ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub n.1038/07.07.2004, contestatorul A. a chemat în judecată pe intimații Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, solicitând anularea deciziei nr. 196/31.05.2004, emisă de intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, sectorul 1 și măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, cu valoarea estimativă de 300.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 1009/22.11.2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, sectorul 1 și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, au fost respinse ca inadmisibile aceste capete de cerere, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, în privința primului capăt de cerere, a pârâților Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român și Prefectura Municipiului București, respingându-se ca atare acest capăt de cerere în raport de acești intimați și a fost disjunsă judecata în privința capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 196 din 31.05.2004, în raport de intimata RA APPS, formându-se dosarul nr. x/2004.

Prin sentința civilă nr. 245/21.03.2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, reținându-se, în esență, că nu s-a depus de către contestator, ca anexă la notificare, copia actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.1946 (prin care autoarea B. a cumpărat imobilul din București, str. x, secotr 1) și a certificatului de moștenitor de pe urma defunctei C. (act ale cărui efecte nu sunt recunoscute pe teritoriul României, nefiind întocmite conform legii române), depunerea acestora abia în dosarul instanței nefăcând posibilă încuviințarea lor ca probe în dosar.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul A., solicitând anularea ei, iar în urma rejudecării fondului, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin încheierea de ședință din data de 19.10.2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a dispus scoaterea de pe rol și înaintarea dosarului către secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a aceleiași instanțe, în vederea soluționării cererii de conexare a dosarului în care s-a declarat acest apel, la dosarul nr. x/2005 (având ca obiect apelul exercitat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 1009/22.11.2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă).

La data de 26 octombrie 2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2005, la dosarul nr. x/2005.

Prin decizia nr. 45 A din 21 februarie 2007, pronunțată în dosarul nr. x/2005 (nr. vechi 1234/2005), Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1009 din 22 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 245 din 21 martie 2005 a a aceleiași instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâta R.A. A.P.P.S., a anulat decizia, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, compus din 571 mp., teren și construcție existentă pe teren, cu excepția apartamentului nr. x situat la etajul 1 al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din "15 noiembrie 2006" și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. x.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 595 din 21 septembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A. A.P.P.S.), iar prin decizia nr. 6165 din 29 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis contestația în anulare, s-a anulat decizia atacată și s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului în data de 23 octombrie 2009.

Prin decizia civilă nr. 674/06.04.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 45A din data de 21 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de contestatorul A., decedat la acea dată, împotriva sentinței civile nr. 245 din 21 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la aceeași instanță de apel; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate, respectiv cele privind respingerea apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 1009 din 22 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV civilă, în dosarul nr. x/2004; a respins cererile de intervenție accesorie formulate de D. și E. în favoarea pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de F. și G. în favoarea pârâtei Primăria Municipiului București.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, sub nr. x/2008, în fața acestei instanțe fiind administrate probele cu înscrisuri și expertiză criminalistică.

Prin decizia civilă nr. 287 A din 18 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții reclamanți H., I. și J. împotriva sentinței civile nr. 245 din 21.03.2005, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a admis contestația împotriva Deciziei nr. 196/31.05.2004 emisă de R.A.A.P.P.S., a anulat această decizie; a dispus restituirea în natură către reclamanți a ap. 1 situat la parterul imobilului din București, str. x, în suprafață de 113,77 mp, împreună cu cota indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului și din terenul aferent acestui apartament; a obligă pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamanților pentru ap. 2 situat la etajul 1 al imobilului din București, str. x, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în motivarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:

- Decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de cauză (art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.) întrucât, de la primul termen de judecată și până la termenul de judecată din 2.07.2020, procedura de citare cu Prefectura Municipiului București, cu Primăria Municipiului București și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost legal îndeplinită. Însă, începând cu data de 2.07.2020, aceste părți nu au mai figurat în citativ, ci doar pe listele de ședință și pe portalul instanței, deși nu au fost invocate excepții de lipsă calitate procesuală pasivă nici de către părți și nici de către instanță, din oficiu, instanța de apel nemotivând, în niciun fel, scoaterea acestor părți din cauză.

Deși instanța de apel a dispus scoaterea din citativ a acestor părți, prin sentința pronunțată, în considerente (pag. 6 alin. (5), instanța a reținut că apartamentul nr. x a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București. Totodată a reținut incidența, în speță, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, și, în mod contradictoriu, a pus în sarcina pârâtei să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul înstrăinat de Primăria Municipiului București.

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, interpretând greșit natura juridică a actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ.), întrucât acțiunea promovată de A. nu este doar o contestație împotriva deciziei emise de R.A.- A.P.P.S. nr. 196/2004, prin care regia s-a pronunțat doar în ceea ce privește apartamentul nr. x pentru care avea calitatea de unitate deținătoare, ci (și) o acțiune de obligare a Primăriei Municipiului București la măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul înstrăinat.

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu interpretarea greșită a art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 și ale art. 1, art. 25 și ale art. 27 din Legea 10/2001 (art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.), punând în sarcina R.A.- A.P.P.S. obligația de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru imobilul înstrăinat de Primăria Municipiului București, deși R.A.- A.P.P.S. nu a avut niciodată calitatea de unitate deținătoare și nu a fost niciodată învestită cu soluționarea notificării privind restituirea, în natură sau prin echivalent, a întregului imobil, ci doar pentru imobilul apartament nr. x, pe care îl deține în administrare.

În subsidiar, pârâta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale, întrucât, în aprecierea pârâtei, reclamanții nu au făcut dovada de persoane îndreptățite .

În acest sens, a susținut că hotărârea recurată nu este complet motivată pe acest aspect al calității procesuale, nefiind lămurite o serie de aspecte ridicate de pârâtă în legătură cu actele de stare civilă. Astfel, din actele de stare civilă a rezultat că C. nu și-a schimbat numele niciodată, deci nu este una și aceeași persoană cu B., fosta proprietară a imobilului în cauză. Deși aceste aspecte au fost invocate în fața instanței de apel, curtea nu a analizat veridicitatea acestor susțineri și nici nu s-a pronunțat asupra acestora.

Pârâta a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat și, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București spre rejudecarea apelului declarat. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate și, reținând lipsa dovezii calității de persoane îndreptățite la restituire, menținerea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 16 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului C10.

Intimații-reclamanți H., I. și J. au formulat întâmpinare, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost încuviințate și administrate probe noi.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

-Critica privitoare la motivarea contradictorie și străină de cauză, susținută cu referire la actele de procedură îndeplinite în dosar în etapa procesuală a rejudecării pricinii în apel, respectiv la instituțiile care au figurat ca părți, care au fost menționate în citativul dosarului ori în listele de ședință/portalul instanței sau la îndeplinirea procedurii de citare față de acestea, nu poate fi examinată, așa cum o întemeiază recurenta, pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci va fi analizată în raport de motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece prin conținutul său, pune în discuție încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar astfel examinată, critica se dovedește a fi nefondată, reținându-se cu prioritate dispozițiile art. 108 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., potrivit cu care nulitățile care nu sunt de ordine publică se declară numai după cererea părții care are interes să le invoce, iar acestea se acoperă dacă partea nu le-a invocat la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond.

În esență, recurentul invocă deopotrivă o omisiune a menționării în citativul dosarului (în fața instanței de apel) a celorlalte entități chemate inițial în judecată prin acțiunea contestatorului - Prefectura Municipiului București, Primăria Municipiului București și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice - și o judecată înfăptuită fără citarea acestora în cursul judecății de apel, începând cu termenul din 2.07.2020.

Cu referire la conținutul art. 108 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că o atare pretinsă neregularitate trebuia semnalată, în primul rând, în fața instanței de apel, la prima zi de înfățișare ce a urmat neregularității sesizate și doar de către entitățile ale căror drepturi procesuale ar fi putut fi vătămate urmare a producerii acesteia, în principiu, acestea fiind entitățile a căror menționare în citativ și citare pentru termenele de judecată stabilite, nu ar mai fi avut loc.

Între aceste entități apte să invoce neregularitatea procedurală arătată, în considerarea unei vătămări care s-ar fi adus drepturilor procedurale proprii, nu se regăsește recurentul, cel față de care se înțelege și se dovedește că menționarea în citativ ca parte în proces și citarea/participarea la procedură a existat pe tot parcursul rejudecării cauzei în apel.

Suplimentar acestor argumente de ordin procedural, Înalta Curte reține că ceea ce semnalează recurentul ca reprezentând o neregularitate de ordin procedural nu constituie decât remedierea unei erori de întocmire a citativului cauzei ce s-a rejudecat în apel, subsecvent casării dispuse prin decizia civilă nr. 674/6.07.2017 a ÎCCJ, observându-se că, inițial, la înregistrarea dosarului pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă (16.05.2017), acesta reflecta în mod corect și în acord cu dispozițiile deciziei de casare, părțile față de care s-a dispus ca judecata să fie refăcută în apel, respectiv succesorii în drepturi ai contestatorului A. și intimatul RA-APPS.

Potrivit aceleași decizii de casare, se înțelege că în urma judecării recursului prin decizia nr. 674/6.04.2017 a ÎCCJ, a fost irevocabil soluționată partea din pretențiile contestatorului pentru care judecata a fost înfăptuită prin sentința civilă nr. 1009/22.11.2004 a Tribunalului București și prin decizia nr. 45A/21.02.2017 a Curții de Apel București, în sensul menținerii soluțiilor adoptate prin aceste hotărâri, doar acestea fiind pronunțate în contradictoriu cu Prefectura Municipiului București, Primăria Municipiului București și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Public. În acest sens, prin decizia instanței de recurs, s-a dispus casarea doar în parte a deciziei nr. 45A/21.02.2017, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/21.03.2005 a Tribunalului București (în care părți au fost doar contestatorul și intimatul RA-APPS), în timp ce celelalte dispoziții ale deciziei recurate, privind respingerea apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 1009/22.11.2004 a Tribunalului București, au fost menținute.

Astfel fiind, în mod firesc, părți în procedura de rejudecare a cauzei în apel nu puteau fi altele decât cele prin care se rezolvase raportul juridic litigios prin sentința civilă nr. 245/21.03.2005 a Tribunalului București, respectiv succesorii în drepturi ai contestatorului și intimatului RA-APPS.

Acest aspect a fost reflectat în mod corespunzător în actele procedurale ale instanței de apel din rejudecare îndeplinite până la 20.10.2017 și care, dintr-o eroare materială săvârșită începând cu 5.07.2018, au indicat drept părți în procedura de rejudecare (și) pe intimații-intervenienți (ale căror cereri au fost irevocabil soluționate tot prin decizia de casare), dar și pe celelalte entități anterior menționate, în calitate de intimați-pârâți, alături de RA-APPS.

Această eroare, care nu este decât una materială și inaptă, totuși, să producă în sine vreo vătămare recurentei, a fost abia remediată la termenul procedural din 2.07.2020, iar nu săvârșită, cum se arată prin recurs.

Astfel fiind, nu doar că nu se poate vorbi despre o motivare contradictorie ori străină cauzei pornind de la această împrejurare, dar nici măcar o neregularitate procedurală nu a fost săvârșită în legătură cu aspectele analizate.

O motivare contradictorie a deciziei atacate nu poate fi reținută nici în legătură cu obligarea RA-APPS la emiterea deciziei cu propunere de acordare de măsuri compensatorii prin puncte pentru apartamentul nr. x din imobilul situat în București, str. x, aceeași soluție fiind contestată de recurent și pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ca o consecință a greșitei interpretări a actului juridic dedus judecății - identificat ca fiind acțiunea introductivă de instanță -, dar și pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca dovadă a greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 și ale art. 1, art. 25 și art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Precizând doar că motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a actelor juridice deduse judecății în înțelesul de "negotium iuris" (întrucât pe calea acestuia se apără principiul de drept înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante), iar nu a actelor de procedură cum ar fi acțiunea introductivă de instanță (în speță, contestația), Înalta Curte reține că, sub orice temei s-ar cerceta, soluția criticată nu poate fi considerată nelegală, față de evoluția procedurală a litigiului și în care a avut loc rejudecarea cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual.

Potrivit datelor cauzei, recurentul-pârât este unitate deținătoare pentru apartamentul 1 din imobilul notificat, pentru care a și încheiat contract de locațiune cu K. (intervenției accesorii din etapa anterioară a judecății de recurs), în timp ce apartamentul 2 situat la etajul l al clădirii (ce reprezintă 43,9% din imobil) a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București soților F. și G., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.11.1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, devenind, din acest motiv, imposibil de restituit în natură.

Expertizele de identificare a bunului notificat au stabilit că acesta se compune din teren în suprafață de 571 mp, casă de locuit, în suprafață de 164 mp (subsol, parter - apt. 1 și etaj - apt. 2) și garaj în suprafață de 31 mp.

Cu toate acestea însă, prin decizia emisă de recurent nr. 196/31.05.2004, a fost respinsă notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București cu nr. x/12.02.2002 "prin care doamna A. (...) solicită restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, conform Legii nr. 10/2001", sub motivul nedepunerii în termenul prevăzut de lege a actelor doveditoare a calității de persoană îndreptățită, fără a se face în nici un fel vreuna din distincțiile arătate în prezent, cu privire la limitele în care RA-APPS poate fi considerată, potrivit legii, unitate deținătoare.

Pur și simplu, din cuprinsul deciziei contestate, se înțelege că RA-APPS a soluționat notificarea în întregul ei, pronunțându-se asupra cererii de restituire a întregului imobil, fără a-și limita examinarea notificării ori soluția la partea din imobilul notificat pe care o deținea. Tot astfel, acesta nu și-a declinat competența soluționării notificării, pentru partea din imobil pe care nu o deținea (și care fusese înstrăinată), în favoarea Primăriei Municipiului București, așa cum o obligau dispozițiile art. 27 și 28 ale Legii nr. 10/2001 (forma republicată).

Acțiunea dedusă judecății a fost concepută ca o contestație la Decizia nr. 196/31.05.2004, dar a fost îndreptată atât împotriva emitentului acesteia (RA-APPS), cât și a Primăriei Municipiului București, Prefecturii Municipiului București și Ministerului Finanțelor, solicitându-se, nediferențiat, obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului și la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din bun imposibil de restituit.

Pretențiile îndreptate împotriva celorlalți intimați, cu excepția RA-APPS au beneficiat de o rezolvare separată, prin sentința civilă nr. 1009/22.11.2004, acestea fiind respins ca inadmisibile și pentru lipsa calității procesuale pasive, cu motivația că niciunul dintre intimați nu erau emitenții deciziei contestate și, de asemenea, că instanța de judecată nu poate să se substituie entității notificate spre a dispune ea restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, rolul său fiind doar de a cenzura decizia/dispoziția entității deținătoare emise în soluționarea notificării (opinie jurisprudențială ce a fost schimbată abia prin decizia de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a ÎCCJ).

Această soluție, cum s-a arătat, a fost menținută prin decizia de apel nr. 45A/21.02.2017 și, ulterior, prin cea de recurs nr. 674/6.04.2017, în timp ce pretențiile formulate în contradictoriu cu RA-APPS, singura emitentă a unei decizii de soluționare (în tot) a notificării, fiind rezolvate prin sentința civilă nr. 245/21.03.2005 a Tribunalului București.

Mai trebuie precizat că, până la momentul pronunțării deciziei de apel nr. 45/21.02.2007, nu a existat nicio preocupare de clarificare în raporturile litigioase dintre părți (contestator/intimatul RA-APPS) a calității de entitate deținătoare a bunului notificat ori a limitelor până la care aceasta se întinde, cât îl privește pe emitentul deciziei contestate, problema de drept disputată rezumându-se la determinarea momentului până la care persoana îndreptățită poate depune dovezi în privința drepturilor și calității sale.

Chestiunea în cauză a fost sesizată de intimat abia subsecvent pronunțării deciziei nr. 45/21.02.2007 și ca urmare a soluției acestei hotărâri (care, ca și cea supusă prezentului control în legalitate, a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. x) prin recursul exercitat împotriva acesteia.

Deși recursul a fost soluționat de două ori (prima deciziei de recurs nr. 595/21.09.2007 a ÎCCJ, fiind anulată pentru lipsă de procedură în urma admiterii unei contestații în anulare), în niciuna din judecățile înfăptuite asupra acestuia, critica respectivă nu a fost primită.

Înalta Curte reține că problema în analiză a fost criticată de intimată atât pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. (motivat de faptul că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut și că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii), cât și pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs apreciind criticile ca nefondate deoarece a constatat că instanța de apel, judecând astfel, s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și nici nu rezultă o contrarietate între soluțiile asupra celor două sentințe supuse controlului judiciar pe calea apelului, deoarece exercitând controlul jurisdicțional asupra deciziei emisă de RA-APPS, instanța "(...) s-a pronunțat ea însăși asupra măsurilor reparatorii la care a apreciat că este îndreptățit contestatorul, în baza Legii nr. 10/2001".

Cât privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analiza în recurs a urmărit să verifice în ce măsură se poate considera că s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită a notificatorului, apreciindu-se că, din acest punct de vedere și relativ la dovedirea dreptului de proprietate al autoarei asupra imobilului în litigiu, situația de fapt nu a fost deplin stabilită, motiv pentru care soluția a fost aceea a casării în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, în timp ce îndrumările date instanței de rejudecare au privit problema administrării în dosar a originalelor înscrisurilor depuse în copii certificate, privitoare la dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită.

Deși, față de acest răspuns dat de instanța de recurs criticilor formulate de RA-APPS împotriva soluției instanței de apel de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apt. 2, ar fi greu de admis că lămurirea calității intimatului de unitate deținătoare mai poate fi văzută ca o sarcină trasată instanței de rejudecare prin formularea de ordin general a deciziei de casare "(...) celelalte critici formulate de pârâtă, care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vor fi analizate cu ocazia rejudecării cauzei (...)", se constată că la rejudecarea cauzei în apel a lipsit din nou această preocupare a RA-APPS, atât pe parcursul administrării probatoriilor, dar și la momentul dezbaterilor asupra apelului (cum rezultă din cuprinsul încheierii din 28 ianuarie 2021) de a cere să se determine calitatea sa de unitate deținătoare, limitat la partea din imobil pe care o deține.

Având în vedere în mod coroborat, pe de o parte soluția instanței de recurs din decizia nr. 674/6.04.2017 asupra pretențiilor rezolvate în primă instanță prin sentința civilă nr. 1009/22.11.2004, dar și modul în care aceasta răspunde criticilor (întemeiate pe art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ.) vizând soluția de obligare a RA-APPS la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, Înalta Curte apreciază că la finalul celui dintâi ciclu procesual parcurs în cauză, chestiunea calității recurentei de unitate deținătoare fusese tranșată și depășită. Neclarificarea la timp a acesteia este și consecința propriei conduite a RA-APPS care, cum s-a arătat, nu a manifestat preocuparea verificării acestei calități la data soluționării notificării și emiterii deciziei nr. 196/31.05.2004, dar nici ulterior, în etapa fazei judiciare a procedurii, pe durata mai multor ani, până în anul 2007, când a formulat recursul împotriva deciziei nr. 45A/21.02.2007.

Văzând și limitele/îndrumările trasate prin decizia de casare instanței de rejudecare, subordonate obiectivului de verificare a dovezilor făcute de succesorii contestatorului în privința calității acestuia de persoană îndreptățită și în privința dreptului de proprietate a cărui recunoaștere a solicitat, Înalta Curte apreciază că, la acest moment, aspectul sesizat - acela al limitării calității recurentei de entitate deținătoare la o parte a imobilului notificat, respectiv apartamentul 1- nu mai poate fi luată în discuție nici ca dovadă a unor motive contradictorii pretins existente în hotărârea atacată și nici ca argument al nelegalității soluției acesteia, pentru o nesocotire a art. 1, 25 și 27 din Legea nr. 10/2001, cum s-a invocat.

În definitiv, penultimul paragraf al dispozitivului deciziei atacate, nu instituie pentru recurent decât obligația de a derula procedura prevăzută în Legea nr. 165/2013 pentru partea din imobil ce s-a stabilit că nu mai poate fi restituită în natură succesorilor fostului proprietar ca urmare a înstrăinării sale, respectiv apartamentul nr. x, prin emiterea deciziei de stabilire a măsurilor compensatorii prin puncte și prin înaintarea acesteia Secretariatului Comisiei Naționale.

Cât privește criticile susținute cu titlu subsidiar prin memoriul de recurs, acestea nu vor fi spuse examinării, observându-se că prin intermediul lor recurentul supune verificării modul în care instanța de apel a interpretat și valorificat probatoriile dosarului, susținerea fiind aceea că instanța din rejudecare a emis opinii personale, în pofida datelor izvorâte din documente, chiar și originale fiind ele.

Întrucât activitatea de analiză și interpretare a probelor este apanajul instanțelor de fond și nu poate face obiectul controlului în legalitate al instanței de recurs, în considerarea tuturor argumentelor anterior prezentate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 287 A din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.