ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6744/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 8 iulie 2008, reclamantul M.N.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, B.S., B.L., Ț.V. și Ț.S., solicitând Tribunalului București să constate că imobilul - teren în suprafață de 300 m 2 și construcție, situat în București, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligați pârâții B.S., B.L., Ț.V. și Ț.S. să-i respecte dreptul de proprietate și deplina posesie asupra imobilului sus-menționat, să oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor împotrivi admiterii acțiunii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei R.M.

- sora mamei sale, conform certificatului de moștenitor din 1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soț, dr. R.C., care a cumpărat terenul în suprafață de cea 300 mp situat în București, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H.Ș., pe care a construit, în baza autorizației din 4 aprilie 1933 eliberată de Primăria Municipiului București, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj și mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziționare, de către Ministerul Forțelor Armate, iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriași.

Autoritățile comuniste, deși au recunoscut că rechiziționarea a încetat la 1 ianuarie 1954, și-au motivat menținerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 Decretul nr. 218/1960. În anul 1996, Statul Român - sub pretextul punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, deși nu avea calitatea de proprietar, fiind doar un detentor precar, a vândut locuințele chiriașilor care le ocupau și, ca o consecință a acestei situații, contractele de vânzare încheiate de Primăria Municipiului București, prin SC R. SA, cu pârâta B.L. (din 1996), pârâta B.S. (din 1998), pârâtul Ț.V. (din 1998) și pârâta Ț.S. (din 1998) sunt vădit nelegale întrucât chiriașii cumpărători, cunoscând modul în care statul a intrat în posesia imobilului, au fost de rea-credință.

Reclamantul a solicitat ca, prin compararea titlurilor, să se dea eficiență titlului său, susținând că în accepțiunea art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost pierdut niciodată. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 21 și art. 44 Constituția României, art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998 și art. 1 Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La 19 ianuarie 2009, reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților B.G.V., soțul pârâtei B.S., și a numitei Ț.L., moștenitoarea defunctei Ț.S.. Pârâta B.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că a fost introdusă după apariția Legii nr. 10/2001.

Pârâta B.L., prin întâmpinare, a invocat două excepții, prima vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului și a doua vizând inadmisibilitatea acțiunii. Prin aceeași întâmpinare a formulat cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA și a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca aceștia să-i garanteze contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință, plătit integral. Pârâtul V.Ț. a invocat excepția admisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 45 alin. ultim Legea nr. 10/2001 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pe considerentul că, prin nerevendicarea imobilului în termenul prevăzut de art. 21 Legea nr. 10/2001 și neatacarea în justiție a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele dobândite de foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate.

La termenul de judecată din 02 martie 2009, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate și, examinând ordinea de soluționare a acestora dedusă din prevederile art. 137 C. proc. civ. și din natura juridică a normelor pretins încălcate, a constatat că problemele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului sunt strâns legate de fondul cauzei, iar excepția prescripției dreptului la acțiune se impune a fi analizată ulterior problemei privind inadmisibilitatea acțiunii. Prin sentința nr. 339 din 10 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Prin aceeași sentință, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.L., ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, caracterul obligatoriu pentru instanțe al Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului spedalia generalibus derogant.

Potrivit aceleași decizii, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.. Constatând că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat, prin Decretul nr. 218/1960, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, în speță, devine aplicabil raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare.

Tribunalul a apreciat că o astfel de soluție nu încalcă dreptul reclamantului de acces la o instanță astfel cum este el protejat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât jurisprudența CEDO a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statului în reglementarea dreptului de acces la instanță, drept ce poate fi supus unor termene sau condiții (în speță condiția de a formula cererea în termenul stabilit de legiuitor și de a urma procedura administrativă, ce este supusă și ea controlului instanței de judecată și de ataca utlul de proprietate al pârâților în termenul de prescripție defipt de lege).

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că, la examinarea admisibilității acțiunii, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 Protocolul nr. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, reținând că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr. 218/1960, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție ratione temporis, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu a formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare și nu a inițiat nici un alt demers judiciar pentru valorificarea dreptului său, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Pe de altă parte, părțile cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia, iar prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.

În privința împrejurării că reclamantul a formulat acțiunea în forma complexă a două capete de cerere, prin care solicitat ca instanța să constate preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului, de către Statul Român, tribunalul a constatat că o astfel de solicitare este, în mod evident, subsumată capătului de cerere privind revendicarea. Conchizând, tribunalul a apreciat că, față de soluția dată cererii principale, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.L. este lipsită de interes. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. Prin decizia nr. 698A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleeași instanțe de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este greșită, întrucât din perspectiva aplicării deciziei în interesul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă, că prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare-retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat de către chiriași cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În susținerea admisibilității acțiunii în revendicare de genul celei din speță, instanța de apel a arătat că CEDO, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc, a statuat, cu valoare de principiu, că art. 6 parag.

1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, că restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane până la punctul în care dreptul să fie atins în substanța sa intrinsecă. În același sens, CEDO a statuat că restricțiile nu se armonizează cu art. 6 alin. (1), decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Pentru a răspunde unor astfel de exigențe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, „în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, dacă gradul de acces oferit de legislația națională din România este suficient pentru a asigura persoanei în cauză dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.

A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumită instituție de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc, ori au schirnbat competența instanțelor de judecata in timpul derulării procesului ori au generat incertitudine jurisprudențiala etc, nu este de natura sa respecte imperativele art. 6 parag. 1 din Convenție(Cauza Lungoci, Cauza Caracas, Cauza lonescu și Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian). Prin hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.

Reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune prin care solicită să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, acțiunea lor fiind însă respinsă, ca inadmisibilă, pe motivul - identic, cu cel din prezenta speță, cu motivarea că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială. În acest caz, Curtea Eurpeană a constatat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. În acest sens este și opinia exprimată de instanța supremă în cadrul deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, (decizie obligatorie conform art. 329 C. proc.

civ.), potrivit căreia admisibilitatea unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, reținându-se că: „problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale". În același sens sunt și dispozițiile de drept intern, respectiv, dispozițiile art. 21 Constituția României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, precum și prevederile art. 20 alin. (2) Constituție conform cărora „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Conchizând, instanța de apel a apreciat că a admite excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, ar însemna ca acestuia să i se nesocotească dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a litigiului dedus judecații,

motiv pentru care a constatat că se impune desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs: pârâții V.L. și V.Ț.; pârâta B.L.; pârâții B.G.V. și B.S.; chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. În cele ce urmează vor fi prezentate și analizate motivele fiecărui recurs și considerentele soluției Înaltei Curți. I. în ce privește recursul pârâților V.L. și V.Ț.. Prin motivele de recurs formulate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acești pârâți consideră că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a Constituției României, a art. 6 din CEDO, precum și a deciziilor în interesul legii nr. 53/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți, secțiile unite.

1. Prin primul motiv formulat (art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții pârâți V.L. și V.Ț. susțin că decizia recurată conține motive străine de natura pricinii, sub acest aspect arătând că, în măsura în care în discuție a fost pusă doar chestiunea accesului la justiție, cu referire la art. 6 din CEDO, iar nu și aceea a protecției juridice a dreptului de proprietate, în mod greșit instanța de apel a apreciat că sentința tribunalului de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive este nelegală pe considerentul că nu ar fi fost respectate exigențele de drept intern și internațional privitoare la protecția concretă și efectivă a proprietății.

Recurenții consideră că distincția este importantă întrucât, în ce privește imobilele preluate de către regimul comunist, Curtea Europeană are o jurisprudență constantă în a aprecia că scapă domeniului său de control protecția juridică a unor drepturi de proprietate pierdute cu mult timp înainte de ratificarea sa de către România. 2. Prin cel de al doilea motiv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții susțin că în mod eronat s-a apreciat că reclamantul nu are acces la justiție întrucât acest drept se poate exercita în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin contestarea în justiție a dispoziției organului administrativ, procedură obligatorie pe care însă partea reclamantă, din considerente care-i sunt imputabile (neglijență, invocând în mod inadmisibil necunoașterea legii române), nu a înțeles s-o urmeze.

Recurenții invocă jurisprudență constantă a CEDO potrivit căreia „Curtea nu interferează cu dreptul statelor de a organiza rezolvarea situației caselor naționalizate. Parcurgerea unei proceduri administrative nu este, în sine, neconstituțională, după cum protecția unui eventual drept de proprietate prin despăgubiri nu este nici ea contrară protecției europene a proprietății". 3. Prin motivul al treilea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții susțin că faptul contestării de către reclamant a obligativității procedurii speciale pentru revendicarea bunului, procedură în cadrul căreia putea eventual pretinde violarea unui drept recunoscut de Convenție și apelarea la procedura de drept comun constituie o fraudă la lege.

4. Prin cel de al patrulea motiv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții pârâți menționați reproșează instanței de apel greșita interpretare a deciziei în interesul legii nr. 33/200 a Înaltei Curți prin aceea că a reținut de plano admisibilitatea acțiunii în revendicare fără să analizeze în concret posibilitatea obiectivă a reclamantului de a urma în termen legal procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Dezvoltând acest motiv, recurenții susțin că necunoașterea cadrului legal din România, invocată de reclamant, nu constituie un argument în sprijinul admisibilității acțiunii în revendicare, că lipsa de diligentă înseamnă culpă nicidecum caracterul fortuit, invincibil avut în vedere de Înalta Curte în menționata decizie în interesul legii.

Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și respingerea apelului ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată. Recursul nu este fondat. 1. Decizia recurată nu conține motive străine de natura pricinii. Pronunțând admiterea apelului reclamantului, instanța a avut desigur în vedere nu numai problema dreptului la acces în justiție, ci și ocrotirea dreptului de proprietate. Intre aceste două aspecte există o strânsă legătură, fiind de neconceput tratarea separată a lor, ambele fiind ocrotite de constituție, de legile organice care reglementează proprietatea, precum și de art. 6 din CEDO. Susținerea recurenților, sub acest aspect, este o simplă afirmație, astfel că în cauză nu este incident art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.. 2. Este adevărat că dreptul de acces la justiție este asigurat și prin Legea nr. 10/2001 prin contestarea în instanță a dispoziției organului administrativ. Atâta timp cât reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive apreciate de către instanța de apel ca fiind obiective în sensul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți, era firesc ca acesta să beneficieze efectiv de dreptul la acces în justiție pentru judecarea cererii de revendicare pe dreptul comun, cu toate aspectele pe care le implică admisibilitatea unei asemenea acțiuni (verificarea titlului autorului, a reclamantului și compararea acestuia cu cel prezentat de pârâți, avându-se în vedere și apărările pârâților sub acest aspect, principiile de drept, situația concretă din dosar).

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, respingerea de către tribunal a acțiunii ca inadmisibilă constituie o interpretare și aplicare greșită a Constituției României, a art. 6 din CEDO și a deciziilor în interesul legii nr. 53/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. 3. Din motivele deja prezentate în cauză, nu poate fi vorba de o fraudă la lege. De fapt, reclamantul nu a contestat reglementarea legală a procedurii speciale de revendicare a imobilelor care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Acesta a înțeles să-și justifice demersul în justiție potrivit dreptului comun prin absența îndelungată din țară timp de 40 de ani, motiv care a fost apreciat ca întemeiat de către instanța de apel.

4. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii este, desigur, important. Ca orice principiu și acesta poate admite excepții. Motivele invocate de reclamant pentru neurmarea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, apreciate ca întemeiate de către instanța de apel, constituie o asemenea excepție. Așadar, în speță, instanța de apel a interpretat corect decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți, secțiile unite. Odată stabilit că, de principiu, acțiunea în revendicare pe dreptul comun din speță este admisibilă, se impune ca, în rejudecarea dispusă de către instanța de apel, să fie analizate pe fond toate aspectele de fapt și de drept pe care le implică o astfel de pricină.

II. în ce privește recursul declarat de pârâta B.L.. Recurenta critică decizia instanței de apel prin două motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. 1. Recurenta reproșează instanței de apel că a pronunțat o decizie care cuprinde considerente contradictorii, străine de natura pricinii deduse judecății în sensul că s-a considerat că acțiunea de preluare de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului și că acțiunea în revendicare a imobilului pe dreptul comun este admisibilă în sensul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți, secțiile unite.

Recurenta pârâtă susține că instanța de apel, fără nici o dovadă în legătură cu pretinsa imposibilitate de a urma procedura specială pentru revendicare, prevăzută de Legea nr. 10/2001, a reținut că, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă de către tribunal, reclamantului i s-a restricționat sau chiar blocat definitiv accesul la justiție. 2. Critica adusă hotărârii atacate prin al doilea motiv de recurs, vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acțiunii în revendicare, considerând că, prin admiterea excepției de inadmisibilitate, reclamantului i s-a îngrădit accesul la justiție. Recurenta consideră că instanța de apel nu a avut în vedere că și în cadrul procedurii speciale (neurmată din culpă de către reclamant) este garantat accesul la justiție prin contestarea dispoziției organului administrativ.

Recurenta mai susține că în mod greșit instanța de apel, prin decizia pronunțată, a considerat că hotărârea tribunalului a fost dată cu nesocotirea principiilor fundamentale ale CEDO Pentru motivele prezentate, recurenta solicită modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantului. Recursul nu este fondat. 1. Din considerentele deja expuse în analiza motivului similar din recursul pârâților V.L. și V.Ț., susținerea lacunară a recurentei B.L. privind incidența în speță a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu este întemeiată. Decizia instanței de apel nu prezintă considerente contradictorii, ci,dimpotrivă, pune în evidență considerente care, prin conținutul lor, justifică în drept soluția de admitere a apelului reclamantului.

Așadar, în mod corect instanța de apel a reținut că preluarea imobilului de către stat a constituit o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului care trebuie ocrotit prin recunoașterea accesului efectiv la justiție pentru analizarea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în revendicare pe dreptul comun. 2. Așa cum în mod corect a motivat instanța de apel, tribunalul, respingând, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare, fără o analiză riguroasă a situației de fapt, a îngrădit reclamantului dreptul efectiv de acces în justiție, ocrotit de Constituția României, de CEDO - prin jurisprudența în materie, precum și de dreptul intern și de jurisprudența Înaltei Curți prin deciziile în interesul legii pronunțate.

Nu poate fi negat faptul că și în cadrul procedurii speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001 este garantat accesul la justiție. Dar, neurmându-se această procedură specială - din motivele deja prezentate - reținute ca obiective de către instanța de apel, rejudecarea cauzei, dispusă prin decizia recurată, este legală, de natură să conducă la o soluție dreaptă - în urma analizării condițiilor de fapt și de drept cerute de lege pentru soluționarea pe dreptul comun a cererii de revendicare (verificarea titlurilor, compararea acestora etc). Desigur, decizia instanței de apel vădește, prin motivarea judicioasă a soluției, principiile fundamentale ale CEDO. III. în ce plivește recursul declarat de pârâții B.S.

și B.G.. Motivele de recurs formulate sunt încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. 1. Pornind de la faptul că reclamantul (sau autorul său), la data de 14 februarie 2001, nu figura în această calitate în nici o cauză pe rolul instanțelor pentru revendicare sau constatarea nulității vânzării imobilului și nici nu a înțeles să beneficieze de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, cu respectarea procedurii prealabile obligatorii, recurenții pârâți consideră că, în condițiile în care s-ar accepta că acțiunea în revendicare este admisibilă, partea reclamantă nu are un titlu valabil pe care să-l opună celui pe care ei îl dețin, obținut prin cumpărarea imobilului de la stat.

Invocă practica instanței supreme potrivit căreia "casarea cu trimitere, doar ca instanțele să precizeze în mod expres că acțiunea este admisibilă, dar, din motivele deja expuse în hotărâri, reclamantul nu are titlu valabil, pe care să-l opună pârâtului, ar fi pur formală și ar duce la prelungirea procesului". 2. Recurenții pârâți mai susțin că pentru revendicarea imobilului din speță, reclamantul era obligat să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, că nu se poate face abstracție de existența acestei legi și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ..

Recurenții invocă decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite care, invocând principiul specialia generalibus derogant a stabilit că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art-480 C. civ.. 3. Printr-o altă critică recurenții reproșează instanței de apel că nu a ținut seama că dispozițiile art. 6 Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

4. Printr-un ultim motiv de recurs, recurenții pârâți, susținând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare din speță, deci nelegalitatea deciziei instanței de apel, arată ca numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Recurenții solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Recursul nu este fondat. 1. Odată stabilit că reclamantul din motive obiective, nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, rămâne de soluționat pe fond acțiunea pe dreptul comun.

Din această perspectivă, nu se poate susține cu temei că reclamantul, nefigurând într-un proces de revendicare sau de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare a imobilului până la data de 14 februarie 2001, în prezenta cauză nu ar avea un titlu valabil, pe care să-l opună celui deținut de recurenții pârâți. Desigur, existența acestui titlu urmează a fi analizată în rejudecare de către instanță. 2. Problema care face obiectul acestui motiv de recurs a fost soluționată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți care a reținut, în esență, că, în cazurile de excepție, când reclamantul a fost în imposibilitate de a urma procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, acesta are deschisă calea de revendicare pe dreptul comun.

Aceeași decizie în interesul legii a rezolvat și problema concursului între legea specială și dreptul comun. Acțiunea pe dreptul comun reprezintă o excepție de la regula menționată și operează singular, numai în ipoteza în care nu se poate promova procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/200, care își păstrează caracterul obligatoriu. 3. Art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998 nu a fost abrogat, astfel că acesta continuă să reprezinte, alături de alte texte legale, temei pentru revendicarea unor imobile preluate de către stat fără tidu valabil. 4. Nici ultimul motiv nu este întemeiat. Aspectul care formează obiectul acestui motiv a fost rezolvat de practica Înaltei Curți, secțiile unite, concretizată în deciziile în interesul legii nr. 53/2007 și 33/2008.

De vreme ce instanța de apel, apreciind o situație de fapt, a reținut că reclamantul, din motive obiective, nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001. Înalta Curte observă că toate apartamentele din imobil au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât procedura Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi urmată pentru restituirea în natură a imobilului, deoarece nu mai exista unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 al acestei legi, proprietari fiind acum chiriașii cumpărători. În aceste condiții, obținerea în natură a imobilului poate fi pretinsă numai pe calea acțiunii în revendicare aceasta devenind admisibilă, urmând să fie soluționată, în rejudecare - așa cum s-a dispus, în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice.

IV. în ce privește recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Motivele de recurs formulate sunt încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. 1. Printr-o primă critică recurentul chemat în garanție reproșează instanței de apel că nu a avut în vedere faptul că reclamantul, întemeindu-și acțiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în sensul că nu a urmat procedura administrativa prealabila obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se inițiază prin depunerea în termen legal a unei notificări și se finalizează prin emiterea unei deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării.

Recurentul susține că instanța de apel nu a ținut seama că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi sunt inadmisibile, în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998. 2. Printr-o altă critică, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că, prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, a fost încălcat principiul liberului acces la justiție, reglementat de art. 21 Constituția României, ignorându-se faptul că, în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă, obligatorie, decizia prin care este soluționată notificarea poate fi supusă controlului instanței de judecată.

Totodată, recurentul arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare în raport de principiul generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant În aceeași idee, recurentul invocă și dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii. Printr-o altă critică recurentul reproșează instanței de apel că nu a ținut seama de decizia nr. 373 din 4 mai 2006 a Curții Constituționale potrivit căreia restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate fie prin decizia autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

Recurentul consideră că instanța de apel, la pronunțarea deciziei, nu a ținut seama nici de deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. 53/2007 ale Înaltei Curți, secțiile unite. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerea sentinței tribunalului. Recursul este nefondat. 1. Aspectelor invocate lis-a răspuns anterior la pct. III.4. Așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a respectat atât prevederile deciziilor nr. 53/2007 și nr. 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte, secțiile unite, și ale deciziei nr. 373 din 4 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea Constituțională cât și jurisprudența CEDO.

2. Principiul specialia generalibus derogant la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 intervine în situația în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală și alta specială, situație În care legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se identifica rațiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluții particulare care să determine aplicarea prioritară față de dreptul comun.

Astfel cum s-a arătat, toate apartamentele din litigiu au fost vândute chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care nu mai exista unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001, iar urmarea procedurii prealabile era obligatorie numai în ipoteza în care imobilul era deținut de ode o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public. Invocându-se o preluare fără titlu valabil a imobilului, nu era incident nici art. 29 alin. (4) al Legea nr. 10/2001, potrivit cu care în situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia.

În aceste condiții Înalta Curte apreciază că neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislația comunitară și de art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, pe care reclamantul dorește să îl probeze în prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerile tuturor recurenților pârâți vizând ignorarea, prin decizia recurată, a protecției oferite chiriașilor-cumpărători prin art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, Înalta Curte apreciază că acestea privesc aspecte de fond care vor fi analizate cu ocazia rejudecării, instanța de recurs neputându-se pronunța cu privire la aspecte de fond în condițiile în care decizia recurată a analizat numai aspecte peremptorii, de admisibilitate a acțiunii.

În rejudecare, tribunalul urmează a se pronunța atât asupra caracterului trecerii la stat a imobilului (cu titlu sau fără titlu valabil), cât și asupra condițiilor de admisibilitate a acțiunii în revendicare în sensul art. 480-481 C. civ., între care esențială este verificarea titlului autorului, al reclamantului și a celui invocat de către pârâți. În raport de toate considerentele prezentate, recursurile declarate de pârâți sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B.L., B.G.V., B.S., V.Ț., V.L. și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 698A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2010.