ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6081/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 20 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 39197/3/2008, reclamantele L.M., D.A.S., M.V.S., L.C.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în București, sectorul 2, imobil ce a aparținut autorului lor, L.A., și care constă în teren viran în suprafață de 560 mp. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul în litigiu a aparținut lui L.A. - căsătorit cu L.M., astfel cum rezultă din actele de proprietate anexate notificării și a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, fără plata vreunei despăgubiri.

S-a mai arătat că reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi vreun răspuns până la data formulării acțiunii. Tribunalul București, secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 58 din 20 ianuarie 2010 a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor D.A.S., M.V.S., L.C.E. și a respins cererea formulată de acestea pentru lipsa calității procesuale active, a admis cererea formulată de L.M. și a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să restituie reclamantei, în natură, terenul situat în București, sectorul 2 în suprafață de 570 mp, identificat prin pct. A, B, C, D, pe planul anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul A.I.

În motivarea sentinței, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Calitatea procesuală activă este una din condițiile de exercițiu a acțiunii civile și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului în cadrul raportului juridic dedus judecății. Potrivit dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii. Raportat la aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că reclamantele D.A.S., M.V.S. și L.C.E., care nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, nu au calitatea de a solicita în instanță retrocedarea imobilului în litigiu. Prin notificarea din 5 noiembrie 2001 comunicată Prefecturii Municipiului București prin intermediul B.E.J., S.D., reclamanta L.M. este cea care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul situat în București, la fosta adresă din sector 2, compus din teren în suprafață de 570 mp.

Prefectura Municipiului București a trimis notificarea formulată de reclamantă spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București, unde s-a format Dosarul nr. 34793, pentru analizarea acestei cereri. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depuneri actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, unitatea deținătoare este obligată ca prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite măsuri reparatorii.

Până la data sesizării instanței și a soluționării cererii de chemare în judecată de către tribunal, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziție motivată prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamanta L.M., privind restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat. În aceste condiții, prima instanță a apreciat că este competentă să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamantă, atitudinea pârâtei echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare, sens în care s-a pronunțat și Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe fondul notificării, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, reclamanta L.M. și soțul său, L.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren viran în suprafață de 570 mp. Din înscrisurile depuse la dosar, a reieșit că imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951, în baza cărții de judecată din 22 martie 1952 a Judecătoriei a III-a Urbană București. Prin sentința civilă nr. 4678/1965 a Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie, rămasă definitivă, a fost anulată cartea de judecată civilă din 22 martie 1952 a Judecătoriei a III a Urbană București.

Prin Decizia nr. 3153/1966 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului București s-a dispus retrocedarea terenului către L.A. și L.M. Prin Decretul nr. 97/1974 s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile situate pe teritoriul Municipiului București. În Anexa la decret, la poziția 100, sunt menționați L.A. și L.M. cu imobil expropriat situat, sector 2, format din teren în suprafață de 100 mp. Din adresa din 14 decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală a rezultat că în evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații în anul 1986, imobilul cu adresa poștală în sector 2 a fost înscris cu teren în suprafață de 540 mp proprietate de stat, categoria de folosință “construcții și curți” cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Consiliul Popular al Sectorului 2 București.

Prin urmare, tribunalul a reținut din înscrisurile depuse la dosar că imobilul situat în București, sector 2, fosta proprietate a reclamantei L.M. și a soțului acesteia L.A. a fost preluat în proprietatea statului după cum urmează: o suprafață de 100 mp teren prin Decretul de expropriere nr. 97/1974, iar restul terenului fără titlu - având în vedere că la nivelul anului 1986 figura ca proprietate de stat. Cu privire la suprafața terenului, tribunalul a avut în vedere actul de proprietate al reclamantei și soțului acesteia, respectiv actul de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, în care s-a menționat că terenul era în suprafață de 570 mp. Potrivit adreselor din 12 decembrie 1003 și 12 noiembrie 2001 emise de SC A. SA, pentru imobilul preluat de stat de la reclamantă și soțul său, nu le-au fost acordate despăgubiri.

Unul din foștii coproprietari ai imobilului (L.A.), a decedat la data de 29 noiembrie 1981, de pe urma sa rămânând ca moștenitori reclamanta L.M., în calitate de soție supraviețuitoare și reclamantele D.A.S., M.V.S. și L.C.E., în calitate de fiice. Prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză de expertul A.I. a fost identificat imobilul în litigiu, situat la fosta adresă, în suprafață de 570 mp și s-a stabilit că acesta nu este afectat de construcții, de rețele subterane, însă este utilizat de riverani ca parcare, unii dintre aceștia amplasându-și câteva garaje prefabricate tip “G.”. Din adresa din 13 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului a rezultat că pentru garajele amplasate pe terenul situat în sectorul 2 nu au fost emise autorizații de construire.

Raportat la situația de fapt reținută și văzând dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanta L.M. are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 570 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expertul A.I. (delimitat prin punctele A, B, C, D pe planul-anexă nr. 2 la raportul de expertiză), întrucât a avut calitatea de coproprietară a imobilului la data preluării de către stat și totodată este moștenitoare a celuilalt coproprietar (beneficiind și de cotele cuvenite celorlalte reclamante, care deși au calitatea de moștenitoare ale acestuia, nu au formulat notificări în termenul prevăzut de lege).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele cât și pârâtul. Reclamantele L.M., D.A.S., M.V.S.și L.C.E. au criticat sentința sub două aspecte. O primă critică are în vedere greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor D.A.S., M.V.S. și L.C.E. argumentele prezentate fiind acelea că acestea sunt moștenitoarele autorului L.A., în calitate de fiice conform certificatului de moștenitor din 2003, calitate în care sunt îndreptățite să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. A doua critică are în vedere nelegalitatea sentinței sub aspectul obligării pârâtului să emită decizie de restituire în natură a terenului în litigiu, deși instanța se putea pronunța direct asupra notificării în temeiul efectelor Deciziei nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii.

Municipiul București prin Primarul General a criticat sentința arătând că nu au fost încălcate dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantele fiind cele care aveau obligația de a urmări stadiul soluționării notificării și a depune actele doveditoare, întrucât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) este unul de recomandare. Totodată, s-a arătat că lipsește situația juridică a imobilului nefiind lămurită împrejurarea dacă există elemente de sistematizare și în ce constau acestea.

Prin Decizia civilă nr. 629/ A din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bcurești, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în parte sentința, în sesul că s-a dispus obligarea pârâtului să restituie în natură către reclamanta L.M., imobilul situat în București, sector 2, în suprafață de 570 mp, identificat potrivit raportului de expertiză efectuat de expert A.I.; s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul București împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat a fi nefondată prima critică formulată de reclamante cu privire la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.

S-a constatat că în cauză, numai reclamanta L.M., soția supraviețuitoare a defunctului L.A. s-a conformat dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, formulând notificarea în termenul prevăzut de lege, notificare pe care a formulat-o în nume propriu, fără a se indica și ceilalți moștenitori ai defunctului L.A. Ca atare, în contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate avea calitate procesuală decât partea care a formulat notificarea nefiind posibilă o repunere în termen pentru celelalte reclamante care nu au înțeles să uzeze de drepturile conferite de art. 4 din Legea nr. 10/2001, în termenul impus de lege prin dispozițiile art. 22. S-a apreciat fondată critica apelantelor în ceea ce privește dispoziția instanței de obligare a pârâtului să emită decizia de restituire în natură, în favoarea reclamantei L.M.

Sub acest aspect, s-a constatat că deși instanța de fond a reținut corect efectele Deciziei nr. 20/2007 nu le-a acordat întreaga eficiență în cadrul contestației prevăzute de Legea nr. 10/2001. Ca urmare, potrivit recursului în interesul legii, atribuția instanței de judecată de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a schimbat în parte sentința apelată, dispunând obligarea pârâtului să restituie în natură imobilul către reclamanta L.M., imobil situat în București, sectorul 2, în suprafață de 570, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de ing. A.I. Apelul formulat de Municipiul București prin Primarul General a fost găsit nefondat, având în vedere că deși reclamanta L.M. a învestit pârâtul cu notificare în condițiile legii speciale, acesta nu a soluționat-o în termenul prevăzut de lege. În acest sens, instanța de apel a apreciat că dacă pârâtul ar fi constatat că este necesar să se completeze dosarul ar fi putut solicita în scris reclamantei actele pretinse, ceea ce în speță nu se verifică.

Dimpotrivă, instanța a reținut diligența reclamantei care a completat dosarul administrativ cu situația juridică a imobilului, atât în anul 2001, 2002, cât și în anul 2004. În ceea ce privește incertitudinea situației juridice a imobilului restituit și lipsa rolului activ al tribunalului, instanța de apel a constatat că la dosar există numeroare relații provenind de la autorități din care rezultă atât modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, instanța de fond făcând referire în mod expres la aceasta, cât și raportul de expertiză care a constatat lipsa oricăror elemente de sistematizare precum și a rețelelor subterane. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că instanța de apel în mod greșit a admis apelul reclamantelor întrucât, obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, actele care atestă această calitate, revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; aceste înscrisuri trebuiau depuse ca anexa la notificare odata cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit prin acte normative succesive. Pe de altă parte, pe terenul a cărui restituire în natură s-a dispus, au fost identificate spații verzi și parcare ceea ce ocupă întraga suprafață de 560 mp teren.

În aceste condiții nu se poate dispune restituirea în natură a acestui teren, având în vedere că spațiul verde este înconjurat de trotuare, alei pietonale și blocuri, fiind afectat cladirilor de locuit din imediata lui vecinătate, iar orice spațiu de locuit presupune și nevoia pentru spații verzi, spațiu vital unei comunități. Recurentul mai arată că, potrivit art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea administrațiilor domeniului public ale sectoarelor 1 - 6: „ începând cu data intrării în vigoare a prezentei, terenurile amplasate între blocurile de locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe), care prin proiectare și execuție au destinația de spații verzi și locuri de joacă pentru copii, constituie proprietate publică domeniu public - și se trec în administrarea primăriilor sectoarelor 1 - 6. De asemenea, odată cu apariția O.U.G.

nr. 114/2007 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, procedura de avizare a documentației în scopul schimbării funcțiunii unei zone a fost sistată. Totodată, trebuie a se ține cont și de prevederile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2007 care completează O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului care dispun că schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea lor, este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.

În același timp și Legea nr. 24 din 15 ianuarie 2007 care reglementează administrarea spațiilor verzi, obiectiv de interes public, în vederea asigurării calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populației, trebuie avută în vedere, întrucât aceasta dispune că în cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natura se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv, acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Prevederile alin. (11) din art. 10 din Lege, interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natura nu este posibila datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică, în speță „spațiu verde, ca spațiu vital comunității. Recurentul mai arată că prin restituirea în natură a terenului vor fi afectați locuitorii blocului aflat în imediata lui vecinătate, prin privarea acestora de spațiul verde aferent imobilului în cauză.

La dosarul cauzei nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat. Instanța de judecată trebuia să aibă în vedere la pronunțarea deciziei toate actele aflate la dosarul administrativ, și mai ales nota de reconstituire a Direcției de Evidența Imobiliară și Cadastrală.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 560 mp, recurentul consideră că reclamantul avea obligația să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptatită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare; or, la dosarul cauzei nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri. Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii scrise la termenul de azi, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul formulat este nefondat. Obiectul pricinii de față îl reprezintă cererea prin care intimatele reclamante au solicitat soluționarea notificării prin care au cerut măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 570 mp din București, sector 2, ce a fost preluat abuziv de stat de la reclamanta L.M.

și soțul său, L.A. (în prezent, decedat). Pretențiile deduse judecății au fost soluționate de instanțele de fond prin observarea dezlegărilor statuate prin Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere pasivitatea culpabilă a recurentului pârât care, în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era obligat să emită dispoziție motivată de soluționare a notificării, în termen de 60 de zile de la formularea ei sau a depunerii actelor doveditoare. Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul susține, în mare parte, motive străine de argumentele reținute de instanța de apel la pronunarea deciziei atacate.

Astfel, curtea de apel a admis apelul reclamantelor pentru a da eficiență deplină celor stabilite prin Decizia nr. 20/2007 cu privire la plenitudinea de competență a instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond raportul de restituire declanșat prin formularea notificării, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a soluției primei instanțe, dând astfel dispozitivului o formulare mai eficientă (potrivit aprecierii instanței de apel), motiv pentru care s-a dispus obligarea pârâtului să restituie reclamantei L.M. terenul în litigiu, pe când prin sentința primei instanțe s-a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziție de restituire în natură a aceluiași imobil.

Dacă se are în vedere că pârâtul, în ipoteza executării de bună voie a obligației stabilite în sarcina sa, nu va putea proceda decât la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a terenului (așa cum a dispus prima instanță), se constată că, în realitate, intervenția instanței de apel asupra sentinței apelate nu era necesară, întrucât pârâtul va emite dispoziție de restituire în oricare dintre cele două variante ale dispozitivului, ca act de executare a hotărârii judecătorești (care este decizia instaței de apel), iar nu în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, situație ce exclude posibilitatea ca partea să mai formuleze contestație în baza art. 26 alin. (3) și urm. din Legea nr. 10/2001.

Se constată, pe de altă parte, că instanța de apel a reținut în mod complet situația de fapt a pricinii, situație de fapt care nu evidențiază existența unor amenajări de utilitatea publică pe terenul restituit în natură, după cum nu au fost identificate nici spații verzi ori alte amenajări subterane, ci doar a unor construcții ușoare, demontabile, anume, garaje din prefabricate tip „G.”, concluziile raportului de expertiză topo fiind în acest sens (fila 67 dosar primă instanță). În condițiile în care terenul în litigiu a fost preluat parte prin expropriere (100 mp) și cea mai mare parte fără titlu valabil (diferența de până la 570 mp), rezultă că notificarea trebuia soluționată în baza prevederilor art. 11 și 10 din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, instanța de apel în mod legal a confirmat soluția sub aspectul restituirii în natură, astfel cum dispune art. 10 alin. (1) și (3) ca și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În ce privește situația juridică a terenului, aceasta a fost verificată și valorificată de instanțele de fond potrivit relațiilor transmise de autorități, iar chestiunea despăgubirilor pentru expropriere (deci, pentru 100 mp) a fost de asemenea lămurită prin relațiile transmise la de SC A. SA (fila 93 dosar fond) care a comunicat că nu au fost achitate despăgubiri celor expropriați, anume lui L.A. și M., cu ocazia exproprierii.

Față de cele anterior redate, reiese că instanța de apel în mod legal a confirmat soluția restituirii în natură, față de prevederile menționate din legea specială, făcându-se aplicarea regulii restituirii în natură înscrisă ca atare în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Lege, obligația fiind în mod corect stabilită în sarcina recurentului în calitate de unitate deținătoare, astfel cum prevede art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 629/ A din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2011.