ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3567/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față, reține următoarele.

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 13818/3 din 19 aprilie 2007,

reclamantul C.A.T.S. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, prin primar general, obligarea pârâtei ca, în

principal, să emită dispoziția de retrocedare în natură în baza Legii nr. 10/2001,

cu modificările și completările ulterioare, a suprafeței de teren de 556,60 mp,

situată în sector 1, București, iar în subsidiar, în cazul în care retrocedarea

în natură a terenului în cauză nu este posibilă, să se atribuie o suprafața de

teren echivalentă ca valoare celei confiscate abuziv în aceiași zona sau într-o

zonă similară, în conformitate cu art. 1 alin. (2) teza principală din Legea

nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, și într-un al doilea

subsidiar, în cazul în care nici una din primele doua variante nu este

posibilă, să acorde despăgubiri, prin echivalent bănesc, la valoarea de piața a

bunului în momentul acordării, ce va fi stabilită prin expertiză, în

conformitate cu teza ultimă din art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 cu

modificările si completările ulterioare, precum și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1908 din 22 decembrie 2008, a admis acțiunea formulată

de reclamant și a obligat pârâta să emită decizie/dispoziție motivată prin care

să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 556,60 mp, situat în

București, sector 1; a respins cererea de obligare a pârâtei la cheltuieli de

judecată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada existenței în patrimoniul pârâtei

unor bunuri sau servicii ce ar putea fi acordate în compensare.

Prin decizia civilă nr. 628/A din 26

noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de

ambele părți, a respins, ca nefondate, ambele căi de atac pentru motivele ce

urmează.

Decizia nr. XX/2007, pronunțată

într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ., a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Având în vedere că în cauză Primăria

Municipiului București a fost învestită cu o notificare la data de 5 iulie 2001,

notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantului în

exercitarea drepturilor acestuia fundamentate pe prevederile legii speciale de

reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate

fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment în acest

sens, fiind evident că reclamantul, în raport de conduita unității deținătoare,

nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de

lege.

Referitor la apelul reclamantului,

instanța a reținut că nu se poate substitui părții - care a beneficiat și de

asistența juridică calificată oferită de avocat - în dovedirea pretențiilor

sale, sarcina probațiunii revenindu-i în principal reclamantului, conform art. 1169 C. civ.

Astfel, în condițiile arătate,

reclamantul avea posibilitatea să indice un bun, ce putea fi acordat în

compensare pentru a se verifica care este regimul său juridic actual și,

respectiv, pentru a se statua, după individualizarea deplină a sa, dacă acesta

corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit în

natură, instanța putând stabili în cauză, în măsura în care bunul indicat nu a

fost înscris în tabelul întocmit de entitatea deținătoare în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dacă refuzul de înscriere

în acest tabel se dovedește a fi unul abuziv.

Împrejurarea că entitatea învestită

cu soluționarea cererii de restituire avea posibilitatea acordării ca măsură

reparatorie prin echivalent a altor bunuri sau servicii deținute de aceasta nu

are nicio relevanță în ceea ce privește legalitatea și temeinicia sentinței

atacate, deoarece o astfel de compensare nu este obligatorie pentru unitate,

fiind doar o alternativă prevăzută de lege pentru o asemenea reparație în

echivalent, iar în cauză , în lipsa unei astfel de oferte provenind de la

entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu s-a probat că există

posibilitatea unei compensări cu alt bun, potrivit celor deja arătate anterior.

Decizia a fost recurată atât de

reclamant cât și de pârât.

Reclamantul C.A.T.S. critică decizia

instanței de apel pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că ambele instanțe s-au pronunțat în lipsa unui probatoriu incomplet

întrucât este de notorietate că pârâtul deține bunuri de natură a fi restituite

prin echivalent pentru bunul confiscat.

Se mai arată că în interpretarea

corectă a Legii nr. 10/2001 se impunea admiterea cererii principale și nu

capătul subsidiar de cerere.

Analizând recursul prin prisma

criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale

și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Reclamantul, prin cererea de chemare

în judecată, a învestit instanța cu un capăt principal de cerere, restituirea

în natură în baza Legii nr. 10/2001 a suprafeței de teren de 556,60 mp situat

în sector 1, și mai multe cereri subsidiare: atribuirea unei suprafețe de teren

prin echivalent , ori acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc.

Instanța de apel, validând hotărârea

primei instanțe ce a obligat pârâtul să emită dispoziție/decizie motivată prin

care să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condițiile titlului

VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 556,60 mp, situat în

București, sector 1, s-a pronunțat strict în limitele învestirii de către

reclamant prin cererea de apel.

Reclamantul invocă greșita aplicare

a dispozițiilor art. 1 alin. (2), a doua propoziție, prima ipoteză și art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în sensul că măsura

reparatorie trebuia să fie prin acordare de bunuri sau servicii în compensare

și nu în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fără însă a aduce

precizări referitoare la existența de bunuri sau servicii posibil a fi acordate

în compensare pentru terenul preluat abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul avea posibilitatea să

indice existența unui atare bun, pentru ca instanța să poată verifica regimul

său juridic și, eventual, să constate reaua-credință a unității administrativ-teritoriale

în neînscrierea lui în tabelul menționat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Cum recurentul nu a făcut dovezi în

sensul arătat soluția adoptată de ambele instanțe de fond este conformă

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 13 și art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Pârâtul Municipiul București critică

decizia pentru nelegalitate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. întrucât, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 instituie două

date de referință pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se

pronunța asupra cererii de restituire și cum reclamantul nu a depus actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, unitatea este încă în termenul de 60

de zile dispus de lege.

Se mai arată că reclamantul avea

obligația să depună dovezi prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri la

momentul preluării în proprietatea statului.

Recursul este nefondat.

Recurentul a fost învestit cu

soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la 5 iulie 2001,

notificare nesoluționată până în prezent.

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. XX/2007, au statuat că lipsa răspunsului

entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio

dispoziție legală nu poate îngrădi dreptul persoanei de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale.

Critica referitoare la absența

dovezilor privind neîncasarea despăgubirilor ce ar atrage incidența dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită fiind făcută,

omisso medio

,

direct în calea extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte, pentru cele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

formulate de reclamantul C.A.T.S. și pârâtul Municipiul București prin Primar

General împotriva deciziei nr. 628/A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

iunie 2010.