ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2038/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2038/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 6 București sub nr. 8252/303/2009 - a cărei competență

de soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului București, prin

Sentința nr. 3576 din 3 mai 2010 - reclamanta G.L. a chemat în judecată pe

pârâta SC A.C. SRL, solicitând să fie obligată aceasta să-i lase în deplină

proprietate și posesie suprafața de 359 mp teren situat în Ș.G., sector 6.

În motivare, s-a

arătat că prin Decizia civilă nr. 400 din 20 iunie 2000 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4685 din

8 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului

București, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de

359 mp, identificată conform expertizei efectuate (din care a rezultat că acest

teren este ocupat de către SC A.C. SRL). S-a mai arătat că s-a încercat, fără

rezultat, soluționarea amiabilă a cauzei cu acest pârât, care a fost notificat

de reclamată.

Prin cerere completatoare,

reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și pe pârâta SC E. SA

(actualmente, SC E.D.M. SA), pentru a fi obligată să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 119 mp situat în

București, Ș.G., teren pe care pârâta îl ocupă fără titlu.

Reclamanta a formulat

și cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei Primăria Municipiului

București, pentru ca aceasta să ia măsurile ce se impun pentru îndeplinirea

obligației ce-i revine, de a pune la dispoziție terenurile de 395 mp, ocupat de

SC A.C. SRL și respectiv 119 mp, ocupat de SC E. SA, situate în București, Ș.G.

S-a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București la

daune-interese generate de lipsa de folosință a terenului, de câte 100 euro pe

zi.

Față de cererea

formulată de reclamantă, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate

de chemat în garanție a Consiliului General al Municipiului București (și a

dispus "scoaterea din cauză" a Primăriei Municipiului București).

Pârâta SC A.C. SRL a

formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicând pe numiții A.M. și

A.C.M., ca proprietari.

Reclamanta și-a

precizat, la data de 20 ianuarie 2012, la solicitarea instanței, temeiul de

drept al acțiunii indicând dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 44 din

Constituție.

Prin Sentința nr.

1546 din 21 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și

a chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București, ca

neîntemeiate. A admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de

reclamantă în contradictoriu cu pârâții SC A.C. SRL, SC E.D.M. SA, titularii

dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. și cu chematul în garanție Consiliul General

al Municipiului București. În consecință, a obligat pe pârâta SC E.D.M. SA și

pe titularii dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. să lase reclamantei, în

deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile în suprafață de 119 mp,

respectiv 359 mp, situate în București, str. G., sector 6, astfel cum au fost

identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.A. și a respins

cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut caracterul neîntemeiat al excepțiilor lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și a chematului în garanție Consiliul

General al Municipiului București, în condițiile în care, prin Decizia civilă

nr. 400A din 26 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, urmare a admiterii apelului formulat de reclamantul G.T., a fost

admisă acțiunea acestuia și obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului

București să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie,

terenurile în suprafață de 359 mp și 119 mp, identificate conform expertizei

topografice C.A. Prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantul G.T. și

continuat de G.L. împotriva deciziei menționate, care a fost modificată în

parte, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului suma de

14.396,65 RON, reactualizată la data plății, despăgubiri reprezentând

contravaloarea terenului de 200 mp nerestituit în natură și a construcțiilor

demolate, fiind menținute celelalte dispoziții.

Tribunalul a reținut,

din conținutul acestor hotărâri, că autorii reclamantului au deținut în

proprietate o suprafață de teren de 714 mp și o casă din cărămidă în București,

str. G. iar din cei 714 mp, 200 mp sunt ocupați de domeniul public, 395 mp de o

firmă privată și 119 mp de SC E. SA.

Totodată, din

raportul de expertiză efectuat de către expertul C.A., a rezultat că 119 mp

sunt ocupați de SC E. SA și 395 mp de către SC A.C. SRL, ambele terenuri fiind

libere de construcții. Ulterior, prin Decizia din 7 septembrie 2001 emisă de SC

E. SA, s-a dispus restituirea în natură, către G.T., a terenului în suprafață

de 119 mp, având în vedere notificarea transmisă în baza Legii nr. 10/2001.

S-a reținut astfel,

că, deși reclamanta a obținut un titlu prin care s-a dispus obligarea

Consiliului General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie suprafețele de 359 mp și 119 mp, această hotărâre nu a

putut fi adusă la îndeplinire împotriva Consiliului General al Municipiului

București deoarece terenurile sunt ocupate de alte părți, cărora hotărârea nu

le este opozabilă iar reclamanta a fost nevoită să introducă o nouă acțiune în

revendicare împotriva acestora.

Întrucât SC E.D.M. SA

ocupă terenul în suprafață de 119 mp, așa cum reiese atât din raportul de

expertiză cât și din recunoașterea sa prin decizia de restituire, fiind posesor

neproprietar, tribunalul a reținut că aceasta are calitate procesuală pasivă în

cadrul acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București în

privința cererii de chemare în garanție, instanța a reținut că acesta are

legitimare procesuală, câtă vreme a fost obligat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă să-i lase în deplină proprietate și posesie aceste

terenuri, iar chemarea în garanție are ca scop respectarea dreptului de

proprietate al reclamantei în cazul în care acțiunea principală ar fi respinsă.

Referitor la apărarea

de fond privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța a reținut că, potrivit contractului de

vânzare nr. x/1943 autentificat, autorii reclamantei, F.G. și G.G., au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. G., în

suprafață de 714 mp și o construcție. Acest imobil a fost trecut în mod abuziv

în proprietatea statului, fiind cuprins în anexa Decretului Consiliului de Stat

nr. 343/1986, ca fond fix aprobat pentru casare și demolare, fără plata de

despăgubiri.

Reclamanta a dovedit

calitatea procesuală activă asupra acestui imobil, atât prin hotărârile

judecătorești pronunțate anterior, unde a fost introdusă în cauză ca

moștenitoare a numitului G.T., cât și conform certificatului de moștenitor din

3 octombrie 2002, din care rezultă că este unica succesoare a acestui defunct.

În ce privește

invocarea Deciziei nr. 33/2008, s-a reținut că aceasta a tranșat problema

admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, dar nu în

modul pe care îl susține pârâta, întrucât, din motivarea deciziei menționate,

rezultă că instanța supremă a considerat inadmisibile acțiunile în revendicare

întemeiate pe dreptul comun doar în situația în care nu a fost formulată o

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, o

astfel de notificare a fost formulată de autorul reclamantei și, totodată,

acțiunea în revendicare anterioară, promovată în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, a fost introdusă anterior apariției Legii

nr. 10/2001.

Cu privire la fondul

pricinii, s-a reținut că, prin contractul de vânzare nr. x/1943 autentificat la

Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorii reclamantei, F.G. și G.G., au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. G., în

suprafață de 714 mp și o construcție.

Titlul de proprietate

al reclamantei a fost reconfirmat prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie

2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

De asemenea, din

raportul de expertiză a rezultat că 119 mp sunt ocupați de SC E. SA și 395 mp

de către SC A.C. SRL, ambele terenuri fiind libere de construcții. Prin Decizia

din 7 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, s-a dispus restituirea în natură,

către G.T., a terenului în suprafață de 119 mp, având în vedere notificarea în

baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, deși

reclamanta a obținut un titlu prin care s-a dispus obligarea Consiliului

General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie suprafețele de 359 mp și 119 mp, această hotărâre nu a putut fi adusă

la îndeplinire împotriva Consiliului General al Municipiului București,

deoarece terenurile sunt ocupate de alte părți, cărora hotărârea nu le este

opozabilă iar reclamanta a fost nevoită să introducă o nouă acțiune în

revendicare împotriva acestora.

Având în vedere că SC

E.D.M. SA ocupă terenul în suprafață de 119 mp, fiind posesor neproprietar,

tribunalul a reținut că cererea de revendicare în contradictoriu cu acest

pârât, pentru suprafața de 119 mp, este întemeiată.

În ceea ce îi

privește pe titularii dreptului de proprietate ai suprafeței de 359 mp, A.M. și

A.C.M., instanța a constatat că aceștia au devenit proprietari ai imobilului

situat în bd. V.M. (fosta G.) în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat la 18 decembrie 1998, de la numita S.D., care, la rândul său, l-a

dobândit în baza Sentinței nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă și a Dispoziției din 6 ianuarie 1997 a

Primarului Municipiului București, precum și a procesului-verbal de punere în

posesie din 28 februarie 1997. După încheierea acestui contract, suprafața de

277,82 mp din cei 1.549,77 mp a fost expropriată pentru realizarea pasajului

B., fiind înstrăinată, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 30

martie 2007, către Municipiul București.

În acest caz,

întrucât și pârâții evocă un titlu de proprietate, tribunalul a apreciat că

este important de stabilit în ce măsură imobilele deținute de părți se suprapun

și că ar fi fost utilă efectuarea unei expertize în cauză pentru determinarea

acestui aspect, însă părțile nu au fost de acord cu o astfel de soluție.

Pe baza materialului

probator existent la dosarul cauzei, instanța a reținut, conform raportului de

expertiză extrajudiciar efectuat de către expertul în specialitatea topografie

C.A., că este vorba despre terenuri distincte, autorii reclamantei deținând

imobilul din str. G., iar S.D. dobândind dreptul de proprietate asupra

imobilului de la G.

Prin urmare, reținând

că asupra acestui teren, ce a aparținut autorilor reclamantei, pârâții nu dețin

un titlu de proprietate valabil, ci exercită doar o posesie de fapt, instanța a

admis cererea în revendicarea și în contradictoriu cu acești pârâți.

Tribunalul a apreciat

că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană și

jurisprudența instanței europene pot fi reținute în speță pentru a determina

temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanta a justificat existența

unui bun actual cu privire la imobilul revendicat. Chiar dacă solicitarea de a

se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1986, dată la care Statul

Român nu era semnatar al Convenției), nu intra sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau

redobândi un anumit bun, instanța a reținut că reclamanta are o hotărâre

judecătorească prin care se recunoaște dreptul de proprietate al acesteia și

caracterul abuziv al preluării de către stat, astfel că beneficiază de o

speranță legitimă și implicit de un bun în sensul Convenției.

De asemenea, chiar

dacă hotărârea nu este opozabilă pârâților, s-a reținut, cu autoritate de lucru

judecat în sens pozitiv, faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu,

iar consecința directă constă în aceea că reclamanta poate fi considerată că

deține un bun iar o astfel de preluare constituie o privare de bun și o ingerință

în dreptul de proprietate al acesteia.

Cererea de chemare în

garanție a Consiliului General al Municipiului București a fost apreciată ca

neîntemeiată, deoarece, și în cazul în care acțiunea în revendicare ar fi fost

respinsă, reclamanta nu ar putea să se mai îndrepte împotriva Consiliului

General al Municipiului București, întrucât deține deja un titlu în

contradictoriu cu acest pârât.

A mai constatat

tribunalul, că prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2012,

reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta

pronunțată, în sensul că s-a indicat greșit suprafața de teren ca fiind de 395

mp și nu 359 mp, cerere respinsă prin încheierea din camera de consiliu din

data de 2 noiembrie 2012.

În justificarea

soluției, tribunalul a reținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute art.

281 C. proc. civ., în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată

inițială, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 359 mp teren situat în

Șos. G., sector 6 și nu suprafața de 395 mp. Ulterior, la data de 18 octombrie

2010, a fost depusă aceeași acțiune, însă semnată de către parte, având în

vedere că cea introductivă fusese introdusă prin mandatar, indicându-se aceeași

suprafață de 359 mp.

De asemenea, și prin

Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, a fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 359 mp și 119 mp,

conform expertizei topografice C.A.

Tribunalul a mai

reținut că, deși prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul C.A. a

arătat că este vorba despre o suprafață de 395 mp, reclamanta nu a solicitat

prin cererile precizatoare altă suprafață decât cea de 359 mp, nemodificând

obiectul inițial.

Împotriva sentinței

au formulat apel reclamanta G.L. și pârâții A.M. și A.C.M., pârâta SC E.D.M.

SA, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea

apelului, reclamanta a arătat că, deși potrivit probelor administrate,

tribunalul a reținut că nici A.C. SRL și nici soții A. nu aveau vreun titlu de

proprietate asupra terenului situat în Șos. G., cu toate acestea, prin

dispozitivul sentinței au fost obligați numai soții A. să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul. Dispozitivul sentinței nu indică

obligația SC A.C. SRL, care ocupă efectiv imobilul, de a-l lăsa reclamantei în

deplină proprietate și posesie.

În ceea ce privește

folosirea sintagmei de "titulari ai dreptului de proprietate" în

persoana pârâților A., instanța a creat o confuzie, deoarece titular al

dreptului de proprietate asupra terenului de 395 mp, este G.L. și nu soții A.

De asemenea,

reclamanta a formulat apel și împotriva încheierii de respingere a cererii de

îndreptare a erorii materiale, susținând că în mod greșit instanța n-a avut în

vedere că suprafața de 359 mp este în contradicție cu situația reală

evidențiată de reclamantă în mai multe ocazii ulterioare introducerii cererii

de chemare în judecată.

Pârâții A.M. și

A.C.M. au susținut că sentința este nelegală, întrucât a încălcat principiul

disponibilității față de împrejurarea că temeiul juridic al cererii

introductive este reprezentat de revendicarea de drept comun, în timp ce

excepțiile invocate de părți, cât și fondul cauzei au fost analizate prin

prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu-și găseau aplicarea în cauză.

De asemenea, excepția

netimbrării acțiunii a fost respinsă în mod greșit, cu referire la art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997, prevederi derogatorii și aplicabile exclusiv

cererilor întemeiate pe legile speciale de retrocedare sau pe cele generate de

aplicarea lor, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreo lege din cele

vizate și, mai mult, obligația de restituire stabilită în hotărârile invocate

drept titlu de aceasta este fundamentată pe Legea nr. 33/1994.

În ce privește fondul

cauzei, s-a susținut că soluția este greșită, întrucât instanța se raportează

la admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și la faptul că imobilul revendicat ar fi fost preluat de stat fără

titlu, conform hotărârilor invocate.

Reclamanta nu se

judecă cu Statul Român prin reprezentanții săi în scopul recunoașterii

dreptului de proprietate preluat abuziv, ci se judecă în contradictoriu cu

proprietarii unui imobil dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare

perfect valabil și opozabil erga omnes. În schimb, pârâților li se opune un

titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească care nu le poate fi opozabilă,

indiferent de "ingerința statului" și de "speranța

legitimă" de a păstra bunul.

S-a susținut

caracterul neîntemeiat al hotărârii întrucât reține în mod eronat că ar fi

vorba de "terenuri distincte, autorii reclamantei deținând imobilul din

str. G., iar S.D., autoarea pârâților, dobândind dreptul de proprietate asupra

imobilului de la G.", respectiv că "a fost statuat cu putere de lucru

judecat că este vorba despre loturi distincte de teren".

Presupunând că

această constatare ar fi fost corectă, instanța trebuia să respingă cererea ca

fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă,

întrucât titlul apelanților-pârâți de proprietate, ce le-ar fi legitimat

calitatea, nu ar fi avut legătură cu obiectul revendicării, fiind vorba de un

imobil diferit de cel revendicat. În schimb, instanța reține că "asupra

acestui teren ce a aparținut autorilor reclamantei pârâții nu dețin un titlu de

proprietate valabil, ci exercită doar o posesie de fapt", motiv pentru

care admite cererea în revendicare.

S-a arătat și că

hotărârea nu lămurește cadrul procesual nici sub aspectul calității procesuale

pasive a SC A.C. SRL, fiind menținuți în cauză, în calitate de pârâți, atât cel

indicat inițial de reclamant, cât și apelanții-pârâți, titularii dreptului de

proprietate contestat.

Totodată, reținând că

se revendică un imobil preluat de stat fără titlu, în mod greșit instanța nu a

mai avut interes să analizeze titlul apelanților-pârâți și, în consecință, nici

nu a mai arătat, așa cum era necesar într-o acțiune în revendicare prin

comparare de titluri, argumentele înlăturării acestuia ca temei al dovedirii

dreptului de proprietate.

Apelanta-pârâtă SC

E.D.M. SA a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței în tot și pe

cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a arătat, în

motivarea apelului, că soluția este greșită deoarece, potrivit dispozițiilor

art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, este reglementat imperativ regimul

juridic al tuturor terenurilor ocupate de capacități energetice la intrarea în

vigoare a legii, indiferent de proprietar, această prevedere legală confirmând

o situație de drept existentă și anterior (conform Decretului nr. 76/1950,

O.U.G. nr. 63/1998 și Legii nr. 318/2003) potrivit căreia "terenurile pe

care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în

vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului."

În speță, terenurile

solicitate a fi restituite constituie domeniu public și au făcut obiectul unei

exproprieri, astfel încât nu se poate solicita restituirea lor în natură,

întrucât suprafața de teren este ocupată de instalații de interes public.

În apel, la solicitarea

părților, curtea a dispus suplimentarea probatoriului, admițându-se proba cu

acte dar și efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, ce a avut

drept obiectiv identificarea suprafețelor de teren deținute de reclamantă și de

pârâții persoane fizice în raport de titlurile lor de proprietate, precum și

ale autorilor acestora.

Prin Decizia nr. 280

A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta

G.L., de pârâții A.M. și A.C.M.

În consecință, a fost

schimbată în parte sentința în sensul că au fost obligați pârâții A.M., A.C.M.

și SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafața de 287,23 mp teren situat în Șos. G., identificat conform raportului

de expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S.2.

A fost respins ca

nefondat apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2

noiembrie 2012.

A fost respins ca

nefondat apelul pârâtei SC E.D.M. SA. Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul situației de fapt, că potrivit

actului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1943 autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, autorii reclamantei au deținut în proprietate un imobil

situat în Șos. G., alcătuit din 714 mp teren și o casă din cărămidă, imobil ce

a fost preluat de stat prin expropriere.

Prin Sentința civilă

nr. 1866 din 22 decembrie 1999 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul G.T. prin care a

solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București să-i lase în

deplină proprietate și folosință imobilul menționat, sentință schimbată prin Decizia

civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtului să lase

reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile în

suprafață de 359 mp și respectiv 119 mp, identificate conform expertizei

efectuate de expert C.A. Prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a

modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 14.396,65 RON despăgubiri reprezentând

contravaloarea terenului în suprafață de 200 mp nerestituit în natură și a

construcțiilor demolate.

Prin actul de

vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1957, autoarea pârâților A.M. și A.M.C., S.D.

a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.553 mp

situat în Șos. G., imobil preluat de stat prin expropriere.

Prin Sentința civilă

nr. 667 din 6 septembrie 1996 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei S.D. împotriva pârâtului Consiliul

Local al Municipiului București. A fost retrocedat reclamantei imobilul situat

în București, str. G., în suprafață de 1.549,74 mp, cu dimensiunile și

vecinătățile stabilite conform raportului de expertiză întocmit în cauză de

expert L.G.

Urmare acestei

sentințe a fost emisă Dispoziția din 6 ianuarie 1997 de către Primarul General

al Municipiului București, prin care imobilul teren situat în Șos. G., cu

dimensiunile și vecinătățile conforme raportului de expertiză, a fost restituit

în proprietate numitei S.D. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a

reținut că din raportul de expertiză și din schița terenului rezultă că terenul

în litigiu este liber de construcții și nu este afectat de studii de

sistematizare actualizate.

Ulterior, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1998,

apelanții-pârâți A.M. și A.M.C. au devenit proprietarii imobilului compus din

teren în suprafață de 1.549,74 mp situat în bd. V.M., fost Șos. G., prin

cumpărare de la S.D.

Pe acest teren, a

fost edificată de către pârâții A. o construcție S+P+3E, conform autorizației

de construire nr. x/2001, extinsă cu o construcție S+P+4E, conform autorizației

de construire din 23 octombrie 2008, construcții recepționate conform

proceselor-verbale nr. x/2002 și respectiv y/2009.

A constatat instanța

de apel caracterul neîntemeiat al criticii referitoare la netimbrarea acțiunii,

în speță fiind incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

întrucât litigiul este generat de restituirea nu numai către reclamantă, dar și

către autoarea pârâților, a unor imobile preluate de stat, iar legea nu

distinge între acțiunile formulate doar în contradictoriu cu autoritățile

statului și cele formulate în contradictoriu cu alte persoane care dețin

terenul ce a făcut obiectul preluării, prin acte succesive încheiate.

A fost găsită însă

întemeiată critica ambilor apelanți, vizând greșita stabilire a cadrului

procesual.

Aceasta întrucât, pe

de o parte, reclamanta a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC A.C.

SRL, care este evident că ocupă imobilul în litigiu, conform probatoriului

administrat, iar pe de altă parte, pârâta a formulat cerere de arătare a

titularului dreptului de proprietate, indicându-i pe apelanții-pârâți A.M. și

M.C., conform art. 64 C. proc. civ.

În aceste condiții,

tribunalul trebuia, fie să facă aplicarea dispozițiilor art. 66 C. proc. civ.

și să dispună scoaterea pârâtului inițial din cauză, fie să facă aplicarea art.

58 C. proc. civ.

Or, tribunalul a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.C. SRL ca rămasă

fără obiect, dar în dispozitiv a admis acțiunea în revendicare și în

contradictoriu cu acest pârât, deși o asemenea soluție este greșită.

Prin urmare, reținând

poziția constantă a reclamantei de opunere la scoaterea din cauză a SC A.C.

SRL, instanța de apel a constatat că această pârâtă are calitate procesuală

pasivă, rămânând chemată în judecată ca pârât în acțiunea în revendicare.

A fost apreciată

neîntemeiată critica privind nemotivarea sentinței și încălcarea principiului

disponibilității prin greșita raportare a tribunalului la dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Astfel, s-a reținut,

din verificarea considerentelor sentinței apelate, că instanța de fond a

răspuns punctual tuturor chestiunilor invocate, făcând trimitere la

dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente cauzei și care au condus la

formarea convingerii, în raport de situația de fapt stabilită.

Pe de altă parte, s-a

constatat că instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr.

10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în condițiile în care

s-a invocat și a avut de soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare formulate de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Cu privire la

criticile ambilor apelanți privind modalitatea de soluționare a fondului

acțiunii în revendicare (reclamanta apreciind că dispozitivul sentinței este

confuz prin reținerea obligării pârâților A., titulari ai dreptului de

proprietate, respectiv faptul că în mod greșit nu au fost obligați la

restituirea suprafeței de 395 mp, iar pârâții apreciind că nu este lămurită

chestiunea referitoare la faptul că ar fi vorba de terenuri diferite sau nu),

curtea a constatat că, în parte aceste critici sunt întemeiate.

Astfel, s-a apreciat

că, potrivit raportului de expertiză întocmit în faza apelului, terenul

aparținând reclamantei, respectiv fostul imobil din Șos. G., este ocupat de SC

E.D.M. SA în suprafață de 112,55 mp și de soții A. în suprafață de 287,23 mp.

Conform explicațiilor

expertului, însușite de către instanța de apel "suprapunerea de teren

provine din faptul că terenul ce a fost restituit lui S.D., prin Sentința

civilă nr. 667/1996 nu respectă amplasamentul inițial al imobilului deținut de

aceasta înainte de expropriere, fiind mai mare față de lățimea inițială a

fostului imobil, terenul astfel cum a fost retrocedat, cuprinzând și porțiunea

mediană a fostului teren și chiar o porțiune din următorul imobil demolat".

De asemenea, s-a menționat că identificarea imobilului, cu ocazia întocmirii

raportului de expertiză de către expert L.G., nu a fost corectă, acesta

identificând nu numai imobilul de la nr. x, ce a făcut obiectul litigiului

soluționat prin Sentința civilă nr. 667/1996. De altfel, această situație era

conturată încă de la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 1866/1999, a

Deciziei civile nr. 400/2000 și a Deciziei nr. 4685/2007, în acțiunea autorului

reclamantei unde se reține că o parte din terenul revendicat de aceasta a fost

restituit numitei S.D.

În concluzie, pentru

soluționarea acțiunii în revendicare, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.

civ., curtea a reținut că exclusiv apelanta-reclamantă este cea care deține un

titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. y ce formează obiectul

prezentului litigiu, pârâții deținând titlu valabil de proprietate pentru

imobilul de la nr. x, care a fost greșit identificat, rezultând efectiv o

suprapunere a celor două terenuri, astfel că acțiunea în revendicare a fost

corect admisă de tribunal.

Însă, cu privire la

suprafața efectivă de teren pe care apelanta-reclamantă, în calitate de

proprietar-neposesor o revendică de la posesorii-neproprietari A.M. și M.C.,

instanța de apel a reținut concluziile aceluiași raport de expertiză, conform

căruia pârâții dețin exclusiv suprafața de 287,23 mp din terenul reclamantei.

A fost găsită

întemeiată și critica privind redactarea confuză a dispozitivului sentinței,

sub aspectul obligării "titularilor dreptului de proprietate A.M. și

A.M.C." în raport de aprecierea privind dovedirea dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu exclusiv de către reclamantă, urmând să fie

înlăturată această formulare din dispozitiv.

Apelul declarat de

apelanta-pârâtă SC E.D.M. SA a fost apreciat neîntemeiat întrucât, contrar

susținerilor apelantei, s-a constatat că expertiza confirmă faptul că terenul

deținut de ea este liber, nefiind afectat de niciun fel de amenajări de

utilitate publică.

Apelul formulat de

reclamantă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale a fost de

asemenea, considerat neîntemeiat, întrucât prin cererea de chemare în judecată

reclamanta a solicitat suprafața de 359 mp de la SC A.C. și respectiv A.M. și

M.C., iar faptul că, pe parcursul soluționării cauzei, în concluziile scrise,

apelanta-reclamantă a făcut trimitere la suprafața de 395 mp nu prezintă nicio

relevanță. Aceasta, întrucât în lipsa modificării exprese a cererii de chemare

în judecată, în sensul de a arăta că înțelege să revendice suprafața de 395 mp

iar nu de 359 mp, cum s-a indicat prin acțiunea introductivă, instanța era

ținută de principiul disponibilității, neputându-se pronunța în sensul celor

solicitate de reclamantă prin cererea de îndreptare a erorii materiale decât

plus petita.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanta G.L. și pârâții A.M., A.M.C.

1.

Reclamanta-recurentă a prezentat situația de fapt legată de dobândirea

imobilului de către autorii acesteia, modalitatea în care acesta a fost preluat

de stat, intrând în posesia statului suprafața de 395 mp și în posesia E.M. SA,

suprafața de 119 mp.

S-a făcut referire,

de asemenea, la mijloacele de probă, la reaua-credință a pârâților și la faptul

că autoarea pârâților nu a avut niciun drept de proprietate asupra terenului din

Șos. G.

A arătat recurenta că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ.

referitoare la principiul autorității de lucru judecat, precum și a

prevederilor art. 212 C. proc. civ., în ceea ce privește valoarea juridică a raportului

de expertiză efectuat în calea de atac a apelului.

Astfel, prin Decizia

civilă nr. 400 din 26 iunie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a reținut că autorul reclamantei a deținut în proprietate suprafața de

714 mp situată în București, Șos. G. și că 395 mp sunt ocupați de o firmă

privată iar 119 mp, de SC E. SA.

Din analiza acestei

hotărâri rezultă că reclamantei i-au fost restituiți cei 395 mp, iar aceasta

reprezintă o realitate juridică pe care instanța de apel nu putea să o ignore,

câtă vreme s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat structura terenului

reclamantei și deținătorii actuali ai acestuia.

S-a susținut că

raportul de expertiză întocmit în cauză este complet neclar și în contradicție

cu raportul de expertiză pe baza căruia se pronunțase anterior hotărârea de

restituire a imobilului și că în aceste condiții, curtea de apel avea de

comparat două rapoarte, dintre care unul fusese deja omologat de o instanță de

judecată.

Procedând în sens

contrar și alegând să lipsească de efecte juridice o hotărâre intrată în

puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000), instanța de apel

a omologat un raport de expertiză care nega aspecte reținute în considerentele

primei hotărâri.

În drept, criticile

au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A.M.C. au susținut nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:

- Instanța a făcut în

mod greșit referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în

interesul legii nr. 33/1994, care nu pot justifica soluția într-o acțiune în

revendicare de drept comun. Deși autorii părților au obținut recunoașterea

dreptului la restituirea imobilelor prin hotărâri judecătorești, aceste

hotărâri au fost determinate de dispozițiile art. 34 din Legea nr. 33/1994 și

nu de cele ale Legii nr. 10/2001.

- Atâta vreme cât

ambele părți dețin titluri de proprietate valabile, necontestate, instanța

trebuia să-l analizeze pe fiecare în parte și să acorde preferabilitate celui

mai bine caracterizat, ținând cont de criteriile consacrate, respectiv de

vechime, buna-credință, diligența părții în cadastrare și intabulare.

Instanța de apel face

referire însă numai în mod formal la aplicabilitatea criteriilor

jurisprudențiale din materia revendicării de drept comun, susținând că

tribunalul a soluționat în mod corect prin prisma Deciziei nr. 33/2008, a Legii

nr. 10/2001 și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, deși aceste

trimiteri erau necesare numai pentru soluționarea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare de drept comun promovate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Deși nu indică în mod

expres prevederile avute în vedere de instanța de fond ca fiind aplicabile

cauzei, în realitate, instanța de apel își fundamentează soluția pe regulile de

principiu menționate anterior în detrimentul regulilor revendicării de drept

comun.

Astfel, criterii de

preferabilitate ale acțiunii în revendicare, cât și principii esențiale ale

dreptului civil - principiul securității circuitului civil, al bunei-credințe a

terțului subdobânditorilor - toate au fost ignorate în favoarea sancționării

unei erori care nu incumbă recurenților-pârâți și care a determinat

suprapunerea parțială a imobilelor părților.

- Instanța de apel nu

a luat în considerare calitatea recurenților de terți față de procedura

restituirii celor două imobile, respectiv pe aceea de subdobânditori de

bună-credință.

- Hotărârea nu s-a

întemeiat pe aplicarea legii, în condițiile în care, având de analizat două

titluri de proprietate care se suprapun, niciunul dintre ele anulate, avea

obligația să treacă la compararea acestora, urmând a da preferință celui mai

bine caracterizat, în funcție de posesie, de buna-credință la dobândire,

înscriere în cartea funciară, vechimea titlului fiecărei părți, opozabilitate.

Instanța a înțeles să sancționeze doar eroarea care a provocat suprapunerea

terenurilor, eroare care nu putea fi însă cunoscută prin nicio diligență de

către pârâți, la data dobândirii imobilului.

- Instanța de apel nu

a reținut nimic referitor la faptul că pârâții sunt titulari ai dreptului de

proprietate asupra imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat la 18 decembrie 1988, transcris la 21 decembrie 1998 la

Judecătoria sector 6, înscris în C.F. nr. x prin Încheierea nr. 9733 din 29

iulie 2002. De asemenea, nu s-a ținut seama de faptul că titlul pârâților nu a

fost contestat niciodată de către reclamantă sau autorul acesteia, fiind pe

deplin valabil și nici de faptul că, prin transcrierea în registrele

Judecătoriei sector 6 (la 21 decembrie 1998) și prin înscrierea ulterioară în

cartea funciară, titlul de proprietate al pârâților a devenit opozabil

reclamantei încă înainte de obținerea hotărârii de recunoaștere a dreptului

său.

Prin urmare, titlul

de proprietate al recurenților-pârâți este în mod cert preferabil, fiind

dovedit prin toate înscrisurile autentice care probează legalitatea

transmisiunilor atât înainte de expropriere, cât și după restituirea prin

hotărârea judecătorească obținută de autoarea acestora.

- Instanța nu a ținut

cont nici de faptul că, la data introducerii acțiunii, reclamanta nu avea în

patrimoniu niciun drept de proprietate, recunoașterea dreptului la restituire

nefiind similară cu un asemenea drept, iar hotărârea judecătorească de care se

prevalează aceasta nu le este opozabilă, întrucât pârâții n-au fost părți în

acel proces. Faptul că reclamanta nu a înțeles, atunci când prin expertiza

efectuată în dosarul privind retrocedarea, se contura suprapunerea terenurilor,

să lămurească regimul juridic existent la acea dată, înseamnă că și-a asumat

riscul imposibilității ca hotărârea să fie pusă în executare.

În felul acesta,

instanța învestită cu soluționarea unei revendicări, s-a transformat într-o

instanță de executare a hotărârii de recunoaștere a dreptului la restituire al

reclamantei.

- Hotărârea

instanțelor de fond este una nelegală, pronunțată atât cu ignorarea regulilor

speciale aplicabile revendicării, cât și cu desconsiderarea bunei-credințe,

securității circuitului civil și a echității.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 314 C. proc. civ.

Analizând recursurile

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

reclamantei are caracter nefondat.

Pretinzând că

instanța s-ar fi pronunțat asupra unei suprafețe de teren mai mici - de 359 mp,

în loc de 395 mp - decât cea care a făcut obiectul judecății, reclamanta nu

combate considerentele deciziei din apel, care au făcut referire la principiul

disponibilității și imposibilitatea pentru instanță de a depăși limitele

învestirii, ci arată că în cadrul unei judecăți anterioare s-ar fi statuat că

"suprafața de teren ocupată de o firmă particulară este de 395 mp",

ceea ce ar fi trebuit să determine, sub aspectul întinderii dreptului, soluția

instanței de apel.

Susținerea este

eronată și decurge din confuzia în care se află recurenta cu privire la

regulile care guvernează desfășurarea procesului civil și care presupun ca

judecata să aibă loc în limitele fixate de părți prin pretențiile formulate și

de asemenea, cu privire la modalitatea de dovedire a pretențiilor afirmate.

Or, instanța de apel

a reținut corect că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a

solicitat obligarea pârâților A. la restituirea suprafeței de 359 mp și că,

împrejurarea că pe parcursul judecății, ar fi făcut referire și la suprafața de

395 mp (prin concluziile scrise sau rezultând ca atare, din acte depuse la

dosar) nu echivalează cu o modificare a câtimii obiectului cererii câtă vreme

aceasta nu s-a realizat în termeni procedurali, pentru a învesti legal

instanța.

Referirea pe care o

face reclamanta, prin motivele de recurs, la Decizia nr. 400/2000 a Curții de

Apel București și la nesocotirea autorității de lucru judecat a acesteia - în

susținerea aceleiași critici, legate de obiectul învestirii instanței - denotă

aceeași confuzie între limitele judecății și probațiunea în procesul civil.

Astfel, decizia

menționată care, potrivit susținerii recurentei-reclamante, ar fi tranșat

asupra suprafeței de 395 mp teren, a fost folosită în cadrul procesului ca

mijloc de probă, pentru a demonstra dreptul de proprietate pretins. Pe de o

parte, fiind vorba de invocarea hotărârii în raport de terți față de procesul

anterior, reclamanta s-a prevalat de aceasta, nu cu efectul obligatoriu al

autorității de lucru judecat - care presupune identitatea părților - ci cu

valoarea de prezumție, de mijloc de probă susceptibil de dovadă contrară.

Pe de altă parte,

folosirea unui mijloc de probă are aptitudinea de a demonstra sau nu temeinicia

pretențiilor formulate, iar nu de a arăta câtimea, întinderea acestor pretenții

(care fac obiectul cererii de chemare în judecată).

Altfel spus, ceea ce

învestește instanța, fixând limitele judecății de care trebuie să se țină seama

la momentul pronunțării soluției, este cererea de chemare în judecată, iar nu

mijloacele de probă.

- Tot eronat și de o

manieră nepermisă procedural, față de etapa judecății unei căi extraordinare de

atac, reclamanta a pretins că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 212 C.

proc. civ. referitoare la valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat

în calea de atac a apelului (care ar avea concluzii neclare și în contradicție

cu cele ale raportului de expertiză din dosarul anterior, în care s-a pronunțat

hotărârea de restituire).

Prin modalitatea de

formulare a criticii, reclamanta deduce judecății în recurs aspecte care țin,

în realitate, de evaluarea probatoriului și care sunt în căderea exclusivă a

instanțelor fondului, neputându-se constitui în obiect al cenzurii de

legalitate.

Deși indică

nesocotirea dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

dezvoltă, de fapt, argumente legate de aprecierea probelor de către instanța de

apel, susținând (cu o vădită încălcare a principiului nemijlocirii în

administrarea probatoriului și a principiului contradictorialității, câtă vreme

urmărea să opună rezultatul judecății altor părți decât cele din dosarul

anterior), că aceasta trebuia să înlăture raportul de expertiză din apel,

întrucât contravenea concluziilor expertizei dintr-un alt dosar.

- Reluând teza

lipsirii, prin soluția adoptată, de efecte juridice o hotărâre intrată în

puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000 a Curții de Apel

București), recurenta pretinde - sub același aspect, al întinderii suprafeței de

teren - că instanța a omologat un raport de expertiză ce nega aspecte reținute

în considerentele primei hotărâri.

Astfel cum s-a

menționat deja, reclamanta nu s-a putut prevala în cadrul acestui proces decât

de valoarea probatorie a respectivei hotărâri, întrucât obligativitatea

efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul

anterior, premisă care nu se regăsește în speță.

Fiind vorba de

mijlocul de probă [adică, de prezumția lucrului judecat, în termenii art. 1200

pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.] el era, evident, susceptibil de dovadă

contrară.

În același timp,

afirmația că prin validarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în

faza apelului ar fi fost contrazise considerentele hotărârii anterioare, vine

în contradicție cu instituția autorității de lucru judecat de care se

prevalează partea.

Funcția autorității

de lucru judecat este de a evita judecăți contradictorii, respectiv

contraziceri între dispozitivele hotărârilor (în condițiile triplei identități

de părți, obiect, cauză) sau între considerentele acestora (pentru ipoteza

identității chestiunii litigioase) iar nu de a evita contraziceri între

considerentele unei hotărâri și un mijloc de probă.

Pentru toate aceste

argumente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor reclamantei,

recursul acesteia urmând să fie respins în consecință.

A.M. și A.M.C. a fost găsit fondat, în sensul și în limitele următoarelor

considerente:

- Criticând soluția

adoptată în cauză, pârâții au susținut că în mod greșit, în condițiile în care

instanțele au fost învestite cu o acțiune în revendicare, analiza fondului

acesteia nu s-a realizat cu referire la criteriile de preferabilitate care

funcționează atunci când ambele părți în conflict exhibă titluri de proprietate.

S-a arătat pe acest

aspect, pe de o parte, că pârâții sunt terți față de procedura judiciară prin

care reclamantei i-a fost restituit dreptul de proprietate și, pe de altă

parte, că dețin, la rândul lor, un contract de vânzare-cumpărare autentic, încheiat

în anul 1998, transcris în registrele instanței și înscris la cartea funciară,

iar autoarei lor, numita S.D., i-a fost retrocedată suprafața de teren (obiect

al contractului menționat) prin Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a

Tribunalului București, definitivă și irevocabilă.

S-a mai arătat că,

prin soluția adoptată, instanța de revendicare a judecat ca și cum ar fi fost o

instanță de executare, realizând punerea în posesie a reclamantei, în

condițiile în care aceasta, prin nelămurirea regimului juridic al imobilului în

litigiul anterior, vizând retrocedarea, și-a asumat riscul imposibilității

executării hotărârii.

Examinând

considerentele justificative ale adoptării soluției din apel, Înalta Curte

constată că acestea se rezumă la analiza concluziilor raportului de expertiză,

reținându-se expres că instanța "înțelege să-și însușească punctul de

vedere al expertului, care a explicat cu claritate de unde provine suprapunerea

de teren".

S-a mai reținut, tot

potrivit raportului de expertiză, că "terenul ce a fost restituit autoarei

pârâților, S.D., prin Sentința civilă nr. 667/1996, nu a respectat

amplasamentul inițial avut de acesta înainte de expropriere și că a fost

greșită identificarea terenului făcută de expert în litigiul soluționat prin sentința

menționată".

Or, limitându-se, în

analiza fondului pretențiilor, la un singur mijloc de probă care releva starea

de fapt a pricinii, instanța a lăsat neanalizate aspectele de drept ridicate de

prezentarea, de către ambele părți în litigiu, a unor titluri de proprietate

asupra terenului, chiar în condițiile suprapunerii în parte a suprafețelor.

Astfel, reclamanta

s-a prevalat de Decizia nr. 400/A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4685 din 8 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, admițându-i-se în parte

acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului

București, a fost obligat acesta să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie, terenurile de 359 mp și, respectiv, 119 mp din str. G.

La rândul lor,

pârâții au opus pretențiilor reclamantei contractul de vânzare-cumpărare

autentificat, încheiat în anul 1998 cu S.D., căreia i se retrocedase imobilul

expropriat prin Sentința civilă nr. 667/1996 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, definitivă și irevocabilă. Pe baza acestei sentințe a fost emisă

Dispoziția primarului din 6 ianuarie 1997 (de punere în executare a sentinței,

conform raportului de expertiză realizat în dosar), întocmindu-se, de asemenea,

proces-verbal de executare de către executorul judecătoresc la 4 martie 1998.

Formalitățile de publicitate imobiliară au fost realizate de către pârâți prin

înscrierea imobilului în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sector 6, la

21 decembrie 1998 și, ulterior, prin înscrierea în cartea funciară (la 29 iulie

2002).

Așadar, separat de

suprapunerea pe care a constatat-o în privința celor două terenuri, instanța

avea de analizat valoarea juridică a titlurilor prezentate de părți, simpla

afirmație că, potrivit raportului de expertiză, s-a realizat o măsurătoare

greșită în anul 1996, fiind insuficientă față de succesiunea actelor și

faptelor juridice intervenită și de necesitatea rezolvării pricinii nu doar pe

elemente de fapt, ci și din punct de vedere al aspectelor de drept.

Reținând că instanța

de apel s-a limitat la a-și însuși concluziile raportului de expertiză, fără să

analizeze situația juridică a părților, dată de titlurile inițiale ale

autorilor lor, de desfășurarea unor judecăți anterioare, cu rezultatul

verificărilor jurisdicționale și modalitatea în care acesta se repercutează

față de părțile din proces, respectiv față de terți, inclusiv felul în care s-a

dat eficiență respectivelor hotărâri, Înalta Curte va constata că împrejurările

pricinii nu au fost lămurite în așa fel încât să facă posibil controlul de

legalitate în recurs.

În consecință,

potrivit art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre

rejudecare - în sensul celor menționate anterior - aceleiași instanțe de apel.

- Celelalte aspecte

învederate de către recurenți, vizând soluționarea greșită a cauzei cu

trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii

nr. 33/2008 au caracter nefondat întrucât, așa cum corect a reținut instanța de

apel, referirile la dispozițiile menționate au privit doar soluționarea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu fondul acțiunii în revendicare.

- De asemenea, celelalte

argumente aduse în susținerea criticilor de nelegalitate - vizând

preferabilitatea titlului pârâților, modalitatea în care funcționează

criteriile de preferință în cadrul acțiunii în revendicare promovate - vizează

aspecte de fond ce nu pot fi supuse cenzurii față de motivul de casare reținut

și care vor fi avute în vedere spre analiză la momentul rejudecării.

Potrivit celor expuse

anterior, casarea se va dispune, urmare a admiterii recursului declarat de

pârâți, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta G.L. împotriva Deciziei nr. 280 A din 7 noiembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, ca nefondat.

Admite recursul

declarat de pârâții A.M. și A.M.C. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 iunie 2014.

Procesat de GGC - AS