ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2711/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 27.10.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța cauză să se dispună: în principal, restituirea în natură a imobilului-apartament nr. x situat București, Șos. x (fost Șos. x), în suprafață utilă de 74,54 mp, cu cota de teren aferentă în suprafață de 25,23 mp, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001; iar în subsidiar, restituirea în natură și lăsarea în liniștita posesie și deplină proprietate a imobilului - apartament nr. x situat București, Șos. x (fost Șos. x), în suprafață utilă de 74,54 mp, cu cota de teren aferentă în suprafață de 25,23 mp, în raport de dispozițiile art. 563 C. civ. și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 320/17.03.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și rămânerii fără obiect a acțiunii, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 1652A din 7 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 430-art. 431 C. proc. civ., prin aprecierea în mod eronat a incidenței efectelor autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1538A/03.11.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018. În acest sens arată că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că decizia nr. 1538A/03.11.2022 se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în sensul că măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt punctele compensatorii, iar nu restituirea în natură. Contrar susținerilor instanței de apel cu privire la faptul că reclamanta ar fi putut prezenta certificatul de vacanță succesorală în cadrul fazei procesuale a apelului din dosarul nr. x/2018, menționează faptul că Comisia Națională de Compensare a Imobilelor nu poate dispune restituirea în natură sau acordarea măsurilor prin echivalent a unui bun imobil, această instituție acordând măsurile prevăzute în Legea nr. 10/2001 în baza propunerile de acordare a măsurilor compensatorii de către reprezentanții unităților administrativ-teritoriale, respectiv Primarul, în reprezentarea primăriilor/UAT. Arată faptul că în dosarul nr. x/2018 Primarul, în reprezentarea Primăriei Municipiului București/Municipiului București, nu a figurat ca parte în proces, iar reclamanta nu ar fi putut să introducă instituția în litigiu, direct în faza procesuală a apelului. De asemenea, în cererea ce a făcut obiectul acestui dosar, s-a solicitat Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit competentelor sale, soluționarea dosarului, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, și emiterea deciziei de compensare prin puncte, raportat la situația de fapt existentă la momentul introducerii acțiunii, așadar obiectul acțiunii și situația de fapt din dosarul nr. x/2018 sunt diferite față de cele ale prezentei acțiuni, în care, reclamanta a cerut restituirea imobilului în natură, raportat la faptul că, în prezent, imobilul se află în proprietatea unității administrativ-teritoriale. Faptul că ulterior, situația de fapt s-a schimbat, iar imobilul a intrat în proprietatea unității administrativ-teritoriale, nu ar fi putut conduce la schimbarea cadrului procesual al apelului, reclamanta neputând opera modificări cu privire la părțile în litigiu, ori cu privire la obiectul cauzei, solicitând emiterea deciziei de compensare prin puncte. Totodată, în ceea ce privește alegația instanței privind neprezentarea în fața instanței de fond a certificatului de vacanță succesorală nr. 01/17.02.2021, prin invocarea unor împrejurări noi și. eventual, formularea unor noi pretenții în apelul formulat în dosarul nr. x/2018, aceasta este eronată și ar fi fost lipsită de vreun folos concret, întrucât ar fi condus la încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., potrivit cărora "prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe", iar "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Mai mult decât atât, în faza procesuală a apelului s-ar fi aflat în imposibilitate de a modifica cererea de chemare în judecată, raportat la situațiile survenite după ce a fost introdusă cererea de chemare în judecată și chiar soluționată în fond. Astfel, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a deciziei antemenționate față de prezenta cauză, întrucât nu există identitate de părți și nici aceeași cauză. De asemenea, nu există nici putere de lucru judecat, ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat, întrucât premisele care au stat la fundamentul celor două acțiuni sunt diferite. Nu pot fi reținute considerentele instanței cu privire la autoritatea de lucru judecat, raportat la faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată definitiv și a fost stabilită în mod definitiv imposibilitatea restituirii în natură a acestui imobil, în condițiile în care au survenit elemente noi, care nu au fost luate în considerare la soluționarea dosarului nr. x/2018 și se judecă practic o nouă situație de fapt. Mai arată că în conformitate cu legea specială și normele metodologice de aplicare a acesteia, în măsura în care recurenta va primi despăgubirile din partea CNCI în integralitate, va face aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și va restitui eventualele despăgubiri încasate, în situația restituirii bunului imobil în natură, sens în care a depus în prezentul dosar declarația notarială autentificată prin care se obligă a proceda la efectuarea tuturor formalităților în vederea restituirii sumelor de bani încasate aferente imobilului ce face obiectul prezentului litigiu. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat si aplicat greșit dispozițiile art. 1, 2 și 7 ale Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 privind Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și ale art. 563 C. civ., astfel cum acesta este interpretat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această încălcare a normelor legale materiale fiind invocată în privința celui de-al doilea capăt al cererii introductive. În dezvoltarea criticilor de recurs, în esență, recurenta-reclamantă arată că prin capătul subsidiar de cerere, reclamant a dedus judecății o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând faptul că în acțiunea de comparare a titlurilor de proprietate, titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat, în timp ce titlul intimatului provine de la un neproprietar, apartamentul fiind un bun preluat abuziv de stat și, prin urmare, atâta timp cât imobilul se regăsește în proprietatea Municipiului București, este obligatorie restituirea acestuia în natură, titlul statului de preluare (Decretul 52/1950) fiind lovit de nulitate absolută. În acest sens, consideră că este irelevant modul în care bunul a ajuns înapoi în posesia/proprietatea statului (actualmente UAT București), în baza certificatului de vacanță succesorală nr. 1/17.02.2021, având în vedere întregul lanț al actelor care s-au succedat de la momentul naționalizării (pornind de la un decret nul absolut) și până în prezent. În realitate, în aprecierea caracterului bunei-credințe, nu se ia în considerare doar ultimul act prin care Municipiul București a redobândit dreptul de proprietate, ci, în virtutea caracterului perpetuu al dreptului de proprietate, se va analiza întregul lanț al actelor juridice, de la momentul naționalizării și până în prezent, la actualul dobânditor, în special actul inițial care a început acest lanț cauzal, ulterior naționalizării. Este irelevant faptul că ulterior imobilul a intrat în circuitul civil, acest lucru ar fi putut proteja terții de bună-credință, nu autorul raptului. În raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în prezenta cauză este aplicabilă procedura revendicării de drept comun, reglementată de art. 563 C. civ., coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretată prin prima dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008. Indiferent de constatarea vacanței succesorale, imobilul reprezintă în continuare un imobil preluat abuziv de către stat și, atât timp cât există fizic, este obligatorie restituirea în natură a acestuia către foștii proprietari de la care a fost preluat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, nemaiaflându-ne în situația de excepție reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar în privința Municipiului București nu se poate reține faptul că ar fi dobânditor (proprietar) de bună-credință. Mai mult, în prezenta situație nu ne mai aflăm în situația de excepție, pentru care anterior nu a fost posibilă restituirea imobilului în natură, imobilul nemaifiind în proprietatea foștilor chiriași care l-au achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, ci a unității deținătoare, care a dobândit proprietatea imobilului ca urmare a constatării vacanței succesorale și a emiterii certificatului de vacantă succesorală în favoarea Municipiului București. În concluzie, cu privire la admisibilitatea și temeinicia acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în prezenta cauză este aplicabilă procedura revendicării de drept comun, reglementată de art. 563 C. civ., motiv pentru care a solicitat a se face aplicarea acestor dispoziții, coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții legale de drept material pe care instanța de apel le-a aplicat în mod eronat. Totodată, restituirea în natură primează față de măsurile prin echivalent, în conformitate cu art. 7 alin. (1), (1 1 ) și (2), coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001. La data emiterii Dispoziției nr. 9040/07.11.2007, imobilul se afla în proprietatea foștilor chiriași conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, prin urmare nu putea fi restituit în natură, ci doar prin echivalent. În prezent, foștii cumpărători au decedat și nu există alți moștenitori ai acestora, iar dreptul de proprietate asupra imobilului i-a revenit Municipiului București, conform certificatului de vacanță succesorală nr. 01 din 17.02.2021 emis de notarul public B.. Apreciază că prin admiterea prezentei acțiunii, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, imobilul revenind în acest moment în proprietatea Municipiului București, astfel nu ar fi încălcate drepturile niciunui al terț de bună-credință care ar putea invoca în beneficiul său un drept de proprietate, fiind în concordanță cu Decizia nr. 33/2008. Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod incorect dispozițiile legale antemenționate, considerând că efectele Deciziei nr. 33/2008 nu sunt aplicabile prezentei situații de fapt și că "acțiunea din prezentul litigiu nu are nicio legătură cu cele statuate prin Decizia nr. 33/2008". Arată că în ceea ce privește alegațiile instanței de apel privind decizia 33/2008, este irelevant prin prisma acestei decizii dacă s-a urmat calea Legii nr. 10/2001 sau nu, atâta timp cât nu s-a obținut finalitatea acesteia, respectiv restituirea în natură a imobilului. Considerentele acestei decizii sunt pe deplin aplicabile cauzei de față, contrar interpretării instanței de apel. Prin nerestituirea imobilului în natură s-ar încălca practic principul esențial stabilit de Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, nu ar mai fi urmărită finalitatea actului normativ. Mai mult decât atât, statul ar fi obligat la plata unor despăgubiri, în timp ce bunul preluat abuziv ar rămâne în continuare în proprietatea sa. ceea ce ar conduce la o încălcare flagrantă a rațiunii legii menționate, administrarea imobilelor nefiind de competența statului. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că imobilul se află la momentul actual în patrimoniul statului, este atipic ca acesta să se angajeze să plătească despăgubiri în locul restituirii bunului în natură. Concluzia firească este că, prin nerestituirea bunului în natură, reclamanta ar fi privată din nou de folosința și dispoziția asupra dreptului de proprietate și s-ar pierde din vedere imperativele de protejare a interesului individual. Putem spune că, limitarea folosinței imobilului proprietate privată este conformă cu legislația națională sau europeană câtă vreme se urmărește un scop de utilitate publică, doar în aceste condiții fiind respectat principiul proporționalității și baza rezonabilă în temeiul căreia se pot institui restrângeri ale dreptului de proprietate, or, în realitate acest scop nu există. Potrivit Constituției României, Deciziei nr. 33/2008 și Legii nr. 10/2001, coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prioritară este restituirea bunului imobil în natură, restituirea bunurilor în natură fiind o practică constantă la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că, instanța de apel a aplicat în mod eronat aceste dispoziții legale, pronunțând o soluție ce se impune a fi recurată. Față de cele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate de părți Intimata-pârât Municipiul București nu a depus întâmpinare. La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din același Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., fiind invocate încălcarea normelor procedurale și de drept material incidente cauzei. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 430-431 C. proc. civ. atunci când a reținut în mod greșit faptul că decizia nr. 1538A/03.11.2022 se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în sensul că măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt punctele compensatorii, iar nu restituirea în natură. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Evaluarea problemei existenței sau nu a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune un examen de identificare a elementelor raportului juridic litigios deja soluționate. În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reține, similar instanței de apel, că a fost dezlegată jurisdicțional definitiv, în procesul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 (prin care instanțele de judecată au dispus, în soluționarea notificării formulate de reclamantă, conform Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri, în echivalent, sub formă de puncte compensatorii pentru imobilul din litigiu, reținând că acesta nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut conform Legii 112/1995), dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce a presupus, în conformitate cu dispozițiile 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, pe lângă analiza calității de persoană îndreptățită, inclusiv analiza posibilității restituirii în natură a imobilului, astfel că reclamanta nu mai poate solicita contrariul celor decise anterior, în sensul că în temeiul Legii nr. 10/2001, ar fi îndreptățită la restituirea în natură, impunându-se a fi reiterat argumentul de principiu potrivit cu care, dobândesc autoritate de lucru judecat aspectele litigioase tranșate efectiv într-o judecată anterioară. Totodată, în acord cu argumentarea instanței de prim control judiciar, Înalta Curte reține că prin apelul din litigiul anterior, reclamanta ar fi putut solicita analiza implicațiilor certificatului de vacanță succesorală, care contrar susținerilor din recurs, nu ar fi schimbat cauza judecății în apel, căci instanța fusese deja învestită cu verificarea posibilității restituirii în natură a imobilului, în condițiile în care prima instanță fusese învestită în cadrul dosarului nr. x/2018 cu cererea de soluționare pe fond a dosarului administrativ, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol menționat, instanțele de judecată învestite cu validarea propunerii unității administrativ-teritoriale cuprinsă în dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 puteau să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și să dispună restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii de reparație. Prin urmare, analiza instanței de apel din dosarul nr. x/2018 ar fi presupus inclusiv stabilirea împrejurării dacă bunul putea fi restituit în natură sau se impunea validarea propunerii unității administrativ teritoriale cuprinsă în dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent. Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat și posibilitatea invocării de către reclamantă a restituirii în natură a imobilului în apelul din litigiul anterior, notând că în cauza respectivă reclamanta a declarat apel incident la data de 8.05.2021, prin care a contestat hotărârea primei instanțe cu privire la evaluarea imobilului, iar la momentul declarării apelului incident reclamanta avea cunoștință de existența certificatului de vacanță succesorală prin care s-a constatat că bunul a revenit în patrimoniul unității administrativ teritoriale, în acest sens fiind notificarea pe care reclamanta a trimis-o Municipiului București la 3.03.2021, la care a făcut referire și prima instanță. În acest condiții, în mod corect, instanța de apel a reținut că reclamanta nu ar fi încălcat dispozițiile ce reglementează limitele efectului devolutiv al apelului (art. 477-478 C. proc. civ.) nici din perspectiva a ceea ce s-a judecat în primă instanță (din moment ce prima instanță a soluționat pe fond dosarul administrativ și, prin urmare, în raport și de cele reținute anterior, putea fi învestită și cu posibilitatea restituirii în natură), nici din perspectiva limitelor date de ceea ce s-a apelat, căci reclamanta putea aduce în discuție restituirea în natură în propriul apel. În consecință, împrejurarea că certificatul de vacanță succesorală de pe urma proprietarilor apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 (care, în opinia recurentei, dovedea că imobilul putea fi restituit în natură, fiind în proprietatea unității administrativ-teritoriale) este un element nou, care nu a fost luat în considerare la soluționarea dosarului nr. x/2018, nu îi poate valida demersul în prezenta cauză. În realitate, această împrejurare relevată de recurentă reprezintă o chestiune de probațiune insuficient demonstrată în procedura specială din dosarul nr. x/2018, aceea fiind singura procedură în care reclamanta ar fi putut aduce în discuție posibilitatea restituirii în natură, față de elementul nou apărut, al vacanței succesorale de pe urma proprietarilor apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 și revenirea bunului în patrimoniul unității administrativ teritoriale. Nici susținerile recurentei referitoare la faptul că este de acord cu restituirea măsurilor reparatorii pe care ar fi îndreptățită să le primească în baza deciziilor din procedura specială soluționată în litigiul anterior în cazul restituirii în natură a imobilului nu au relevanța propusă de aceasta, recurenta făcând abstracție de faptul că instanța de apel a reținut că o astfel de opțiune nu există, căci dispozițiile legale invocate - art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice incidente - nu sunt aplicabile, acestea vizând exclusiv despăgubirile primite de persoana îndreptățită la momentul preluării abuzive sau, cel târziu, prin Legea nr. 112/1995, ceea nu este cazul în cauza de față. Prin urmare, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 430-431 din C. proc. civ., atunci când a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1151 din 21.08.2020 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1538A/3.11.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2018, cu privire la susținerea recurentei-reclamante în sensul că prin litigiul anterior nu s-ar fi soluționat definitiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului din litigiu. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte urmează să respingă critica privind incidența motivului de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Critica prin care se susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 1, 2 și 7 ale Legii nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul 1 privind Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și ale art. 563 C. civ., astfel cum acesta este interpretat prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este, de asemenea, nefondată. Astfel, în calitate de destinatar al Legii nr. 10/2001, moștenitoarea fostului proprietar, recurenta-reclamantă, a uzat de procedura specială de retrocedare, demersul administrativ și jurisdicțional parcurs în scopul restituirii, în natură sau prin echivalent bănesc, a imobilului preluat abuziv finalizându-se cu o soluție definitivă de admitere și de acordare de despăgubiri, în echivalent, sub formă de puncte compensatorii. Prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2018, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pentru imobilul preluat abuziv, acesteia i se cuvin măsuri reparatorii sub forma punctelor compensare, și nu restituirea în natură, iar această împrejurare rămâne una esențială, tranșată cu autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, pârâtul Municipiul București este proprietarul bunului ce face obiectul litigiului, o astfel de calitate rezultând din certificatul de vacanță succesorală nr. 1/17.02.2021 ce atestă că masa succesorală de pe urma defuncților C. și D., cumpărători ai imobilului în discuție în baza Legii nr. 112/1995, în care se regăsește și imobilul ce face obiectul prezentei cauze, a revenit Municipiului București ca succesiune vacantă. În acest sens, contrar susținerilor din recurs, în mod corect a reținut instanța de apel că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu poate fi analizată din perspectiva criteriilor cristalizate în considerentele Deciziei nr. 33/2008, ci pe baza verificărilor care se impun în analiza unei acțiuni în revendicare de drept comun, întrucât, în cauză, nu este adusă în discuție analiza admisibilității unei acțiuni în revendicare în care reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și urmărește redobândirea bunului pe calea acțiunii de drept comun, ci este o veritabilă acțiune de drept comun, îndreptată împotriva unui subdobânditor care a dobândit dreptul de proprietate de la un autor al cărui titlu a fost apreciat ca fiind valabil, anume chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, câtă vreme titlul acestora nu a fost contestat niciodată. Pornind de la atare situație premisă, se impune cu evidență concluzia că recurenta-reclamantă nu poate face dovada dreptului de proprietate, întrucât potrivit legii speciale, singurul drept ce se regăsește în patrimoniul reclamantei este dreptul de creanță corespunzător punctelor de compensare stabilite în favoarea sa prin decizia civilă nr. 1538/3.11.2022 a Curții de Apel București, iar nu dreptul de proprietate asupra bunului, astfel încât acțiunea în revendicare este, din această perspectivă, neîntemeiată, astfel cum corect a reținut instanța de apel. Prin urmare, relevanța susținerilor din recurs referitoare la nulitatea Decretului nr. 92/1950 prin care a fost preluat abuziv imobilul, reaua-credință a pârâtului și principiul securității juridice nu au importanța acordată de reclamantă, neavând aptitudinea de a influența situația juridică a acesteia într-un conflict clasic specific revendicării de drept comun. Pe de altă parte, s-a argumentat judicios de către instanța de apel că și în situația în care analiza acțiunii în revendicare s-ar realiza pe baza celor statuate prin Decizia nr. 33/2008, în cauză nu există un conflict între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, în cauza de față, procedura urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost una efectivă, care s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă ce a recunoscut în favoarea reclamantei doar dreptul la măsuri reparatorii sub forma punctelor de compensare echivalente sumei de 861.834 RON, pentru mai multe apartamente ce nu au putut fi restituite în natură reclamantei, printre care și imobilul ce face obiectul prezentei cauze. Nu s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură. În acest context, așa cum s-a arătat anterior, potrivit legii speciale, singurul drept ce se regăsește în patrimoniul reclamantei este dreptul de creanță corespunzător punctelor compensare stabilite în favoarea sa prin decizia civilă nr. 1538/03.11.2022 a Curții de Apel București, iar nu dreptul de proprietate asupra bunului, astfel încât, și din această perspectivă, acțiunea în revendicare este neîntemeiată. Instanța de apel a reținut în mod corect că există norme speciale care reglementează situația bunului respectiv, astfel că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie aplicate. Cum imobilul litigios se circumscrie categoriei bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat în proprietatea statului în perioada de referință a acestei legi (6 martie 1945- 22 decembrie 1989), reclamanta putea să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu doar utilizând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ceea ce a și făcut, fiindu-i recunoscut un drept de creanță. Prin urmare, instanța de apel a realizat o justă interpretare a dispozițiilor legale incidente, în condițiile în care nu se mai putea apela la aplicarea normei speciale prin care reclamanta putea obține restituirea în natură a dreptului de proprietate asupra apartamentului din litigiu, urmare a admiterii definitive a notificării de restituire a bunului respectiv și de acordare a despăgubirilor sub forma punctelor de compensare. Pentru aceste considerente, constatând că nu se verifică motivele de casare invocate și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1652A din 7 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.