ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6744/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6744/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La

data de 8 iulie 2008, reclamantul M.N.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, B.S.,

B.L., Ț.V. și Ț.S., solicitând Tribunalului București să constate că imobilul -

teren în suprafață de 300 m

2

și construcție, situat în București, a fost

preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligați pârâții B.S.,

B.L., Ț.V. și Ț.S. să-i respecte dreptul de proprietate și deplina posesie asupra

imobilului sus-menționat, să oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată

în măsura în care se vor împotrivi admiterii acțiunii.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că are calitatea de legatar universal al defunctei R.M. - sora mamei sale, conform

certificatului de moștenitor din 1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea

de legatar universal al defunctului său soț, dr. R.C., care a cumpărat terenul în

suprafață de cea 300 mp situat în București, în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 1931 de la vânzătorul H.Ș., pe care a construit, în baza autorizației

din 4 aprilie 1933 eliberată de Primăria Municipiului București, o casă de locuit

compusă din demisol, parter, etaj și mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul

1949, imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziționare, de către Ministerul

Forțelor Armate, iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit

proprietarului, a fost repartizat unor chiriași.

Autoritățile comuniste, deși au recunoscut

că rechiziționarea a încetat la 1 ianuarie 1954, și-au motivat menținerea imobilului

în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 Decretul nr. 218/1960.

În anul 1996, Statul Român - sub pretextul

punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, deși nu avea calitatea de proprietar,

fiind doar un detentor precar, a vândut locuințele chiriașilor care le ocupau și,

ca o consecință a acestei situații, contractele de vânzare încheiate de Primăria

Municipiului București, prin SC R. SA, cu pârâta B.L. (din 1996), pârâta B.S. (din

1998), pârâtul Ț.V. (din 1998) și pârâta Ț.S. (din 1998) sunt vădit nelegale întrucât

chiriașii cumpărători, cunoscând modul în care statul a intrat în posesia imobilului,

au fost de rea-credință.

Reclamantul a solicitat ca, prin compararea

titlurilor, să se dea eficiență titlului său, susținând că în accepțiunea art. 2

alin. (2) Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost

pierdut niciodată.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 21 și art. 44 Constituția României,

art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998 și art. 1 Primului Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

La 19 ianuarie 2009, reclamantul și-a modificat

acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților B.G.V.,

soțul pârâtei B.S., și a numitei Ț.L., moștenitoarea defunctei Ț.S..

Pârâta B.S. a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar

pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că a fost introdusă după apariția

Legii nr. 10/2001.

Pârâta B.L., prin întâmpinare, a invocat

două excepții, prima vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului și

a doua vizând inadmisibilitatea acțiunii. Prin aceeași întâmpinare a formulat cerere

de chemare în garanție a SC R.V. SA și a Statului Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca aceștia să-i garanteze contractul de vânzare-cumpărare

încheiat cu bună-credință, plătit integral.

Pârâtul V.Ț. a invocat excepția admisibilității

acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art.

45 alin. ultim Legea nr. 10/2001 și excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantului, pe considerentul că, prin nerevendicarea imobilului în termenul

prevăzut de art. 21 Legea nr. 10/2001 și neatacarea în justiție a contractelor de

vânzare-cumpărare privind apartamentele dobândite de foștii chiriași, în temeiul

Legii nr. 112/1995, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate.

La termenul de judecată din 02 martie 2009,

tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate și, examinând ordinea

de soluționare a acestora dedusă din prevederile art. 137 C. proc. civ. și din natura

juridică a normelor pretins încălcate, a constatat că problemele legate de calitatea

procesuală activă a reclamantului sunt strâns legate de fondul cauzei, iar excepția

prescripției dreptului la acțiune se impune a fi analizată ulterior problemei privind

inadmisibilitatea acțiunii.

Prin sentința nr. 339 din 10 martie 2009,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii

și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Prin aceeași sentință, a respins cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta B.L., ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut, în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, caracterul obligatoriu pentru

instanțe al Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului spedalia generalibus

derogant.

Potrivit aceleași decizii, numai persoanele

exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de

către chiriași. De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ..

Constatând că imobilul în litigiu a fost

preluat de Stat, prin Decretul nr. 218/1960, în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, în speță, devine aplicabil raționamentul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care exclude posibilitatea formulării acțiunii

în revendicare.

Tribunalul a apreciat că o astfel de soluție

nu încalcă dreptul reclamantului de acces la o instanță astfel cum este el protejat

de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât jurisprudența CEDO

a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statului în reglementarea

dreptului de acces la instanță, drept ce poate fi supus unor termene sau condiții

(în speță condiția de a formula cererea în termenul stabilit de legiuitor și de

a urma procedura administrativă, ce este supusă și ea controlului instanței de judecată

și de ataca utlul de proprietate al pârâților în termenul de prescripție defipt

de lege).

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat

că, la examinarea admisibilității acțiunii, reclamantul nu poate pretinde încălcarea

art. 1 Protocolul nr. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că

acesta avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial

prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, reținând

că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza

Decretului nr. 218/1960, deci în perioada anterioară momentului în care România

a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție ratione

temporis, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate

ar putea fi sancționată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Singura speranță legitimă creată reclamantului

a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru

abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu a

formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare

și nu a inițiat nici un alt demers judiciar pentru valorificarea dreptului său,

singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Pe de altă parte, părțile cumpărătoare

în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia,

iar prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat speranța legitimă că, în situația

în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil

încheiat, nu vor pierde posesia materială.

În privința împrejurării că reclamantul

a formulat acțiunea în forma complexă a două capete de cerere, prin care solicitat

ca instanța să constate preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului, de către Statul

Român, tribunalul a constatat că o astfel de solicitare este, în mod evident, subsumată

capătului de cerere privind revendicarea.

Conchizând, tribunalul a apreciat că, față

de soluția dată cererii principale, cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta B.L. este lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul.

Prin decizia nr. 698A din 17 decembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza,

spre rejudecare, aceleeași instanțe de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că soluția tribunalului de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este

greșită, întrucât din perspectiva aplicării deciziei în interesul deciziei nr.

33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și

Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă,

că prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 53 din

4 iunie 2007, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se

că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele

legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare-retrocedare

a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat de către chiriași cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În susținerea admisibilității acțiunii

în revendicare de genul celei din speță, instanța de apel a arătat că CEDO, în cuprinsul

mai multor decizii - Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României,

Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc, a statuat,

cu valoare de principiu, că art. 6 parag. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane

dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile

și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, că restricțiile aplicate să nu

restrângă accesul deschis acestei persoane până la punctul în care dreptul să fie

atins în substanța sa intrinsecă.

În același sens, CEDO a statuat că restricțiile

nu se armonizează cu art. 6 alin. (1), decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă

există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul

vizat.

Pentru a răspunde unor astfel de exigențe,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, „în lumina ansamblului

circumstanțelor cauzei, dacă gradul de acces oferit de legislația națională din

România este suficient pentru a asigura persoanei în cauză dreptul la un tribunal,

având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.

A constatat că accesul la un tribunal,

dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de reclamant,

prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumită instituție de drept-autoritatea

de lucru judecat, inadmisibilitatea etc, ori au schirnbat competența instanțelor

de judecata in timpul derulării procesului ori au generat incertitudine jurisprudențiala

etc, nu este de natura sa respecte imperativele art. 6 parag. 1 din Convenție(Cauza

Lungoci, Cauza Caracas, Cauza lonescu și Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan,

Cauza Beian).

Prin hotărârea publicata la 13 ianuarie

2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis

că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al

naționalizării, introdusă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, încalcă articolul

6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil. Reclamanții din

acea cauză au introdus, după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune

prin care solicită să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului

în baza Decretului nr. 92/1950, acțiunea lor fiind însă respinsă, ca inadmisibilă,

pe motivul - identic, cu cel din prezenta speță, cu motivarea că ar fi trebuit să

urmeze procedura prevăzută de legea specială.

În acest caz, Curtea Eurpeană a constatat

că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în

circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar

fi fost o cale efectivă.

În acest sens este și opinia exprimată

de instanța supremă în cadrul deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii,

(decizie obligatorie conform art. 329 C. proc. civ.), potrivit căreia admisibilitatea

unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, reținându-se că: „problema

care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel

de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale".

În același sens sunt și dispozițiile de

drept intern, respectiv, dispozițiile art. 21 Constituția României, conform cărora

orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților

și intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept,

precum și prevederile art. 20 alin. (2) Constituție conform cărora „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile".

Conchizând, instanța de apel a apreciat

că a admite excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, ar însemna ca acestuia

să i se nesocotească dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată

pentru soluționarea pe fond a litigiului dedus judecații, motiv pentru care a constatat

că se impune desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare,

la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs: pârâții V.L.

și V.Ț.;

pârâta B.L.; pârâții B.G.V. și B.S.; chematul în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București.

În cele ce urmează vor fi prezentate și

analizate motivele fiecărui recurs și considerentele soluției Înaltei Curți.

I. în ce privește recursul pârâților V.L.

și V.Ț..

Prin motivele de recurs formulate, încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acești pârâți

consideră că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea

greșită a Constituției României, a art. 6 din CEDO, precum și a deciziilor în interesul

legii nr. 53/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți, secțiile unite.

pct. 7 C. proc. civ., recurenții pârâți V.L. și V.Ț. susțin că decizia recurată

conține motive străine de natura pricinii, sub acest aspect arătând că, în măsura

în care în discuție a fost pusă doar chestiunea accesului la justiție, cu referire

la art. 6 din CEDO, iar nu și aceea a protecției juridice a dreptului de proprietate,

în mod greșit instanța de apel a apreciat că sentința tribunalului de respingere,

ca inadmisibilă, a cererii introductive este nelegală pe considerentul că nu ar

fi fost respectate exigențele de drept intern și internațional privitoare la protecția

concretă și efectivă a proprietății.

Recurenții consideră că distincția este

importantă întrucât, în ce privește imobilele preluate de către regimul comunist,

Curtea Europeană are o jurisprudență constantă în a aprecia că scapă domeniului

său de control protecția juridică a unor drepturi de proprietate pierdute cu mult

timp înainte de ratificarea sa de către România.

pct. 9 C. proc. civ.), recurenții susțin că în mod eronat s-a apreciat că reclamantul

nu are acces la justiție întrucât acest drept se poate exercita în cadrul procedurii

speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin contestarea în justiție a dispoziției

organului administrativ, procedură obligatorie pe care însă partea reclamantă, din

considerente care-i sunt imputabile (neglijență, invocând în mod inadmisibil necunoașterea

legii române), nu a înțeles s-o urmeze.

Recurenții invocă jurisprudență constantă

a CEDO potrivit căreia „Curtea nu interferează cu dreptul statelor de a organiza

rezolvarea situației caselor naționalizate. Parcurgerea unei proceduri administrative

nu este, în sine, neconstituțională, după cum protecția unui eventual drept de proprietate

prin despăgubiri nu este nici ea contrară protecției europene a proprietății".

3.

Prin motivul al treilea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții

susțin că faptul contestării de către reclamant a obligativității procedurii speciale

pentru revendicarea bunului, procedură în cadrul căreia putea eventual pretinde

violarea unui drept recunoscut de Convenție și apelarea la procedura de drept comun

constituie o fraudă la lege.

304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții pârâți menționați reproșează instanței de

apel greșita interpretare a deciziei în interesul legii nr. 33/200 a Înaltei

Curți prin aceea că a reținut de plano admisibilitatea acțiunii în revendicare fără

să analizeze în concret posibilitatea obiectivă a reclamantului de a urma în termen

legal procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Dezvoltând acest motiv, recurenții susțin

că necunoașterea cadrului legal din România, invocată de reclamant, nu constituie

un argument în sprijinul admisibilității acțiunii în revendicare, că lipsa de diligentă

înseamnă culpă nicidecum caracterul fortuit, invincibil avut în vedere de

Înalta Curte în menționata decizie în interesul legii.

Recurenții solicită admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate și respingerea apelului ca nefondat, cu acordarea

cheltuielilor de judecată.

Recursul nu este fondat.

1.

Decizia recurată nu conține motive străine de natura pricinii.

Pronunțând admiterea apelului reclamantului,

instanța a avut desigur în vedere nu numai problema dreptului la acces în justiție,

ci și ocrotirea dreptului de proprietate. Intre aceste două aspecte există o strânsă

legătură, fiind de neconceput tratarea separată a lor, ambele fiind ocrotite de

constituție, de legile organice care reglementează proprietatea, precum și de

art. 6 din CEDO.

Susținerea recurenților, sub acest aspect,

este o simplă afirmație, astfel că în cauză nu este incident art. 304 pct. 7 C.

proc. civ..

justiție este asigurat și prin Legea nr. 10/2001 prin contestarea în instanță a

dispoziției organului administrativ.

Atâta timp cât reclamantul nu a urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive apreciate de către instanța de apel ca

fiind obiective în sensul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți, era firesc ca acesta să beneficieze efectiv de dreptul la acces în justiție

pentru judecarea cererii de revendicare pe dreptul comun, cu toate aspectele pe

care le implică admisibilitatea unei asemenea acțiuni (verificarea titlului autorului,

a reclamantului și compararea acestuia cu cel prezentat de pârâți, avându-se în

vedere și apărările pârâților sub acest aspect, principiile de drept, situația concretă

din dosar).

Așa cum în mod corect a reținut instanța

de apel, respingerea de către tribunal a acțiunii ca inadmisibilă constituie o interpretare

și aplicare greșită a Constituției României, a art. 6 din CEDO și a deciziilor în

interesul legii nr. 53/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite.

nu poate fi vorba de o fraudă la lege.

De fapt, reclamantul nu a contestat reglementarea

legală a procedurii speciale de revendicare a imobilelor care intră în sfera de

aplicare a Legii nr. 10/2001. Acesta a înțeles să-și justifice demersul în justiție

potrivit dreptului comun prin absența îndelungată din țară timp de 40 de ani, motiv

care a fost apreciat ca întemeiat de către instanța de apel.

4.

Principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea

legii este, desigur, important. Ca orice principiu și acesta poate admite excepții.

Motivele invocate de reclamant pentru neurmarea

procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, apreciate ca întemeiate de către

instanța de apel, constituie o asemenea excepție.

Așadar, în speță, instanța de apel a interpretat

corect decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți, secțiile unite.

Odată stabilit că, de principiu, acțiunea

în revendicare pe dreptul comun din speță este admisibilă, se impune ca, în rejudecarea

dispusă de către instanța de apel, să fie analizate pe fond toate aspectele de fapt

și de drept pe care le implică o astfel de pricină.

II. în ce privește recursul declarat de

pârâta B.L..

Recurenta critică decizia instanței de

apel prin două motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct.

9 C. proc. civ..

că a pronunțat o decizie care cuprinde considerente contradictorii, străine de natura

pricinii deduse judecății în sensul că s-a considerat că acțiunea de preluare de

către stat a imobilului, fără un titlu valabil, reprezintă o ingerință în dreptul

de proprietate al reclamantului și că acțiunea în revendicare a imobilului pe dreptul

comun este admisibilă în sensul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți, secțiile unite.

Recurenta pârâtă susține că instanța de

apel, fără nici o dovadă în legătură cu pretinsa imposibilitate de a urma procedura

specială pentru revendicare, prevăzută de Legea nr. 10/2001, a reținut că, prin

respingerea acțiunii ca inadmisibilă de către tribunal, reclamantului i s-a restricționat

sau chiar blocat definitiv accesul la justiție.

al doilea motiv de recurs, vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic

al acțiunii în revendicare, considerând că, prin admiterea excepției de inadmisibilitate,

reclamantului i s-a îngrădit accesul la justiție.

Recurenta consideră că instanța de apel

nu a avut în vedere că și în cadrul procedurii speciale (neurmată din culpă de către

reclamant) este garantat accesul la justiție prin contestarea dispoziției organului

administrativ.

Recurenta mai susține că în mod greșit

instanța de apel, prin decizia pronunțată, a considerat că hotărârea tribunalului

a fost dată cu nesocotirea principiilor fundamentale ale CEDO

Pentru motivele prezentate, recurenta solicită

modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantului.

Recursul nu este fondat.

motivului similar din recursul pârâților V.L. și V.Ț., susținerea lacunară a recurentei

B.L. privind incidența în speță a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu este întemeiată.

Decizia instanței de apel nu prezintă considerente

contradictorii, ci,dimpotrivă, pune în evidență considerente care, prin conținutul

lor, justifică în drept soluția de admitere a apelului reclamantului.

Așadar, în mod corect instanța de apel

a reținut că preluarea imobilului de către stat a constituit o ingerință în dreptul

de proprietate al reclamantului care trebuie ocrotit prin recunoașterea accesului

efectiv la justiție pentru analizarea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în

revendicare pe dreptul comun.

de apel, tribunalul, respingând, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare, fără

o analiză riguroasă a situației de fapt, a îngrădit reclamantului dreptul efectiv

de acces în justiție, ocrotit de Constituția României, de CEDO - prin jurisprudența

în materie, precum și de dreptul intern și de jurisprudența Înaltei Curți prin deciziile

în interesul legii pronunțate.

Nu poate fi negat faptul că și în cadrul

procedurii speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001 este garantat accesul la justiție.

Dar, neurmându-se această procedură specială

- din motivele deja prezentate - reținute ca obiective de către instanța de apel,

rejudecarea cauzei, dispusă prin decizia recurată, este legală, de natură să conducă

la o soluție dreaptă - în urma analizării condițiilor de fapt și de drept cerute

de lege pentru soluționarea pe dreptul comun a cererii de revendicare (verificarea

titlurilor, compararea acestora etc).

Desigur, decizia instanței de apel vădește,

prin motivarea judicioasă a soluției, principiile fundamentale ale CEDO.

III. în ce plivește recursul declarat de

pârâții B.S. și B.G..

Motivele de recurs formulate sunt încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

(sau autorul său), la data de 14 februarie 2001, nu figura în această calitate în

nici o cauză pe rolul instanțelor pentru revendicare sau constatarea nulității vânzării

imobilului și nici nu a înțeles să beneficieze de măsuri reparatorii conform Legii

nr. 10/2001, cu respectarea procedurii prealabile obligatorii, recurenții pârâți

consideră că, în condițiile în care s-ar accepta că acțiunea în revendicare este

admisibilă, partea reclamantă nu are un titlu valabil pe care să-l opună celui pe

care ei îl dețin, obținut prin cumpărarea imobilului de la stat.

Invocă practica instanței supreme potrivit

căreia "casarea cu trimitere, doar ca instanțele să precizeze în mod expres

că acțiunea este admisibilă, dar, din motivele deja expuse în hotărâri, reclamantul

nu are titlu valabil, pe care să-l opună pârâtului, ar fi pur formală și ar duce

la prelungirea procesului".

revendicarea imobilului din speță, reclamantul era obligat să urmeze procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001, că nu se poate face abstracție de existența acestei

legi și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ..

Recurenții invocă decizia în interesul

legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite care, invocând principiul

specialia generalibus derogant a stabilit că nu este de primit punctul de vedere

conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o,

nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art-480 C. civ..

instanței de apel că nu a ținut seama că dispozițiile art. 6 Legea nr. 213/1998

nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

4.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurenții pârâți, susținând

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare din speță, deci nelegalitatea deciziei

instanței de apel, arată ca numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.

10/2001 precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut

să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și

cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Recurenții solicită admiterea recursului

astfel cum a fost formulat. Recursul nu este fondat.

obiective, nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, rămâne

de soluționat pe fond acțiunea pe dreptul comun.

Din această perspectivă, nu se poate susține

cu temei că reclamantul, nefigurând într-un proces de revendicare sau de constatare

a nulității contractului de vânzare cumpărare a imobilului până la data de 14 februarie

2001, în prezenta cauză nu ar avea un titlu valabil, pe care să-l opună celui deținut

de recurenții pârâți.

Desigur, existența acestui titlu urmează

a fi analizată în rejudecare de către instanță.

motiv de recurs a fost soluționată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți care a reținut, în esență, că, în cazurile de excepție, când reclamantul

a fost în imposibilitate de a urma procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

acesta are deschisă calea de revendicare pe dreptul comun.

Aceeași decizie în interesul legii a rezolvat

și problema concursului între legea specială și dreptul comun. Acțiunea pe dreptul

comun reprezintă o excepție de la regula menționată și operează singular, numai

în ipoteza în care nu se poate promova procedura specială prevăzută de Legea

nr. 10/200, care își păstrează caracterul obligatoriu.

nu a fost abrogat, astfel că acesta continuă să reprezinte, alături de alte texte

legale, temei pentru revendicarea unor imobile preluate de către stat fără tidu

valabil.

Aspectul care formează obiectul acestui

motiv a fost rezolvat de practica Înaltei Curți, secțiile unite, concretizată în

deciziile în interesul legii nr. 53/2007 și 33/2008.

De vreme ce instanța de apel, apreciind

o situație de fapt, a reținut că reclamantul, din motive obiective, nu a urmat procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte observă că toate apartamentele

din imobil au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât procedura

Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi urmată pentru restituirea în natură a imobilului,

deoarece nu mai exista unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 al acestei legi,

proprietari fiind acum chiriașii cumpărători. În aceste condiții, obținerea în natură

a imobilului poate fi pretinsă numai pe calea acțiunii în revendicare aceasta devenind

admisibilă, urmând să fie soluționată, în rejudecare - așa cum s-a dispus, în contradictoriu

cu pârâții-persoane fizice.

IV. în ce privește recursul declarat de

chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Motivele de recurs formulate sunt încadrate

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

în garanție reproșează instanței de apel că nu a avut în vedere faptul că reclamantul,

întemeindu-și acțiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C.

civ., nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în sensul că nu a urmat procedura

administrativa prealabila obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se inițiază prin depunerea

în termen legal a unei notificări și se finalizează prin emiterea unei deciziei

sau dispoziției motivate de soluționare a notificării.

Recurentul susține că instanța de apel

nu a ținut seama că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în

revendicare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi sunt inadmisibile,

în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998.

că în mod greșit instanța de apel a reținut că, prin admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare, a fost încălcat principiul liberului acces la justiție,

reglementat de art. 21 Constituția României, ignorându-se faptul că, în cazul în

care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă, obligatorie,

decizia prin care este soluționată notificarea poate fi supusă controlului instanței

de judecată.

Totodată, recurentul arată că dispozițiile

Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii

de la data intrării ei în vigoare în raport de principiul generalia specialibus

non derogant și specialia generalibus derogant

În aceeași idee, recurentul invocă și dispozițiile

deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Printr-o altă critică recurentul reproșează

instanței de apel că nu a ținut seama de decizia nr. 373 din 4 mai 2006 a Curții

Constituționale potrivit căreia restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea

dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate

fie prin decizia autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin

hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

Recurentul consideră că instanța de apel,

la pronunțarea deciziei, nu a ținut seama nici de deciziile în interesul legii

nr. IX din 20 martie 2006 și nr. 53/2007 ale Înaltei Curți, secțiile unite.

Recurentul solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerea

sentinței tribunalului. Recursul este nefondat.

la pct. III.4.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei

atacate, instanța de apel a respectat atât prevederile deciziilor nr. 53/2007 și

nr. 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte, secțiile unite,

și ale deciziei nr. 373 din 4 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea Constituțională

cât și jurisprudența CEDO.

la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 intervine în situația

în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală și alta specială,

situație În care legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se

identifica rațiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluții particulare

care să determine aplicarea prioritară față de dreptul comun.

Astfel cum s-a arătat, toate apartamentele

din litigiu au fost vândute chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru

care nu mai exista unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001,

iar urmarea procedurii prealabile era obligatorie numai în ipoteza în care imobilul

era deținut de ode o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau

locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de

orice altă persoană juridică de drept public.

Invocându-se o preluare fără titlu valabil

a imobilului, nu era incident nici art. 29 alin. (4) al Legea nr. 10/2001, potrivit

cu care în situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub

orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana

îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia.

În aceste condiții Înalta Curte apreciază

că neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în

nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislația comunitară

și de art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, pe care reclamantul dorește să

îl probeze în prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerile tuturor

recurenților pârâți vizând ignorarea, prin decizia recurată, a protecției oferite

chiriașilor-cumpărători prin art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană

a drepturilor omului și încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat

cu art. 46 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor

preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată

de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare,

Înalta Curte apreciază că acestea privesc aspecte de fond care vor fi analizate

cu ocazia rejudecării, instanța de recurs neputându-se pronunța cu privire la aspecte

de fond în condițiile în care decizia recurată a analizat numai aspecte peremptorii,

de admisibilitate a acțiunii.

În rejudecare, tribunalul urmează a se

pronunța atât asupra caracterului trecerii la stat a imobilului (cu titlu sau fără

titlu valabil), cât și asupra condițiilor de admisibilitate a acțiunii în revendicare

în sensul art. 480-481 C. civ., între care esențială este verificarea titlului autorului,

al reclamantului și a celui invocat de către pârâți.

În raport de toate considerentele prezentate,

recursurile declarate de pârâți sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de pârâții B.L., B.G.V., B.S., V.Ț., V.L. și de chematul în garanție Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva deciziei nr. 698A din 17 decembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10

decembrie 2010.