ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1282/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 11 mai 2006, sub nr. x/2006, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului București și B., constatarea nulității dispoziției nr. 5205 din 24 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x către pârâtul B., iar în subsidiar, modificarea dispoziției, în sensul respingerii cererii de restituire.

În drept, a invocat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 68 și următ. din Legea nr. 36/1995.

Prin sentința nr. 746 din 7 iunie 2006 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În urma declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2006.

Prin sentința nr. 1400 din 23 februarie 2007, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința nr. 5/F din 11 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a stabilit competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2007.

Prin cererea completatoare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat chemarea în judecată și a pârâților C. și D. și constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x din 23 martie 2004 emis de Biroul Notarial Public "E.".

Prin sentința nr. 1618 din 10 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În ceea ce privește cererea completatoare, prin care s-a solicitat anularea certificatului de moștenitor nr. x din 23 martie 2004 emis de Biroul Notarial Public "E.", a procedat la disjungerea acesteia, formându-se un nou dosar, cu termen la 1 februarie 2007.

Prin decizia nr. 437A din 5 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1618 din 10 decembrie 2007 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Prin decizia nr. 2576 din 18 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 437A din 5 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza, spre rejudecare la tribunal.

Prin precizarea de acțiune depusă în rejudecare, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea dispoziției nr. 5205 din 24 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului București, pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru fraudarea acestora prin deturnarea normelor de la scopul pentru care au fost edictate și pentru cauză ilicită.

Reclamanta a precizat că valoarea imobilului este de 256.637 RON, la nivelul anului 2007 și de 430.481,33 RON, la nivelul anului 2012, iar prin încheierea din 19 aprilie 2012, instanța a stabilit că reclamanta datorează o taxă judiciară de timbru de 19 RON.

Prin încheierea din 17 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a suspendat judecata cauzei până la soluționarea dosarului având ca obiect anularea certificatului de moștenitor nr. x/2004 emis de Biroul Notarial Public "E.".

Cauza a fost repusă pe rol la 14 octombrie 2020.

Prin sentința nr. 1845 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii. A admis acțiunea și a constatat nulitatea dispoziției nr. 5205 emise la 24 ianuarie 2006 de pârâta Primăria Municipiului București, prin care s-a restituit pârâtului B., în natură, imobilul situat în București, str. x .

Prin decizia nr. 1118 A din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 1845 din 25 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul Municipiului București și cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Pentru a dispune astfel, curtea a reținut, în prealabil, că litigiul este guvernat, sub aspect procedural, de prevederile C. proc. civ. de la 1865, cu modificările în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la criticile ce au vizat neobservarea de către instanța de fond a cererii prin care pârâtul B. și-a ales domiciliul procesual, curtea a apreciat că sunt fondate, însă nu sunt de natură să afecteze legalitatea sentinței.

A constatat că alegerea de domiciliu s-a făcut prin cererea depusă la dosar la 13 octombrie 2020, cu o zi înaintea termenului de judecată din 14 octombrie 2020, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, fără a se face dovada informării părții adverse asupra acestei schimbări și nefiind respectate cerințele art. 98 C. proc. civ.

După ce instanța și reprezentantul reclamantei au luat cunoștință de alegerea domiciliului, la termenul din 14 octombrie 2020, curtea a arătat că era obligatorie comunicarea sentinței la adresa nou indicată, conform dispozițiilor art. 93 C. proc. civ.. Deși această obligație nu a fost respectată, instanța a menționat că singurul efect al acestei omisiuni constă în lipsa aptitudinii comunicării de a declanșa curgerea termenului de exercitare a căii de atac a apelului, conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește critica pârâtului referitoare la greșita respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei, curtea a reținut că temeiul în baza căruia prima instanță a respins excepția lipsei de interes a reclamantei îl constituie sentința civilă nr. 4207 din 25 octombrie 2005 a Tribunalului București, prin care Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau prestări servicii sector 3 a fost obligată să încheie, prin negociere directă cu reclamanta S.C. A. S.R.L., contractul de vânzare-cumpărare a spațiului comercial situat în București, str. x (fostă Șoseaua x). Conform considerentelor decisive ale sentinței, obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare revenea Comisiei constituite la nivelul sectorului 3 București, conform art. 7 din Legea nr. 550/2002, reclamanta beneficiind de dreptul de a i se vinde spațiul respectiv potrivit art. 16 din lege.

Instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat ale dispozitivului hotărârii și a considerentelor sale, în măsura în care se constată că o anumită chestiune a fost efectiv lămurită prin considerente decisive.

A reținut că, prin criticile formulate împotriva soluției de respingere a excepției lipsei de interes, apelantul-pârât a susținut, în esență, că sentința civilă nr. 4207 din 25 octombrie 2005 a Tribunalului București nu generează vreo obligație față de reclamantă, în sarcina Municipiului București, în patrimoniul căruia dreptul de proprietate asupra imobilului s-ar întoarce în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei.

A apreciat însă că aceste susțineri sunt contrazise de dispozițiile art. 4 lit. a), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) și (2), art. 10 alin. (1), art. 16, art. 17 alin. (1), art. 18 și art. 19 din Legea nr. 550/2002, în sarcina vânzătorului instituindu-se obligația de a încheia contractul în termen de 15 zile de la încheierea de către comisie a procedurii, obligația stabilită în sarcina comisiei fiind opozabilă entității desemnate ca vânzător prin legea menționată.

Procedând la analiza criticilor de apel referitoare la fondul soluției date prin sentința atacată, curtea a reținut că soluționarea unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 implică verificarea îndeplinirii condițiilor privind existența notificării formulate cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 (fost art. 21), prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, apartenența bunului imobil solicitat la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea entității notificate de unitate deținătoare a bunului imobil, calitatea notificatorului de proprietar sau de succesor în drepturi al persoanei care a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat.

A constatat că, prin cererea de chemare în judecată s-a contestat întrunirea ultimei condiții enumerate, iar soluția primei instanțe este legală, motivarea urmând a fi complinită prin decizia din apel.

A arătat curtea că, potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor suplimentar nr. 633 din 15 iunie 1979 emis de Notariatul de Stat Sector 4 București, defuncta F. a decedat la 20 iunie 1976, lăsându-l ca unic moștenitor pe soțul supraviețuitor G., în calitate de legatar universal. Din masa succesorală a făcut parte cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 180 mp și construcție. Terenul a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1938, iar construcția a fost ridicată fără autorizație, ambele imobile fiind dobândite în timpul căsătoriei, prin contribuția egală a soților. Cota de 1/2 din terenul în suprafață de 180 mp a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

G. a decedat la 2 decembrie 1970, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. x din 20 noiembrie 1970 emis de Notariatul de Stat Local sector 3 și a sentinței civile nr. 5213 din 30 august 1980 a Judecătoriei Sectorului 3, succesiunea acestuia a fost culeasă de numiții H., I., J., K.-L., M. și N.. Din masa succesorală au făcut parte și construcția situată în București și cota de 1/2 din terenul situat la aceeași adresă.

Prin decizia nr. 107 din 26 ianuarie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului București au fost preluate cu plată, în proprietatea statului, de la moștenitorii defunctului G. (H., I., J., K.-L., M. și N.), locuința situată în București, șos. x, sector 3 și terenul în suprafață de 90 mp pe care era construită. Motivul preluării l-a constituit omisiunea defunctului G. de a înstrăina una din cele două locuințe pe care le avea în proprietate.

Prin certificatul de moștenitor nr. x din 23 martie 2004 emis de BNP O., s-a constatat că, de pe urma defunctei F. au rămas ca moștenitori legali soțul postdecedat G., nepoții de frate B. și C. și sora postdecedată P.. Certificatul de moștenitor nr. x/2004 a fost anulat definitiv prin sentința civilă nr. 1533 din 16 decembrie 2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În considerentele decisive ale sentinței civile menționate s-a reținut că, odată încheiată dezbaterea succesorală de pe urma defunctei Q. și eliberat certificatul de moștenitor nr. x/1978, o nouă dezbatere a succesiunii nu putea avea loc decât în urma desființării certificatului nr. x/1978, desființare care nu a avut loc. Vocația reclamantului la moștenire, în calitate de nepot de frate predecedat, a fost înlăturată prin voința defunctei, care a instituit ca legatar universal pe soțul său. Acceptând moștenirea, legatarul a înlăturat de la succesiune pe orice moștenitor legal nerezervatar. Această împrejurare împiedică aplicarea, în favoarea lui B., a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text legal care se aplică numai situațiilor în care o moștenire nu a fost acceptată.

În raport de aceste constatări, curtea a reținut dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conchizând că, pentru construcția situată în București, Șos. x, sector 3 și cota de 1/2 din terenul în suprafață de 180 mp situat la aceeași adresă (ori suprafața indiviză de 90 mp cum se menționează în decizia nr. 107/26.01.1982), la data preluării de către stat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se găsea în patrimoniul F., decedată în anul 1976, proprietari la data preluării fiind moștenitorii defunctului G., între care nu se regăsește și pârâtul B..

Referitor la cota-parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului, care a trecut în proprietatea statului la data deschiderii succesiunii defunctei F., în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, curtea a constatat că art. 1.4 lit. C) alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2005 nu sunt aplicabile, întrucât reglementează numai situația înstrăinărilor prin acte între vii, concluzia rezultând din referirea la înstrăinător ca proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

În cazul succesiunii testamentare, preluarea s-a făcut de la legatarul universal, care, în temeiul art. ­­­­688 C. civ. a dobândit întreaga masă succesorală la momentul deschiderii succesiunii, în timp ce orice drept al testatorului s-a stins în același moment, odată cu încetarea capacității sale juridice.

Astfel, nici în privința cotei-părți de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului nu s-a putut reține că s-ar fi găsit în patrimoniul F. la data preluării de către stat, ci în patrimoniul soțului său supraviețuitor, al cărui succesor în drepturi nu este pârâtul.

Curtea a constatat că pârâtul a invocat prevederile art. 7 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, fără a argumenta mecanismul în raport de care aceste norme legale ar conduce la reformarea soluției primei instanțe. De altfel, a apreciat că niciuna dintre aceste norme nu este de natură să combată concluzia că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat de la defuncta F..

Împotriva deciziei nr. 1118 A din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul B., susținând că instanța de apel a trecut cu ușurință peste înscrisurile aflate la dosarul cauzei, citarea intimatei S.C. A. S.R.L. în apel și comunicarea hotărârii instanței de fond făcându-se la domiciliul său procesual ales.

A arătat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 22.1 lit. B) din legea caselor naționalizate, reținând că nu poate fi făcută dovada calității de moștenitor cu actele civile depuse la dosar, prin care se atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial, recurentul fiind în fapt nepotul defunctei F., care a fost sora tatălui său.

A afirmat că, certificatul de moștenitor nr. x/1978, prin care a fost instituit legatar universal soțul său, se referea la masa succesorală existentă la data întocmirii certificatului și nu la o situație reglementată de Legea nr. 10/2001, aplicabilă în speță.

A considerat că i s-ar fi cuvenit rezerva succesorală, cu atât mai mult cu cât moștenitorii defunctului G. au fost despăgubiți de stat, iar recurentul a achitat cuantumul acelor despăgubiri.

Recurentul a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în baza căruia era îndreptățit să solicite și să obțină imobilul situat în București (fostă Șos. Cățelu).

A arătat că instanța de apel nu a ținut cont de sentința civilă nr. 1618 din 10 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, prin care a fost respinsă cererea formulată de intimata S.C. A. S.R.L. pentru lipsa calității procesuale active, cauză în care s-a solicitat anularea aceluiași act emis de Primarul Municipiului București.

Intimații nu au depus întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Într-o primă perspectivă, recurentul a criticat hotărârea atacată susținând că instanța de apel a ignorat faptul că citarea în apel a intimatei S.C. A. S.R.L. și comunicarea hotărârii instanței de fond s-a făcut la domiciliul său procesual ales.

Analizând această critică prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, potrivit dovezii de primire și a procesului-verbal de predare aflat la dosarul instanței de fond, sentința nr. x din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost comunicată intimatei S.C. A. S.R.L. la Societatea Civilă Profesională de Avocați "R.", unde aceasta a declarat că și-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de procedură (prin cererea aflată la dosarul nr. x/2007 al Tribunalului București).

În apel, intimata S.C. A. S.R.L. a fost din eroare citată la domiciliul procesual ales al recurentului din București, Calea x, sc1, la Cabinetul Individual de Avocat S., însă prezența în fața Curții de Apel București a reprezentantului convențional al intimatei la termenul din 13 septembrie 2021, când au avut loc dezbaterile asupra apelului și când instanța a rămas în pronunțare asupra căii de atac, a acoperit viciul de procedură semnalat.

În raport de această situație, criticile recurentului apar ca fiind lipsite de interes întrucât ceea ce invocă acesta este existența unei cauze de nulitate relative și condiționate de producerea unei vătămări părții nelegal citate. Or, recurentul nu poate invoca o atare nulitate, interesul fiind al părții adverse care a fost prezentă prin apărător ales la termenul când s-a soluționat apelul și nu a invocat neregularitatea citării pentru a susține o vătămare a intereselor sale procesuale.

Sub un al doilea aspect, recurentul a criticat hotărârea atacată prin prisma pretinsei încălcări de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, susținând că, în mod eronat a reținut că dovada calității de moștenitor a recurentului se putea realiza, exclusiv, printr-un certificat de moștenitor, iar nu prin actele de stare civilă depuse la dosar, care îi atestă filiația față de defuncta Q. și îi conferă dreptul de a culege succesiunea de pe urma acesteia.

Raportând acest motiv de recurs la normele legale incidente și la situația de fapt reținută de instanța de apel pe baza probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului București și B., constatarea nulității dispoziției nr. 5205 din 24 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natura a imobilului situat în București, str. x către pârâtul B., iar în subsidiar, modificarea dispoziției, în sensul respingerii cererii de restituire.

În argumentarea solicitării sale, reclamanta a susținut că, în mod greșit s-a reținut în cuprinsul dispoziției că recurentul, în calitatea sa de notificator în baza Legii nr. 20/2001, a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire conform certificatelor de moștenitor nr. x/2004 și nr. y/2003, iar imobilul s-a aflat, la data preluării, în patrimoniul numiților G. și F., conform actului de proprietate nr. x/1938.

Referitor la întinderea dreptului de proprietate pentru care recurentul ar fi fost îndreptățit să solicite măsuri reparatorii, curtea de apel a reținut că nu s-a probat calitatea de succesor în drepturi a defunctei F., întrucât vocația sa la succesiunea acesteia a fost înlăturată prin instituirea, ca legatar universal, a soțului său, G., care i-a înlăturat de la moștenire pe erezii nerezervatari.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, "sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale) art. 23 din lege".

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, lit. a) "persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (…);

Reiese astfel că, o condiție esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi speciale în ceea ce privește dovedirea de către persoana îndreptățită a calității de moștenitor a fostului proprietar al imobilului. Aceasta înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, dovada calității de moștenitor făcându-se cu certificatul de moștenitor sau de legatar ori cu hotărârea judecătorească, iar, în lipsa acestora, prin orice alte mijloace de probă care atestă legătura de rudenie și acceptarea moștenirii defunctului proprietar.

Aceste considerente se completează cu dispozițiile art. 23.1 lit. b) din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, în care se menționează că, în cazul moștenitorilor persoanei îndreptățite, actele doveditoare care atestă această calitate sunt certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate și testamentul însoțit de certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Înalta Curte reține că, potrivit certificatului de moștenitor suplimentar nr. 633 din 15 iunie 1979, emis de Notariatul de Stat Sector 4 București, de pe urma defunctei F., decedată la 20 iunie 1976, în afară de bunurile menționate în certificatul de moștenitor nr. x/1976 eliberat de aceeași entitate, aceasta a stăpânit cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață totală de 180 mp și construcție, terenul fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1938 și transcris sub nr. x/1938 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, construcția fiind ridicată fără autorizație de construire în timpul căsătoriei cu soțul său, G., prin contribuție egală și comună.

Din conținutul certificatului de moștenitor suplimentar nr. 633 din 15 iunie 1979, emis de Notariatul de Stat Sector 4 București rezultă că această cotă de proprietate de 1/2 deținută de defunctă a revenit în totalitate moștenitorului său legatar G., în baza testamentului olograf din 1975, terenul în aceeași cotă, din suprafața de 180 mp, trecând în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din legea nr. 58/1974.

Raportând aceste aspecte relevate la regulile devoluțiunii testamentare, Înalta Curte reține că, în baza legatului universal a avut loc transmisiunea universală a patrimoniului defunctei F. către soțul său supraviețuitor, G., acesta consolidându-și vocația la moștenire și calitatea de moștenitor asupra întregii mase succesorale, în lipsa moștenitorilor rezervatari.

Aceste constatări infirmă susținerile recurentului - care pretinde că este nepot de frate al susmenționatei defuncte - întrucât acesta nu are vocație la moștenire în baza rezervei succesorale, calitatea de moștenitori rezervatari aparținând, potrivit dispozițiilor legale în materie, doar descendenților, ascendenților privilegiați și soțului supraviețuitor al defunctului, colateralii privilegiați (frații, surorile și descendenții acestora, până la al patrulea grad inclusiv de rudenie cu defunctul) neintrând în această categorie.

Așadar, este justificată soluția instanței de apel care a confirmat hotărârea primei instanțe cu privire la anularea dispoziției nr. 5205 din 24 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului București pentru lipsa dovezii calității de moștenitor a recurentului și, prin urmare, a neîndeplinirii calității de persoane îndreptățite la restituire în baza Legii nr. 10/2001.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, "actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării."

Or, în vederea soluționării formulate în baza Legii nr. 10/2001, recurentul a depus certificatele de moștenitor nr. x/2003 și nr. y/2004 cu care a înțeles să facă dovada calității de persoană îndreptățită la restituire.

Însă, în ceea ce privește certificatul de moștenitor nr. x/2003 emis de Biroul Notarului Public T., Înalta Curte constată că legalitatea acestuia a făcut obiect de analiză în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București, recurentul fiind înlăturat de la moștenire, urmare constatării nulității parțiale determinate de lipsa calității de succesor rezervatar al defunctei P. (sora postdecedată a defunctei F.).

Referitor la certificatul de moștenitor nr. x/2004 eliberat de Biroul Notarial Public "E.", Înalta Curte observă că a fost anulat, de asemenea, prin sentința nr. 1533 din 16 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 816A din 4 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se că recurentul B. nu are calitatea de moștenitor al defunctei F., întrucât unicul succesor al acesteia este soțul său supraviețuitor, G., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, ca legatar universal.

Prin considerentele cu efect decizoriu din cuprinsul acestei sentințe s-a reținut că certificatul de moștenitor nr. x/2004 eliberat de Biroul Notarial Public "E." este afectat de o cauză de nulitate absolută, întrucât, la data emiterii acestuia exista o dezbatere succesorală și un certificat eliberat anterior (nr. 433/1978), nefiind posibilă emiterea unui alt certificat, în condițiile în care primul nu a fost anulat de o instanță judecătorească.

Reținând, așadar, validitatea certificatului de moștenitor nr. x/1976 eliberat de Notariatul de Stat Sector 4 București, în mod corect a apreciat instanța de apel că recurentul nu se poate prevala de calitatea de moștenitor al defunctei F. pentru a putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001 și a solicita restituirea bunurilor preluate abuziv de stat.

Pornind de la această constatare, curtea a reținut că este justificată anularea dispoziției nr. 5205 din 24 ianuarie 2006 emise de Primarul General al Municipiului București, întrucât construcția situată în București, Șos. x, sector 3 și cota de 1/2 din terenul aferent în suprafață de 180 mp, nu se găseau, la data preluării de către stat, în patrimoniul defunctei F., ci în cel al moștenitorilor defunctului G. (K., J., H., I., L., N. și M.), conform certificatului de moștenitor nr. x din 20 noiembrie 1970 emis de Notariatul de Stat Local Sector 3 și a sentinței civile nr. 5213 din 30 august 1980 a Judecătoriei Sectorului 3 București.

Referitor la cota-parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului, care a fost trecut în proprietatea statului odată cu deschiderea succesiunii defunctei F., conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, Înalta Curte reține că nici acesta nu putea face parte din masa succesorală a defunctei, ci din cea a soțului său supraviețuitor, ca dobânditor al întregii mase succesorale în baza moștenirii testamentare și în lipsa erezilor rezervatari.

Pentru aceste motive Înalta Curte va respinge și critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a arătat, recurentul nu este persoană îndreptățită la restituire, actele de stare civilă în baza cărora solicită să se constate legătura de rudenie cu defuncta F. nefiind suficiente pentru a face dovada calității de moștenitor.

De asemenea, va fi respinsă, ca nefondată și critica recurentului cu privire la faptul că instanța de apel nu a ținut cont de sentința nr. 1618 din 10 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea având ca obiect anularea dispoziției nr. 5205 din 24 ianuarie 2006 emise de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x (fostă Șos. Cățelu) sector 3 către recurentul B. în Baza Legii nr. 10/2001, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Deși prin decizia nr. 437A din 5 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sentința a fost menținută, prin decizia nr. 2576 din 18 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva hotărârii pronunțate în apel, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1618 din 10 decembrie 2007, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost desființată sentința apelată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare la tribunal pentru analizarea cauzei din perspectiva unei acțiuni în constatarea nulității absolute a dispoziției atacate și față de calitatea de terț a reclamantei în raport de dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit dispozițiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere", prima instanță procedând la o nouă judecată a litigiului din perspectiva celor statuate prin hotărârea instanței de recurs și constatând că recurentul nu justifică legitimitate juridică pentru a putea solicita și obține restituirea bunurilor care au aparținut defunctei F..

Nefiind așadar îndeplinite cerințele Legii nr. 10/2001, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1118A din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2022.