M. și soțul său, L.A. au dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren
viran în suprafață de 570 mp.
Din înscrisurile
depuse la dosar, a reieșit că imobilul situat în București, a trecut în
proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951, în baza cărții de
judecată din 22 martie 1952 a Judecătoriei a III-a Urbană București.
Prin sentința civilă nr.
4678/1965 a Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie, rămasă definitivă,
a fost anulată cartea de judecată civilă din 22 martie 1952 a Judecătoriei a
III a Urbană București.
Prin Decizia nr. 3153/1966
emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului București s-a
dispus retrocedarea terenului către L.A. și L.M.
Prin Decretul nr. 97/1974
s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile
situate pe teritoriul Municipiului București. În Anexa la decret, la poziția
100, sunt menționați L.A. și L.M. cu imobil expropriat situat, sector 2, format
din teren în suprafață de 100 mp.
Din adresa din 14
decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență
Imobiliară și Cadastrală a rezultat că în evidențele cadastrale, întocmite pe
bază de declarații în anul 1986, imobilul cu adresa poștală în sector 2 a fost înscris cu teren în suprafață de 540 mp proprietate de stat, categoria de folosință
“construcții și curți” cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor
Consiliul Popular al Sectorului 2 București.
Prin urmare,
tribunalul a reținut din înscrisurile depuse la dosar că imobilul situat în
București, sector 2, fosta proprietate a reclamantei L.M. și a soțului acesteia
L.A. a fost preluat în proprietatea statului după cum urmează: o suprafață de
100 mp teren prin Decretul de expropriere nr. 97/1974, iar restul terenului
fără titlu - având în vedere că la nivelul anului 1986 figura ca proprietate de
stat. Cu privire la suprafața terenului, tribunalul a avut în vedere actul de
proprietate al reclamantei și soțului acesteia, respectiv actul de vânzare - cumpărare
din 29 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, în care s-a
menționat că terenul era în suprafață de 570 mp.
Potrivit adreselor din
12 decembrie 1003 și 12 noiembrie 2001 emise de SC A. SA, pentru imobilul preluat
de stat de la reclamantă și soțul său, nu le-au fost acordate despăgubiri.
Unul din foștii
coproprietari ai imobilului (L.A.), a decedat la data de 29 noiembrie 1981, de
pe urma sa rămânând ca moștenitori reclamanta L.M., în calitate de soție
supraviețuitoare și reclamantele D.A.S., M.V.S. și L.C.E., în calitate de
fiice.
Prin raportul de
expertiză topo efectuat în cauză de expertul A.I. a fost identificat imobilul
în litigiu, situat la fosta adresă, în suprafață de 570 mp și s-a stabilit că
acesta nu este afectat de construcții, de rețele subterane, însă este utilizat
de riverani ca parcare, unii dintre aceștia amplasându-și câteva garaje
prefabricate tip “G.”.
Din adresa din 13
aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Urbanism și
Amenajarea Teritoriului a rezultat că pentru garajele amplasate pe terenul
situat în sectorul 2 nu au fost emise autorizații de construire.
Raportat la situația
de fapt reținută și văzând dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001,
tribunalul a constatat că reclamanta L.M. are calitatea de persoană
îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector
2, compus din teren în suprafață de 570 mp, astfel cum a fost identificat prin
raportul de expertiză topo efectuat de expertul A.I. (delimitat prin punctele
A, B, C, D pe planul-anexă nr. 2 la raportul de expertiză), întrucât a avut
calitatea de coproprietară a imobilului la data preluării de către stat și totodată
este moștenitoare a celuilalt coproprietar (beneficiind și de cotele cuvenite
celorlalte reclamante, care deși au calitatea de moștenitoare ale acestuia, nu
au formulat notificări în termenul prevăzut de lege).
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel atât reclamantele cât și pârâtul.
Reclamantele L.M., D.A.S.,
M.V.S.și L.C.E. au criticat sentința sub două aspecte.
O primă critică are
în vedere greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a
reclamantelor D.A.S., M.V.S. și L.C.E. argumentele prezentate fiind acelea
că acestea sunt moștenitoarele autorului L.A., în calitate de fiice conform
certificatului de moștenitor din 2003, calitate în care sunt îndreptățite să
solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
A doua critică are în
vedere nelegalitatea sentinței sub aspectul obligării pârâtului să emită
decizie de restituire în natură a terenului în litigiu, deși instanța se putea
pronunța direct asupra notificării în temeiul efectelor Deciziei nr. 20/2007
pronunțată în recurs în interesul legii.
Municipiul București
prin Primarul General a criticat sentința arătând că nu au fost încălcate
dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantele fiind cele care aveau
obligația de a urmări stadiul soluționării notificării și a depune actele
doveditoare, întrucât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) este
unul de recomandare.
Totodată, s-a arătat
că lipsește situația juridică a imobilului nefiind lămurită împrejurarea dacă
există elemente de sistematizare și în ce constau acestea.
Prin Decizia civilă nr.
629/ A din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bcurești, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamante, a
schimbat în parte sentința, în sesul că s-a dispus obligarea pârâtului să
restituie în natură către reclamanta L.M., imobilul situat în București, sector
2, în suprafață de 570 mp, identificat potrivit raportului de expertiză
efectuat de expert A.I.; s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul
București împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a apreciat a fi nefondată prima critică formulată de
reclamante cu privire la greșita soluționare a excepției lipsei calității
procesuale active.
S-a constatat că în
cauză, numai reclamanta L.M., soția supraviețuitoare a defunctului L.A. s-a
conformat dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, formulând notificarea în
termenul prevăzut de lege, notificare pe care a formulat-o în nume propriu,
fără a se indica și ceilalți moștenitori ai defunctului L.A.
Ca atare, în
contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate avea calitate
procesuală decât partea care a formulat notificarea nefiind posibilă o repunere
în termen pentru celelalte reclamante care nu au înțeles să uzeze de drepturile
conferite de art. 4 din Legea nr. 10/2001, în termenul impus de lege prin
dispozițiile art. 22.
S-a apreciat fondată
critica apelantelor în ceea ce privește dispoziția instanței de obligare a
pârâtului să emită decizia de restituire în natură, în favoarea reclamantei L.M.
Sub acest aspect, s-a
constatat că deși instanța de fond a reținut corect efectele Deciziei nr. 20/2007
nu le-a acordat întreaga eficiență în cadrul contestației prevăzute de Legea nr.
10/2001.
Ca urmare, potrivit
recursului în interesul legii, atribuția instanței de judecată de a soluționa
calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii
de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă
formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe
care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție,
nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct
restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În consecință, în
temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a schimbat în parte sentința
apelată, dispunând obligarea pârâtului să restituie în natură imobilul către reclamanta
L.M., imobil situat în București, sectorul 2, în suprafață de 570, astfel cum a
fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de ing. A.I.
Apelul formulat de
Municipiul București prin Primarul General a fost găsit nefondat, având în
vedere că deși reclamanta L.M. a învestit pârâtul cu notificare în condițiile
legii speciale, acesta nu a soluționat-o în termenul prevăzut de lege.
În acest sens, instanța
de apel a apreciat că dacă pârâtul ar fi constatat că este necesar să se
completeze dosarul ar fi putut solicita în scris reclamantei actele pretinse,
ceea ce în speță nu se verifică.
Dimpotrivă, instanța
a reținut diligența reclamantei care a completat dosarul administrativ cu
situația juridică a imobilului, atât în anul 2001, 2002, cât și în anul 2004.
În ceea ce privește
incertitudinea situației juridice a imobilului restituit și lipsa rolului activ
al tribunalului, instanța de apel a constatat că la dosar există numeroare
relații provenind de la autorități din care rezultă atât modalitatea de trecere
a imobilului în proprietatea statului, instanța de fond făcând referire în mod
expres la aceasta, cât și raportul de expertiză care a constatat lipsa oricăror
elemente de sistematizare precum și a rețelelor subterane.
În termen legal,
împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, prevalându-se de
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, recurentul a învederat că instanța de apel în mod greșit a
admis apelul reclamantelor întrucât, obligația de a depune actele doveditoare
ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, actele care atestă
această calitate, revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele
Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; aceste înscrisuri trebuiau
depuse ca anexa la notificare odata cu aceasta sau în termen de cel mult 18
luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost
prelungit prin acte normative succesive.
Pe de altă parte, pe
terenul a cărui restituire în natură s-a dispus, au fost identificate spații
verzi și parcare ceea ce ocupă întraga suprafață de 560 mp teren.
În aceste condiții nu
se poate dispune restituirea în natură a acestui teren, având în vedere că
spațiul verde este înconjurat de trotuare, alei pietonale și blocuri, fiind
afectat cladirilor de locuit din imediata lui vecinătate, iar orice spațiu de
locuit presupune și nevoia pentru spații verzi, spațiu vital unei comunități.
Recurentul mai arată
că, potrivit art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului București
din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea
administrațiilor domeniului public ale sectoarelor 1 - 6: „ începând cu data
intrării în vigoare a prezentei, terenurile amplasate între blocurile de locuințe
(componente ale ansamblurilor de locuințe), care prin proiectare și execuție au
destinația de spații verzi și locuri de joacă pentru copii, constituie
proprietate publică domeniu public - și se trec în administrarea primăriilor
sectoarelor 1 - 6.
De asemenea, odată cu
apariția O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului, procedura de avizare a documentației în scopul schimbării
funcțiunii unei zone a fost sistată. Totodată, trebuie a se ține cont și de
prevederile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2007 care completează O.U.G. nr.
195/2005 privind protecția mediului care dispun că schimbarea destinației
terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în
documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea
lor, este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.
În același timp și Legea
nr. 24 din 15 ianuarie 2007 care reglementează administrarea spațiilor verzi,
obiectiv de interes public, în vederea asigurării calității factorilor de mediu
și stării de sănătate a populației, trebuie avută în vedere, întrucât aceasta
dispune că în cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în
natura se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz,
numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală
a amenajărilor subterane.
Sintagma amenajări de
utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele
suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv, acele suprafețe
de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și
anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), amenajări de spații
verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe
pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor
administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite
cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz,
atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și
de urbanism. Prevederile alin. (11) din art. 10 din Lege, interzic înstrăinarea
sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natura nu este posibila
datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică, în speță
„spațiu verde, ca spațiu vital comunității.
Recurentul mai arată
că prin restituirea în natură a terenului vor fi afectați locuitorii blocului
aflat în imediata lui vecinătate, prin privarea acestora de spațiul verde
aferent imobilului în cauză.
La dosarul cauzei nu
se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit
raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească apartenența
terenului la domeniul public sau privat.
Instanța de judecată
trebuia să aibă în vedere la pronunțarea deciziei toate actele aflate la
dosarul administrativ, și mai ales nota de reconstituire a Direcției de Evidența
Imobiliară și Cadastrală.
În ceea ce privește
capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent
pentru suprafața de 560 mp, recurentul consideră că reclamantul avea obligația
să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la
momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații
autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenții
lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind
reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, că se obligă la
restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul
constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana
îndreptatită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată
rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea
terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația
de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare
stabilit conform legislației în vigoare; or, la dosarul cauzei nu există dovezi
din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri.
Intimatele reclamante
nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii
scrise la termenul de azi, prin care au solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Recursul formulat
este nefondat.
Obiectul pricinii de
față îl reprezintă cererea prin care intimatele reclamante au solicitat
soluționarea notificării prin care au cerut măsuri reparatorii pentru terenul
în suprafață de 570 mp din București, sector 2, ce a fost preluat abuziv de
stat de la reclamanta L.M. și soțul său, L.A. (în prezent, decedat).
Pretențiile deduse
judecății au fost soluționate de instanțele de fond prin observarea
dezlegărilor statuate prin Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul
legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în
vedere pasivitatea culpabilă a recurentului pârât care, în temeiul art. 25 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, era obligat să emită dispoziție motivată de
soluționare a notificării, în termen de 60 de zile de la formularea ei sau a
depunerii actelor doveditoare.
Analizând criticile
formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul susține,
în mare parte, motive străine de argumentele reținute de instanța de apel la
pronunarea deciziei atacate.
Astfel, curtea de
apel a admis apelul reclamantelor pentru a da eficiență deplină celor stabilite
prin Decizia nr. 20/2007 cu privire la plenitudinea de competență a instanțelor
judecătorești de a soluționa pe fond raportul de restituire declanșat prin
formularea notificării, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a soluției
primei instanțe, dând astfel dispozitivului o formulare mai eficientă (potrivit
aprecierii instanței de apel), motiv pentru care s-a dispus obligarea pârâtului
să restituie reclamantei L.M. terenul în litigiu, pe când prin sentința primei
instanțe s-a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziție de restituire în
natură a aceluiași imobil.
Dacă se are în vedere
că pârâtul, în ipoteza executării de bună voie a obligației stabilite în
sarcina sa, nu va putea proceda decât la emiterea unei dispoziții de restituire
în natură a terenului (așa cum a dispus prima instanță), se constată că, în
realitate, intervenția instanței de apel asupra sentinței apelate nu era
necesară, întrucât pârâtul va emite dispoziție de restituire în oricare dintre
cele două variante ale dispozitivului, ca act de executare a hotărârii
judecătorești (care este decizia instaței de apel), iar nu în baza art. 26 din
Legea nr. 10/2001, situație ce exclude posibilitatea ca partea să mai formuleze
contestație în baza art. 26 alin. (3) și urm. din Legea nr. 10/2001.
Se constată, pe de
altă parte, că instanța de apel a reținut în mod complet situația de fapt a
pricinii, situație de fapt care nu evidențiază existența unor amenajări de
utilitatea publică pe terenul restituit în natură, după cum nu au fost
identificate nici spații verzi ori alte amenajări subterane, ci doar a unor
construcții ușoare, demontabile, anume, garaje din prefabricate tip „G.”,
concluziile raportului de expertiză topo fiind în acest sens (fila 67 dosar
primă instanță).
În condițiile în care
terenul în litigiu a fost preluat parte prin expropriere (100 mp) și cea mai
mare parte fără titlu valabil (diferența de până la 570 mp), rezultă că
notificarea trebuia soluționată în baza prevederilor art. 11 și 10 din Legea nr.
10/2001.
Așa fiind, instanța
de apel în mod legal a confirmat soluția sub aspectul restituirii în natură,
astfel cum dispune art. 10 alin. (1) și (3) ca și art. 11 alin. (2) din Legea nr.
10/2001.
În ce privește
situația juridică a terenului, aceasta a fost verificată și valorificată de
instanțele de fond potrivit relațiilor transmise de autorități, iar chestiunea
despăgubirilor pentru expropriere (deci, pentru 100 mp) a fost de asemenea
lămurită prin relațiile transmise la de SC A. SA (fila 93 dosar fond) care a
comunicat că nu au fost achitate despăgubiri celor expropriați, anume lui L.A.
și M., cu ocazia exproprierii.
Față de cele anterior
redate, reiese că instanța de apel în mod legal a confirmat soluția restituirii
în natură, față de prevederile menționate din legea specială, făcându-se
aplicarea regulii restituirii în natură înscrisă ca atare în art. 1 alin. (1), art.
7 alin. (1) și art. 9 din Lege, obligația fiind în mod corect stabilită în
sarcina recurentului în calitate de unitate deținătoare, astfel cum prevede art.
21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecință, în
baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se recursul pârâtului va fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de
pârâtul Municipiul București
prin Primarul General,
împotriva Deciziei civile nr. 629/ A din 8
noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 16 septembrie 2011.