ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3567/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, reține următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 13818/3 din 19 aprilie 2007, reclamantul C.A.T.S.

a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin primar general, obligarea pârâtei ca, în principal, să emită dispoziția de retrocedare în natură în baza Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, a suprafeței de teren de 556,60 mp, situată în sector 1, București, iar în subsidiar, în cazul în care retrocedarea în natură a terenului în cauză nu este posibilă, să se atribuie o suprafața de teren echivalentă ca valoare celei confiscate abuziv în aceiași zona sau într-o zonă similară, în conformitate cu art. 1 alin. (2) teza principală din Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, și într-un al doilea subsidiar, în cazul în care nici una din primele doua variante nu este posibilă, să acorde despăgubiri, prin echivalent bănesc, la valoarea de piața a bunului în momentul acordării, ce va fi stabilită prin expertiză, în conformitate cu teza ultimă din art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 cu modificările si completările ulterioare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1908 din 22 decembrie 2008, a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta să emită decizie/dispoziție motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 556,60 mp, situat în București, sector 1; a respins cererea de obligare a pârâtei la cheltuieli de judecată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada existenței în patrimoniul pârâtei unor bunuri sau servicii ce ar putea fi acordate în compensare. Prin decizia civilă nr. 628/A din 26 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de ambele părți, a respins, ca nefondate, ambele căi de atac pentru motivele ce urmează.

Decizia nr. XX/2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ., a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Având în vedere că în cauză Primăria Municipiului București a fost învestită cu o notificare la data de 5 iulie 2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor acestuia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamantul, în raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. Referitor la apelul reclamantului, instanța a reținut că nu se poate substitui părții - care a beneficiat și de asistența juridică calificată oferită de avocat - în dovedirea pretențiilor sale, sarcina probațiunii revenindu-i în principal reclamantului, conform art. 1169 C. civ.

Astfel, în condițiile arătate, reclamantul avea posibilitatea să indice un bun, ce putea fi acordat în compensare pentru a se verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, pentru a se statua, după individualizarea deplină a sa, dacă acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit în natură, instanța putând stabili în cauză, în măsura în care bunul indicat nu a fost înscris în tabelul întocmit de entitatea deținătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedește a fi unul abuziv.

Împrejurarea că entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire avea posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent a altor bunuri sau servicii deținute de aceasta nu are nicio relevanță în ceea ce privește legalitatea și temeinicia sentinței atacate, deoarece o astfel de compensare nu este obligatorie pentru unitate, fiind doar o alternativă prevăzută de lege pentru o asemenea reparație în echivalent, iar în cauză , în lipsa unei astfel de oferte provenind de la entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu s-a probat că există posibilitatea unei compensări cu alt bun, potrivit celor deja arătate anterior. Decizia a fost recurată atât de reclamant cât și de pârât.

Reclamantul C.A.T.S. critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că ambele instanțe s-au pronunțat în lipsa unui probatoriu incomplet întrucât este de notorietate că pârâtul deține bunuri de natură a fi restituite prin echivalent pentru bunul confiscat. Se mai arată că în interpretarea corectă a Legii nr. 10/2001 se impunea admiterea cererii principale și nu capătul subsidiar de cerere. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a învestit instanța cu un capăt principal de cerere, restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a suprafeței de teren de 556,60 mp situat în sector 1, și mai multe cereri subsidiare: atribuirea unei suprafețe de teren prin echivalent , ori acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc. Instanța de apel, validând hotărârea primei instanțe ce a obligat pârâtul să emită dispoziție/decizie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 556,60 mp, situat în București, sector 1, s-a pronunțat strict în limitele învestirii de către reclamant prin cererea de apel.

Reclamantul invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2), a doua propoziție, prima ipoteză și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în sensul că măsura reparatorie trebuia să fie prin acordare de bunuri sau servicii în compensare și nu în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fără însă a aduce precizări referitoare la existența de bunuri sau servicii posibil a fi acordate în compensare pentru terenul preluat abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul avea posibilitatea să indice existența unui atare bun, pentru ca instanța să poată verifica regimul său juridic și, eventual, să constate reaua-credință a unității administrativ-teritoriale în neînscrierea lui în tabelul menționat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Cum recurentul nu a făcut dovezi în sensul arătat soluția adoptată de ambele instanțe de fond este conformă dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 13 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pârâtul Municipiul București critică decizia pentru nelegalitate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 instituie două date de referință pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire și cum reclamantul nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, unitatea este încă în termenul de 60 de zile dispus de lege. Se mai arată că reclamantul avea obligația să depună dovezi prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului.

Recursul este nefondat. Recurentul a fost învestit cu soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la 5 iulie 2001, notificare nesoluționată până în prezent. Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XX/2007, au statuat că lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu poate îngrădi dreptul persoanei de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale. Critica referitoare la absența dovezilor privind neîncasarea despăgubirilor ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită fiind făcută, omisso medio , direct în calea extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul C.A.T.S. și pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 628/A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.