ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2179/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și B., constatarea nulității absolute a deciziei nr. 6498/05.10.2006 emise de Primăria Municipiului București.

Prin întâmpinare, pârâta B., succesoarea persoanei în favoarea căreia a fost emisă dispoziția de restituire în natură contestată, a solicitat respingerea cererii, indicând faptul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, în condițiile prevăzute de art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, temeiul preluării fiind Decretul nr. 111/1951.

Pârâta a arătat că în situația în care nu se va reține incidența Decretului nr. 111/1951, să se constate preluarea abuzivă în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, a invocat pe cale incidentală, nulitatea absolută pentru cauză ilicită și fraudă la lege a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/1967, emis de pe urma defunctei C., lipsa citării și constatarea lipsei moștenitorilor legali acceptanți de către notar fiind nelegală. A susținut că moștenitorul legal acceptant al defunctei a fost D., conform certificatului de moștenitor nr. x/1973.

La 21 martie 2017, reclamanta a depus cerere adițională, prin care a solicitat modificarea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, și a moștenitoarei defunctei E., F..

Prin sentința civilă nr. 3759 din 21 martie 2017, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1333 din 2 octombrie 2017, pronunțată de în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei B. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 648 din 7 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1333 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București, prin Primarul General, B. și F.. A anulat sentința și a reținut cauza, spre rejudecare în fond, acordând termen la 28 iunie 2019.

Prin decizia nr. 280 din 26 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, rejudecând în fond, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București, prin Primarul General, B. și F.. A constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 6498/05.10.2006, emise de Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei nr. 280 din 26 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a declarat recurs pârâta B., în termenul legal, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că nu conține considerentele pentru care au fost înlăturate o parte dintre apărările esențiale formulate și nu au fost indicate argumentele pentru care acestea nu au putut fi reținute la soluționarea cauzei. Or, fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

În speță, în mod eronat instanța de apel a făcut referire la nulitatea absolută invocată pe cale incidentală, exclusiv în raport de solicitarea de constatare a caracterului preluării abuzive în temeiul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, deși nulitatea a vizat și celelalte două cazuri de preluare abuzivă, potrivit art. 2 lit. e) și h) ale aceluiași act normativ. Mai mult, a susținut că întregul raționament al instanței, dezvoltat cu privire la analiza temeiului juridic reprezentat de art. 2 lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001, a pornit de la premisa greșită cum că certificatul de vacanță succesorală este valabil, fiind eliberat în urma unei proceduri succesorale legal instrumentate.

A mai arătat că în considerentele deciziei atacate nu au fost examinate temeiurile de nulitate absolută indicate cu privire la procedura succesorală inițială, din anul 1967, care a fost finalizată prin constatarea vacanței succesorale, după cum nu s-a motivat nimic referitor la acceptarea succesiunii în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (prin notificarea depusă în termen de autorul său).

Recurenta a considerat că instanța de fond nu a analizat lipsa cauzei licite a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/10.03.1967, decurgând din fraudarea legii prin imposibilitatea manifestării consimțământului de către succesibili ca urmare a necitării acestora. Or, recurenta a invocat atât în fața instanței de fond, cât a celei de apel, pe cale incidentală, nulitatea absolută a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/10.03.1967, conform dispozițiilor art. 1247 alin. (2) C. civ., susținând incidența art. 1249 alin. (1) din același act normativ (art. 966 și art. 968 C. civ. și art. 2 din Decretul nr. 167/1958), actul juridic neavând o cauză licită, întrucât preluarea de către stat a succesiunii vacante s-a produs prin eludarea/fraudarea prevederilor imperative ale dispozițiilor art. 11 și art. 26 din Decretul nr. 40/1953 și ale art. 680 C. civ., care impuneau citarea tuturor succesibililor în procedura succesorală notarială.

A opinat că în mod greșit s-a reținut că nu s-au administrat probe cu privire la modalitatea de citare realizată în dosarul succesoral sau la existența altor moștenitori legali acceptanți la data emiterii certificatului contestat.

A afirmat recurenta că instanța de apel a ignorat înscrisurile relevante, reprezentate de certificatul de moștenitor din 1973, actele de stare civilă și actul de identitate al defunctului D., care trebuiau coroborate cu declarația din 30.09.1936.

Or, în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), era obligatorie coroborarea/compararea conținutului certificatului de vacanță succesorală menționat cu certificatul de

:

moștenitor nr. 780/1973, din care rezultă calitatea de succesor acceptant al moștenirii a notificatorului D., care, în condițiile renunțării la succesiune a unchiului său, este unicul moștenitor al defunctei C.. Astfel, Statul Român nu putea prelua în mod valabil moștenirea, aceasta nefiind vacantă.

Recurenta a mai susținut că prin decizia recurata nu s-a făcut referire la acceptarea succesiunii de către autorul D., prin notificarea nr. x/01.06.2001, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001, acceptarea fiind retroactivă, certificatul de moștenitor prin care s-a constatat vacanța succesorală și decizia administrativă nr. 532/22.06.1067 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular neproducând efecte juridice în ceea ce privește imobilul din București, Calea x. Această notificare are valoare de acceptare a succesiunii pentru imobilul a cărui restituire a fost solicitată în baza legii reparatorii, prin ea autorul recurentei și-a valorificat un drept legitim, acceptarea făcând ca "preluarea cu titlu" a imobilului, certificatul de vacanță succesorală și decizia administrativă nr. 532/22.06.1067 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular să fie lipsite de efecte juridice.

Din perspectiva aceluiași temei de drept, art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că motivarea deciziei recurate este contradictorie, curtea arătând, pe de o parte, că cererea dedusă judecații nu este o acțiune specifică soluționării pe fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 (de fapt a Legii nr. 165/2013), iar pe de altă parte, că aceasta nu reprezintă o contestație în cadrul procedurii speciale prevăzute de același act normativ, ci o acțiune de drept comun.

În considerente, însă, instanța de apel a examinat legitimitatea drepturilor notificatorului D. și a dispoziției nr. 6498/05.10.2006 emise de Primarul General al Municipiului București în raport de prevederile art. 2 lit. e), h) și i) din Legea nr. 10/2001, nefiind acceptabilă dubla măsură a analizei dispoziției a cărei nulitate s-a solicitat.

Contradictorialitatea motivării se regăsește și în considerentele privind procedura succesorală finalizată prin emiterea certificatului de vacanță succesorală, recurenta susținând că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 680 C. civ., ignorând faptul că, la data deschiderii succesiunii defunctei C., autorul său avea vocație succesorală concretă.

O motivare contradictorie se regăsește și la pagina 9 par. 2-5 din decizia recurată, or, instanța de apel nu trebuia să analizeze situația celuilalt frate al defunctei, renunțătorul G., ci, pe cale de excepție, să examineze nulitatea absolută a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/1967, prin încălcarea dispozițiilor imperative ale devoluțiunii succesorale și a drepturilor autorului recurentei.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că nu este relevantă distincția făcută de instanța de apel cu privire la regimul juridic aplicabil cererii de chemare în judecată și la pretinsele limitări ce decurg din caracterul diferit al acesteia față de contestația specială reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001. A precizat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în anularea dispoziției administrative, bazată exclusiv pe pretinsa preluare în mod valabil de către stat a imobilului, urmare constatării vacanței succesorale. Indicarea incorectă, în dispoziția atacată, a temeiului de drept pentru care preluarea de către stat a fost considerată ca fiind abuzivă, în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu poate conduce în mod automat la anularea dispoziției respective, în condițiile în care instanța care a evocat fondul era obligată să verifice pretinsa valabilitate a constatării vacanței succesorale și a preluării imobilului de către stat, în raport de toate apărările formulate.

A susținut recurenta că beneficiara dispoziției administrative nu a avut posibilitatea legală și nici interesul legitim să conteste motivarea în drept a actului administrativ. Din acest motiv, se impunea analizarea tuturor apărărilor sale referitoare la nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului și a caracterului abuziv al acesteia, în caz contrar considerând că i s-a încălcat dreptul de proprietate și dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Referitor la aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că nu este aplicabil cazul privind preluarea abuzivă prevăzută de art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, recurenta a susținut că aceasta rezidă din interpretarea eronată și excesivă a textului de lege.

Astfel, a arătat că instanța de apel a validat încălcarea legii, concluzionând că vacanța succesorală s-a făcut de către notarul public în baza art. 680 C. civ. și art. 26 din Decretul nr. 40/1953, imobilul fiind în proprietatea statului conform succesiunii vacante, deși a fost învestită pe cale de excepție să verifice legalitatea acestei proceduri.

Or, Legea nr. 10/2001 prezumă, prin art. 2 lit. e), că) imobilele preluate în perioada 1945-1989, cu titlu de succesiune vacantă, în baza Decretului nr. 111/1951, au intrat abuziv în patrimoniul statului.

Recurenta a învederat că aprecierile instanței de apel referitoare la faptul că nu este aplicabil cazul de preluare abuzivă prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 rezultă din interpretarea greșită a normei juridice, care are destinația de a acoperi orice alte situații față de cele enumerate la lit. a) - f), astfel încât să fie reglementate toate ipotezele de preluare a bunurilor de către stat.

În mod eronat curtea a reținut că dobândirea unor bunuri de către stat nu poate fi caracterizată ca fiind o procedură abuzivă, întrucât nu implică ideea de abuz în absența altor elemente determinante, omițând astfel să facă aplicarea art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A menționat că este greșită și fără fundament legal aprecierea instanței în sensul că, în situația în care statul ar fi avut titlu valabil, această constatare nu determină automat incidența art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Interpretarea instanței de apel adaugă la lege, încălcându-se principiile referitoare la tehnica legislativă. Dacă legiuitorul ar fi considerat necesar, ar fi inclus în textul legii specificările adăugate de instanță la art. 2 lit. h) și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, caracterul abuziv al preluării imobilului este prezumat de legea specială prin textul de lege menționat, astfel încât persoanele îndreptățite sunt scutite de orice dovadă suplimentară, imobilul intrând în sfera de aplicare a art. 2 alin. (1) lit. h).

A mai arătat că instanța de apel a respins susținerile recurentei referitoare la notorietatea presiunilor autorităților comuniste, însă afirmația sa nu a vizat reglementarea, din punct de vedere formal, a devoluțiunii succesorale, ci modul în care în perioada comunistă s-a încălcat succesiunea legală și drepturile adevăraților succesori.

Recurenta a susținut că interpretarea instanței de apel cu privire la art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 a fost făcută prin interpretarea eronată și restrictivă a normei invocate, întrucât greșit s-a arătat că această apărare a fost invocată după închiderea dezbaterilor, câtă vreme a fost menționată în notele scrise depuse la începerea dezbaterilor din ședința publică din 5 martie 2020 și au fost susținute oral, cu respectarea principiului contradictorialității.

În ceea ce privește redarea in extenso de către instanța de apel a deciziei nr. 1046 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta a opinat că nu poate echivala cu propria motivare, întrucât ipoteza juridică analizată în această hotărâre nu se regăsește în speța de față.

Recurenta a afirmat că este nelegală calificarea mențiunilor din certificatul nr. x/1967 ca fiind prezumții inapte să dovedească situația de fapt pretinsă, că nu se impunea administrarea unui probatoriu suplimentar pentru dovedirea necitării tuturor succesibililor, certificatul de moștenitor nr. x/1973 având forța probantă a unui înscris autentic, potrivit art. 270 C. proc. civ., și că cele consemnate în cele două certificate se coroborează cu înscrisul prin care sunt enumerați descendenții părinților defunctei C..

Recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 și 26 din Decretul nr. 40/1953 și art. 680 C. civ., prin lipsa interpretării sistematice și teleologice a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a normelor metodologice de către instanța de apel. Totodată, a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind, contrar celor reținute de instanța de apel, că pretinsa vacanță succesorală menționată în sprijinul preluării valabile de către stat a imobilului este consecința directă a imposibilității acceptării succesiunii, în condițiile legii, iar nu invers. Or, nevalabilitatea certificatului de moștenitor nr. x/1967, prin care s-a constatat vacanța succesorală, este efectul juridic al necitării tuturor succesibililor în condițiile art. 11 din Decretul nr. 40/1953 și a imposibilității exercitării de către D. a drepturilor sale succesorale prevăzute de lege.

În plus, conform principiului resoluto iure dantis resolvitus ius accipientis, nulitatea certificatului nr. x/1967 atrage nevalabilitatea deciziei administrative de preluare și caracterul abuziv al preluării. De altfel, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu distinge cu privire la cauza concretă a neacceptării succesiunii și, prin urmare, nici instanța nu poate face o astfel de distincție. Formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 echivalează cu o acceptare în termen a succesiunii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 33 din acest act normativ, condiția interesului reclamantei trebuind să fie verificată nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci și cu ocazia rejudecării prin evocarea fondului.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 20 octombrie 2020, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 6.

Prin rezoluția completului din 3 noiembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

La 11 decembrie 2020, în termenul legal, intimata A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 31 decembrie 2020, recurenta a combătut apărările formulate prin întâmpinare, solicitând respingerea acestora.

La 2 aprilie 2021, a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, cu privire la care recurenta a depus un punct de vedere.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8 din 27 ianuarie 2021, s-a dispus desființarea Completului nr. 6, începând cu data de 1 martie 2021 și repartizarea ciclică a dosarelor acestui complet între celelalte completuri de judecată.

Prezentul dosar a fost repartizat, în modalitatea arătată, Completului nr. 8.

Prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în prezenta cauză reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, B. și F. constatarea nulității absolute a deciziei nr. 6498/05.10.2006 emise de Primăria Municipiului București.

Reclamanta a susținut că prin decizia a cărei anulare o solicită s-a dispus restituirea în natură în proprietatea lui E. a terenului în suprafață de 317 mp situat în Calea x, decizia fiind emisă ilegal, prin încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, terenul respectiv nefiind preluat abuziv de către stat, ci în temeiul normelor civile, în baza unei succesiuni vacante constatată de pe urma defunctei C., conform certificatului de vacanță succesorală nr. 67/1967 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului H. București. Prin urmare, modul de trecere în proprietatea statului nu a fost abuziv, situație care face ca acesta să nu se încadreze în dispozițiile Legii nr. 10/2001, emiterea deciziei fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Prin întâmpinare, pârâta B., în calitate de succesoare a defunctei E., a arătat că imobilul a fost preluat abuziv de stat, în condițiile prevăzute de art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, temeiul preluării fiind Decretul nr. 111/1951, în subsidiar, făcând referire la dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A învederat că susținerile reclamantei sunt infirmate chiar de decizia nr. 532/22.04.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular H., din care rezultă incidența Decretului nr. 111/1951, în ce privește preluarea bunului de către stat, și că, în ceea ce privește succesiunile vacante, dacă în sine aceste acte civile sau administrative nu instituiau un abuz evident, este de domeniul notorietății, în sensul art. 255 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta era acoperirea juridică pentru abuzuri grave, iar toate bunurile intrate în proprietatea statului în temeiul decretului indicat erau preluate abuziv.

Aceasta a invocat, pe cale incidentală, nulitatea absolută pentru cauză ilicită și fraudă la lege a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/1967, emis de pe urma defunctei C., întrucât a fost eliberat în lipsa citării și lipsa moștenitorilor legali acceptanți de către notarul care a instrumentat dosarul de succesiune. A susținut că moștenitorul legal acceptant al defunctei a fost D., conform certificatului de moștenitor nr. x/1973, autorul defunctei E..

În speță, instanța de fond a respins acțiunea, reținând că, deși formal, statul a preluat bunul printr-un certificat de succesiune vacantă, se constată că preluarea a fost întemeiată pe împrejurarea că moștenitorii proprietarului bunului, C., au abandonat imobilul, astfel încât cauza pe care s-a întemeiat succesiunea este viciată și conturează cazul reglementat de art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a apreciat că certificatul de succesiune vacantă înglobează și o manifestare de voință a autorităților în sensul de a declara bunul ca abandonat, fiind situația premisă a declanșării procedurii de preluare de către stat a imobilului, intrând, așadar, în câmpul de aplicare a normei indicate. Tribunalul a considerat că certificatul de moștenitor emis în anul 1973 își păstrează valabilitatea.

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 6498/05.10.2006, emisă de Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, curtea a statuat că, prin procesul-verbal nr. x/1941, I. C. a fost înscrisă în cartea funciară provizorie a comunei București, drept proprietar al imobilului situat în București, Calea x, dobândit prin moștenire de la soțul său I., decedat în anul 1938.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. x/10.03.1967, masa succesorală a defunctei C., decedată la data de 01.05.1959, compusă din imobilul situat în București, Calea x, teren și construcție, a fost dobândită de Statul Român, în temeiul art. 680 C. civ. și art. 26 din Decretul nr. 40/1953, republicat.

În cuprinsul certificatului de moștenitor se face mențiunea că la moștenirea defunctei a renunțat moștenitorul legal, G., frate ce are calitatea de unic moștenitor legal, străin de succesiune potrivit art. 700 C. civ., ce a dat și o declarație la 10.03.1967, în fața organului notarial de stat.

Prin decizia nr. 532/22.06.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului H., avându-se în vedere și decizia secțiunii financiare a orașului București nr. 21142/1967, dată în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a atribuit acestui sfat popular folosința imobilului din Calea x. În decizie se arată că acest bun imobil a devenit proprietate de stat în baza certificatului de succesiune vacantă din 10.03.1967.

Ulterior, prin certificatul de moștenitor nr. x/17.08.1973 eliberat de Notariatul de stat al sectorului 5 București se constată că masa succesorală a defunctei C. este compusă din bunuri personale mobile, fără valoare, și cota indiviză de 1/2 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci situat în cimitirul Șerban Vodă din București și se atestă calitate de unic moștenitor a lui D., în calitate de nepot de frate predecedat (J.) pentru întreaga masă succesorală, reținându-se că a renunțat la moștenire G., potrivit art. 700 C. civ.

D. a decedat la data de 15.03.2004, fiind moștenit de soția sa E., potrivit certificatului de moștenitor testamentar nr. 112/14.05.2004, eliberat de notarul public K.. La data de 27.11.2007 a decedat E., succesorii acesteia fiind pârâtele din prezenta cauză, cu o cotă indiviză de 1/2 fiecare, în calitate de nepoate de frate predecedat, potrivit certificatului de calitate de moștenitor legal nr. 93/04.09.2009, eliberat de notarul public L..

Prin notificarea nr. x/01.06.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, D. a solicitat despăgubiri bănești pentru dreptul său de proprietate asupra imobilului naționalizat conform Decretului nr. 111/1951, din Calea x, ce a fost deținut de mătușa sa C. (sora tatălui său), pentru care este unicul moștenitor.

Prin dispoziția nr. x/05.10.2006, a Primarului General al Municipiului București, s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1), art. 9 și art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură către E. (moștenitoarea lui D.) a terenului în suprafață de 317,32 mp, situat în București, Calea x, identificat conform planului topografic anexat deciziei. Pentru partea de imobil ce nu a putut fi restituită în natură, fiind înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, prin dispoziția nr. x/5.10.2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, această dispoziție nefăcând obiectul prezentului litigiu.

Instanța de apel a mai reținut că, prin adresa nr. x/26.07.2019, Primăria Municipiului București - Direcția Juridic - Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări a comunicat că dispoziția contestată a fost emisă în baza adresei comunicată de către S.C. M. S.A., raportat la prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a observat că, la judecata în fond, pârâta B. a susținut legalitatea dispoziției atacate, în principal prin prisma prevederilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, arătând că în categoria imobilelor preluate în mod abuziv intră și imobilele preluate de stat în urma unor acte sau în baza unei dispoziții administrative emise în temeiul Decretului nr. 111/1951, în ceea ce privește bunurile de orice fel, considerate fără moștenitori, iar în subsidiar a solicitat a se constata că bunul intră în sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 2 lit. h).

În apel, prin concluziile formulate, aceeași pârâtă a indicat ca temei al preluării abuzive prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aplicabil urmare a constatării pe cale incidentală a nulității absolute a certificatului de vacanță succesorală, pentru neîndeplinirea condițiilor legale la emiterea acestuia.

În atare condiții, instanța de apel a procedat la analiza tuturor temeiurilor de drept invocate în apărare de către pârâta B. și a concluzionat că bunul nu a intrat în proprietatea Statului Român ca un bun abandonat, în temeiul art. 1 lit. d) a Decretului nr. 111/1951, ci urmare a declarării succesiunii vacante, devenind bun proprietate de stat, că operațiunea de dobândire a bunurilor de către stat, urmare a constatării vacanței succesorale nu poate fi caracterizată, în absența altor elemente determinante, ca reprezentând o procedură abuzivă de preluare a bunurilor imobile, specifică perioadei 1945 -1990, întrucât nu implică ideea de abuz, în sensul conținut în sintagma "preluare abuzivă" la care se referă legea specială de reparație, că, în condițiile în care certificatul de vacanță succesorală nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susține că statul nu a avut un titlu valabil, respectiv că pârâta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor relative la modalitatea de citare în dosarul succesoral, nefiind făcută nici dovada existenței moștenitorilor legali acceptanți, la data emiterii certificatului atacat.

În consecință, a reținut că notificatorul D. nu putea beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunul imobil ce constituia proprietatea statului în temeiul certificatului de moștenitor nr. x/10.03.1967, act cărui eliberare în condiții care să determine concluzia unei preluări abuzive nu a fost declarată până la data intrării în vigoare a legii speciale sau până la data depunerii notificării și, nici ulterior, până la data finalizării procedurii administrative în fața unității deținătoare. Cum autorul pârâtelor nu putea utiliza calea specială, pentru a redobândi imobilul în proprietate și posesie sau pentru a solicita de la stat eventuale despăgubiri, dispoziția de restituire în natură contestată este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Indicând dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanța de apel nu a făcut referire la nulitatea absolută invocată pe cale incidentală în raport de cererea de constatare a caracterului preluării abuzive în temeiul art. 2 lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001, nu a examinat temeiurile de nulitate absolută indicate cu privire la procedura succesorală inițială (nu a analizat lipsa cauzei licite a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/10.03.1967, decurgând din fraudarea legii prin imposibilitatea manifestării consimțământului de către succesibili ca urmare a necitării acestora, deși au fost invocate dispozițiile art. 1247 alin. (2) și art. 1249 alin. (1) C. civ., respectiv art. 966 și art. 968 C. civ. și art. 2 din Decretul nr. 167/1958, respectiv eludarea/fraudarea prevederilor imperative ale dispozițiilor art. 11 și art. 26 din Decretul nr. 40/1953 și ale art. 680 C. civ.) și nu a motivat nimic referitor la acceptarea succesiunii de autorul său în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acceptarea fiind retroactivă, certificatul de moștenitor prin care s-a constatat vacanța succesorală și decizia administrativă nr. 532/22.06.1067 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular neproducând efecte juridice în ceea ce privește imobilul în litigiu.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Prin urmare, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Totodată, hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, conform nomei citate, dând astfel posibilitatea realizării controlului judiciar de către instanța superioară.

În cauză, aceste cerințe sunt respectate de către instanța de apel, fiind prezentate în decizia recurată obiectul cererii deduse judecății atât pe cale principală, cât și incidentală, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care curtea și-a întemeiat soluția, cu arătarea considerentelor pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile supuse analizei.

Curtea a analizat temeinicia și legalitatea hotărârii atacate prin prisma temeiului juridic indicat de către entitatea învestită - lit. e) a art. 2 din Legea nr. 10/2001, reținând că nu oricărui bun ce a făcut obiectul Decretului nr. 111/1951 îi este aplicabil cazul de preluare abuzivă menționat, atât timp cât în mod explicit textul legal include un caz singular de aplicare al actului normativ - imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul acestui decret. Or, în speță, imobilul ce face obiectul dispoziției atacate nu a fost considerat un imobil abandonat sau fără stăpân, acesta fiind preluat în proprietatea Statului Român în temeiul unor dispoziții ale C. civ. de la 1864.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că apărarea pârâtei B., în sensul de a se constata că bunul a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în situația în care se va reține că nu este incident cazul de preluare înscris la lit. e) a aceluiași text legal, este nefondată. A constatat că, deși lit. h) a art. 2 din Legea nr. 10/2001, acoperă și ipoteza preluării cu titlu, respectiv cu titlu valabil în semnificația ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, această ipoteză este subsumată doar unei preluări abuzive, întrucât exclusiv imobilele preluate abuziv fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, în speță, o astfel de dovadă nu a fost făcută. Curtea a înlăturat susținerile pârâtei relative la notorietatea presiunilor autorităților comuniste în epocă în vederea împiedicării acceptării moștenirii de către succesorii legali, acceptarea fiind considerată un act ce contravenea doctrinei socialiste, întrucât, spre deosebire de alte modalități de transmitere a dreptului de proprietate privată, succesiunea legală nu era prohibită, aceasta fiind permisă chiar și prin Legea nr. 58/1974. A reținut, de altfel, că pârâta nu a probat sub nicio formă impedimentul acceptării succesiunii defunctei C. de către alți eventuali succesori, în certificatul de vacanță succesorală fiind indicată neacceptarea succesiunii în termen de către G. și chiar o declarație dată de acesta, act unilateral valid, în condițiile în care nu s-a procedat la desființarea sa. Or, în opinia curții, manifestarea de voință a unei persoane în sensul de a nu accepta o succesiune nu poate fi apreciată, pe baza unor prezumții, ca fiind lovită de nulitate, consimțământul fiind viciat.

Curtea a mai arătat că nu va admite solicitarea pârâtei de declarare pe cale incidentală a nulității certificatului de moștenitor, în temeiul căruia statul a cules moștenirea vacantă, pentru cauzele de nulitate absolută invocate - lipsa citării celorlalți moștenitori și constatarea eronată a lipsei altor moștenitorilor legali, dat fiind că aceasta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor relative la modalitatea de citare în dosarul succesoral, nefiind făcută nici dovada existenței moștenitorilor legali acceptanți, la data emiterii certificatului atacat, deși părții îi revenea această obligație conform C. civ. de la 1864, aplicabil la data săvârșirii faptelor. De asemenea, nu a primit susținerea pârâtei în sensul că dovada existenței altor moștenitori legali cu vocație succesorală este făcută prin declarația dată de la data de 30.09.1936, deoarece acest înscris ce conține depozițiile a două persoane care atestă că fiii defuncților N. și O., cunoscuți sub numele de P., sunt J., Q., S. Demetrescu, G. și C., căsătorită C., nu are, singular, puterea doveditoare pretinsă de parte. Nu au fost validate nici prezumțiile simple pe care pârâta le-a pretinde a fi născute din emiterea certificatului de moștenitor din anul 1973.

Înalta Curte constată, în raport de cele anterior expuse, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De altfel, observă că nulitatea absolută a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/1967, emis de pe urma defunctei C., invocată pe cale incidentală, nu putea fi examinată decât prin prisma motivelor de nulitate opuse de pârâtă, respectiv pentru cauză ilicită și fraudă la lege, iar nu cu referire la apărările acesteia formulate în fața instanței de fond și în apel, conform art. 2 lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în condițiile în care instanța de apel a reținut că pârâta nu a produs dovezi cu privire la nevalabilitatea certificatului de vacanță succesorală nr. 67/10.03.1967 așa cum a fost aceasta invocată, nu putea proceda în continuare la examinarea temeiurilor de nulitate absolută indicate cu referire la procedura succesorală inițială - art. 1247 alin. (2) și art. 1249 alin. (1) C. civ., respectiv art. 966 și art. 968 C. civ. și art. 2 din Decretul nr. 167/1958, art. 11 și art. 26 din Decretul nr. 40/1953 și ale art. 680 C. civ., pentru a i se putea reproșa o eventuală nemotivare a soluției pronunțate.

Cât privește afirmația recurentei, cum că instanța de apel nu a motivat nimic referitor la acceptarea succesiunii de către autorul său în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că o astfel de analiză nu se mai impunea. Aceasta reiese implicit din celelalte considerente prezentate, întrucât curtea a apreciat că nulitatea absolută este o sancțiune aplicată actului juridic la momentul încheierii sale, urmare a încălcării unei dispoziții legale imperative, ceea ce determină verificarea îndeplinirii condițiilor legale în anul 2006, anul emiterii deciziei, dată la care titlul statului, certificatul de succesiune vacantă, era valid și necontestat. Curtea de apel a procedat la analiza acțiunii principale, prin prisma dreptului comun, verificând conformitatea actului atacat cu condițiile de validitate impuse de legea specială la momentul emiterii sale. A concluzionat astfel, că cererea pârâtei de statuare pe cale de excepție a unei alte situații de fapt, diferită de cea avută în vedere de unitatea deținătoare la data emiterii actului atacat, respectiv preluarea abuzivă a bunului prin declararea nulității titlului statului, cu consecința modificării/completării deciziei atacate, nu poate fi admisă.

Prin criticile formulate, întemeiate tot pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că raționamentul instanței de apel este greșit, plecându-se de la premisa că certificatul de vacanță succesorală este valabil, fiind eliberat în urma unei proceduri succesorale legal instrumentate, că în mod greșit s-a reținut că nu s-au administrat probe cu privire la modalitatea de citare realizată în dosarul succesoral sau la existența altor moștenitori legali acceptanți la data emiterii certificatului contestat și că au fost ignorate înscrisurile relevante, reprezentate de certificatul de moștenitor din 1973, actele de stare civilă și actul de identitate al defunctului D., care trebuiau coroborate cu declarația din 30.09.1936, prin aceasta fiind încălcat principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat, ci, cu referire la încălcarea art. 22 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.. Celelalte aspecte sesizate excedează prezentului control judiciar (ce poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate), fiind relative la situația de fapt dedusă judecății, vizând chestiuni care privesc interpretarea probatoriului administrat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că rolul activ al judecătorului nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine celui care le formulează, în speță, pârâtei, în condițiile legii de procedură civilă, instanța de judecată neputând să se substituie voinței acesteia, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea, în egală măsură, tuturor părților în cauză îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime invocate.

Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și egalitatea armelor în procesul civil, caz în care nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că decizia recurată este contradictorie, pe de o parte reținându-se că cererea dedusă judecății nu este o acțiune specifică soluționării pe fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, că aceasta nu reprezintă o contestație în cadrul procedurii speciale prevăzute de același act normativ, ci o acțiune de drept comun. Cu toate acestea, a examinat legitimitatea drepturilor notificatorului D. și a dispoziției nr. 6498/05.10.2006 emise de Primarul General al Municipiului București în raport de prevederile art. 2 lit. e), h) și i) din Legea nr. 10/2001, nefiind, în opinia recurentei, acceptabilă dubla măsură a analizei dispoziției a cărei nulitate s-a solicitat.

Critica nu se susține cât privește aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În mod corect curtea a constatat că declararea nulității unei dispoziții de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi solicitată de o persoană ce are calitatea de terț, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul acesteia numai pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun, procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din legea specială fiind pusă exclusiv la dispoziția persoanelor îndreptățite, în sensul definit prin acest act normativ. Față de temeiul acțiunii principale, art. 966 C. civ. de la 1864, în vigoare la data emiterii dispoziției, instanța de apel a concluzionat că se impune examinarea condițiilor de validitate a actului contestat prin trimitere la cauza actului, în condițiile invocării nerespectării cerințelor legale impuse, cu trimitere la Legea nr. 10/2001 care conține și norme de drept substanțial. Or, o atare motivare nu este contradictorie.

În opinia recurentei, o motivare contradictorie se regăsește și la pagina 9 par. 2-5 din decizia recurată, în sensul că instanța de apel nu trebuia să analizeze situația celuilalt frate al defunctei, renunțătorul G., ci, pe cale de excepție, să examineze nulitatea absolută a certificatului de vacanță succesorală nr. 67/1967, prin încălcarea dispozițiilor imperative ale devoluțiunii succesorale și a drepturilor autorului recurentei.

Critica nu este fondată.

Contradicția la care se referă art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Astfel, Înalta Curte apreciază că împrejurarea conform căreia instanța de apel a analizat conținutul celor două certificate de moștenitor din dosar, constatând că în ambele figurează ca renunțător (la moștenirea defunctei C.) G., în condițiile în care a examinat și cererea incidentală, reținând că nu au fost probate cauzele de nulitate invocate, nu este de natură să contureze susținerile recurentei în sensul existenței motivelor contradictorii, de vreme ce analiza deciziei atacate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră amplă și în acord cu exigențele unui proces echitabil fondul pretențiilor formulate.

A mai arătat recurenta că o motivare contradictorie se regăsește și în considerentele relative la procedura succesorală finalizată prin emiterea certificatului de vacanță succesorală, susținând că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 680 C. civ., ignorând faptul că, la data deschiderii succesiunii defunctei C., autorul său avea vocație succesorală concretă.

Această critică nu este fondată, analiza sa fiind subsumată prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât se invocă aplicarea greșită a unei dispoziții de drept material.

Cum, în cauză, conform mențiunilor instanței de apel, recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor relative la existența moștenitorilor legali acceptanți la data emiterii certificatului atacat, deși acesteia îi revenea obligația conform C. civ. de la 1864, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel nu a constatat nulitatea certificatului de vacanță succesorală, prevederile art. 680 C. civ. fiind în sensul că, în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Conform situației de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, care rămâne câștigată pricinii, declarația dată la data de 30.09.1936, conținând depozițiile a două persoane care atestă că fiii defuncților N. și O., cunoscuți sub numele de P., sunt J., Q., G. și C., căsătorită C., a fost înlăturată, fiind un înscris care nu a putut fi coroborat cu prezumțiile simple pe care pârâta le-a pretins a fi născute din emiterea certificatului de moștenitor din anul 1973.

În argumentarea aceluiași motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a mai arătat că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, deși norma de drept citată prezumă că imobilele preluate în perioada 1945-1989, cu titlu de succesiune vacantă, în baza Decretului nr. 111/1951, au intrat abuziv în patrimoniul statului.

Nu este fondată această critică.

În sensul art. 2 din legea specială, "prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: ... e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, bunurile care intră în prevederile sale sunt:

"c) Cele care provin din succesiunile fără moștenitori legali sau testamentari; d) Bunurile fără stăpân, precum și cele considerate abandonate prin efectul unor legi sau decrete".

Astfel, conform normei citate, rezultă că imobilele ce făceau obiectul decretului aveau situații juridice diferite, temeiul și procedura preluării bunurilor la stat fiind distincte, deși actul în sine reglementa administrativ intrarea unei largi categorii de bunuri în proprietatea Statului Român.

În acest context legislativ, Înalta Curte reține că dispozițiile din art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 sunt restrictive, având în vedere preluarea abuzivă de către stat a bunului doar în situația în care este considerat abandonat, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951. Or, în speță, imobilul ce face obiectul deciziei contestate a fost preluat de stat conform art. 1 lit. c) din decret, potrivit certificatului de vacanță succesorală din 1967, care nu a fost anulat.

Așa cum reiese din constatările instanței de apel, în decizia nr. 532/22.06.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului H., prin care, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a atribuit acest bun în mod gratuit în folosința sfatului popular se face mențiunea că imobilul în litigiu a devenit proprietate de stat, în baza certificatului de succesiune vacantă din 10.03.1967.

Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a constatat că emiterea unei dispoziții în temeiul Legii nr. 10/2001, întemeiată pe cazul de preluare abuzivă prevăzut de art. 2 lit. e), pentru un bun preluat de statul român, urmare a constatării vacanței succesorale, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că bunul a fost declarat abandonat, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale.

Referitor la aplicarea greșită a art. 2 lit. h) din același act normativ, recurenta a susținut că în mod eronat curtea a reținut că dobândirea unor bunuri de către stat nu poate fi caracterizată ca fiind o procedură abuzivă, că este greșită și fără fundament legal aprecierea în sensul că, în situația în care statul ar fi avut titlu valabil, această constatare nu determină automat incidența art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, or, în opinia acesteia caracterul abuziv al preluării imobilului este prezumat de legea specială prin textul menționat, astfel încât persoanele îndreptățite sunt scutite de orice dovadă suplimentară. A învederat că instanța de apel a respins susținerile recurentei referitoare la notorietatea presiunilor autorităților comuniste, însă afirmația sa nu a vizat reglementarea, din punct de vedere formal, a devoluțiunii succesorale, ci modul în care în perioada comunistă s-a încălcat succesiunea legală și drepturile adevăraților succesori.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 se referă la "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare".

În această situație, față de obiectul de reglementare al legii speciale, definit la art. 1 (imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ... se restituie în natură sau în echivalent, când restitu