ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5458/2008

Asupra recursului de față; Din analiza lucrărilor dosarului constată următoarele : Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 9 august 2006, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului în suprafață de 517 mp situat în București, iar în subsidiar, să fie obligat pârâtul să-i predea reclamantei în deplină proprietate și posesie un teren similar ca valoare și amplasament, ori să acorde despăgubiri calculate la prețul pieței, printr-o expertiză de specialitate. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., precum și pe orice alte prevederi legale incidente în legătură cu obiectul acțiunii.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că autorul reclamantei, I.P.B., a dobândit terenul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 15 ianuarie 1940 la fostul Tribunal Ilfov, însă acest teren a fost expropriat în mod abuziv și fără acordarea de despăgubiri, prin Decretul nr. 54/1951. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 553 din 12 aprilie 2007, a admis acțiunea reclamantei și a constatat că aceasta este îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenul în suprafață de 517 mp, situat în București, stabilite la suma de 465.300 Euro prin raportul de expertiză topometrică întocmit de expert H.C. A fost obligat pârâtul să facă propuneri Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea plății către reclamantă a despăgubirilor aferente terenului în suprafață de 517 mp.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este pe deplin admisibilă, având în vedere refuzul nejustificat al unității deținătoare de a da curs notificării reclamantei. Referitor la terenul a cărui restituire s-a solicitat, prima instanță a reținut că acesta a trecut în proprietatea statului prin expropriere, această măsură cu caracter abuziv contravenind dispozițiilor înscrise în constituția din anul 1948 care garantau dreptul de proprietate personală, astfel că statul nu deține cu titlu valabil terenul în discuție.

Reținând că, așa cum rezultă din raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză, terenul este afectat în totalitate de un bloc de locuințe, precum și de amenajările exterioare aferente acestuia, neputând fi restituit în natură, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent, despăgubiri, pârâtul fiind obligat să facă propuneri în acest sens Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva sentinței menționate au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul. Apelanta reclamantă a învederat că prima instanță a refuzat să oblige pârâta la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, încălcând astfel dispozițiile art. 6 din CEDO referitoare la judecarea echitabilă în termen rezonabil și de către o instanță independentă și imparțială a cauzelor deduse judecății, cât și dispozițiilor art. 8 și 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin motivele sale de apel Primarul Municipiului București a criticat sentința ca nelegală și netemeinică arătând că, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, notificările formulate conform Legii nr. 10/2001 urmând a fi predate secretariatului acestei comisii. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 838 din 17 decembrie 2007, a respins ambele apeluri ca nefondate, reținând, în esență, că au fost respectate dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și că stabilirea despăgubirilor a fost efectuată potrivit probelor administrate, fiind corect statuată de către prima instanță obligația pârâtei de a răspunde la notificare și de a emite decizie prin care să facă propuneri Comisiei Centrale, în vederea plății, pentru terenul în litigiu, teren ce nu poate fi restituit în natură.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termen legal reclamanta G.A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Critica formulată prin primul motiv de recurs a vizat încălcarea prevederilor constituționale (art. 21 pct. 4 și art. 20 pct. 1 din Constituție) și ale dispozițiilor art. 481 C. civ., prin acordarea a ceea ce nu s-a cerut, respectiv înaintarea dosarului la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, deși obiectul acțiunii l-a constituit obligarea pârâtului la plata echivalentului bănesc al valorii terenului preluat în mod abuziv. Cea de a doua critică s-a referit la încălcarea H.G. nr. 250 publicată în M.Of. nr. 226 din 3 aprilie 2007, respectiv a pct. 2 în care se prevede că persoanele și instituțiile implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, precum și soluțiile jurisprudențiale ale CEDO.

În acest context s-a invocat Hotărârea din 24 mai 2007 a CEDO, publicată în M.Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007, în care s-a reținut că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri. În dovedirea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a depus la dosar hotărârea CEDO menționată, precum și extrase din alte hotărâri prin care s-au soluționat cauze îndreptate împotriva României. Analizând criticile formulate prin motivele invocate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente : Critica formulată prin primul motiv de recurs, potrivit căreia, în mod nelegal s-ar fi dispus înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (și nu la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 cum se susține în motivele de recurs, fila 2), acordându-se astfel reclamantei ceea ce nu s-a cerut, nu va fi analizată ( omisso medio ) întrucât o asemenea critică nu a fost invocată prin motivele de apel. De altfel, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, deoarece apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar motivul de casare menționat este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs vizând încălcarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (pct. 2), cu referire la jurisdicția CEDO, în speță Hotărârea din 24.05.2007 (Cauza Aslan împotriva României) nu este întemeiat. Acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., cât și pe „orice alte prevederi legale incidente în legătură cu obiectul cauzei”. În speță nu se pune problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, text ce garantează dreptul de proprietate al oricărei persoane, deoarece măsurile reparatorii prin echivalent acordate reclamantei în temeiul Legii nr. 247/2005 constituie un mijloc de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Posibilitatea acordării unei măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece restituirea în natură nu este posibilă, nu este contrară exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, acest text impunând ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, principiul legalității implicând și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective”.

Nu se poate pune problema unei privări de proprietate pentru a se constata încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții fiind îndreptățiți la acele măsuri reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deci în condițiile legii, prin urmare nefiind rupt nici „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale. Pentru aceste considerente se va constata că niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Î.C.C.J., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmând a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei nr. 838 din 17 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2008.