ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1381/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 428 din 23 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus admiterea contestației formulate de contestatorul V.O.G. în contradictoriu cu RA A.P.P.S. S-a dispus anularea deciziei nr. 46 din 30 ianuarie 2008 emisă de intimată. Intimata a fost obligată să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului teren situat în București, sector 1, în suprafață de 192 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.D., și să transmită dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren, constând într-un apartament format din subsol, parter și etaj, care se află pe fostele loturi 16 și 17. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin notificarea trimisă în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc „S.

și N.” sub nr. 4501 din 28 septembrie 2001 și precizată ulterior de mai multe ori, reclamantul V.O. a solicitat restituirea în natură a terenului rămas nerestituit, teren expropriat prin Decretul nr. 141/1965 Prin decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 intimata a respins solicitarea de restituire în natură și a dispus acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de tern de 76,41 mp aflată în administrarea sa.

În temeiul art. 24 alin. (3) 1 din Legea nr. 10/2001 conform căruia decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, reclamantul a formulat prezenta contestație, în baza căreia Tribunalul este competent să verifice temeinicia și legalitatea acesteia. Actul unității deținătoare trebuie să respecte întocmai dispozițiile legale în aplicarea cărora a fost emis, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001.

Făcând o analiză a actelor care au stat la baza emiterii dispoziției, s-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 49668 din 09 noiembrie 1946 de fostul Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, reclamantul a dobândit loturile nr. 16 și 17 din blocul nr. 25, teren viran în suprafață de 497,31. În ceea ce privește obiectul restituirii, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert I.D. loturile 16 și 17 se împart la rândul lor în suprafețe ocupate de construcții și suprafețe libere de construcții. Din schița anexă rezultă că în prezent pe cele două loturi este situată în prezent o singură construcție care formează un tot unitar. în același sens sunt și concluziile expertizei judiciare efectuate în cauză de expert P.D.

În plus, în acest raport, se identifică și cele două apartamente la care face referire pârâta, concluzionându-se că apartamentul din clădire pe care îl ocupă aceasta este situat în întregime pe loturile 16 și 17 care aparțin reclamantul, în timp ce apartamentul înstrăinat de Primăria Municipiului București se află în fostul lot 18, deci cele două imobile sunt independente funcțional și ocupă suprafețe distincte de teren. Prin urmare, întreaga suprafață de 142 mp situată sub clădirea edificată pe fostele loturi 16 și 17 se află în deținerea pârâtei, apărările sale fiind din acest punct de vedere neîntemeiate. De asemenea, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia valoarea de piață a construcției respective, potrivit standardelor internaționale de evaluare”.

Dat fiind că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează cu caracter de principiu restituirea imobilelor preluate abuziv în natură, acest text de lege care instituie o excepție trebuie interpretat în mod restrictiv și anume în sensul că se poate aplica numai în cazul în care scoaterea din patrimoniu a imobilului în cauză ar pune în pericol buna desfășurare a activității unității deținătoare. Stabilirea împrejurării de fapt dacă un imobil este sau nu necesar unei societăți sau regii autonome nu implică o apreciere de ordin personal, astfel că este echitabil ca refuzul acesteia să fie cenzurat de către instanță, bineînțeles în limite rezonabile, pentru a preveni un eventual abuz.

Or, simpla împrejurare că imobilul este aducător de venituri pentru unitatea deținătoare nu a condus la exceptarea acestuia de la restituire, cu atât mai mult cu cât cu suma de bani obținută aceasta își poate procura un alt bun cu caracteristici asemănătoare, fiind în același timp ocrotit și dreptul de proprietate al reclamantului. Situația ar fi diferită în ipoteza în care anumite elemente ale construcției ar fi dificil de înlocuit sau de transportat, generând costuri disproporționate pentru unitatea deținătoare. Referitor la excepția inadmisibilității, calificată de instanță ca fiind o apărare de fond, s-a reținut că în realitate reclamantul a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care implicit conțin ca mecanism de dobândire a proprietății construcției de către proprietarul terenului, regulile generale ale accesiunii, astfel că în realitate nu a intervenit în cadrul contestației o schimbare a cauzei juridice.

Față de aceste considerente, s-a reținut că în mod netemeinic intimatul a respins notificarea formulată de contestator, întrucât aceasta are calitatea de persoană îndreptățită pentru întreaga suprafață de teren de 142 mp și este dispus să achite despăgubirea prevăzute de lege pentru a dobândi construcția, instanța admițând contestația, analizând Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 emisă de intimata RA A.P.P.S. și obligând intimata să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului solicitat. Prin decizia civilă nr. 110 din 19 februarie 2009 s-a dispus respingerea excepției invocate de M.D. privind lipsa de interes, lipsa calității de reprezentant, litispendență, a tardivității acțiunii, precum și cererile privind constatarea unui conflict de competență și cea de suspendare a judecării apelului în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc.

civ. S-a dispus admiterea apelului formulat de apelanta-intimată RA A.P.P.S., împotriva sentinței civile nr. 428 din 23 martie 2007, pronunțată de Tribunalul București. S-a dispus schimbarea în tot a sentinței civile nr. 428 din 13 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, respingând contestația formulată de V.O.G. și continuată de moștenitorul acestuia, V.O.M. S-a dispus respingerea cererii de intervenție formulată de M.D., ca rămasă fără obiect. S-a constată că din onorariul de 700 lei încasați de expertul O.I., înlocuit la cererea părților, intervenienta a achitat 350 lei. A fost obligată RA A.P.P.S. să suporte integral onorariul de expert. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Excepțiile formulate de M.D.

intervenienta ca și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul RA A.P.P.S. nu sunt fondate, nu pot fi primite și vor fi repuse. Cererea de intervenție în apel (în interes propriu) poate fi făcută și în apel, dar cu învoirea părților [art. 56 alin. (3) C. proc. civ.]. Or, această învoire nu a existat. Intervenția în interesul altuia se poate face și în instanța de recurs, dar admiterea sau respingerea acesteia se face în funcție de soluția dată celui pentru care se intervine (art. 51 C. proc. civ.) procedura soluționării cererii având o reglementare expresă (art. 53 - 55 C. proc. civ.).

Referitor la excepții conform doctrinei și practicii sunt excepții de fond, excepția de prematuritate, excepția lipsei de interes, excepția lipsei de calitate sau capacitate procesuală, prescripția dreptului de a obține condamnarea pârâtului, excepția autorității lucrului judecat, excepția imunității de jurisdicție, excepția privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, definiția lor fiind aceea că pun în discuție însăși fondul, pe când cele procesuale nu pun în discuție fondul. Consecința admiterii excepțiilor de fond ar fi aceea că admiterea lor duce la respingerea sau anularea cererii, fără posibilitatea, de regulă, de a reitera cererea. Important era, dacă erau excepții de ordine publică.

Or, acest aspect nu a fost invocat de autoarea excepțiilor. S-a observat că la fond a fost analizată excepția inadmisibilității fiind corect reținute (prin efectul ei, ca o apărare de fond). Celelalte excepții, nu au fost invocate, ci au fost expuse în apel fără a avea o analiză a fondului, privând părțile de o astfel de analiză. În afară de excepția inadmisibilității care corect a fost analizată și la fond și celelalte excepții - lipsei de interes, calității de reprezentant, litispendenței legate de conflictul de competență, a tardivității cererii cât și de suspendarea judecării apelului, pe argumentele aduse de autoarea acesteia, nu au fost primite, nefăcându-se o analiză detaliată a acestora, fiind invocate în sensul blocării cererii.

Ele nu au fost susținute de nici-un mijloc probator și urmare a analizei acestora se reține că nu pot fi primite și vor fi respinse ca nefondate. Referitor la apelul formulat. Urmare administrării probatorilor (înscrisuri și raport de expertiză tehnico judiciară) se reține că apelul este fondat. Astfel (în principal) conform raportului de expertiză (filele 207 - 218 dosar curte) se reține la capitolul VII. Concluzii, ca suprafața de teren de 76,41 mp aflată în administrarea RA A.P.P.S. nu se poate retroceda în natură pe vechiul amplasament (fila 213 dosar curte). S-au formulat și obiecțiuni la această concluzie dar constatarea a fost aceiași (fila 229 dosar curte) cât și cele aflate la filele 251 - 255 dosar curte.

Or, în cererea formulată de V.O.G. la fond (filele 1-3 dosar fond) referitor la teren a solicitat doar restituirea în natură (nu o altă măsură reparatorie alternativă în cazul când nu se restituie terenul în natură). Numai în cazul apartamentului (înstrăinat de Primăria Municipiului București) a solicitat despăgubiri ceea ce excede analiza apelului de față. Ca atare, cum terenul nu poate fi restituit în natură, conform art. 296 C. proc. civ., apelul RA A.P.P.S. fiind întemeiat (conform expertizei din apel) a fost admis. S-a dispus a schimba în tot sentința apelată și a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de V.O.G. și continuată de moștenitorii acestuia. Așa cum s-a arătat cererea de intervenție în interes propriu (dar și în interesul RA A.P.P.S.) de M.D.

a fost respinsă ca fiind fără obiect deoarece, contestația formulată de V.O.G. a fost respinsă. De asemenea și toate excepțiile formulate de M.D. au fost respinse ca nefondate. Cum onorariul expertizei întocmite în cauză (deși s-a consemnat suma a fost ridicată de un expert ce nu a mai putut efectua lucrarea deoarece a fost înlocuit la cererea numitei M.D., fiind achitată numai suma de 350 lei de partea ce a solicitat expertiza RA A.P.P.S.) apelanta a fost obligată să achite expertului P.R.C. și diferența de 350 lei (până la suma de 700 lei cât a fost stabilit cuantumul onorariului) conform art. 211 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul V.O.M., intimata-pârâtă RA A.P.P.S.

și intervenientele M.D. și A.S.V. Recursul contestatorului V.O.M., vizează următoarele critici: Decizia instanței de apel nu este motivată nici în fapt și nici în drept (art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ.). Simpla constatare a expertului privind lipsa posibilității de retrocedare în natură a terenului solicitat, reiterată în hotărâre, nu constituie o motivare a hotărârii. Expertul și-a depășit limitele abilitării analizând cererea și juridic: motivare preluată de instanță fără a arăta în cuprinsul hotărârii pe ce anume s-a fundamentat, încălcând dispozițiile art. 261 C. proc. civ. Hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ.), deoarece instanța a reținut că a acordat despăgubiri pentru teren care nu au fost solicitate, și nici pentru apartament, cereri pe care recurentul nu le-a formulat niciodată.

Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a dat posibilitatea părților de a-și exprima un punct de vedere cu privire la răspunsul la obiecțiunile lucrării expertului încuviințate de instanță, și depuse la dosarul cauzei cu încălcarea termenului de 5 zile, anterior termenului de judecată, lipsind recurenții de dreptul la apărare și procesul de contradictorialitate (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Instanța nu a analizat cererea prin prisma termenului de drept invocat de contestator. Astfel recurentul contestator a solicitat soluționarea cauzei în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, prin sentința nr. 428 din 23 martie 2007 s-a admis contestația recurentului în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. care a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură a terenului situat în București, sector 1, în suprafață de 142 mp și să transmită dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren (apartament format din subsol, parter, etaj, care se află pe fosta latură 16 și 17) dacă persoana îndreptățită achită instanței o despăgubire a suprafeței, valoarea de piață a construcției edificate pe acest teren, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, aplicând dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, R.A.A.P.P.S. nu a contestat calitatea recurentului de fost proprietar al bunului în suprafață de 142 mp, ori preluarea abuzivă a acestuia, ci refuză respectarea dispozițiilor legale. Astfel din totalul suprafeței de teren de 497,31 mp, i-a fost restituită în natură doar suprafața de 355,31 mp, diferența nerestituită de 142 mp, constituind suprafața în litigiu, fără de care exploatarea diferenței restituite este exclusă datorită faptului că nu se poate obține autorizație de construire dată fiind denumirea și forma amplasamentului bunului restituit deja. Terenul în litigiu face parte din imobilul situat la nr. 19, care prin H.G.

nr. 39/1996 a trecut în administrarea R.A.A.P.P.S., sens în care apărarea acestuia cu privire la faptul că nu îl are în administrare este nereală, fapt confirmat și prin adresa nr. 2574/2001 din 8 august 2001. Pe de altă parte imobilul vilă situat la adresa sus menționată este compus din două apartamente, iar terenul situat sub construcție nu este în indiviziune, cumpărătorii apartamentului 2 dobândind în proprietate exclusivă și terenul de 104,10 mp, aflat sub acest apartament, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 4509/1997. Apartamentul nr. 1 este construit în exclusivitate pe terenul recurentului, amprenta sa fiind numai pe amplasamentul loturilor 16 și 17 din fosta parcelă Jianu în timp ce apartamentul vilei este construit pe loturile 14 și 18 care au fost expropriate de la M.N.

prin același Decret nr. 141/1965 odată cu terenul său. Or, chiar dacă s-ar constata că terenul aferent apartamentului nr.1 și terenul aferent apartamentului 2 se află în proprietatea indiviză a proprietarilor celor două apartamente, acest teren nu ar împiedica aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece legea nu face distincția în acest sens. Mai mult, cele două apartamente situate în vila construită parțial pe terenul recurentului (ap. 1) și parțial pe terenul aparținând apartamentului 2, au intrări separate, de pe străzi diferite, excluzând versiunea indiviziunii. Instanța nu a prezentat autorizația de construire a imobilului și nici alte documente ori schițe ale apartamentelor în cauză.

În mod greșit R.A.A.P.P.S. a criticat expertiza primei instanțe pe motiv că identificarea s-a făcut doar prin adresa poștală, că nu s-a diferențiat suprafețele în indiviziune față de cele aflate în proprietate exclusivă, ori că sunt diferențe de teren între suprafața de teren de 104,10 mp aflat în proprietatea familiei H. și cea constatată de expert ori că nu s-au identificat celelalte suprafețe de teren restituite recurentului precum și că raportul este incomplet, numai că nu amintește de terenul aflat în proprietatea Primăriei Municipiului București, și tot astfel că nu este elucidată problema spațiilor comune ori că este exclusă împărțirea în natură a subsolului comun sau că familia H. deține ilegal apartamentul nr. 1. Intimata R.A.A.P.P.S.

nu a dovedit nici faptul că imobilul în cauză îi este necesar în vreun fel, ori are destinația ca locuință de serviciu situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. După anul 1990, apartamentul în litigiu a fost folosit de N.M. care a încheiat un contract de închiriere cu SC H.N. SA pe o perioadă de 5 ani, începând cu 13 mai 1994, timp în care ca efect al H.G. nr. 39/1996 apartamentul nr. 1, împreună cu terenul de 142 mp, a trecut în administrarea R.A.A.P.P.S. În cursul judecății cauzei, pentru a demonstra faptul că apartamentul îi este util, apelanta intimată a încheiat un contract de închiriere cu intervenienta M.D., prin încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care interzic expres sub sancțiunea nulității absolute, acest gen de operațiune.

De asemenea, instanța a mai arătat că în mod greșit contestatorul a solicitat obligarea intervenientei la restituirea în natură a terenului și construcției, întrucât consideră că instanțele de judecată nu au competență de a dispune restituirea imobilului ci doar unitatea deținătoare. Or, recurentul a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat și nu repararea prejudiciului prin echivalent situație în care instanța are posibilitatea de a restitui în natură terenul pe care ulterior preluării abuzive s-a edificat construcția care nu mai este necesară unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, așa cum dispune art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Excepția inadmisibilității ultimului capăt de cerere invocată de R.A.A.P.P.S. este neîntemeiată, deoarece art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/200, reprezintă o aplicație specială a regulilor din materia accesiunii imobiliare reglementată în art. 492 - 494 C. civ. Raportul de expertiză efectuat în apel trebuie înlăturat deoarece expertul nu a răspuns la obiecțiuni sub scuza neînțelegerii obiectului lor. Pârâta RA A.P.P.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării intimatului V.O.M. la plata cheltuielilor de judecată în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este întemeiat prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, conform art. 274 C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Expertiza tehnică încuviințată inițial, prin încheierea de ședință din data de 13 decembrie 2007 a stabilit onorariul estimativ la 700 lei, în sarcina recurentei și a intimatei D.M., recurenta achitând onorariul stabilit de instanță în sarcina sa la 3 martie 2008. Or, în condițiile în care datorită contestațiilor intervenientei cu privire la expertiză, formulate de recurentul V.O.M., s-au efectuat trei rapoarte de expertiză, în sarcina acestora revine sarcina plății lor, situație în care în mod greșit s-a stabilit obligația de plată a acestora în sarcina sa. Recursul intervenientei M.D. și A.S.V.

vizează următoarele aspecte: Cererea de intervenție formulată în interes propriu și al intimatei R.A.A.P.P.S., a respectat dispozițiile art. 49 și urm. C. proc. civ. Deși cererea de intervenție a fost supusă dezbaterii părților, instanța a reținut că nu a fost formulată cu încuviințarea părților, existența sa la dosarul cauzei timp de 18 luni nefiind contestată de niciuna dintre părți. Greșit au fost invocate dispozițiile art. 56 C. proc. civ., din moment ce intimata R.A.A.P.P.S. a formulat apel iar intervenția recurentelor a fost făcută în apel, situație în care neatacată de părți prin recurs impune acceptarea ei tacită. Dimpotrivă, recurentele s-au opus la cererea de intervenție formulată de O.G.M., pretins moștenitor al defunctului reclamant, cerere de intervenție despre care nu se face vorbire.

Instanța ar fi trebuit să dezbată excepțiile invocate la termenul din ianuarie 2008 și nu în februarie 2009 când instanța a solicitat părților concluzii scrise, fără a mai fi puse în dezbaterea contradictorie a părților. În motivarea deciziei civile nr. 110 din 12 februarie 2009, nu se discută excepția autorității de lucru judecat, probată prin certificatul de grefă din dosarul nr. 1698/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul O.G.V. împotriva deciziei civile nr. 468 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel București. Instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 723 alin. (2) și art. 166 C. proc. civ. nesancționând reclamantul pentru folosirea dolosivă a mai multor căi de atac.

Pe fond, decizia instanței de apel este legală. Reiterează cererea de intervenție, solicitând admiterea ei, cumpărarea locuinței, sistarea plății chiriei lunare în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, restituirea integrală a cheltuielilor de expertiză și daune morale. Examinând recursurile părților instanța reține următoarele: A motiva o hotărâre judecătorească, înseamnă a redacta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în cazul nostru analiza motivelor de apel, în fapt și în drept cu indicarea sediului materiei incident în raport cu dispozitivul pronunțat precum și cu argumentarea în aceiași manieră a înlăturării susținerilor pârâților, pertinent, complet și convingător.

În cauză însă, considerentele deciziei recurate nu fac posibil controlul judiciar, din moment ce în afara citării unor elemente din expertiza efectuată în cauză, apelul formulat de reclamantul V.O.G. nu a fost examinat, cu excepția inserării unui considerent greșit privitor la cererea inițială a părților care ar fi solicitat doar restituirea în natură, contrar dispozițiilor art. 1 alin. (2) și 7 din Legea nr. 10/2001 care guvernează regulile aplicabile în materia restituirii bunurilor preluate abuziv. Procedând în acest mod instanța a procedat nelegal, motivul de recurs invocat de recurent ca aparținând pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. este fondat obligația de motivare trebuind a fi efectivă.

Două chestiuni ridicate de recurentul V.O.M. rețin atenția instanței sub aspectul nerespectării în cauză a normelor de procedură care afectează dreptul la un tribunal independent consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reflectate în legislația română de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 105 alin. (2)C. proc. civ., care fundamentează recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Motivarea hotărârii judecătorești reglementată de art. 261 C. proc. civ., text care inserează la pct. 5 motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților ce reprezintă un drept al părților garantat întrucât prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având atât funcțiunea de a legitima decizia jurisdicțională cât și pe cea de a antrena o serie de consecințe din punct de vedere al drepturilor justițiabilului.

Fiind prin urmare o obligație de rezultat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Dulaurans V. Franței din 21 martie 2000 par. 3) decizia instanței de apel nu corespunde exigențelor impuse prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub un alt aspect, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a pus în dezbaterea părților obiecțiunile raportului de expertiză dispus în cauză, amânând pronunțarea sentinței pentru ca părțile să ia cunoștință de conținutul lor. Procedând în acest mod instanța a lipsit partea de dreptul la un proces contradictorial, care implică dreptul părților de a discuta probele cauzei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului Cauza Lobo Mahado Portugalia 22 februarie 2996) garanție procedurală civilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului cauza Nidevöst – Huber V. Elveția 18 februarie 1997) prevăzută de art.6 al.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deoarece respectarea principiului contradictorialității implică și dreptul părții de a prezenta observații în cauză, instanța având obligația de a proceda la un examen efectiv obiecțiunilor aduse de părți raportului de expertiză, amânarea cauzei dispusă de instanța de apel a lipsit partea de dreptul de a-și expune punctul de vedere asupra obiecțiunilor raportului de expertiză, aplicând un text de lege neincident momentului procesual examinat. În acest context instanța reține că motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este fondat. Față de aceste rețineri, instanța urmează a admite recursul formulat de reclamantul V.O.G. și în consecință și a recursului formulat de pârâta R.A.A.P.P.S.

împotriva sentinței recurate, pe care o va casa cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Recursul formulat de intervenienta M.D. și A.S.V., urmează a fi respins ca nefiind formulat în termen consecință a respingerii și a cererii de repunere în termen. Astfel, decizia recurată a fost comunicată părții din proces M.D., la data de 9 aprilie 2009 (f. 321 dos. apel), iar recursul a fost depus la instanță la 29 aprilie 2009, situație în care este depășit termenul prevăzut imperativ de dispozițiile art. 301 9 C. proc. civ. sancționat cu decăderea conform art. 103 1 teza 1 C. proc. civ. Cererea de repunere în termen formulată de recurentă urmează a fi respinsă deoarece conform art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) C. proc.

civ. deoarece partea nu a dovedit împrejurarea mai presus de voința ei care a împiedicat-o să introducă recursul în termen, plecarea sa din țară neconstituind o astfel de împrejurare în sensul legii. Recursul numitei A.S.V., poartă în sine și viciul de a fi declarat de o persoană lipsită de calitate procesuală față de cadrul procesual pendinte, terță față de hotărârea judecătorească care nu produce efecte față de ea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul V.O.M. și de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 110 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de intervenientele M.D. și A.S.V. Respinge recursul declarat de intervenientele M.D. și A.S.V. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.