ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Decizia nr. 1912/2016
Prin acțiunea înregistrată
pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 23 noiembrie
2009, Dosar nr. x/302/2009, reclamantul Municipiul București prin Primar
General a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. și B., C., D., E.
ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea
absolută a Dispoziției nr. 332 și a Dispoziției nr. 387
emise în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziții prin care s-a dispus
restituirea în natură către pârâți a imobilului din
București, compus din construcție și teren în
suprafață de 235 mp, dispozițiile fiind emise cu încălcarea
dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În susținerea acțiunii,
reclamantul a arătat că prin notificarea formulată în temeiul
Legii nr. 10/2001, F. a solicitat restituirea în natură a imobilului
situat în București compus din teren în suprafață de 240 mp, pe
care se află o construcție având parter, etaj, mansardă și
dependințe, arătând că acesta a fost confiscat de către
Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951, de pe numele mamei sale G. În
susținerea Notificării înregistrată sub nr. x/2001 la Executorul
Judecătoresc, precum și a calității sale de proprietar, F.
a depus testamentul, procesul-verbal de deschidere și acceptare a
succesiunii, precum și certificatul de moștenitor. Reclamantul a
arătat că în anul 2002, în baza actelor anexate notificării,
precum și a referatului Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost
emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București
din 20 mai 2002 privind imobilul situat în București, compus din
construcție și teren în suprafață de 235 mp, identificat
conform schițelor cadastrale anexate. Ulterior, ca urmare a unei cereri
formulate de C., înregistrată sub nr. x/2001 (cerere care făcea
referire la Notificarea nr. x/2001 formulată de către C., D. și
E.) a fost emisă Dispoziția nr. 387 din 28 iunie 2002, prin care a
fost completat art. 1 al Dispoziției din 20 mai 2002, în sensul
restituirii în natură a imobilului din București, compus din
construcție și teren în suprafață de 235 mp, în
proprietatea lui F., C., D. și E.
În anul 2003,
în baza Adresei nr. x/P/2003 din 31 octombrie 2003 a Parchetului de pe
lângă Judecătoria Sectorului 5 București, din care rezultă
că imobilul din București a făcut parte din acordul
româno-italian încheiat între Guvernul RSR și Guvernul Republicii
Italiene, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la
Roma la 23 ianuarie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 569/1968, cu
referire la Adresa Ministerului Finanțelor din 30 ianuarie 2002, că
prin Dispoziția Primarului General din 13 noiembrie 2003, a fost
revocată Dispoziția din 20 mai 2002, completată prin
Dispoziția din 28 iunie 2002, astfel că imobilul sus-menționat a
reintrat în proprietatea statului. La emiterea Dispoziției din 13
noiembrie 2003 s-au avut în vedere dispozițiile art. 5 (normă
prohibitivă) și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum
și H.G. nr. 498/2003 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii
nr. 10/2001. S-a învederat că urmare a acestei situații a fost
formulată în anul 2004 o contestație înregistrată la Tribunalul
București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2004, de către
D., E. și C., prin care s-a solicitat anularea Dispoziției Primarului
General din 13 noiembrie 2003. Contestația a fost respinsă prin
Sentința civilă nr. 315 din 19 aprilie 2004 pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă, soluție
menținută și în apel prin Decizia civilă nr. 385A/2005
pronunțată de Curtea de Apel București, secția VIII-a
civilă, în Dosarul nr. x/2004, precum și prin Decizia civilă nr.
2.409 din 3 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția civilă, în Dosarul nr. x/1/2005,
intrând astfel în puterea lucrului judecat.
S-a
arătat că prin aceste hotărâri judecătorești s-a
reținut cu putere de lucru judecat, faptul că cei 3 contestatori nu
sunt persoane îndreptățite la restituire în natură a imobilului,
sau la stabilirea altor măsuri reparatorii în echivalent, întrucât au
primit despăgubiri de la statul italian, ai cărui cetățeni
sunt în baza acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul
Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie semnat
la Roma la 23 ianuarie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 569/1968.
Aceeași
Dispoziție din 13 noiembrie 2003 a Primarului General a fost
contestată însă și de F., care a considerat că în mod
greșit s-a dispus revocarea dispozițiilor. Contestația a fost
respinsă de Tribunalul București, secția a III- civilă,
Dosar nr. x/2005, dar în recurs Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă, prin Decizia nr. 9.073 din 9 noiembrie
2006 (irevocabilă) a casat cele două hotărâri
judecătorești, iar pe fond a fost admisă contestația
formulată de F. anulându-se Dispoziția Primarului General, pe
considerentul principal că cele două dispoziții nu puteau fi
anulate pe cale administrativă (printr-o altă dispoziție), ci
doar pe cale judecătorească, întrucât intraseră în circuitul
civil și constituiau titlul de proprietate.
Mai mult
decât atât, defunctul F. nu avea efectiv niciun drept de proprietate cu privire
la imobilul din București, acesta fiind dobândit în anul 1927 de
către H., bunicul contestatorului, care era și proprietar al
imobilului din București (cele două imobile fiind poziționate în
formă de L), iar prin testamentul întocmit de către H. în anul 1932
la pct. 1 s-a dispus ca după decesul său imobilul din București
să revină fiicei sale G. (mama contestatorului), care la acea
dată era căsătorită cu I.
Or, în raport
de acest testament respectiv clauza de la pct. 1, imobilul din București
i-a revenit mamei contestatorului, respectiv numitei G., care la data
preluării imobilului în anul 1952, ca efect al prevederilor Decretului nr.
111/1951, avea cetățenie italiană prin căsătorie cu J.
în anul 1939.
Mama
contestatorului G. a decedat în anul 1993, după ce imobilul în
discuție (moștenit de la tatăl său H.) trecuse în
proprietatea Statului Român prin efectul Sentinței civile nr. 713 din 24
februarie 1964 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului "16
Februarie" București în Dosarul nr. x/1964. S-a arătat că
G. a părăsit țara în anul 1952, astfel că drepturile
succesorale ale contestatorului față de mama sa au luat naștere
odată cu decesul acesteia în anul 1993, dată la care imobilul
litigios nu se mai afla în patrimoniul mamei sale. S-a susținut că ce
este esențial în cauză, este faptul că o normă
prohibitivă de drept art. 5 din Legea nr. 10/2001 a fost încălcată,
iar cele două dispoziții sunt lovite de nulitate absolută în
raport de dispozițiile acestui text de lege.
În acest
sens, s-a arătat că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu sunt
îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri
reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit
acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea
problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1, care face parte
din prezenta lege.
Or, prin
raportare la această normă prohibitivă de strictă
interpretare ("nu sunt îndreptățite la restituire în natură
sau la măsuri reparatorii în echivalent persoane care ..."), este
evident că încălcarea acestei norme are ca efect nulitatea actului
juridic respectiv și lipsirea lui de efecte juridice.
Tocmai de
aceea, în raport de situația creată, în condițiile care s-a
statuat că cele două dispoziții nu puteau fi anulate pe cale
administrativă prin revocarea lor întrucât intraseră în circuitul
civil, constituind titlu de proprietate, ci doar pe cale
judecătorească, reclamantul a susținut că se justifică
promovarea acțiunii pendinte în declararea nulității celor
două acte juridice, pentru a se ajunge la restabilirea
legalității și la respectarea normelor prohibitive sau
imperative în materia Legii nr. 10/2001.
În drept,
reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 948 și
urm. C. civ.
Prin
Sentința civilă nr. 6.743 din 18 octombrie 2010, pronunțată
de Judecătoria Sectorului 5 București a fost admisă
excepția necompetenței materiale, declinându-se competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția
de contencios administrativ.
Prin
Încheierea din 19 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IX-a
de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția
necompetenței funcționale înaintând dosarul secțiilor civile ale
Tribunalului București.
Pe rolul
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost
înregistrată sub Dosar nr. x/3/2010**.
Prin
Sentința civilă nr. 1.235 din 23 octombrie 2015 pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost
respinsă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul
București prin Primar General în contradictoriu cu pârâții A., B.,
C., D. și E., pentru autoritate de lucru judecat.
Pentru a
hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin Sentința
civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul
București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia
civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.487
din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, a fost respinsă cererea de
chemare în judecată formulată de K. și L. în calitate de reclamante,
în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General
și A., B., C., D., E. având ca obiect constatarea nulității
absolute a Dispoziției din 20 mai 2002 și a Dispoziției din 28
iunie 2002.
S-a
reținut că pentru existența autorității de lucru
judecat, conform art. 1201 C. civ., este necesară întrunirea
cumulativă a identității de părți, obiect și
cauză.
În ceea ce
privește identitatea de părți, Tribunalul a reținut că
doctrina și practica judiciară au stabilit ca fiind întrunită
această condiție și în cazul în care calitățile
părților nu sunt identice, dacă acestea își valorifică
în cadrul poziției procesuale apărările și susținerile
cu privire la cererea de chemare în judecată.
Astfel,
Tribunalul a constatat că acțiunea soluționată prin
Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost
formulată în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză și
cu pârâtele persoane fizice. Prin urmare, există identitate de
părți, întrucât Municipiul București și-a expus
poziția procesuală raportat la pretențiile deduse
judecății, chiar dacă în prezenta cauză, el este cel care a
învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității
acelorași dispoziții fiind astfel întrunită și
condiția ce vizează identitatea de obiect.
Referitor la
cauza juridică a acțiunii, instanța de fond a observat că
în considerentele Sentinței civile nr. 2.150 din 21 decembrie 2013
pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie
2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I
civilă, a fost analizată eroarea-obstacol în care s-ar fi aflat
Municipiul București la data emiterii celor două dispoziții,
prin prisma dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, cauză
ilicită și lipsa obiectului.
Cum, în
prezenta cauză, s-a invocat nerespectarea art. 5 din Legea nr. 10/2001 s-a
constatat că există identitate de cauză între cele două
cereri de chemare în judecată.
Pe cale de
consecință, instanța de fond a reținut că în
cauză este incidentă excepția autorității de lucru
judecat, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă.
Împotriva
hotărârii instanței de fond reclamantul Municipiul București
prin Primar General a declarat apel, ce a fost respins prin Decizia nr. 105A
din 17 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:
Acțiunea finalizată prin Sentința nr. 2.150/2013
pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, ce are ca obiect nulitatea dispoziției de restituire
către pârâți a imobilului solicitat în baza Legii nr. 10/2001, a fost
întemeiată inițial pe dispozițiile art. 5 din acest act
normativ. Temeiul de drept a fost precizat în rejudecare după casare, în
sensul că nerespectarea art. 5 din Legea nr. 10/2001 echivalează cu
lipsa consimțământului, nevalabilitatea obiectului și a cauzei,
prevăzute de art. 954, 962, 966 C. civ. drept cauze de ineficacitate a
actului juridic.
Prin
acțiunea pendinte se solicită analizarea valabilității
dispozițiilor de restituire din aceeași perspectivă,
instanța fiind învestită cu verificarea respectării normei
conținute de art. 5 din Legea nr. 10/2001.
În prima
acțiune, reclamanții au încadrat pretinsa încălcare a art. 5 din
Legea nr. 10/2001 susținând că pârâții erau excluși de la
beneficiul Legii nr. 10/2001, fiind invocate cauzele de nulitate ale actului
juridic prevăzute de dreptul comun, reprezentate de lipsa
consimțământului, nevalabilitatea obiectului și lipsa cauzei.
În analiza
cauzelor de nulitate, Tribunalul București, secția a V-a civilă,
a reținut în considerentele Sentinței civile nr. 2.150/2013,
calitatea pârâților de persoane îndreptățite la restituirea
imobilului ce nu a făcut obiectul Acordului dintre Guvernul României
și Republica Italiană.
Or, prin
acțiunea pendinte se solicită verificarea acelorași aspecte,
întrucât de la beneficiul Legii nr. 10/2001 sunt excluse persoanele care au
primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de
România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, precum
acordul menționat anterior.
Instanța
de apel a constatat că deși nu se mai susține lipsa unui element
structural al actului juridic, precum consimțământul, obiectul sau
cauza, în prezentul litigiu încălcarea ordinii publice este invocată
drept cauză de nulitate absolută, generată de aceleași
pretinse încălcări ale art. 5 din Legea nr. 10/2001. Cauza este
dată de instituția, de categoria juridică sau de principiul de
drept substanțial pe care se întemeiază pretenția, însă,
cum soluția se pronunță într-o cauză determinată,
interesează nu numai regula de drept, ci și împrejurările de
fapt datorită cărora în acea speță se aplică
respectiva regulă și nu alta.
S-a apreciat
că, întrucât analizarea nulității invocate în prezentul litigiu
presupune verificarea condițiilor de restituire a imobilului prin prisma
art. 5 din Legea nr. 10/2001, verificare ce a fost solicitată și prin
acțiunea soluționată prin Sentința civilă nr.
2.150/2013 (irevocabilă) pronunțată de Tribunalul
București, secția a V-a civilă, împrejurările din cele
două litigii nu constituie cauze diferite.
De asemenea,
s-a reținut că Decizia nr. 2.904/2006 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția civilă, nu poate
fi opusă cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât
aceasta a statuat asupra Dispoziției, în timp ce obiectul litigiului
pendinte îl constituie nulitatea absolută a dispozițiilor emise de
Primarul General al Municipiului București.
S-a
arătat că față de domeniul de reglementare a Legii nr.
10/2001, nu poate fi primit argumentul referitor la lipsa calității
de persoană îndreptățită la restituire a lui F.
față de împrejurarea că autoarea sa, G. nu deținea în
proprietate în anul 1993, la data decesului, bunul imobil trecut în
proprietatea statului în anul 1952 prin Decretul nr. 111/1951.
Împotriva
hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamantul Municipiul
București prin Primar General.
Astfel,
criticile aduse hotărârii vizează următoarele aspecte de
nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Se
susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de
temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii, ce constă în faptul că instanța a
respins în mod greșit apelul Municipiului București, reținând
că "acțiunea finalizată prin Sentința nr. 2.150/2013
pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, ce are ca obiect nulitatea dispoziției de restituire
către pârâți a imobilului solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost
întemeiată inițial pe dispozițiile art. 5 din acest act
normativ, a căror încălcare a fost invocată".
De asemenea,
s-a mai învederat că, în mod greșit, s-a consemnat în considerentele
hotărârii faptul că "temeiul de drept a fost precizat ulterior,
în rejudecarea după casare, în sensul că nerespectarea art. 5 a Legii
nr. 10/2001 echivalează cu lipsa consimțământului,
nevalabilitatea obiectului și a cauzei, prevăzute de art. 954, 962,
966 C. civ., drept cauze de ineficacitate a actului juridic".
Se
susține că soluția instanței de apel este dată cu
aplicarea greșită a legii, întrucât face o interpretare greșită
a dispozițiilor art. 1201 C. civ., în ceea ce privește tripla
identitate de obiect, părți și cauză, pentru a fi
incidentă excepția autorității de lucru judecat.
În
aceeași idee se arată că au fost ignorate efectele obligatorii
ale Deciziei civile nr. 3.012 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția civilă, care a
statuat că, situația de fapt în cauză urmează să fie
stabilită prin raportare la normele dreptului comun, făcându-se
referire în mod deosebit la Decizia nr. 6.462 din 30 octombrie 2008
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă.
Reclamantul
recurentul mai învederează că acțiunea ce constituie obiectul
prezentului litigiu vizează nulitatea absolută a celor două
dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București,
respectiv dispozițiile, că temeiul de drept al acțiunii îl
reprezintă legea specială, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001,
fără nicio referire la dreptul comun, nulitatea absolută
solicitată izvorând direct și efectiv din legea specială,
și nu din dispozițiile C. civ.
De asemenea,
în analizarea incidenței/neincidenței dispozițiilor art. 1201 C.
civ., se susține că nu trebuiau ignorate nici efectele Deciziei
civile nr. 2.409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, în cuprinsul acesteia,
făcându-se referire la faptul că autorul pârâților F. nu mai
putea solicita restituirea în natură a imobilului litigios și nici
măsuri reparatorii, pentru acest bun imobil, în speță fiind
incidente dispozițiile prohibitive ale art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, se
arată că există două acțiuni diferite, cu temeiuri de
drept distincte, că este greșit raționamentul instanței de
apel în sensul că în speță ar exista tripla identitate de
obiect, părți și cauză în condițiile în care cauza din
cele două litigii este diferită, că în primul litigiu
soluționat irevocabil s-a făcut referire în mod concret la eroarea
obstacol, la cauza ilicită și lipsa de obiect raportat la dispozițiile
art. 954, art. 966 și art. 968 C. civ. Pentru aceste considerente, având
în vedere faptul că, în mod greșit s-a reținut incidența
art. 1201 C. civ., recurentul reclamant solicită admiterea recursului,
modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și, pe cale de
consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs
invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta
Curte reține următoarele:
În litigiul
pendinte reclamantul Municipiul București prin Primar General a solicitat
în contradictoriu cu pârâții A. și B., C., D., E. ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea
absolută a dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de
Primarul General al Municipiului București, dispoziții prin care s-a
dispus restituirea în natură către pârâți a imobilului din
București, compus din construcție și teren în
suprafață de 235 mp.
În
susținerea acțiunii s-a arătat că dispozițiile
sus-evocate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din
Legea nr. 10/2001, care prevăd "că nu sunt
îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri
reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit
acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea
problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa 1 care face parte
integrantă din prezenta lege".
Anterior
aceste dispoziții au mai fost supuse controlului judiciar din aceeași
perspectivă a nulității lor, litigiu soluționat prin
Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă
prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă
nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția I civilă, prin care a fost
respinsă acțiunea formulată de K. și L. în calitate de
reclamante, în contradictoriu cu pârâții din prezentul litigiu, respectiv
A., B., C., D., E. și Municipiul București prin Primarul General.
Astfel, din
hotărârile sus-evocate rezultă fără posibilitate de echivoc
că instanțele au statuat că deși motivele de nulitate a
celor două dispoziții au fost încadrate de reclamantele din acel litigiu
în motivele de nulitate absolută de drept comun - eroare obstacol,
cauză ilicită și lipsa obiectului - totuși în realitate
toate susținerile au fost subsumate în esență pretinsei
încălcări a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001,
constatându-se că Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept
procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în
justiție actele emise în temeiul său, dar și norme de drept
substanțial care privesc condițiile de validitate ale acestor acte,
care au fost analizate din perspectiva verificării conformității
dispozițiilor contestate cu condițiile de emitere și de
validitate.
Prin
hotărârile sus-menționate, dispozițiile emise în temeiul Legii
nr. 10/2001 au fost examinate prin prisma dispozițiilor art. 5 Legii nr.
10/2001, fiind înlăturate motivat cauzele de nulitate de drept comun
(eroare obstacol, cauză ilicită și lipsa obiectului)
statuându-se că imobilul pentru care s-a dispus restituirea în natură
către pârâți situat în București compus din construcție
și teren în suprafață de 235 mp nu putea face obiect al
Acordului dintre România și Republica Italia, că nu există
dovezi în sensul că pârâții sau autorii acestora ar fi încasat
despăgubiri în baza acordului arătat, că imobilul trecuse în
proprietatea statului ca bun abandonat în temeiul Decretului nr. 111/1951 prin
Sentința civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 pronunțată de
Tribunalul Popular al Raionului "16 Februarie" București în
Dosarul nr. x/1964, că din certificatul emis de Primăria Sarule -
Italia rezultă că autoarea pârâților nu a primit nici o
plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din
Sarule.
În raport de
hotărârile judecătorești sus-evocate, de faptul că în
litigiul pendinte se solicită nulitatea absolută a
dispozițiilor, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, din perspectiva
încălcării acelorași norme cuprinse în art. 5 din Legea nr.
10/2001, susținându-se că pârâții A. și B., C., D., E. nu
ar fi îndreptățiți la restituirea în natură sau la
măsuri reparatorii în echivalent întrucât fac parte din persoanele care au
primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de
România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, Înalta Curte
reține că în cauză este incidentă excepția
absolută dirimantă și peremtorie a autorității de
lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. și art. 166 C.
proc. civ., fiind îndeplinită condiția triplei identități
de obiect, cauză și părți.
Potrivit art.
1201 C. civ. există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare
în judecată are același obiect este întemeiată pe aceeași
cauză între aceleași părți. Este însă necesar ca prima
hotărâre (rămasă definitivă) să fi rezolvat în fond
litigiul dintre părți.
Principiul
autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din
nou a unui proces terminat având același obiect, cauză și
părți, ci și contrazicerile între două hotărâri
judecătorești, respectiv infirmarea constatărilor făcute
într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o
altă hotărâre posterioară dată în alt proces. Puterea
lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în noul litigiu
părțile se găsesc cu roluri schimbate.
În ceea ce
privește identitatea de părți dintre litigiul pendinte și
cel anterior soluționat irevocabil prin hotărârile judecătorești
sus-evocate, Înalta Curte reține că nu are relevanță
împrejurarea că în cadrul celei de a doua acțiuni s-a schimbat
poziția procesuală a părților. Chiar dacă reclamantul
din prezenta cauză a avut în celălalt litigiu calitatea de pârât,
aceasta nu înseamnă că nu există identitate de părți
câtă vreme titulare ale drepturilor litigioase sunt aceleași
persoane, având doar calitățile inversate.
În
privința identității de obiect, Înalta Curte reține că
pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca în ambele
acțiuni obiectul să fie formulat în același mod, ci este
suficient ca din cuprinsul ambelor acțiuni să rezulte că scopul
final urmărit este același.
Din
această perspectivă, Înalta Curte constată că în ambele
acțiuni scopul urmărit este același, respectiv constatarea
nulității acelorași dispoziții emise de Primarul General al
Municipiului București motivat de faptul că pârâții nu sunt
persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului din
București, compus din construcție și teren în
suprafață de 235 mp, sau la măsuri reparatorii în echivalent
întrucât fac parte din persoanele care au primit despăgubiri potrivit
acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea
problemelor financiare în suspensie.
Or, acest aspect
de fond a fost tranșat irevocabil în litigiul anterior finalizat prin
Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă
prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă
nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția I civilă.
Autoritatea
de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de
excepție procesuală conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C.
proc. civ. și, aceea de prezumție, mijloc de probă de
natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile
juridice dintre părți (art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.
civ.). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care
corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească
a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate
de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți,
cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important
al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au
fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre
părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus,
efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are
legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior,
fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
În
condițiile în care potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202
alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această
prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate
introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se
pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat
judecătorește anterior.
Cum în cauza
pendinte operează efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din
hotărârile judecătorești sus-evocate în condițiile în care
problema litigioasă a fost dezlegată anterior în sensul că
imobilul nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica
Italia, că nu există dovezi în sensul că pârâții sau
autorii acestora ar fi încasat despăgubiri în baza acordului arătat,
Înalta Curte constată că prin acțiunea de față reclamantul
a urmărit de fapt să se stabilească contrariul a ceea ce s-a
statuat irevocabil în litigiul anterior, ceea ce nu este admisibil, în
condițiile în care principiul autorității de lucru judecat
corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine
socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a
chestiunii litigioase deja rezolvate.
Pornind de la
acest principiu se impune a se sublinia distincția clară ce
există între excepția autorității de lucru judecat și
prezumția autorității de lucru judecat. Astfel, pe când
condiția de aplicare a excepției autorității de lucru
judecat presupune o identitate de acțiuni sub aspectul părților,
obiectului, și cauzei juridice, ce oprește repetarea
judecății, prezumția de lucru judecat impune consecvența în
judecată și anume ca ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre nu
trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.
Principiul
autorității de lucru judecat nu aduce atingere dreptului la un proces
echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut
fiind admise restricții în temeiul faptului că statele
beneficiază de o marjă de apreciere.
În acest sens
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 30 octombrie
1998 F.E. contra Franței și în Hotărârea nr. 41.727/1998
Yagtzilar și alții contra Greciei a statuat că restricțiile
trebuie să urmărească un scop legitim, că excepția
autorității de lucru judecat menită să asigure securitatea
raporturilor juridice în materie civilă urmărește un scop
legitim.
Din
perspectiva celor expuse a incidenței autorității de lucru
judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc.
civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate atât criticile
recurentului reclamant legate de lipsa de temei legal a hotărârii și
de greșita interpretare și aplicare a legii, cât și cele legate
de faptul că nu ar fi trebuit ignorate efectele Deciziei civile nr. 3.012
din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă, și respectiv ale Deciziei civile
nr. 2.409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, în condițiile în care
această din urmă hotărâre a fost pronunțată în
procedura de contestare a Dispoziției din 13 noiembrie 2003 emisă de
Primarul General al Municipiului București, iar obiectul dedus
judecății în prezenta vizează nulitatea absolută a
dispozițiilor emise de Primarul General al Municipiului București.
În
consecință, cum nici una din criticile aduse hotărârii
instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., recursul recurentului reclamant Municipiul București, prin
Primarul General urmează a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul formulat de recurentul-reclamant Municipiul București, prin
Primarul General, împotriva Deciziei nr. 105 A din 17 februarie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2016.
Procesat de