ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2546/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2546/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2546/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 8 iulie 2008, reclamantul A. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general,

Consiliul General al Municipiului București, B., C., D. și E., solicitând

Tribunalului București să constate că imobilul - teren în suprafață de 300 mp

și construcție, situat în București, 44 a fost preluat de stat în mod abuziv,

fără titlu valabil, să fie obligați pârâții B., C., D. și E. să-i respecte

dreptul de proprietate și deplina posesie asupra imobilului sus-menționat, să

oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor

împotrivi admiterii acțiunii.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al

defunctei F. - sora mamei sale, conform certificatului de moștenitor din 1997,

că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului

său soț, dr. G., care a cumpărat terenul în suprafață de 300 mp, situat în

București, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de

la vânzătorul H., pe care a construit, în baza autorizațieidin 1933 eliberată

de Primăria Municipiului București, o casă de locuit compusă din demisol,

parter, etaj și mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a

fost preluat în mod abuziv, prin rechiziționare, de către I., iar după 5 ani,

acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost

repartizat unor chiriași.

Autoritățile

comuniste, deși au recunoscut că rechiziționarea a încetat la 1 ianuarie 1954,

și-au motivat menținerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art.

3 din Decretul nr. 218/1960.

În anul 1996, Statul

Român - sub pretextul punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, deși nu avea

calitatea de proprietar, fiind doar un detentor precar, a vândut locuințele

chiriașilor care le ocupau și, ca o consecință a acestei situații, contractele

de vânzare încheiate de Primăria Municipiului București, prin SC J. SA, cu

pârâta C. (din 1996), pârâta B. (din 1998), pârâtul D. (din 1998) și pârâta E.

(din 1998) sunt vădit nelegale întrucât chiriașii cumpărători, cunoscând modul

în care statul a intrat în posesia imobilului, au fost de rea-credință.

Reclamantul a

solicitat ca, prin compararea titlurilor, să se dea eficiență titlului său,

susținând că în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul de

proprietate asupra imobilului nu a fost pierdut niciodată.

Reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 21 și art. 44 din

Constituția României, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La 19 ianuarie 2009,

reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în

calitate de pârâți, a numiților K., soțul pârâtei B., și a numitei L.,

moștenitoarea defunctei E.

Pârâta B. a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că a

fost introdusă după apariția Legii nr. 10/2001.

Pârâta C., prin

întâmpinare, a invocat două excepții, prima vizând lipsa calității procesuale

active a reclamantului și a doua vizând inadmisibilitatea acțiunii. De

asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a SC J. SA și a Statului

Român, reprezentat de M., solicitând ca aceștia să-i garanteze contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință, plătit integral.

Pârâtul N. a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului la

acțiune, față de dispozițiile art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pe considerentul

că, prin nerevendicarea imobilului în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr.

10/2001 și neatacarea în justiție a contractelor de vânzare-cumpărare privind

apartamentele dobândite de foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995,

reclamantul a pierdut dreptul de proprietate.

Prin sentința nr. 339

din 10 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Prin

aceeași sentință, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C.,

ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia nr. 698/A

din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C.,

K., B., N., O. și de chematul în garanție Statul Român prin M., prin P. a

Municipiului București împotriva Deciziei nr. 698/A din 17 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Ca urmare a

desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, cauza a fost reînregistrată sub același număr pe rolul secției a IV-a

a Tribunalului București.

Prin încheierea de

ședință de la termenul din 28 noiembrie 2011, pentru considerentele acolo

arătate, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active

invocate de pârâții B., C. și N.

În rejudecare, prin

încheierea de ședință din 21 mai 2012 s-a disjuns cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta C. în contradictoriu cu SC J. SA, Statul Român

prin R.

Prin sentința civilă nr.

1162 din 28 mai 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea în consecință.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia nr. 110/A

din 16 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C.,

K., B., N., O.

Ca urmare a

desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/3/2008* pe rolul secției a IV-a

a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

791 din 27 iunie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

cererea ca neîntemeiată, a obligat reclamantul să plătească pârâtei O., cu

titlu de cheltuieli de judecată, suma de 6.200 lei, reprezentând onorariu de

avocat și a respins cererea pârâtei C. de obligare a reclamantului la plata

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A reținut

instanța că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de

fostul Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, G. a dobândit dreptul de proprietate

asupra unui teren, loc viran, în suprafață de 300 mp, situat în București, 44

(fila 7).

În baza autorizației din

1933 (fila 9), G. a ridicat pe terenul dobândit astfel cum s-a descris

anterior, în regie proprie, construcția revendicată în prezenta cauză.

G. a decedat. Cu

privire la transmiterea succesiunii acestui defunct, în calea de atac a

apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1162 din 28 mai 2012,

reclamantul a depus la dosar copia certificatului de moștenitor din 21 martie 2012,

potrivit cu care unicul moștenitor legal al acestui defunct a fost F., în

calitate de soție supraviețuitoare.

F. a decedat la 1

februarie 1997, reclamantul A. fiind legatarul universal al acestei defuncte,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 20 iunie 1997 emis de B.N.P.,

S. (fila 5).

Bunul imobil ce face

obiectul prezentului litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 218/1960

prin Decizia nr. 1229 din 31 decembrie 1963.

În ceea ce îi

privește pe pârâți, tribunalul a reținut că B. și K. au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului nr. 1, parte din imobilul ce face obiectul

cererii de chemare în judecată prin contractul de vânzare-cumpărare din 1998,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, N. și O. au dobândit în temeiul

aceleiași legi, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1998

apartamentul nr. 2, din același imobil, iar C. a dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul situat

la mansarda imobilului revendicat.

S-a reținut,

totodată, că reclamantul nu a formulat nici un demers în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2011, iar pe de altă, cu privire la contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ce reprezintă

titlurile de proprietate invocate de pârâți, nu există hotărâri judecătorești

prin care să se fi declarat nulitatea acestora.

Plecând de la acest premise

în compararea titlului opus de reclamant cu cele invocate de fiecare pârât,

având în vedere și considerentele Deciziei civile nr. 6744 din 10 decembrie 2010

prin care s-a soluționat primul recurs în această cauză, urmare a respingerii

în primă instanță a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în

considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pe fondul cauzei, s-au reținut

următoarele:

Cu privire la

valabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul

litigiului, cu caracter prealabil, tribunalul a reținut că este învestit cu o

singură cerere de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, iar

problema valabilității titlului statului urmează a fi apreciată ca o chestiune

legată de temeinicia acțiunii în revendicare, iar nu ca pe un capăt de cerere

distinct.

Prin raportare la

dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că

preluarea imobilului din patrimoniul fostului proprietar, G., a fost una

neconformă cu Constituția de la acea vreme și cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului. Aceasta în condițiile în care art. 12 din Constituția din

1952 garanta proprietatea individuală, iar autorul reclamantului a fost

deposedat de bunul aflat în proprietatea sa, fără plată.

Reclamantul nu se

poate prevala de existența unui „bun” în patrimoniul său, astfel cum acesta

fost explicitat în jurisprudența instanței europene prin hotărârea pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, spre deosebire de situația

pârâților.

În concret, în cauza

Atanasiu și alții contra României s-a arătat că noțiunea de „bunuri” poate

cuprinde atât „bunuri actuale” cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în

baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă”

de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui

„bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Reclamantul nu se

află într-o astfel de situație, în patrimoniul său neputându-se reține

existența unui bun, în condițiile în care nu există o hotărâre judecătorească

pronunțată de instanțele naționale prin care să se fi dispus restituirea

bunului, chiar dacă el este moștenitorul fostului proprietar de la care bunul a

fost preluat de către stat în baza unui titlu nevalabil.

Pe de altă parte,

pârâții sunt titularii unor „bunuri” în sensul convenției. În acest sens are în

vedere faptul că aceștia sunt actualii posesori ai bunului, în baza unor

contracte translative de proprietate, ce nu au fost desființate, iar în prezent

acțiunea în declararea nulității absolute a acestora este prescrisă prin raportare

la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest condiții, în

concursul dintre moștenitorul fostului proprietar și dobânditorii aceluiași

imobil prin acte translative de proprietate încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995,

tribunalul a acordat preferință pârâților, căci prin nedeclararea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, drepturile lor s-au consolidat.

Așa fiind, tribunalul

a apreciat că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de

proprietate al pârâților, punând în pericol și siguranța circuitului civil,

acestea fiind motive suficiente pentru a se dispune respingerea cererii având

ca obiect revendicare, ca neîntemeiată.

Aceasta fiind soluția

pronunțată pe fondul cauzei, tribunalul a reținut culpa procesuală a

reclamantului, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., l-a obligat

pe acesta să plătească pârâtei O., 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată constând în onorariu de avocat. A respins cererea pârâtei C. de

obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nefăcând

dovada unor astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul A., solicitând desființarea sentinței

apelate.

Prin Decizia civilă nr.

327/A

din 17 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, apelul declarat de reclamantul A. a fost respins

ca neîntemeiat, iar reclamantul a fost obligat la plata a 1.500 lei cheltuieli

de judecată către pârâta O.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima dintre

criticile aduse de reclamant hotărârii primei instanțe vizează omisiunea

acesteia de a soluționa capătul de cerere vizând constatarea caracterului

abuziv al preluării imobilului de către stat, în lipsa vreunui titlu.

Sub acest aspect,

instanța de apel a constatat că modalitatea de soluționare a cauzei

de către prima instanță, prin respingerea cererii de chemare în judecată

ca neîntemeiată, fiind reținut doar în cuprinsul considerentelor hotărârii

caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, nu poate conduce la

concluzia potrivit cu care hotărârea pronunțată are un caracter nelegal

prin omisiunea de a soluționa în totalitate pretențiile reclamantului.

Pe de o parte,

trebuie observat, raportat și la apărarea din cuprinsul întâmpinării

formulate de intimata O., că

interesul reclamantului în a solicita constatarea

nevalabilității preluării rezidă în împrejurarea că acesta reprezintă un aspect

prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acțiunii în

revendicare, potrivit celor reținute prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, o astfel de analiză fiind una necesară.

Mai mult, instanța de

apel a apreciat necesar să constate faptul că și în ipoteza în care reclamantul

și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe un anumit temei juridic,

anume dispozițiile dreptului comun, instanța de judecată, constatând că pentru

cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea

principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea

normelor speciale. Acest principiu de drept trebuie respectat de instanță în

soluționarea pretențiilor deduse judecății, acesteia nefiindu-i permis să

ignore reglementarea specială adoptată de legiuitor într-un anumit domeniu.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ

special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată

în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare,

ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Așa fiind, trebuie

observat că reclamantul a dedus judecății o acțiune în revendicarea imobilului

din București, sector 1, compus din teren și construcție, susținând

că întreg imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin rechiziționare de

către I. și a aparținut autorului acestuia G., acțiune întemeiată de

dispozițiile art. 480 C. proc. civ. Așadar, trebuie constatat că dat fiind

scopul urmărit de reclamant prin promovarea acestei acțiuni, de redobândire a

proprietății bunului preluat de stat în perioada regimului comunist, este

incidentă pretențiilor acestuia reglementarea specială adoptată prin Legea nr. 10/2001,

reclamantul neavând la dispoziție un drept de a opta, în valorificarea acestor

pretenții, între dispozițiile dreptului comun și cele speciale adoptate în

același domeniu, această soluție întemeindu-se pe principiul priorității legii

speciale.

În consecință,

acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială de reparație.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, C. civ., ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus

derogant și cu o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea

nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în

temeiul art. 480-481 C. civ.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Raționamentul expus

este confirmat și prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, la care a făcut referire și prima

instanță, decizie prin s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se

încalce principiul specialia generalibus derogant.

S-a reținut, astfel,

că accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea

procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se

adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități,

dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. Or, în măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Înalta Curte a mai reținut că persoana îndreptățită are posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite

decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea

interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Prin aceeași decizie

s-a statuat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare,

nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul

că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o

analiză în concret a fiecărei cauze.

De asemenea, Înalta

Curte a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența

unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20

alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30/1994

, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Pentru a se atinge

finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Însă, trebuie

observat că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în

revendicare similare celei promovate de reclamant să mai fie soluționate după

regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu

ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept

substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Raportat așadar la

cele stabilite prin decizia amintită, trebuie analizat, reținând, astfel cum

s-a arătat deja, că bunul revendicat intră în domeniul reglementat de legea

specială, dacă reclamantul se prevalează de un bun, pentru ca în acțiunea în

revendicare pe care a promovat-o să poată fi analizate pretențiile acestuia de

a obține restituirea bunului în concurs cu dreptul de proprietate al pârâtului.

O astfel de analiză presupune implicit examinarea susținerilor

reclamantului privind circumstanțele lipsirii de proprietate de care se

acesta plânge.

Or, în

condițiile în care prima instanță a analizat susținerile

reclamantului, reținând că preluarea de către stat a imobilului a fost una

neconformă cu Constituția de la acea vreme și cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, nu poate fi reținută teza reclamantului privind omisiunea

de a soluționa pretențiile sale privind constatarea

nevalabilității titlului statului. Lipsa unei mențiuni exprese în

cuprinsul dispozitivului hotărârii sub aspectul în discuție nu atrage

nelegalitatea hotărârii, câtă vreme rezultă din cuprinsul considerentelor

hotărârii că o asemenea analiză a fost realizată de instanță, iar în cauză

acestea susținând decisiv soluția adoptată de instanță se bucură de putere de

lucru judecat.

Cât privește critica

vizând constatarea primei instanțe în sensul că bunul imobil nu se află în

patrimoniul reclamantului, instanța de apel a reținut că în realitatea acesta

constatarea a vizat nu lipsa bunului imobil, ci lipsa unui bun în accepțiunea

mai largă pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului o are

în vedere în analiza încălcărilor drepturilor protejate prin Convenția

europeană a drepturilor omului. Sub acest aspect prima instanță a apreciat în

mod corect că reclamantul nu are în patrimoniu un bun actual, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului nu

este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde

din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

In același context,

instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu

îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în

proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă

între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din

punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă,

bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza

Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Reclamantul s-ar fi

putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit în cauza

de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea

imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică

nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute

de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea

deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării

care atestă

calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură ori,

după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Însă, reclamantul nu

a urmat procedura administrativă reglementă de legea specială și nu a rezultat

pe parcursul judecății că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească

anterioară prin care să se fi stabilit că reclamantul nu a pierdut niciodată

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi

dispus restituirea acestuia în patrimoniul său.

Această din urmă

cerință rezultă din Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții

contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în

sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma

acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,

care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

S-a mai reținut că de

la intrarea in vigoare a Legilor nr. 1/2001 și 10/2000 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui să conducă fie

la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Așadar,

transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din

Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare

a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea

interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În aceste condiții,

trebuie constatat că, în cauză, reclamantul se bucura de o speranță legitimă

numai în situația în care ar fi urmat procedura de restituire reglementată de

legea specială.

Instanța de apel a observat, în acest punct, că omisiunea reclamantului de a

recurge la procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost

în nici un fel justificată prin referirea la anumite circumstanțe care l-ar

împiedicat să acționeze.

În ceea ce îi privește

pe pârâți, instanța de apel a constatat că aceștia au dobândit în patrimoniu

dreptul de proprietate asupra apartamentelor din imobil prin cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare depuse la dosarul

cauzei, contracte cu privire la care reclamantul nu a solicitat constatarea

nulității în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, instanța

de apel a reținut ca fiind justă aprecierea primei instanțe, potrivit cu care pârâții,

spre deosebire de reclamant, se bucură de un bun actual, în condițiile în care

dețin bunul imobil în temeiul unor acte de proprietate cu prezumate ca

valabile, în lipsa constatării nulității acestora.

Sub acest aspect,

trebuie reținut că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință al imobilului revendicat

și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru

o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Și critica vizând

omisiunea primei instanțe de compara titlurile de proprietate ale părților este

nefondată, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, pretențiile reclamantului

au fost analizate în limitele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportare atât la dispozițiile legii

speciale adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în

perioada martie 1945-decembrie 1989, cât și la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Cât

privește

critica referitoare la obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată,

susținându-se aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța de apel a constatat că susținerile acestuia sunt nefondate. Astfel,

suma solicitată de pârâta O. cu acest titlu, de 6200 de lei nu are un caracter

excesiv, câtă vreme își găsește corespondent în munca depusă de avocatul

pârâtei în proces, pe parcursul mai multor cicluri procesuale, în intervalul

iulie 2008- iunie 2014 și chiar dacă nu se poate reține o complexitate

deosebită a cauzei, miza procesului pentru pârâtă a fost una deosebită, câtă

vreme a vizat dreptul de proprietate asupra apartamentului ce constituie

locuința acesteia.

În consecință, în

raport de cele arătate, instanța de apel a constatat că apelul nu este fondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., instanța de apel a obligat reclamantul la plata către pârâtă O. a

sumei de 1.500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând

contravaloarea onorariului de avocat,

constatând că sunt îndeplinite condițiile

legale, în sensul că este dovedită efectuarea acestor cheltuieli prin depunerea

la dosar a chitanței de plată pentru suma de 1.500 de lei, iar apelantul este

în culpă procesuală ca urmare a soluției adoptate cât privește calea de atac pe

care a promovat-o, considerată nefondată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o ca

nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamantul a arătat că, prin modul în care s-a derulat

demersul său procesual de-a lungul a 3 cicluri procesuale (2008-2015) și, în

mod special, prin modul de abordare de către prima instanță și instanța de apel

a principiilor fundamentale ale procesului civil, inclusiv cel al

imparțialității, acest proces este vădit inechitabil.

În al doilea rând,

se arată de către

recurent că prima instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere

prin care reclamantul a solicitat

- în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București - „să se constate că imobilul (teren în suprafața de 300 mp și construcție)

situat în București, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu.”

Apreciază recurentul

că o analiză a celor două considerente din hotărâre prin care se face referire

la nevalabilitatea preluării imobilului, conduce la concluzia că în momentul

deliberării judecătorul cauzei a omis pur și simplu să se pronunțe asupra

primului capăt de cerere al acțiunii introductive. Și-a dat seama despre

această omisiune abia cu prilejul motivării sentinței, când prin primul

considerent a încercat să inducă ideea că nu s-a pronunțat asupra menționatului

capăt de cerere pentru că nu-l considera ca fiind capăt de cerere. Această

explicație a fost însușită și de instanța de apel, înlăturând nelegal critica

recurentului sub acest aspect.

Chiar dacă

rejudecarea cauzei după casarea și controlul judiciar în apel s-au desfășurat

potrivit vechii proceduri civile (cauza fiind înregistrată în 2008),

judecătorii erau ținuți să respecte principiile fundamentale ale procesului

civil instituie prin noul cod, respectiv art. 5 alin. (1), art. 9 alin. (2), art.

14 alin. (5) și (6) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Recalificarea acestui

capăt de cerere ca făcând parte integrantă din celelalte petite ale acțiunii

globale nu putea avea loc decât după punerea acestui aspect în discuția

reclamantului și pârâtului Municipiului București.

Se mai susține că

hotărârea recurată este în bună parte rezultatul unor considerente

contradictorii sau străine de cauză (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.), întrucât deși instanța de apel a reținut că imobilul a fost

preluat abuziv, a aplicat principiile Legii nr. 10/2001, principii străine de

instituția revendicării imobiliare, ignorându-se fățiș două aspecte esențiale,

respectiv că la data introducerii prezentei acțiuni, 08 iulie 2008, era în

vigoare art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care, în cazurile în

care preluarea imobilelor a avut loc fără titlu legal, cei de la care s-a

preluat în aceste condiții nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate,

iar reclamantul s-a subrogat în drepturile legitime ale antecesorilor săi,

potrivit textului legal invocat mai sus.

De asemenea, se

consideră că hotărârea recurată este nelegală și în raport de statuarea

potrivit căreia acțiunea în revendicare nu este admisibilă în raport de

omisiunea reclamantului de a depune notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens,

reclamantul arată că nu avut cunoștință de efectele Legii nr. 10/2001,

întrucât locuia în Germania, nu avea contacte cu comunitatea românească și

nu avea acces la media sau alte posibilități de informare.

Tocmai de aceea a

recurs la procedura dreptului comun, formulând acțiunea în revendicare,

prevalându-se de statuarea din Decizia nr. 33/2008 și de practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, în situații de

excepție, precum în situația în care se afla reclamantul, recurgerea

la acțiunea în revendicare este admisibilă.

În concluzie,

solicită admiterea acțiunii în revendicare, iar, în subsidiar, în ipoteza

în care, în urma comparării de titluri s-ar ajunge din nou la preferința

față de titlul pârâților persoane fizice, solicită acordarea

măsurilor reparatorii prin compensare prin echivalent bănesc.

De asemenea,

consideră nelegală hotărârea instanței de apel și sub aspectul

obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, subliniind că

ponderea onorariilor de avocat o reprezintă asistența juridică în cadrul

repetatelor căi de atac pe care pârâta le-a provocat cu rea-credință,

finalizate prin respingerea recursurilor pârâtei și menținerea

soluțiilor atacate, motiv pentru care solicită reducerea substanțială

a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate la fond și în apel.

Intimații-pârâți

B. și K. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția

nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304

C. proc. civ. și au cerut respingerea recursului.

De

asemenea, intimata-pârâtă O. a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în

prevederile art. 304 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului și

acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 lei, reprezentând

onorariu de avocat, conform chitanței de plată anexate întâmpinării.

Prioritar, în

conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând

excepția nulității recursului invocată prin întâmpinările depuse, se constată

că aceasta nu este întemeiată, întrucât criticile recurentului-reclamant

vizează greșita interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente în

acțiunea în revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ. și

existența unor motive contradictorii și străine cauzei, astfel încât

Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că acestea

se circumscriu unor motive de nelegalitate dintre cele expres și limitativ

prevăzute de art. 304, anume ipotezele de la pct. 7 și 9, în raport de

care urmează a fi analizată hotărârea atacată.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și a temeiurilor de drept reținute, Înalta Curte constată că recursul declarat

de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate

motivului de recurs prevăzut de art. 304 cpt. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

Critica

că prin soluția adoptată ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil

este nefondată și nu poate fi primită, întrucât dreptul de acces la justiție nu

este unul absolut, ci cunoaște anumite limitări decurgând din aplicarea altor

principii.

În cauză s-au respectat principiile de bază ale procesului

civil, astfel că nu este fondată critica formulată în acest sens.

Procesul civil este prin natura sa contradictoriu și această

contradictorialitate se asigură prin legala citare a părților pentru a-și

formula apărare în fața instanței.

În cauză, părțile au fost legal citate, iar alegerea făcută

de intimatul-pârât Municipiul București de a nu se prezenta, nu poate să

determine nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, astfel că, în

aceste condiții nu se poate spune că procesul nu a fost echitabil.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil

este un drept complex fiind întemeiat pe o multitudine de principii și garanții

procesuale ce se află într-o interdependență și condiționare reciprocă.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea unei dispoziții

legale care reglementează desfășurarea procesului civil, nu poate duce în mod

automat la concluzia că hotărârea este lovită de nulitate absolută și că se

impune trimiterea spre rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost

desființată întrucât s-a produs o vătămare în drepturile procesuale. Astfel, cu

excepția nulităților absolute unde vătămarea este prezumată

juris et de jure,

în cazul nulităților relative vătămarea

trebuie dovedită.

Raportarea

generică la încălcarea principiilor procesului civil fără a indica și fără a

analiza vătămarile procesuale produse, nu poate constitui un temei pentru a

justifica modificarea hotărârii și admiterea recursului reclamantului.

În privința

criticii referitoare la soluționarea greșită a instanței de apel

a motivului de apel vizând nepronunțarea instanței de fond pe capătul

de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, aceasta este nefondată,

având în vedere cele ce preced:

Acțiunea în

revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul

bunului a cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpânește bunul să i-l

restituie și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie,

deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al

reclamantului asupra bunului în discuție.

Cererea de constatare

a nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate

autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării

dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii

rezultatului final de obținere a unei reparații, în natură sau prin echivalent,

pentru bunul preluat de statul comunist.

Tocmai de aceea,

contextul în care trebuie a fi soluționat acest capăt de cerere este comun

cererii în revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu

poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său - acțiunea în

revendicare - prin care reclamantul a înțeles să-și valorifice pretențiile.

Sub acest aspect, în

mod corect instanțele anterioare au apreciat că petitul privind constatarea

nevalabilității titlului statului face parte din acțiunea în revendicare,

întrucât folosul urmărit de reclamant în soluționarea acestui capăt de cerere

conduce tocmai la soluționarea acțiunii în revendicare.

În ce privește

prevederile noului cod de procedură civilă, invocate de recurent, acestea nu

sunt aplicabile în speță, raportat la momentul introducerii acțiunii

de față, 08 iulie 2008 și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., potrivit cu care dispozițiile legii noi de

procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a

acesteia.

În acest sens și

potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a cuprins

în dispozitiv în mod distinct acest capăt de cerere, deși l-a analizat în

considerente, nu poate fi asimilată unei nepronunțări, ori a unei denegări de

dreptate în sensul art. 3 C. civ., cum în mod greșit susține reclamantul,

astfel încât nici această critică nu se justifică.

Cu referire la

criticile recurentului vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare,

prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile

dreptului comun în materie, a interpretării și aplicării greșite a deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și omisiunea reclamantului de a depune notificare în baza legii

speciale datorită faptului că locuia în Germania și nu a avut, acestea nu

pot fi primite și vor fi înlăturate pentru considerentele ce urmează:

Din probele

administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea

autorului reclamantului,

G.,

care a cumpărat terenul în suprafață de cea 300 mp situat în București, în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H., pe

care a construit, în baza autorizației din 4 aprilie 1933 eliberată de Primăria

Municipiului București, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj și

mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a fost preluat în

mod abuziv, prin rechiziționare, de către I., iar după 5 ani, acesta a fost

eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor

chiriași.

Autoritățile

comuniste și-au motivat menținerea imobilului în patrimoniul Statului pe

prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960.

În anul 1996, Statul

Român, în baza Legii nr. 112/1995, a vândut locuințele chiriașilor care le

ocupau, respectiv pârâților C., pârâta B., pârâtul D. și pârâta E.

Fiind

vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în

cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C.

civ., invocate, printre altele, de reclamant în acțiune.

Acțiunea

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A

considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a

recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în

detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului

de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat

trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a

dispus confiscarea bunului.

Ideea

reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că

încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului

de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi

neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu

bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a

se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c.

României).

Decizia nr.

33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii a fost interpretată și

aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în

sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest

act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai

în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel,

prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a

imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența

acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau

fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror

situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în

vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege

specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei

norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr.

10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea

bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția

se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu

se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu

privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care

invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop,

respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte

cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume

aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată,

nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță,

reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, iar apărarea potrivit

căruia acesta nu a putut lua cunoștință de actele normative române ce

reglementează reconstituirea dreptului de proprietate întrucât locuia în

Germania, nu poate fi primită, conform principiilor că nimeni nu se poate

prevala de necunoașterea legii și nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria

turpitudine.

Reclamantul

nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea

nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat

restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 și nu a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun

sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Aceasta

întrucât, contrar susținerilor recurentului-reclamant și a trimiterilor

incomplete pe care le face la jurisprudența comunitară în materie, pentru a fi

titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de

contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în

dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza

Atanasiu c. României).

Noțiunea

autonomă de bun în sensul Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu acoperă

orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților

publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau

jurisprudența constantă.

Or, așa

cum s-a arătat, reclamantul nu are nici un act al autorității publice sau

hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra

imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum

dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la

restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea

pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul

Legii nr. 33/2008.

Totodată, solicitarea

recurentului-reclamant în sensul acordării, în subsidiar, în cazul respingerii

acțiunii în revendicare, de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, nu

poate fi avută în vedere, datorită faptului că, de pe o parte, este făcută

pentru prima dată în recurs, iar, pe de altă parte, în raport de Decizia nr. 27/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii.

În fine, critica

recurenților reclamanți referitoare faptul că motivarea instanței de apel este

contradictorie și străină cauzei este nefondată.

În drept, potrivit art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să

cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cer