ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5055/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5055/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 27 februarie 2006, reclamantul V.O.G. a formulat, în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S.,

contestație împotriva Deciziei nr. 46 din 30 ianuarie 2006, emisă în baza Legii

nr. 10/2001, de pârâtă, solicitând anularea acestei decizii și restituirea în

natură a terenului în suprafață de 142 m.p., teren situat în București,

sectorul 1, precum și, prin efectul accesiunii imobiliare, a apartamentului

edificat pe acest teren.

Prin sentința

civilă nr. 428 din 23 martie 2007, Tribunalului București, secția a V-a civilă

a admis contestația, a anulat Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 emisă de

intimată și a obligat-o pe aceasta să emită dispoziție de restituire în natură

a imobilului teren situat în București, sector 1, în suprafață de 142 m.p. și

să transmită dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest

teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în

cauză de expert P.D., dacă persoana îndreptățită achită acesteia despăgubirea,

ce reprezintă valoarea de piață a construcției de pe teren, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare.

Pentru a

pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin

notificarea trimisă în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

prin Biroul Executorului Judecătoresc S.N. din 28 septembrie 2001, și

precizată, ulterior, de mai multe ori, reclamantul V.O. a solicitat restituirea

în natură a terenului rămas nerestituit, situat în str. A.B., colț cu str. P.N.,

teren expropriat prin Decretul nr. 141/1965.

Prin Decizia nr.

46 din 30 ianuarie 2006, intimata a respins solicitarea de restituire în natură

și a dispus acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de teren de

76,41 m.p., aflată în administrarea sa.

Prin actul de

vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 1946, de fostul Tribunalul Ilfov, secția

Notariat, reclamantul a dobândit loturile din blocul X, teren viran, în

suprafață de 497,31 m.p., situat în Parcul J.

În ceea ce

privește obiectul restituirii, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară

întocmit de expert I.D., loturile se împart, la rândul lor, în suprafețe

ocupate de construcții și suprafețe libere de construcții. Din schița anexă

rezultă că, în prezent, pe cele două loturi este situată o singură construcție,

care formează un tot unitar. În același sens, sunt și concluziile expertizei

judiciare efectuată de expert P.D. În plus, în acest raport, se identifică și

cele două apartamente la care face referire pârâta, concluzionându-se că

apartamentul din clădire pe care îl ocupă aceasta este situat în întregime pe

loturi, care aparțin reclamantului, în timp ce apartamentul înstrăinat de

Primăria municipiului București se află în fostul lot, deci, cele două imobile

sunt independente funcțional și ocupă suprafețe distincte de teren.

Prin urmare,

întreaga suprafață de 142 m.p. situată sub clădirea edificată pe fostele loturi

se află în deținerea pârâtei, apărările sale fiind, din acest punct de vedere,

neîntemeiate.

De asemenea,

potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Se restituie în natură și

terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții

autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana

îndreptățită achită acesteia valoarea de piață a construcției respective,

potrivit standardelor internaționale de evaluare".

Dat fiind că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează, cu caracter de principiu,

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, acest text de lege, care

instituie o excepție, trebuie interpretat în mod restrictiv, și anume în sensul

că poate fi aplicat numai în cazul în care scoaterea din patrimoniu a

imobilului în cauză ar pune în pericol buna desfășurare a activității unității

deținătoare.

Stabilirea împrejurării

de fapt, dacă un imobil este sau nu necesar unei societăți sau regii autonome,

nu implică o apreciere de ordin personal, astfel că este echitabil ca refuzul

acesteia să fie cenzurat de către instanță, bineînțeles în limite rezonabile,

pentru a preveni un eventual abuz.

Or, simpla

împrejurare că imobilul este aducător de venituri pentru unitatea deținătoare

nu a condus la exceptarea acestuia de la restituire, cu atât mai mult cu cât cu

suma de bani obținută de aceasta își poate procura un alt bun cu caracteristici

asemănătoare, fiind în același timp ocrotit și dreptul de proprietate al

reclamantului. Situația ar fi diferită în ipoteza în care anumite elemente ale

construcției ar fi dificil de înlocuit sau de transportat, generând costuri

disproporționate pentru unitatea deținătoare.

Referitor la

excepția inadmisibilității, calificată de instanță ca fiind o apărare de fond,

s-a reținut că reclamantul a invocat, ca temei de drept, dispozițiile art. 10 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, care implicit conțin, ca mecanism de dobândire a

proprietății construcției de către proprietarul terenului, regulile generale

ale accesiunii, astfel că, în realitate, nu a intervenit, în cadrul

contestației, o schimbare a cauzei juridice.

Față de aceste

considerente, s-a reținut că, în mod netemeinic, intimata a respins notificarea

formulată de contestator, întrucât acesta are calitatea de persoană

îndreptățită pentru întreaga suprafață de teren, de 142 m.p. și este dispus să

achite despăgubirea prevăzută de lege pentru a dobândi construcția, instanța

admițând contestația, anulând decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 emisă de R.A.

A.P.P.S. și obligând intimata să emită dispoziție de restituire în natură a

imobilului solicitat.

Prin încheierea

pronunțată în camera de consiliu la data de 8 mai 2007, de către aceeași

instanță, s-a admis sesizarea din oficiu și s-a dispus îndreptarea erorii

materiale strecurate în dispozitivul sentinței sus-menționate, în sensul că,

după „în suprafață de 142 m.p." s-a inserat „și să se transmită dreptul de

proprietate asupra construcției edificate pe acest teren, constând într-un

apartament format din subsol, parter și etaj, ce se află pe fostele loturi",

iar, în loc de „a fost identificat", s-a trecut „au fost

identificate".

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat R.A., iar prin Decizia civilă nr. 110/ A din 19 februarie 2009, Curtea de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a

respins, ca nefondate, excepțiile invocate de M.D., și anume: excepția

inadmisibilitătii acțiunii, excepția lipsei de interes, excepția lipsei

calității de reprezentant, excepția litispendenței, excepția tardivității

acțiunii, cererea pentru constatarea unui conflict de competență, cât și

cererea de suspendare a judecării apelului în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc.

civ.

A admis apelul

formulat de apelanta-intimată, a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul

că a respins, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul V.O.G.,

continuată de moștenitorul acestuia, V.O.M.

A respins

cererea de intervenție formulată de M.D., ca rămasă fără obiect.

A dispus

obligarea apelantei să suporte integral onorariul de expert în cuantum de 700

lei.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că excepțiile formulate de M.D., ca și

cererea de intervenție în interes propriu și în interesul Administrației

Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. sunt nefondate și au fost respinse.

Cererea de

intervenție în interes propriu putea fi făcută și în apel, dar cu învoirea

părților (art. 56 alin. (3) C. proc. civ.), care, în speță, nu a existat.

Intervenția în

interesul altuia se poate face și în instanța de recurs, dar admiterea sau

respingerea acesteia se face în funcție de soluția dată celui pentru care se

intervine (art. 51 C. proc. civ.), procedura soluționării având o reglementare

expresă (art. 53 - 55 C. proc. civ.).

În afară de

excepția inadmisibilitătii, care, corect, a fost analizată și la fond, cu

privire la celelalte excepții nu s-a procedat la o analiză detaliată a

acestora, fiind invocate în sensul blocării cererii, nefiind susținute de

niciun mijloc probator.

Referitor la

apelul formulat, Curtea a constatat că, potrivit raportului de expertiză și

răspunsului la obiecțiuni, suprafața de teren de 76,41 m.p., aflată în

administrarea Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., nu se

poate retroceda în natură, pe vechiul amplasament.

Or, în cererea

formulată de V.O.G. la fond, acesta a solicitat numai restituirea în natură (nu

o altă măsură reparatorie alternativă în cazul când nu se restituie terenul în

natură).

Numai în cazul

apartamentului (înstrăinat de Primăria municipiului București) a solicitat

despăgubiri, ceea ce excede analiza apelului de față.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantul V.O.M., pârâta R.A. A.P.P.S. și

intervenientele M.D. și A.S.V.

Prin Decizia civilă

nr. 1381 din 3 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală a admis recursurile formulate de reclamantul V.O.M.

și de pârâta R.A. A.P.P.S., a casat decizia recurată, a trimis cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecare; a respins cererea de repunere în termenul de

declarare a recursului formulată de intervenientele M.D. și A.S.V., a respins

recursul formulat de acestea.

Instanța a

admis recursurile declarate de reclamant și de pârâtă, constatând întrunirea

cerințelor motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

privind nemotivarea deciziei în condițiile art. 261 pct. 5 din același cod,

precum și nerespectarea normelor de procedură care afectează dreptul la un

tribunal independent, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Sub un alt

aspect, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., deoarece nu a pus în dezbaterea părților obiecțiunile raportului

de expertiză dispus în cauză, amânând pronunțarea sentinței pentru ca părțile

să ia cunoștință de conținutul lor.

Recursul

formulat de intervenientele M.D. și A.S.V. a fost respins ca nefiind formulat

în termen, consecință a respingerii și a cererii de repunere în termen.

Recursul

numitei A.S.V. poartă, în sine, și viciul de a fi declarat de o persoană

lipsită de calitate procesuală față de cadrul procesual pendinte, aceasta fiind

terț față de hotărârea judecătorească atacată, care nu produce efecte față de

ea.

În rejudecare,

prin Decizia civilă nr. 202/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins

excepțiile invocate de intervenienți, ca neîntemeiate.

A admis apelul

formulat de apelanta pârâtă R.A. A.P.P.S. împotriva hotărârii primei instanțe,

pe a schimbat-o în tot, în sensul că a respins contestația, ca nefondată.

În ceea ce

privește apelul declarat de pârâtă, Curtea a constată că acesta este structurat

pe patru motive de critică, astfel: primul motiv se referă la greșita stabilire

a situație de fapt, al doilea motiv de critică vizează greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 10 alin. (5)), prin al treilea

aspect invocat se supune cenzurii instanței de apel inadmisibilitatea

accesiunii cu privire la construcția edificată asupra terenului ce formează

obiectul notificării, iar prin ultima critică, apelantul pârât a învederat

instanței de judecată că prezenta cale de atac nu este recursul, așa cum a

menționat prima instanță în dispozitiv, ci apelul, față de prevederile legii

speciale.

Cu privire la

ultima chestiune invocată de pârâtă, Curtea a constatat că este întemeiată,

calea de atac fiind calificată ca apel încă din ciclul procesual anterior,

părțile beneficiind de încă un grad de jurisdicție, cel al recursului, care a

revenit instanței supreme spre competentă soluționare.

Referitor la

primul motiv de critică, care vizează situația de fapt, Curtea a reținut că

aceste aspecte au fost elucidate prin raportul de expertiză efectuat de

instanța de apel în primul ciclu procesual (anterior casării cu trimitere de

către Înalta Curte), lucrare care confirmă susținerile apelantei pârâte, în

sensul că suprafața de 142 m.p., care formează obiectul contestației întemeiate

pe dispozițiile legii speciale, se compune dintr-o cotă indiviză de 76,41 m.p.,

care se află în administrarea pârâtei R.A.P.P.S., reprezentând o parte din

terenul aferent apartamentului din imobilul edificat pe terenul notificat, și

dintr-o cotă indiviză de 63,13 m.p., care s-a aflat în administrarea

Municipiului București, acum fiind în proprietatea familiei H., reprezentând o

parte din terenul aferent apartamentului din același imobil, cumpărat de

această familie de la Primăria municipiului București.

Expertul a

făcut și o individualizare a construcției amplasate pe loturile din vechea

parcelare, identificate ca fiind în curtea imobilului în litigiu, reținându-se

că această construcție este de tip condominium, cu trei nivele și formată din

două apartamente: apartamentul aflat în administrarea pârâtei și locuit, în

prezent, în baza unui contract de închiriere, de către intervenienta M.D.,

căreia îi revine o cotă indiviză de teren, de 125,79 m.p. situat sub

construcție și apartamentul nr. 2, aflat în proprietatea particulară a familiei

H., dobândit prin cumpărare de la Primăria municipiului București, căreia îi

revine o cotă indiviză de teren de 104,10 m.p. situat sub construcție.

Împotriva

acestui raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni, care au fost încuviințate

de instanță, iar expertul a răspuns punctual, menținându-și concluziile inițial

exprimate, în sensul că, asupra cotelor de teren situate sub construcție,

corespunzătoare fiecărui apartament, nu se poate ieși din indiviziune (aceste

porțiuni de teren făcând obiectul unui drept de proprietate stabilă și forțată

pe cote părți), astfel că suprafața de 76,41 m.p. aflată în administrarea

pârâtei apelante nu poate fi retrocedată în natură. Curtea a apreciat că

expertul a lămurit împrejurările de fapt ale speței, interpretarea acestora din

punct de vedere juridic fiind corectă, astfel că instanța a validat-o.

Cu privire la

cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a reținut că pârâta critică greșita

interpretate și aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

arătând, în esență, că oportunitatea aplicării măsurilor reglementate de aceste

prevederi legale revine în exclusivitate unității deținătoare, precum și că

valorificarea imobilelor proprietate privată a statului, aflate în

administrarea R.A.P.P.S., constituie obiectul de activitate al regiei.

Această critică

este fondată.

Prevederile art.

10 alin. (5) stabilesc că se pot restitui în natură și terenurile pe care,

ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții în mod legal, cu

îndeplinirea cumulativă a două condiții: construcțiile respective să nu mai fie

necesare unității deținătoare, iar persoana îndreptățită să achite o despăgubire

reprezentând valoarea de piață a construcției, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

Față de scopul

și obiectul de activitate al pârâtei apelante, așa cum rezultă din actele

normative care îi reglementează funcționarea, nu se poate considera că imobilul

în litigiu, care ocupă suprafața contestată de reclamant, nu mai este necesar

desfășurării activității acesteia.

Curtea a avut

în vedere art. 1 din H.G. 60/2005, astfel cum a fost modificat ulterior,

coroborate cu prevederile art. 3, 5 și 6 alin. (5) din același act normativ,

precum și dispozițiile Regulamentului de organizare și funcționare a regiei,

reprezentat de anexa 1 a H.G. 60/2005, care, în art. 4, detaliază domeniile

care intră în obiectul de activitate al apelantei pârâte, incluzând, la pct. 5,

exploatarea, în condiții de eficiență economică, a bunurilor mobile și imobile,

proprietate a regiei sau administrate de aceasta și valorificarea lor în

modalitățile permise de lege, iar, la pct. 8, este avută în vedere închirierea

spațiilor de locuit și a celor cu altă destinație decât cea de locuit, în

condițiile legii, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului.

Dând relevanță

acestor dispoziții legale, Curtea a considerat că însuși faptul că apelanta

pârâtă a închiriat apartamentul imobilului dovedește faptul că imobilul este

necesar realizării obiectului său de activitate, care constă în administrarea

și valorificarea bunurilor imobile aparținând domeniului privat al statului.

În consecință,

din acest punct de vedere, raționamentul primei instanțe este greșit, în sensul

că valorificarea, în condiții de profitabilitate, a imobilului nu pledează

pentru caracterul necesar al bunului și că unitatea deținătoare s-ar putea

dispensa de imobil, ceea ce relevă că regia autonomă își exercită atribuțiile

așa cum i-au fost conferite prin actele normative de înființare și care-i

reglementează modul de funcționare.

Cu privire la

cel de-al treilea motiv de apel referitor la admisibilitatea accesiunii

imobiliare, Curtea a constatat că, într-adevăr, dispozițiile art. 10 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 reglementează un mod de dobândire a dreptului de

proprietate asupra construcțiilor apreciate ca inutile desfășurării activității

unității deținătoare, dar, având în vedere că instanța de apel nu a dat

eficiență acestor prevederi legale pentru motivele expuse în cele ce preced, nu

se pune problema accesiunii asupra construcțiilor și nici a plății

contravalorii de piață a acestora.

În rejudecare,

intimatul reclamant a solicitat efectuarea unei noi expertize justificat de

faptul că există contradicții între rapoartele de expertiză efectuate în cauză,

precum și de neclarificarea situației de fapt, iar expertul nu a răspuns la

toate obiecțiunile formulate de el.

Curtea a

apreciat cererea nefondată, în condițiile în care situația de fapt este pe

deplin stabilită prin materialul probator administrat în dosar, expertul a

răspuns la toate obiecțiunile formulate de reclamantul intimat și încuviințate

de instanță, existând timpul necesar pentru ca partea să fi putut lua

cunoștință de acesta.

Pentru a da o

astfel de soluție asupra cererii de suplimentare a probațiunii formulată de

reclamant, Curtea a avut în vedere și poziția procesuală a reclamantului, care

nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, precum și faptul că

expertiza efectuată în faza apelului a clarificat împrejurările de fapt ale

cauzei sub toate aspectele, în sensul că, pe lângă stabilirea componenței

construcției edificate pe fostele loturi situate în curtea imobilului și a

suprafeței de teren ocupată de fiecare dintre cele două apartamente,

evidențiază și ce cotă parte din terenul contestat este ocupat de fiecare

apartament.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.O.M., criticând-o pentru

următoarele motive:

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 din același cod.

1.1. Instanța

de rejudecare, prin încheierea din 17 februarie 2011, a unit cu fondul cauzei

solicitarea recurentului de a se lămuri cadrul procesual, având în vedere că în

citativ figurează, în calitate de intervenienta, A.S.V., persoană care nu a

formulat nicio cerere de intervenție.

Cu aceeași

ocazie, a invocat și excepția lipsei de interes a acestei persoane.

Instanța nu a

analizat și nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, în dispozitiv apărând ca

fiind admis apelul și în contradictoriu cu A.S.V., ca moștenitoare a lui M.N.

Contractul de

închiriere din 24 martie 2011 a fost încheiat între R.A. A.P.P.S. și intervenienta

M.D., familia acesteia fiind compusă din P.S.N. și P.D.V. Așadar, nu are niciun

interes în cauză A.S.V., nici în nume propriu și nici ca moștenitoare a

defunctei M.N.

1.2. Instanța

de apel a rezolvat formal obligația impusă de Înalta Curte, de a se „proceda la

un examen efectiv al obiecțiunilor aduse de părți raportului de

expertiză". Curtea nu a ținut seama că expertul desemnat în apel nu a

putut identifica terenul rămas de restituit, dar a „preluat amplasamentul din

expertizele omologate de instanța", în condițiile în care a avut în vedere

numai expertiza efectuată de O.I., care fusese anulată de către instanță.

atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină - art. 304 pct. 7 teza I C.

proc. civ.

Instanța nu a

arătat motivele pentru care a preferat raportul de expertiză întocmit în apel,

de expert P.R.C., în detrimentul celui întocmit de expert P.D., în dosarul

instanței de fond, între cele două expertize fiind diferențe majore.

atacată cuprinde motive străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 teza a II-a

C. proc. civ.

Instanța de

apel, preluând afirmațiile expertului, arată că nu se poate dispune ieșirea din

indiviziune pentru suprafața de teren aferentă fiecărui apartament, ceea ce

reclamantul nu a solicitat.

Curtea a avut

în vedere și poziția procesuală a reclamantului, care nu a înțeles să exercite

calea de atac a apelului, acesta neavând, însă, interes sa exercite cale de

atac împotriva hotărârii primei instanțe, care îi era favorabilă.

apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege - art. 304 pct.

4 C. proc. civ.

Instanța reține

că terenul în suprafață de 142 m.p. nu poate fi restituit, întrucât numai 76,41

m.p. se mai află în administrarea R.A.P.P.S., diferența de 63,13 m.p. fiind

vândută de P.M.B. familiei Hortopan.

În afara

situației de fapt reținută greșit, în sensul că ar fi vorba de o singură

clădire cu două apartamente, în loc de două construcții realizate în același

timp „la calcan", pe două suprafețe preluate abuziv de la proprietari

diferiți, cu adrese și acces pe două străzi paralele, și în situația în care ar

fi fost vorba despre un condominiu, iar terenul de sub construcție ar fi în

indiviziune, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil, legea

nefacând nicio distincție.

Prin

interpretarea instanței, s-au ignorat regulile de interpretare a actelor

normative, conform cărora: „cine poate mai mult, poate și mai puțin" și

„unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".

Așadar, fostul

proprietar al terenului de 142 m.p. poate primi mai puțin, respectiv 125,76

m.p., sub formă de cotă indiviză aferentă „apartamentului" și, de

asemenea, poate cumpăra un singur apartament - mai puțin decât o construcție,

așa cum prevede legea. Art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu restrânge

dreptul fostului proprietar de a primi mai puțin decât i se cuvine.

pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

5.1. Decizia

atacată este greșită și în privința considerentului că apartamentul în cauză

este necesar unității deținătoare și, din acest motiv, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea 10/2001.

Acest

apartament a fost folosit începând din anul 1989 și până în prezent numai de

persoane particulare, care nu au ocupat niciun fel de demnitate publică,

plătind o chirie modică.

Între

documentele depuse de intimată la dosarul instanței nu se regăsește nicio probă

din care să rezulte că apartamentul este necesar în vreun fel unității

deținătoare.

Pentru a se

apăra, încercând să demonstreze utilitatea apartamentului în cauză pentru R.A.

A.P.P.S., s-a încheiat, în timpul procesului, contractul de închiriere din 24

martie 2006 (contestația fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la

data de 27 februarie 2006).

Contractul de

închiriere sus-menționat a fost încheiat cu încălcarea art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, M.D. nemaiavând anterior calitatea de chiriaș.

Pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București, s-a înregistrat Dosarul nr. 13738/299/2011,

având ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a respectivului

contract, ceea ce impune suspendarea judecării prezentului recurs până la

soluționarea irevocabilă a dosarului indicat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ.

5.2. În

situația în care ar rămâne irevocabilă hotărârea instanței de apel, suprafețele

de teren restituite anterior, în total 355,31 m.p. din suprafața de 497.31

m.p., ar fi imposibil de folosit de recurent, din cauza amplasamentului, dimensiunilor

și formei, restituirea nefiind efectivă, ci formală.

5.3. Recurentul

precizează în continuare că, prin dispozițiile H.G. 39/1996, imobilul situat în

str. X (ap. împreună cu terenul aferent, de .142 m.p.) - a trecut în

administrarea R.A. A.P.P.S.

Așadar, terenul

de 142 m.p. de sub apartament se află, în prezent, în administrarea intimatei

și nu este corect punctul de vedere al acesteia, în sensul că nu are în

administrare decât o parte din teren.

Primăria municipiului

București, prin adresa, către R.A. A.P.P.S. (depusă la dosarul primei instanțe)

susține că terenul în cauză, aflat sub ap. din str. X, a trecut în

administrarea acestei instituții. Prin dispozițiile cuprinse la pct. 4 din Decizia

nr. 46 din 30 ianuarie 2006 nu se face altceva decât să se tergiverseze

soluționarea notificării, prin trimiterea dosarului la P.M.B. - instituție care

a informat deja intimata că nu are nicio legătură cu terenul în cauză.

Deși imobilul

din str. X este compus din două apartamente, terenul aflat sub construcție nu

este în indiviziune, ci fiecare proprietar de apartament deține, în proprietate

exclusivă, terenul aflat sub apartamentul său. Astfel, cumpărătorii

apartamentului au dobândit în proprietate exclusivă și terenul în suprafață de

104,10 m.p., teren aflat sub apartamentul respectiv, conform contractului de

vânzare cumpărare din 12 iunie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Cele două

apartamente situate în vila construită parțial pe terenul recurentului și

parțial pe terenul învecinat au intrări separate, pe străzi diferite. Acesta

este și un argument în plus în sensul că terenul aflat sub clădire nu este în

indiviziune.

Cele două

apartamente au curți separate, care nu sunt în indiviziune.

Recurentul

reclamant a solicitat admiterea căii de atac.

Intimata pârâtă

a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

1.1.

Susținerile referitoare la omisiunea instanței de apel de a lămuri cadrul

procesual în ceea ce privește calitatea de parte a lui A.S.V., în absența

formulării unei cereri de intervenție din partea acesteia și cu privire la

nepronunțarea asupra excepției lipsei de interes a acestei persoane în

formularea unei cereri de intervenție accesorie sunt întemeiate.

Dintre cele

două aspecte enunțate interesează, în primul rând, cel privind calitatea de

parte a persoanei menționate, deoarece, numai în ipoteza în care aceasta este

parte în proces, se poate pune problema interesului în exercitarea demersului

său judiciar.

Astfel, A.S.V.

nu a formulat cerere de intervenție în cauză, ci, în primul ciclu procesual a

declarat recurs, care a fost respins prin Decizia nr. 1381 din 3 martie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

argumentat de lipsa calității procesuale în exercitarea căii de atac, aceasta

fiind terț față de hotărârea recurată.

Ca atare,

persoana sus-amintită nu trebuia să figureze în proces, în rejudecarea cauzei,

iar soluția de admitere a apelului declarat de pârâtă în contradictoriu cu ea

este dată cu încălcarea normelor de procedură, necondiționat de existența unei

vătămări, ceea ce va determina admiterea recursului sub acest aspect,

modificarea deciziei atacate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum

și înlăturarea soluției pronunțate de Curte în contradictoriu cu A.S.V.

Neavând

calitatea de parte în dosar, raportat la absența unei cereri de intervenție, nu

se poate analiza excepția lipsei de interes, care presupune în mod necesar

existența unui demers judiciar din partea celui în persoana căruia ar urma să

se verifice îndeplinirea condiției de exercițiu respective.

Celelalte

critici sunt, însă, neîntemeiate.

1.2. Contrar

celor invocate de reclamant, Curtea de Apel a suspus dezbaterii cererea

intimatului reclamant, de efectuare a unei noi expertize, pe care a respins-o

motivat, după cum rezultă din cele consemnate în încheierea întocmită ca urmare

a amânării pronunțării în cauză, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Analizarea

efectivă a cererii de probe nu implică în mod obligatoriu admiterea acesteia,

astfel cum încearcă să acrediteze recurentul prin criticile formulate.

privește nemotivarea deciziei raportat la inexistența argumentelor pentru care

instanța a optat, în evaluarea situației de fapt, pentru expertiza întocmită în

apel față de cea efectuată în dosarul primei instanțe, susținerile sunt

nefondate.

Astfel, în

cuprinsul hotărârii, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., trebuie să se

regăsească într-o formă convingătoare și logică argumentele în fapt și în drept

care au condus la soluția din dispozitiv, aceasta implicând, bineînțeles,

raportarea instanței la probele administrate, și care au determinat pronunțarea

unei anumite soluții. Aceasta nu înseamnă în mod necesar, ca, în cadrul hotărârii,

care trebuie, printre altele, să reprezinte sinteza dosarului, ca instanța de

apel să explice, raportat la flecare probă în parte, de ce a optat, în

soluționarea cauzei, pentru una dintre probe, în detrimentul alteia, ci, doar

cum s-a arătat deja, să menționeze și să interpreteze probele care susțin

soluția.

Aceasta cu atât

mai mult cu cât, în speță, argumentele pentru care Curtea a pronunțat soluția

raportat la expertiza efectuată în apel, înlăturând-o implicit pe cea de la

fond, rezultă din înseși motivele pentru care nu a încuviințat o nouă expertiză

în calea de atac și care se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate, conform

cărora această expertiză a lămurit pe deplin situația de fapt, expertul a

răspuns la toate obiecțiunile formulate și încuviințate reclamantului, care a

dispus de timpul necesar pentru a lua cunoștință de acest răspuns.

Nu sunt

îndeplinite, deci, cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., sub forma lipsei motivării.

străine de natura pricinii vizează, în esență, apelarea instanței la instituții

de drept care nu au legătură cu cauza sau la aspecte de fapt care nu s-au

conturat în dosar, ceea ce nu este cazul în speța.

Instanța de

apel a luat în considerare imposibilitatea ieșirii din indiviziune asupra

cotelor indivize din terenul aflat sub construcție, nu determinat de formularea

unei asemenea cereri din partea reclamantului, ci ca argument pentru

respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat de acesta.

Or, un asemenea motiv nu este străin de natura cauzei, din moment ce se

circumscrie tocmai pretenției părții, formulate în dosarul de față, respectiv

restituirea în natură a terenului în suprafață de 142 m.p, precum și

condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru aplicarea formei de

reparație în natură.

Cât privește

mențiunea instanței privind neexercitarea apelului de către reclamant, aceasta

a vizat argumentarea soluției de respingere a efectuării unei noi expertize în

rejudecare, astfel încât nu poate fi considerată un motiv străin de natura

pricinii. Referitor la interesul reclamantului de exercita apel împotriva unei

sentințe favorabile, susținerile nu se pot circumscrie motivului prevăzut de art.

304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., fiind irelevante sub acest aspect.

din cadrul acestui motiv de recurs vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct.

9 C. proc. civ., deoarece vizează interpretarea unei dispoziții legale,

respectiv art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu a motivului de casare

reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., criticile părții nepunând în

dezbatere atribuții care țin de o altă putere decât cea judecătorească și pe

care aceasta din urmă le-ar fî exercitat.

Într-adevăr,

dispozițiile art. 10 alin. (5) C. proc. civ. permit restituirea în natură și a

unei cote părți dintr-un teren sau o suprafață mai mică decât cea pretinsă

inițial, pe care este edificată o construcție autorizată, cu condiția ca

aceasta să nu mai fie necesară unității deținătoare.

În speță, însă,

instanța de apel nu a reținut că simpla stare de coproprietate/coindiviziune

asupra terenului împiedică, prin ea însăși, restituirea în natură a cotei

respective sau a unei porțiuni mai mici din suprafața pretinsă. Raportat la

întreaga motivare a Curții, astfel cum a fost expusă mai sus, imposibilitatea

restituirii terenului pretins de reclamant, în suprafață de 142 m.p., a fost

generată nu de simpla stare de indiviziune, ci de faptul că pârâta deține doar

76,41 m.p. din întreaga suprafață pretinsă; această suprafață este ocupată de o

clădire care este necesară pârâtei, fiind închiriată intervenientei M.D., iar

diferența de teren, de 63.13 m.p. face parte dintr-o suprafață mai mare,

cumpărată de familia H., în baza Legii nr. 112/1995, odată cu construcția

existentă pe teren.

Prin urmare, nu

drepturile indivize asupra terenurilor de sub construcție, ca atare, au dus la

respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 142

m.p., ci situația juridică concretă a fiecărei cote de drept privind suprafața

pretinsă, astfel cum a fost expusă mai sus.

Nu se poate

reține, astfel, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, de către instanța de apel, în sensul că nu s-ar putea

restitui în natură, în temeiul acestui text de lege, cote din dreptul de

proprietate asupra terenului sau suprafețe mai mici decât cea pretinsă prin

notificare, nu aceasta fiind argumentația Curții pentru soluția de respingere a

formei de reparație cerută de reclamant.

De altfel,

critica este și irelevantă față de faptul că terenul aflat în deținerea pârâtei

este ocupat de o construcție care este necesară acesteia din urmă, fără să mai

conteze dacă dreptul asupra terenului aparține unui singur titular sau unor

titulari diferiți, aflați în indiviziune.

5.1. Criticile

privind absența utilității clădirii care ocupă terenul aflat în administrarea

pârâtei pentru aceasta din urmă nu se subsumează niciunui motiv de

nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul invocând

generic că apartamentul a fost ocupat de persoane fără demnitate publică și că

nu există probe care să releve caracterul necesar al bunului pentru R.A.

A.P.P.S. Or, discutarea probelor care ar duce la o altă modalitate de evaluare

a situației de fapt este incompatibilă cu actuala structură a recursului, ca

urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., prin art. 1 pct. 12 din O.U.G. nr. 138/2000.

Reclamantul nu

a arătat argumentele pentru care, raportat la textele de lege indicate în

decizia recurată și avute în vedere de Curte în aprecierea caracterului necesar

al imobilului construcție pentru pârâtă, hotărârea ar fi dată cu încălcarea

legii.

Cât privește

încheierea contractului de închiriere, de către intervenientă, cu încălcarea art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, această susținere este, de asemenea,

lipsită de relevanță, atât timp cât recurentul nu a arătat, cu argumente de

nelegalitate, de ce un apartament care ar trebui să fie considerat liber, ca

urmare a încheierii nevalabile a unui act juridic, în speță, contract de

închiriere, devine, prin aceasta, inutil unității deținătoare. Aceasta cu atât

mai mult cu cât, potrivit art. 3 din H.G. nr. 60/2005, pârâta are în obiectul

său de activitate, printre altele, administrarea și închirierea bunurilor din

domeniul public și privat al statului, cum a reținut și Curtea de Apel.

În ceea ce

privește suspendarea prezentei cauze în raport de acțiunea în nulitatea

contractului de închiriere, aflat pe rolul altei instanțe, această cerere nu

constituie un veritabil motiv de recurs, fiind soluționată prealabil judecării

căii de atac de față.

5.2. Nici

susținerile subsumate acestui punct din cererea de recurs nu se pot încadra

niciunui motiv de casare sau de modificare dintre cele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., deoarece aprecierea legalității deciziei pronunțate în prezentul

dosar nu se poate realiza prin raportare la forma de reparație decisă de

unitatea deținătoare sau de instanță în litigii care vizează alte suprafețe de

teren, chiar dacă acestea ar fi amplasate în vecinătatea terenului din procesul

pendinte.

5.3. Critica

referitoare la suprafața deținută de pârâtă, care, în opinia recurentului, ar

fi de 142 m.p., iar nu numai de 76,41 m.p., cât a stabilit instanța de apel

raportat la probele administrate în cauză, pune în discuție o chestiune de

fapt, de asemenea, incompatibilă cu recursul, în urma abrogării motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Aspectul

referitor la faptul că terenul solicitat nu s-ar afla în indiviziune în raport

de o altă configurație a construcțiilor, susținută de reclamant, pe lângă

faptul ca tind la schimbarea situației de fapt reținută de Curte, ceea ce, cum

deja s-a arătat, nu se mai poate realiza în recurs, nu este nici relevant în

soluționarea cauzei, deoarece, indiferent de existența sau nu a unei stări de

indiviziune pentru terenuri, important este că terenul reținut ca fiind în

deținerea pârâtei este ocupat de o construcție utilă acesteia, ceea ce face

imposibilă restituirea în natură în condițiile art. 10 alin. (5) C. proc. civ.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte va modifica decizia doar sub aspectul

înlăturării din proces a numitei A.S.V., care nu a formulat cerere de

intervenție în cauză, în rest, susținerile recurentului fiind neîntemeiate sau

imposibil de încadrat în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În consecință,

în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

admite recursul reclamantului sub acest aspect, va modifica, în parte, decizia

atacată, în sensul că va înlătura dispoziția de admitere a apelului formulat de

pârâtă în contradictoriu cu intimata intervenientă A.S.V.

Va menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul V.O.M. împotriva Deciziei civile nr. 202/ A din 24

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică, în

parte, decizia recurată, în sensul că înlătură dispoziția de admitere a

apelului formulat de pârâta R.A. A.P.P.S. în contradictoriu cu intimata

intervenientă A.S.V.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință puplică, astăzi, 29 iunie 2012.