ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2014

Asupra cauzei de față a reținut următoarele Prin sentința civilă nr. 1162 din 28 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 26623/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.N.A. și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primar General, Consiliul Local al Municipiului București, B.S., B.G.V., B.L., T.V., V.L., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că l a data de 8 iulie 2008, reclamantul M.N.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, B.S., B.L., T.V.

și T.S., solicitând Tribunalului București să constate că imobilul compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție, situat în București, str. C., a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligați pârâții B.S., B.L., T.V. și T.S. să-i respecte dreptul de proprietate și deplina posesie asupra imobilului sus-menționat, să-i oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor împotrivi admiterii acțiunii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei R.M., sora mamei sale, conform certificatului de moștenitor din 1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soț, dr.

R.C., care a cumpărat terenul în suprafață de cea 300 mp situat în București, str. C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H.S., pe care a construit, în baza autorizației din 4 aprilie 1933 eliberate de Primăria Municipiului București, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj și mansardă. În anul 1949 imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziționare, de către Ministerul Forțelor Armate, iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriași. Autoritățile comuniste, deși au recunoscut că rechiziționarea a încetat la 1 ianuarie 1954, și-au motivat menținerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960.

În anul 1996, Statul Român, a vândut locuințele chiriașilor care le ocupau. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 21 și art. 44 din Constituția României, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La 19 ianuarie 2009, reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților B.G.V., soțul pârâtei B.S., și a numitei V.L., moștenitoarea defunctei T.S. Pârâta B.L. a formulat cerere de chemare în garanție a SC R. SA și a Statului Român pentru a-i fi garantat contractul de vânzare-cumpărare, ce a fost încheiat cu bună credință.

Într-un prim ciclu procesual, cauza a fost soluționată prin sentința nr. 339 din 10 martie 200 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care a respins acțiunea ca inadmisibilă și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.L., ca rămasă fără obiect. Prin decizia nr. 698A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. Recursurile declarate de recurenții-pârâți B.L., B.G.V., B.S., T.V. și V.L.

și de recurentul-intervenient Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 698 A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca urmare a desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza a fost reînregistrată sub același număr pe rolul secției a IV-a a Tribunalului București. Prin încheierea de ședință de la termenul din 28 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâții B.S., B.L.

și T.V. În soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, prima instanță a reținut că acesta a probat dreptul de proprietate dobândit de R.C. asupra terenului viran în suprafață de 300 mp, situat în București, str. C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de fostul Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar pe cel asupra construcției ridicate pe teren, cu autorizația din 1933. R.C. a decedat la 8 decembrie 1974, iar cu privire la transmiterea succesiunii acestui defunct, reclamantul a depus la dosar, în copie conformă cu originalul atestată de notarul public, testamentul olograf prin care era instituită legatară universală R.M. R.M. a decedat la 1 februarie 1997, reclamantul M.N.A.

fiind legatarul universal al acestei defuncte, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 20 iunie 1997 emis de Biroul Notarial Public E.M. Prin motivele cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut, în privința autoarei sale, R.M., că aceasta este atât legatară universală a defunctului R.C., cât și soție supraviețuitoare, însă, în cadrul probei cu înscrisuri, nu a depus certificat de calitate de moștenitor sau certificat de moștenitor care să ateste calitatea de moștenitor legal sau testamentar a lui R.M. față de succesiunea defunctului R.C. În aceste condiții, prima instanță a apreciat că reclamantul nu a dovedit calitatea sa de moștenitor, prin retransmitere, față de succesiunea defunctului R.C., fostul proprietar al imobilului revendicat și în consecință, că nu a dovedit legitimarea procesuală activă în cauză.

În privința testamentului olograf depus la dosar, s-a apreciat că acesta conține un legat universal în favoarea soției testatorului, R.M. ce dovedește vocația succesorală concretă a legatarei la succesiunea testatorului, însă pentru a dobândi și calitatea de moștenitor, era necesar ca reclamantul să probeze faptul că legatara universală și-a și exercitat dreptul de opțiune succesorală în sensul acceptării moștenirii, probă care putea fi realizată fie prin depunerea certificatului de moștenitor, fie a celui de calitate moștenitor, atâta timp cât nu s-a solicitat în cauza de față și constatarea calității de moștenitor a lui R.M. față de succesiunea defunctului R.C. Prima instanță nu a primit susținerile reclamantului care a susținut că dovada acceptării în termen a moștenirii defunctului R.C.

este făcută prin existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 octombrie 1974, prin care defunctul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Breaza, acest contract fiind încheiat de vânzător prin R.M., în calitate de mandatar. La această împrejurare s-ar adăuga faptul că prețul înstrăinării ar fi fost încasat de R.M., cu numai 41 de zile înaintea decesului lui R.C. Aceste împrejurări nu sunt apte să dovedească însușirea de către R.M. a calității de legatar universal, pentru două motive: pe de o parte, ele au fost realizate în timpul vieții testatorului, iar conform art. 965 alin. (2) coroborat cu art. 702 C. civ.

pactele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule, în acest sens fiind considerate și actele cu semnificația acceptării moștenirii; pe de altă parte, calitatea de mandatar al legatarului în cadrul unui act juridic, precum și încasarea prețului înstrăinării, în virtutea aceleiași calități de mandatar, nu au semnificația însușirii calității de moștenitor, prin raportare la dispozițiile art. 689 C. civ. Nu reprezintă act de acceptare a moștenirii nici constituirea în favoarea lui R.M. a unui drept de folosință asupra imobilului înstrăinat în anul 1974, căci transmiterea acestui drept a avut loc în baza contractului prin care s-a instituit, iar nu ca urmare a transmisiunii succesorale. Actele săvârșite în timpul vieții lui de cujus nu pot produce nici un efect din perspectiva dobândirii calității de moștenitor.

Nici faptul că după decesul soțului său, R.M. a stăpânit bunurile mobile aparținând gospodăriei casnice nu dovedește acceptarea succesiunii lui de cujus . Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul. În ședința publică de la 18 decembrie 2012, în fața Curții de Apel București, intimații-pârâți V.L. și T.V. au depus o cerere de aderare la apel, solicitând păstrarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă pentru alte considerente decât cele reținute de prima instanță, respectiv întrucât acesta nu a dovedit cu înscrisuri autentice că pretinsul său autor, R.C., ar fi dobândit în proprietate terenul situat în București, str. C., sector 1, reclamantul folosindu-se în proces de o copie legalizată a contractului de vânzare-cumpărare, deși i-au solicitat în mai multe rânduri să depună originalul înscrisului pe care își sprijină pretențiile.

În ședința publică de la 22 ianuarie 2013, instanța de apel a calificat drept întâmpinare cererea formulată de pârâții T.V. și V.L., în raport de dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că nu se tinde la schimbarea soluției pronunțate de prima instanță și a calificat drept apărare de fond excepția de nulitate a certificatului de calitate de moștenitor din 21 martie 2012 emis de Biroul Notarial Public L. invocată de aceiași intimați, prin care s-a susținut că respectivul certificat nu face nicio mențiune cu privire la modalitatea de acceptare a moștenirii de către moștenitoarea R.M. față de defunctul R.C.

în condițiile în care prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului tocmai pentru neacceptarea moștenirii de către R.M., iar apelantul a confecționat pro causa acest certificat de calitate de moștenitor neadministrând nicio dovadă a acceptării moștenirii în fața notarului public, aspect care rezultă din lectura certificatului menționat. Prin decizia civilă nr. 110 A din 16 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii de primă instanță, cu consecința desființării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a avut în vedere că Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active întrucât reclamantul, care este legatarul universal al defunctei R.M., nu a depus la dosar un certificat de moștenitor ori de calitate de moștenitor care să probeze că R.M. a avut calitatea de moștenitor legal sau testamentar al defunctului R.C.

Cum această dovadă s-a făcut în apel, prin depunerea certificatului de calitate de moștenitor din 21 martie 2012 eliberat de Biroul Notarial Public L., din care rezultă că de pe urma defunctului R.C., decedat la data de 8 decembrie 1974 a rămas ca unică moștenitoare R.M., în calitate de soție supraviețuitoare, natura succesiunii fiind legală, s-a apreciat că nu mai poate fi menținută soluția dată în primă instanță, cu atât mai mult cu cât, potrivit înscrisurilor depuse în dosarul tribunalului, rezultă că reclamantul (prin intermediul apărătorului său) a transmis prin fax o copie a acestui certificat, însoțită de o nouă cerere de amânare a pronunțării, la data la care a fost pronunțată sentința apelată, orele 12:45, însă tribunalul nu a avut-o în vedere deși nu s-a făcut mențiunea că înscrisurile au ajuns la dosar după pronunțare.

Examinând „excepția nulității certificatului de calitate de moștenitor” invocată de intimații T.V. și V.L., ce a fost calificată de instanță drept apărare de fond, și prin care s-a susținut că certificatul sus-menționat nu cuprinde nicio mențiune cu privire la modalitatea de acceptare a moștenirii de către R.M. de pe urma defunctului R.C., fiind întocmit pro causa și fără a se administra dovezi în fața notarului, instanța de apel a înlătura-o, arătând că certificatul de calitate de moștenitor depus la dosar are regimul unui înscris autentic care se bucură de forță probantă până la anulare prin hotărâre judecătorească în privința calității de moștenitor. Acest certificat nu poate fi înlăturat din materialul probator pe calea invocării cu caracter de apărare a unor eventuale neregularități, ci partea care se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului trebuie să ceară anularea lui, în condițiile art. 85 din Legea nr. 36/1995.

În plus, o asemenea cerere nici nu putea fi făcută direct în apel, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Raportat la cererea intimaților T.V. și V.L. depusă în ședința publică de la 18 decembrie 2012, intitulată „cerere de aderare la apel”, dar pe care instanța a calificat-o drept întâmpinare, s-a arătat că, deși apelantul-reclamant nu a înfățișat exemplarele originale ale înscrisurilor care probează dreptul de proprietate ale autorilor săi asupra imobilului în litigiu, la dosar au fost depuse copii legalizate de pe exemplarele originale, aflate la arhivele naționale, respectiv în arhiva Municipiului București.

De asemenea, apelatul a înfățișat o copie legalizată a actului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 1931 de secția notarială a fostului Tribunal Ilfov, lăsând la dosar o copie certificată pentru conformitate cu originalul, care în condițiile art. 37 și art. 38 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1518/1960, atestă conformitatea copiei cu înscrisul original. Așadar, și sub aspectul dovezii dreptului de proprietate al defunctului R.C., apelantul-reclamant justifică legitimarea procesuală activă cu atât mai mult cu cât în evidențele Statului Român cu care intimații au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, str. C. figurează preluat de la R.C.

Față de condițiile particulare ale speței, în care imobilul revendicat a fost preluat de către Statul Român în anul 1960, prin Decretul nr. 218/1960 de la autorul apelantului-reclamant (fiind rechiziționat încă din anul 1949), existând numeroase mențiuni în evidențele oficiale (de exemplu cele privitoare la rolul fiscal și plata impozitelor) care atestă dreptul de proprietate al lui R.C., și fiind depuse la dosar copii legalizate ale actelor de proprietate, apare ca o măsură excesivă și disproporționată condiționarea recunoașterii calității procesuale active de înfățișarea chiar a exemplarelor originale ale actelor de proprietate. Instanța de apel a mai subliniat că dreptul de proprietate al statului, care la rândul său a înstrăinat părți din imobil către intimați, are la bază chiar preluarea de la R.C.; susținerile intimaților sub aspectul lipsei calității procesuale active prin prisma lipsei dovezii dreptului de proprietate fiind în mod evident nefondate.

Drept consecință, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței, în conformitate cu soluția pronunțată de Înalta Curte de casației și Justiție prin decizia nr. 2/2013, publicată în M. Of. al României nr. 313/30.05.2013, a fost admis apelul și, reținând că tribunalul a rezolvat greșit procesul fără a intra în cercetarea fondului, a fost desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții B.S., B.G.V., B.L., T.V. și V.L. 1. Prin recursul declarat de recurenții-pârâți B.S. și B.G.V., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut că interpretarea greșita a legii de către instanța de apel a avut loc cu ocazia analizei relative la dovedirea legitimării procesuale active a reclamantului prin înfățișarea copiei legalizate a actului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat. Precizând că în fața instanței de apel nu au ridicat problema forței probante a unui atare înscris, ci pe aceea a neînfățișării exemplarelor originale ale înscrisului care ar fi probat dreptul de proprietate, au susținut că acest aspect face să lipsească de temei legal hotărârea pronunțată. Aceasta împrejurare este dublata de depunerea la dosar a unor copii legalizate de pe alte copii legalizate.

„Condițiile particulare” ale spetei, reținute de instanța de apel ca împrejurări ce permit dovedirea dreptului de proprietate și altfel decât prin înfățișarea titlului de proprietate original, nici nu au fost exemplificate și nici nu se înțelege cum au fost îngăduite, de vreme ce aceeași instanța a admis și reținut că doar în acest fel, respectiv prin depunerea înscrisului în original, reclamantul dovedește calitatea de fost proprietar sau moștenitor. Considerentele care au justificat soluția Curții de Apel București ar fi putut fi acceptate în măsura în care aceasta ar fi fost învestită cu o contestație de Legea nr. 10/2001, întrucât doar în aceasta situație legiuitorul permite dovada dreptului de proprietate cu înscrisuri colaterale.

Nici apelantul și nici instanța de apel, din oficiu, nu a invocat forța majora sau o altă instituție care sa fi condus la exonerarea și înlăturarea obligației de a face dovada dreptului de proprietate cu însuși titlul original. 2. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă B.L., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate decizia instanței de apel sub aspectul aprecierii ca fiind dovedită calitatea procesuală activă a reclamantului, susținându-se că înscrisul înfățișat în fața acesteia, respectiv certificatul de calitate de moștenitor din 21 martie 2012, nu face nici o mențiune cu privire la modalitatea de acceptare a succesiunii.

Susține recurenta că acest înscris a fost confecționat pro causa, aspect relevat cu prisosință de invocarea de către reclamant, în cele două cicluri procesuale ale cauzei, a unor împrejurări colaterale ca fiind doveditoare ale acceptării în termen a moștenirii lui de cujus ori de faptul declarării de către reclamant a deținerii unor înscrisuri doveditoare, pe care însă nu a fost în măsură să le administreze în fața tribunalului. 3. Prin recursul declarat de recurenții pârâți T.V. și V.L., a fost criticată pentru nelegalitate decizia atacată, sub următoarele aspecte: - în mod greșit instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 în sensul că nulitatea certificatului de calitate de moștenitor ar putea fi invocată doar pe cale de acțiune, iar nu și pe cale de apărare, instrumentarea nulității neputând fi redusă la forma acțiunii, doar completarea acestui text de lege cu dreptul comun putând oferi soluția corectă.

Soluția corectă este aceea că nulitatea poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție. Trebuie avut în vedere și abuzul de drept procesual comis de către reclamant, care, dacă și-ar fi probat pretențiile chiar la momentul formulării cererii, ar fi permis pârâților formularea unei cereri reconvenționale. Administrând o probă direct în apel, i-a pus pe aceștia în imposibilitatea formulării unei atare cereri. În plus, deși certificatul de calitate de moștenitor face dovada acestei calități, el nu face dovada împotriva hotărârii primei instanțe care, prin cele statuate, îi neagă valabilitatea. Trebuie reținut că reclamantul nu a arătat nici în calea de atac a apelului modalitatea în care a avut loc acceptarea moștenirii și nici nu a produs probe în acest sens.

- instanța de apel a ignorat împrejurarea că, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, orice text legal care ar interzice explicit ori implicit nulitatea pe cale de excepție, trebuie considerat abrogat în temeiul art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011. Recurenții au formulat această critică cu referire la conținutul normativ al art. 1249 C. civ., potrivit căruia nulitatea relativă se poate invoca atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție. Or, art. 85 alin. (1) are în vedere doar cazurile de anulare a certificatelor de moștenitor, așadar pentru motive de nulitate relativă, în timp ce neacceptarea unei moșteniri în termen poate fi invocată de toată lumea. Apoi, nu poate fi aplicat prin analogie acest text legal și certificatelor de calitate de moștenitor.

În finalul motivelor de recurs, recurenții au afirmat dreptul lor la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, ca expresie a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și au contestat posibilitatea probării de către reclamant a dreptului de proprietate prin înfățișarea unor „simple copii legalizate”. Acești recurenți nu au dat o încadrare juridică criticilor lor de recurs. Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs au fost depuse doar dovezi cu privire la existența pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a Dosarului nr. 95/3/2014 având ca obiect anularea ceritficatului de calitate de moștenitor din 21 martie 2012 emis de Biroul Notarial Public L. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Astfel, instanța de recurs reține că recurenții-pârâți B.S., B.G.V. au criticat pentru nelegalitate decizia instanței de apel, considerând că aceasta a dezlegat în mod greșit problema de drept a legitimării procesuale active a reclamantului M.N.A., care s-a realizat prin înfățișarea de către acesta a „unor copii legalizate de pe alte copii legalizate”, iar nu prin prezentarea originalelor actelor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Spre a răspunde acestei critici, Înalta Curte are în vedere că obiectul judecății în apel l-a constituit verificarea temeiniciei și legalității hotărârii de primă instanță care a respins cererea principală de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă pentru considerentul că, deși reclamantul a pretins că are calitatea de succesor în drepturi față de R.M., care l-a moștenit pe fostul proprietar, soțul său R.C., nu și-a dovedit legitimarea procesuală activă nici prin depunerea unui certificat de calitate de moștenitor, nici a unuia de moștenitor care să ateste calitatea de moștenitor legal sau testamentar a lui R.M. față de succesiunea defunctului R.C.

În esență, prima instanță a apreciat că testamentul olograf prin care R.C. a instituit-o legatar universal pe soția sa R.M. probează doar vocația succesorală a acesteia din urmă, fiind necesar ca reclamantul să dovedească și faptul că legatara universală și-a și exercitat dreptul de opțiune succesorală în sensul acceptării moștenirii, dovadă care putea fi realizată prin depunerea la dosar a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Exercitând controlul judiciar asupra acestei hotărâri judecătorești, instanța de apel nu a putut decât să constate că reclamantul a efectuat proba a cărei necesitate în justificarea legitimării sale procesuale active fusese relevată prin sentința atacată, depunând la dosar, chiar în fața primei instanțe un act juridic de tipul celor menționate de judecătorul fondului, respectiv certificatul de calitate de moștenitor din 12 martie 2012 emis de Biroul Notarial Public L., care atestă calitatea de unică moștenitoare a numitei R.M. față de soțul său predecedat R.C. Prin urmare, în legătură cu acest element al cauzei a fost pronunțată hotărârea de primă instanță, în absența probării căruia s-a adoptat soluția de respingere a acțiunii principale pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului și cea a instanței de apel care, constatând efectuată proba, a dispus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalului București.

În acest context procesual și având în vedere aspectul ce a constituit obiectul cercetării judecătorești, până la acest moment, atât al primei instanțe, cât și al celei de apel, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile celor doi recurenți ce au invocat nelegalitatea deciziei din apel doar cu referire la modalitatea în care această instanță a răspuns apărărilor lor formulate pe cale de „întâmpinare”, așa cum în mod necontestat a fost calificat de Curtea de Apel București apelul incident al acestor părți, și care nu s-a înscris în dezlegările acestei instanțe ce au condus la adoptarea soluției din apel.

Constituind apărări prin care se invocă o „deficiență în probațiune”, prin faptul neînfățișării de către reclamant a originalelor înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, și care țin de fondul dreptului dedus judecății, acestea urmează a fi avute în vedere de prima instanță căreia, prin efectul admiterii cererii de apel și a desființării sentinței pronunțate, i s-a trimis cauza spre rejudecare. În ceea ce privește recursurile declarate de recurenții-pârâți B.L., T.V. și V.L., care conțin în parte critici de nelegalitate comune, bazate pe înscrisul doveditor nou administrat de apelantul-reclamant în apel (dar și în fața primei instanțe, după cum s-a arătat anterior, și după cum s-a reținut și de către instanța de apel) respectiv certificatul de calitate de moștenitor din 21 martie 2012, Înalta Curte le va examina împreună.

Răspunzând acestor critici, instanța de recurs apreciază ca fiind nefondate susținerile acestor părți care au invocat nelegalitatea hotărârii recurate întrucât s-a admis ca fiind dovedită calitatea procesuală activă a reclamantului prin simpla înfățișare a certificatului menționat anterior, în condițiile în care nu s-a dovedit modalitatea în care R.M. ar fi acceptat moștenirea soțului său R.C. Așa cum s-a arătat și cu ocazia examinării celui dintâi recurs, prima instanță a reținut ca nedovedită de către reclamant calitatea sa procesuală activă întrucât a considerat, pe bună dreptate, că era necesar ca acesta să dovedească faptul că autoarea sa, R.M., pretinsă legatară universală a fostului proprietar, și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în sensul acceptării moștenirii.

Tribunalul a mai precizat că, o astfel de probă putea fi realizată prin depunerea certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor care să ateste calitatea de moștenitor legal sau testamentar a R.M. față de succesiunea lui R.C. Or, în prezența înscrisului de tipul celui indicat de prima instanță ca fiind necesar și suficient pentru realizarea probei calității reclamantului de succesor în drepturi (prin retransmitere) față de însuși fostul proprietar, pe care partea l-a depus și la dosarul de fond, dar și în apel, instanța de apel nu avea nici un temei de a considera ca nefiind probat acest element al cauzei, mai ales întrucât certificatul de moștenitor ori acela de calitate de moștenitor constituie instrumentul probator specific unei atare calității.

Modalitatea în care R.M. a exercitat în concret dreptul său de opțiune succesorală față de succesiunea defunctului soț nici nu a constitut o condiție de probațiune impusă reclamantului prin hotărâre de primă instanță, contrar susținerilor recurenților, și nici nu poate face obiect de analiză al instanței judecătorești ce nu a fost învestită cu o cerere de dezlegare a succesiunii lui de cujus (R.C.), ci în fața căreia s-a probat o calitate succesorală prin înfățișarea unui act notarial, ce constată el însuși calitatea de moștenitor a unei persoane. Împrejurarea că certificatul de calitate de moștenitor înfățișat de intimatul-reclamant nu face nicio mențiune cu privire la modalitatea de acceptare a succesiunii lui R.C.

de către R.M. nu-i slăbește acestuia forța probatorie recunoscută prin lege având în vedere că, în acord cu dispozițiile art. 116 din Legea nr. 36/1995, republicată, certificatul de calitate de moștenitor constituie acel înscris notarial care se eliberează după o procedură similară celei prevăzute în aceeași lege pentru eliberarea certificatului de moștenitor, exceptând dispozițiile privind masa succesorală, și care atestă numărul, calitatea și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor legali. Prin urmare, actul notarial în discuție nu trebuie să conțină, potrivit legii, mențiuni proprii privitoare la modalitatea de acceptare a succesiunii lui de cujus de către cei pe care-i atestă ca succesori, dar eliberarea sa are la bază, în mod necesar, astfel de probe pe care notarul instrumentator este chemat prin lege să le administreze.

Nici caracterul „pro causa” al acestui înscris probator administrat în prezentul litigiu, invocat de recurenți, nu justifică infirmarea soluției dată în apel atâta timp cât legea îngăduie și organizează procurarea acestui tip de înscris chiar în scopuri de probațiune. Împrejurarea că reclamantul nu a deținut încă de la momentul promovării cererii de chemare în judecată certificatul de calitate de moștenitor în discuție, alegând să se prevaleze în instanță de testamentul olograf întocmit de R.C. și de acte și fapte juridice colaterale și indirecte de dovedire a acceptării succesiunii sale de către soția R.M., nu-i răpește acestuia nici dreptul de a procura ulterior un certificat de moștenitor ori de calitate de moștenitor de pe urma lui de cujus și nici pe acela de a se folosi de un atare act notarial în scopul probator conferit de lege.

Sunt, de asemenea, nefondate criticile proprii ale recursului declarat de T.V. și V.L. prin care s-a criticat greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 (varianta anterioară republicării) în sensul că declararea ori constatarea nulității certificatului de calitate de moștenitor nu ar putea avea loc decât pe cale de acțiune, și nu pe cale de excepție. Considerentele deciziei de apel nu lasă loc acestei interpretări, contrar celor susținute de acești recurenți, ci exprimă ideea că atâta timp cât certificatul de calitate de moștenitor folosit de reclamant în proces nu a fost anulat prin hotărârea unei instanțe, el se bucură de forța probantă proprie înscrisului autentic.

Limitele judecății în apel stabilite prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu permit examinarea legalității și valabilității acestuia nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepțiune direct în apel, iar înfrângerea acestei reguli imperative, al cărei rol este acela de a disciplina și organiza modul de desfășurare a procesului civil, nu s-ar putea justifica nici în numele abuzului de drept procesual pe care recurenții îl acuză în conduita procesuală a intimatului-reclamant, prin faptul de a exhiba actul doveditor al calității de moștenitor direct în apel. Aceasta întrucât dreptul de a contesta acest act juridic de către cei cărora el li se opune nu este în nici un fel afectat, el putând fi deplin exercitat pe calea unei acțiuni separate, cum s-a și întâmplat, de altfel.

Față de cele precizate anterior, apar ca total străine cauzei considerațiile acestor recurenți prin care au susținut că, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, orice text legal care ar interzice posibilitatea invocării nulității pe cale de excepție trebuie considerat abrogat în baza art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011 și ca lipsite de relevanță aprecierile în sensul că art. 85 alin. (1) ar avea în vedere doar cazurile de anulare a certificatelor de moștenitor, iar nu și pe cele de constatare a nulității absolute. Pentru toate aceste considerente, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâții B.S., B.G.V., B.L., T.V. și V.L. împotriva deciziei civile nr. 110 A din 16 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.