ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2391/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București-Secția a IV-a civilă la 9 noiembrie 2021, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, anularea, în parte, a deciziei de compensare nr. 42097/4.10.2021, respectiv în privința art. 2 din această decizie, precum și constatarea faptului că sunt persoane îndreptățite a primi măsuri compensatorii.

Prin sentința civilă nr. 328 din 20 martie 2023, Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 237A din 28 februarie 2024, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii, la 13 mai 2024, reclamanții au declarat recurs.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității, asupra căreia Înalta Curte a rămas în pronunțare.

Având a soluționa, cu prioritate, excepția inadmisibilității, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl constituie decizia de compensare nr. 42097/4.10.2021, prin care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a dispus validarea parțială a dispoziției de primar nr. 9804/2008, pentru terenul în suprafață de 215,97 mp, a acordat reclamanților A și B măsuri compensatorii prin echivalent, în cuantum de 476.460 puncte, și a invalidat dispoziția pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România: „(1) Deciziile emise cu respectarea art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (...) (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.”

În aplicarea acestor dispoziții legale, se constată că sentința civilă nr. 328 din 20 martie 2023, prin care Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, contestația judiciară formulată împotriva deciziei de compensare nr. 42097/4.10.2021, este supusă numai apelului, nu și recursului.

Prin urmare, singura cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță în soluționarea unei cereri formulate în temeiul art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 este apelul, decizia instanței de apel fiind definitivă. Contrar susținerii apărătorului recurenților-reclamanți, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ci cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

Mai este de menționat că art. 457 alin. (1) C. proc. civ., reglementând principiul legalității căilor de atac, prevede că „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”, context în care recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legiuitor ar constitui o încălcare a principiului legalității și a principiului egalității în fața legii. Liberul acces la justiție nu impune accesul la toate căile de atac prevăzute pentru diferite cauze, dacă, pentru anumite tipuri de litigii, legea nu le prevede, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că prevederile art. 6 din Convenție nu limitează dreptul statelor de a exclude anumite litigii de la posibilitatea de a fi atacate cu recurs, întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiției și evitarea aglomerării instanțelor de recurs (cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei).

Față de aceste considerente, în baza art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, și va respinge, ca inadmisibil, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A și B împotriva deciziei civile nr. 237A din 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.