ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2016

Decizia nr. 1912/2016 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 23 noiembrie 2009, Dosar nr. x/302/2009, reclamantul Municipiul București prin Primar General a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. și B., C., D., E. ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 332 și a Dispoziției nr. 387 emise în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziții prin care s-a dispus restituirea în natură către pârâți a imobilului din București, compus din construcție și teren în suprafață de 235 mp, dispozițiile fiind emise cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În susținerea acțiunii, reclamantul a arătat că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, F. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București compus din teren în suprafață de 240 mp, pe care se află o construcție având parter, etaj, mansardă și dependințe, arătând că acesta a fost confiscat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951, de pe numele mamei sale G. În susținerea Notificării înregistrată sub nr. x/2001 la Executorul Judecătoresc, precum și a calității sale de proprietar, F. a depus testamentul, procesul-verbal de deschidere și acceptare a succesiunii, precum și certificatul de moștenitor.

Reclamantul a arătat că în anul 2002, în baza actelor anexate notificării, precum și a referatului Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București din 20 mai 2002 privind imobilul situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 235 mp, identificat conform schițelor cadastrale anexate.

Ulterior, ca urmare a unei cereri formulate de C., înregistrată sub nr. x/2001 (cerere care făcea referire la Notificarea nr. x/2001 formulată de către C., D. și E.) a fost emisă Dispoziția nr. 387 din 28 iunie 2002, prin care a fost completat art. 1 al Dispoziției din 20 mai 2002, în sensul restituirii în natură a imobilului din București, compus din construcție și teren în suprafață de 235 mp, în proprietatea lui F., C., D. și E. În anul 2003, în baza Adresei nr. x/P/2003 din 31 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, din care rezultă că imobilul din București a făcut parte din acordul româno-italian încheiat între Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la Roma la 23 ianuarie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 569/1968, cu referire la Adresa Ministerului Finanțelor din 30 ianuarie 2002, că prin Dispoziția Primarului General din 13 noiembrie 2003, a fost revocată Dispoziția din 20 mai 2002, completată prin Dispoziția din 28 iunie 2002, astfel că imobilul sus-menționat a reintrat în proprietatea statului.

La emiterea Dispoziției din 13 noiembrie 2003 s-au avut în vedere dispozițiile art. 5 (normă prohibitivă) și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și H.G. nr. 498/2003 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

S-a învederat că urmare a acestei situații a fost formulată în anul 2004 o contestație înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2004, de către D., E. și C., prin care s-a solicitat anularea Dispoziției Primarului General din 13 noiembrie 2003. Contestația a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 315 din 19 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, soluție menținută și în apel prin Decizia civilă nr. 385A/2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția VIII-a civilă, în Dosarul nr. x/2004, precum și prin Decizia civilă nr. 2.409 din 3 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, în Dosarul nr. x/1/2005, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

S-a arătat că prin aceste hotărâri judecătorești s-a reținut cu putere de lucru judecat, faptul că cei 3 contestatori nu sunt persoane îndreptățite la restituire în natură a imobilului, sau la stabilirea altor măsuri reparatorii în echivalent, întrucât au primit despăgubiri de la statul italian, ai cărui cetățeni sunt în baza acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie semnat la Roma la 23 ianuarie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 569/1968. Aceeași Dispoziție din 13 noiembrie 2003 a Primarului General a fost contestată însă și de F., care a considerat că în mod greșit s-a dispus revocarea dispozițiilor.

Contestația a fost respinsă de Tribunalul București, secția a III- civilă, Dosar nr. x/2005, dar în recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin Decizia nr. 9.073 din 9 noiembrie 2006 (irevocabilă) a casat cele două hotărâri judecătorești, iar pe fond a fost admisă contestația formulată de F. anulându-se Dispoziția Primarului General, pe considerentul principal că cele două dispoziții nu puteau fi anulate pe cale administrativă (printr-o altă dispoziție), ci doar pe cale judecătorească, întrucât intraseră în circuitul civil și constituiau titlul de proprietate.

Mai mult decât atât, defunctul F. nu avea efectiv niciun drept de proprietate cu privire la imobilul din București, acesta fiind dobândit în anul 1927 de către H., bunicul contestatorului, care era și proprietar al imobilului din București (cele două imobile fiind poziționate în formă de L), iar prin testamentul întocmit de către H. în anul 1932 la pct. 1 s-a dispus ca după decesul său imobilul din București să revină fiicei sale G. (mama contestatorului), care la acea dată era căsătorită cu I. Or, în raport de acest testament respectiv clauza de la pct. 1, imobilul din București i-a revenit mamei contestatorului, respectiv numitei G., care la data preluării imobilului în anul 1952, ca efect al prevederilor Decretului nr. 111/1951, avea cetățenie italiană prin căsătorie cu J. în anul 1939. Mama contestatorului G. a decedat în anul 1993, după ce imobilul în discuție (moștenit de la tatăl său H.) trecuse în proprietatea Statului Român prin efectul Sentinței civile nr. 713 din 24 februarie 1964 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului "16 Februarie" București în Dosarul nr. x/1964.

S-a arătat că G. a părăsit țara în anul 1952, astfel că drepturile succesorale ale contestatorului față de mama sa au luat naștere odată cu decesul acesteia în anul 1993, dată la care imobilul litigios nu se mai afla în patrimoniul mamei sale. S-a susținut că ce este esențial în cauză, este faptul că o normă prohibitivă de drept art. 5 din Legea nr. 10/2001 a fost încălcată, iar cele două dispoziții sunt lovite de nulitate absolută în raport de dispozițiile acestui text de lege. În acest sens, s-a arătat că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1, care face parte din prezenta lege.

Or, prin raportare la această normă prohibitivă de strictă interpretare ("nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoane care ..."), este evident că încălcarea acestei norme are ca efect nulitatea actului juridic respectiv și lipsirea lui de efecte juridice. Tocmai de aceea, în raport de situația creată, în condițiile care s-a statuat că cele două dispoziții nu puteau fi anulate pe cale administrativă prin revocarea lor întrucât intraseră în circuitul civil, constituind titlu de proprietate, ci doar pe cale judecătorească, reclamantul a susținut că se justifică promovarea acțiunii pendinte în declararea nulității celor două acte juridice, pentru a se ajunge la restabilirea legalității și la respectarea normelor prohibitive sau imperative în materia Legii nr. 10/2001.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 948 și urm. C. civ. Prin Sentința civilă nr. 6.743 din 18 octombrie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, declinându-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ. Prin Încheierea din 19 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale înaintând dosarul secțiilor civile ale Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/3/2010**. Prin Sentința civilă nr. 1.235 din 23 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul București prin Primar General în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D. și E., pentru autoritate de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de K. și L. în calitate de reclamante, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și A., B., C., D., E. având ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției din 20 mai 2002 și a Dispoziției din 28 iunie 2002. S-a reținut că pentru existența autorității de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., este necesară întrunirea cumulativă a identității de părți, obiect și cauză.

În ceea ce privește identitatea de părți, Tribunalul a reținut că doctrina și practica judiciară au stabilit ca fiind întrunită această condiție și în cazul în care calitățile părților nu sunt identice, dacă acestea își valorifică în cadrul poziției procesuale apărările și susținerile cu privire la cererea de chemare în judecată. Astfel, Tribunalul a constatat că acțiunea soluționată prin Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost formulată în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză și cu pârâtele persoane fizice. Prin urmare, există identitate de părți, întrucât Municipiul București și-a expus poziția procesuală raportat la pretențiile deduse judecății, chiar dacă în prezenta cauză, el este cel care a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității acelorași dispoziții fiind astfel întrunită și condiția ce vizează identitatea de obiect.

Referitor la cauza juridică a acțiunii, instanța de fond a observat că în considerentele Sentinței civile nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost analizată eroarea-obstacol în care s-ar fi aflat Municipiul București la data emiterii celor două dispoziții, prin prisma dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, cauză ilicită și lipsa obiectului. Cum, în prezenta cauză, s-a invocat nerespectarea art. 5 din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că există identitate de cauză între cele două cereri de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut că în cauză este incidentă excepția autorității de lucru judecat, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Municipiul București prin Primar General a declarat apel, ce a fost respins prin Decizia nr. 105A din 17 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente: Acțiunea finalizată prin Sentința nr. 2.150/2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ce are ca obiect nulitatea dispoziției de restituire către pârâți a imobilului solicitat în baza Legii nr. 10/2001, a fost întemeiată inițial pe dispozițiile art. 5 din acest act normativ.

Temeiul de drept a fost precizat în rejudecare după casare, în sensul că nerespectarea art. 5 din Legea nr. 10/2001 echivalează cu lipsa consimțământului, nevalabilitatea obiectului și a cauzei, prevăzute de art. 954, 962, 966 C. civ. drept cauze de ineficacitate a actului juridic. Prin acțiunea pendinte se solicită analizarea valabilității dispozițiilor de restituire din aceeași perspectivă, instanța fiind învestită cu verificarea respectării normei conținute de art. 5 din Legea nr. 10/2001. În prima acțiune, reclamanții au încadrat pretinsa încălcare a art. 5 din Legea nr. 10/2001 susținând că pârâții erau excluși de la beneficiul Legii nr. 10/2001, fiind invocate cauzele de nulitate ale actului juridic prevăzute de dreptul comun, reprezentate de lipsa consimțământului, nevalabilitatea obiectului și lipsa cauzei.

În analiza cauzelor de nulitate, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut în considerentele Sentinței civile nr. 2.150/2013, calitatea pârâților de persoane îndreptățite la restituirea imobilului ce nu a făcut obiectul Acordului dintre Guvernul României și Republica Italiană. Or, prin acțiunea pendinte se solicită verificarea acelorași aspecte, întrucât de la beneficiul Legii nr. 10/2001 sunt excluse persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, precum acordul menționat anterior. Instanța de apel a constatat că deși nu se mai susține lipsa unui element structural al actului juridic, precum consimțământul, obiectul sau cauza, în prezentul litigiu încălcarea ordinii publice este invocată drept cauză de nulitate absolută, generată de aceleași pretinse încălcări ale art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Cauza este dată de instituția, de categoria juridică sau de principiul de drept substanțial pe care se întemeiază pretenția, însă, cum soluția se pronunță într-o cauză determinată, interesează nu numai regula de drept, ci și împrejurările de fapt datorită cărora în acea speță se aplică respectiva regulă și nu alta. S-a apreciat că, întrucât analizarea nulității invocate în prezentul litigiu presupune verificarea condițiilor de restituire a imobilului prin prisma art. 5 din Legea nr. 10/2001, verificare ce a fost solicitată și prin acțiunea soluționată prin Sentința civilă nr. 2.150/2013 (irevocabilă) pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, împrejurările din cele două litigii nu constituie cauze diferite.

De asemenea, s-a reținut că Decizia nr. 2.904/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât aceasta a statuat asupra Dispoziției, în timp ce obiectul litigiului pendinte îl constituie nulitatea absolută a dispozițiilor emise de Primarul General al Municipiului București. S-a arătat că față de domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primit argumentul referitor la lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire a lui F. față de împrejurarea că autoarea sa, G. nu deținea în proprietate în anul 1993, la data decesului, bunul imobil trecut în proprietatea statului în anul 1952 prin Decretul nr. 111/1951.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamantul Municipiul București prin Primar General. Astfel, criticile aduse hotărârii vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Se susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ce constă în faptul că instanța a respins în mod greșit apelul Municipiului București, reținând că "acțiunea finalizată prin Sentința nr. 2.150/2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ce are ca obiect nulitatea dispoziției de restituire către pârâți a imobilului solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost întemeiată inițial pe dispozițiile art. 5 din acest act normativ, a căror încălcare a fost invocată". De asemenea, s-a mai învederat că, în mod greșit, s-a consemnat în considerentele hotărârii faptul că "temeiul de drept a fost precizat ulterior, în rejudecarea după casare, în sensul că nerespectarea art. 5 a Legii nr. 10/2001 echivalează cu lipsa consimțământului, nevalabilitatea obiectului și a cauzei, prevăzute de art. 954, 962, 966 C. civ., drept cauze de ineficacitate a actului juridic". Se susține că soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât face o interpretare greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ., în ceea ce privește tripla identitate de obiect, părți și cauză, pentru a fi incidentă excepția autorității de lucru judecat.

În aceeași idee se arată că au fost ignorate efectele obligatorii ale Deciziei civile nr. 3.012 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, care a statuat că, situația de fapt în cauză urmează să fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun, făcându-se referire în mod deosebit la Decizia nr. 6.462 din 30 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Reclamantul recurentul mai învederează că acțiunea ce constituie obiectul prezentului litigiu vizează nulitatea absolută a celor două dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București, respectiv dispozițiile, că temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă legea specială, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001, fără nicio referire la dreptul comun, nulitatea absolută solicitată izvorând direct și efectiv din legea specială, și nu din dispozițiile C. civ.

De asemenea, în analizarea incidenței/neincidenței dispozițiilor art. 1201 C. civ., se susține că nu trebuiau ignorate nici efectele Deciziei civile nr. 2.409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în cuprinsul acesteia, făcându-se referire la faptul că autorul pârâților F. nu mai putea solicita restituirea în natură a imobilului litigios și nici măsuri reparatorii, pentru acest bun imobil, în speță fiind incidente dispozițiile prohibitive ale art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, se arată că există două acțiuni diferite, cu temeiuri de drept distincte, că este greșit raționamentul instanței de apel în sensul că în speță ar exista tripla identitate de obiect, părți și cauză în condițiile în care cauza din cele două litigii este diferită, că în primul litigiu soluționat irevocabil s-a făcut referire în mod concret la eroarea obstacol, la cauza ilicită și lipsa de obiect raportat la dispozițiile art. 954, art. 966 și art. 968 C. civ. Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că, în mod greșit s-a reținut incidența art. 1201 C. civ., recurentul reclamant solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În litigiul pendinte reclamantul Municipiul București prin Primar General a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. și B., C., D., E. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului București, dispoziții prin care s-a dispus restituirea în natură către pârâți a imobilului din București, compus din construcție și teren în suprafață de 235 mp.

În susținerea acțiunii s-a arătat că dispozițiile sus-evocate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevăd "că nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa 1 care face parte integrantă din prezenta lege". Anterior aceste dispoziții au mai fost supuse controlului judiciar din aceeași perspectivă a nulității lor, litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de K. și L. în calitate de reclamante, în contradictoriu cu pârâții din prezentul litigiu, respectiv A., B., C., D., E. și Municipiul București prin Primarul General.

Astfel, din hotărârile sus-evocate rezultă fără posibilitate de echivoc că instanțele au statuat că deși motivele de nulitate a celor două dispoziții au fost încadrate de reclamantele din acel litigiu în motivele de nulitate absolută de drept comun - eroare obstacol, cauză ilicită și lipsa obiectului - totuși în realitate toate susținerile au fost subsumate în esență pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, constatându-se că Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, dar și norme de drept substanțial care privesc condițiile de validitate ale acestor acte, care au fost analizate din perspectiva verificării conformității dispozițiilor contestate cu condițiile de emitere și de validitate.

Prin hotărârile sus-menționate, dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost examinate prin prisma dispozițiilor art. 5 Legii nr. 10/2001, fiind înlăturate motivat cauzele de nulitate de drept comun (eroare obstacol, cauză ilicită și lipsa obiectului) statuându-se că imobilul pentru care s-a dispus restituirea în natură către pârâți situat în București compus din construcție și teren în suprafață de 235 mp nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica Italia, că nu există dovezi în sensul că pârâții sau autorii acestora ar fi încasat despăgubiri în baza acordului arătat, că imobilul trecuse în proprietatea statului ca bun abandonat în temeiul Decretului nr. 111/1951 prin Sentința civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului "16 Februarie" București în Dosarul nr. x/1964, că din certificatul emis de Primăria Sarule - Italia rezultă că autoarea pârâților nu a primit nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.

În raport de hotărârile judecătorești sus-evocate, de faptul că în litigiul pendinte se solicită nulitatea absolută a dispozițiilor, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, din perspectiva încălcării acelorași norme cuprinse în art. 5 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că pârâții A. și B., C., D., E. nu ar fi îndreptățiți la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent întrucât fac parte din persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, Înalta Curte reține că în cauză este incidentă excepția absolută dirimantă și peremtorie a autorității de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ., fiind îndeplinită condiția triplei identități de obiect, cauză și părți. Potrivit art. 1201 C. civ. există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect este întemeiată pe aceeași cauză între aceleași părți. Este însă necesar ca prima hotărâre (rămasă definitivă) să fi rezolvat în fond litigiul dintre părți. Principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având același obiect, cauză și părți, ci și contrazicerile între două hotărâri judecătorești, respectiv infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre posterioară dată în alt proces.

Puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în noul litigiu părțile se găsesc cu roluri schimbate. În ceea ce privește identitatea de părți dintre litigiul pendinte și cel anterior soluționat irevocabil prin hotărârile judecătorești sus-evocate, Înalta Curte reține că nu are relevanță împrejurarea că în cadrul celei de a doua acțiuni s-a schimbat poziția procesuală a părților. Chiar dacă reclamantul din prezenta cauză a avut în celălalt litigiu calitatea de pârât, aceasta nu înseamnă că nu există identitate de părți câtă vreme titulare ale drepturilor litigioase sunt aceleași persoane, având doar calitățile inversate. În privința identității de obiect, Înalta Curte reține că pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca în ambele acțiuni obiectul să fie formulat în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul ambelor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit este același.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în ambele acțiuni scopul urmărit este același, respectiv constatarea nulității acelorași dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București motivat de faptul că pârâții nu sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului din București, compus din construcție și teren în suprafață de 235 mp, sau la măsuri reparatorii în echivalent întrucât fac parte din persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Or, acest aspect de fond a fost tranșat irevocabil în litigiul anterior finalizat prin Sentința civilă nr. 2.150 din 21 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 478A din 5 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.487 din 2 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. și, aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În condițiile în care potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Cum în cauza pendinte operează efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din hotărârile judecătorești sus-evocate în condițiile în care problema litigioasă a fost dezlegată anterior în sensul că imobilul nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica Italia, că nu există dovezi în sensul că pârâții sau autorii acestora ar fi încasat despăgubiri în baza acordului arătat, Înalta Curte constată că prin acțiunea de față reclamantul a urmărit de fapt să se stabilească contrariul a ceea ce s-a statuat irevocabil în litigiul anterior, ceea ce nu este admisibil, în condițiile în care principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Pornind de la acest principiu se impune a se sublinia distincția clară ce există între excepția autorității de lucru judecat și prezumția autorității de lucru judecat. Astfel, pe când condiția de aplicare a excepției autorității de lucru judecat presupune o identitate de acțiuni sub aspectul părților, obiectului, și cauzei juridice, ce oprește repetarea judecății, prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată și anume ca ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Principiul autorității de lucru judecat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut fiind admise restricții în temeiul faptului că statele beneficiază de o marjă de apreciere.

În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 30 octombrie 1998 F.E. contra Franței și în Hotărârea nr. 41.727/1998 Yagtzilar și alții contra Greciei a statuat că restricțiile trebuie să urmărească un scop legitim, că excepția autorității de lucru judecat menită să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă urmărește un scop legitim. Din perspectiva celor expuse a incidenței autorității de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate atât criticile recurentului reclamant legate de lipsa de temei legal a hotărârii și de greșita interpretare și aplicare a legii, cât și cele legate de faptul că nu ar fi trebuit ignorate efectele Deciziei civile nr. 3.012 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și respectiv ale Deciziei civile nr. 2.409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în condițiile în care această din urmă hotărâre a fost pronunțată în procedura de contestare a Dispoziției din 13 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, iar obiectul dedus judecății în prezenta vizează nulitatea absolută a dispozițiilor emise de Primarul General al Municipiului București.

În consecință, cum nici una din criticile aduse hotărârii instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul recurentului reclamant Municipiul București, prin Primarul General urmează a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 105 A din 17 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2016. Procesat de GGC - N