ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2038/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București sub nr. 8252/303/2009 - a cărei competență de soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului București, prin Sentința nr. 3576 din 3 mai 2010 - reclamanta G.L. a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SRL, solicitând să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 359 mp teren situat în Ș.G., sector 6. În motivare, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 400 din 20 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului București, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de 359 mp, identificată conform expertizei efectuate (din care a rezultat că acest teren este ocupat de către SC A.C.

SRL). S-a mai arătat că s-a încercat, fără rezultat, soluționarea amiabilă a cauzei cu acest pârât, care a fost notificat de reclamată. Prin cerere completatoare, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și pe pârâta SC E. SA (actualmente, SC E.D.M. SA), pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 119 mp situat în București, Ș.G., teren pe care pârâta îl ocupă fără titlu. Reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, pentru ca aceasta să ia măsurile ce se impun pentru îndeplinirea obligației ce-i revine, de a pune la dispoziție terenurile de 395 mp, ocupat de SC A.C.

SRL și respectiv 119 mp, ocupat de SC E. SA, situate în București, Ș.G. S-a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București la daune-interese generate de lipsa de folosință a terenului, de câte 100 euro pe zi. Față de cererea formulată de reclamantă, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanție a Consiliului General al Municipiului București (și a dispus "scoaterea din cauză" a Primăriei Municipiului București). Pârâta SC A.C. SRL a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicând pe numiții A.M. și A.C.M., ca proprietari. Reclamanta și-a precizat, la data de 20 ianuarie 2012, la solicitarea instanței, temeiul de drept al acțiunii indicând dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 44 din Constituție. Prin Sentința nr. 1546 din 21 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și a chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiate. A admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții SC A.C. SRL, SC E.D.M. SA, titularii dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. și cu chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București. În consecință, a obligat pe pârâta SC E.D.M. SA și pe titularii dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile în suprafață de 119 mp, respectiv 359 mp, situate în București, str. G., sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.A.

și a respins cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut caracterul neîntemeiat al excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și a chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București, în condițiile în care, prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, urmare a admiterii apelului formulat de reclamantul G.T., a fost admisă acțiunea acestuia și obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile în suprafață de 359 mp și 119 mp, identificate conform expertizei topografice C.A.

Prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantul G.T. și continuat de G.L. împotriva deciziei menționate, care a fost modificată în parte, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului suma de 14.396,65 RON, reactualizată la data plății, despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului de 200 mp nerestituit în natură și a construcțiilor demolate, fiind menținute celelalte dispoziții. Tribunalul a reținut, din conținutul acestor hotărâri, că autorii reclamantului au deținut în proprietate o suprafață de teren de 714 mp și o casă din cărămidă în București, str. G. iar din cei 714 mp, 200 mp sunt ocupați de domeniul public, 395 mp de o firmă privată și 119 mp de SC E. SA.

Totodată, din raportul de expertiză efectuat de către expertul C.A., a rezultat că 119 mp sunt ocupați de SC E. SA și 395 mp de către SC A.C. SRL, ambele terenuri fiind libere de construcții. Ulterior, prin Decizia din 7 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, s-a dispus restituirea în natură, către G.T., a terenului în suprafață de 119 mp, având în vedere notificarea transmisă în baza Legii nr. 10/2001. S-a reținut astfel, că, deși reclamanta a obținut un titlu prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de 359 mp și 119 mp, această hotărâre nu a putut fi adusă la îndeplinire împotriva Consiliului General al Municipiului București deoarece terenurile sunt ocupate de alte părți, cărora hotărârea nu le este opozabilă iar reclamanta a fost nevoită să introducă o nouă acțiune în revendicare împotriva acestora.

Întrucât SC E.D.M. SA ocupă terenul în suprafață de 119 mp, așa cum reiese atât din raportul de expertiză cât și din recunoașterea sa prin decizia de restituire, fiind posesor neproprietar, tribunalul a reținut că aceasta are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București în privința cererii de chemare în garanție, instanța a reținut că acesta are legitimare procesuală, câtă vreme a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să-i lase în deplină proprietate și posesie aceste terenuri, iar chemarea în garanție are ca scop respectarea dreptului de proprietate al reclamantei în cazul în care acțiunea principală ar fi respinsă.

Referitor la apărarea de fond privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța a reținut că, potrivit contractului de vânzare nr. x/1943 autentificat, autorii reclamantei, F.G. și G.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. G., în suprafață de 714 mp și o construcție. Acest imobil a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fiind cuprins în anexa Decretului Consiliului de Stat nr. 343/1986, ca fond fix aprobat pentru casare și demolare, fără plata de despăgubiri. Reclamanta a dovedit calitatea procesuală activă asupra acestui imobil, atât prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior, unde a fost introdusă în cauză ca moștenitoare a numitului G.T., cât și conform certificatului de moștenitor din 3 octombrie 2002, din care rezultă că este unica succesoare a acestui defunct.

În ce privește invocarea Deciziei nr. 33/2008, s-a reținut că aceasta a tranșat problema admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, dar nu în modul pe care îl susține pârâta, întrucât, din motivarea deciziei menționate, rezultă că instanța supremă a considerat inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun doar în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Or, în speță, o astfel de notificare a fost formulată de autorul reclamantei și, totodată, acțiunea în revendicare anterioară, promovată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a fost introdusă anterior apariției Legii nr. 10/2001. Cu privire la fondul pricinii, s-a reținut că, prin contractul de vânzare nr. x/1943 autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorii reclamantei, F.G.

și G.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. G., în suprafață de 714 mp și o construcție. Titlul de proprietate al reclamantei a fost reconfirmat prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, din raportul de expertiză a rezultat că 119 mp sunt ocupați de SC E. SA și 395 mp de către SC A.C. SRL, ambele terenuri fiind libere de construcții. Prin Decizia din 7 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, s-a dispus restituirea în natură, către G.T., a terenului în suprafață de 119 mp, având în vedere notificarea în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, deși reclamanta a obținut un titlu prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de 359 mp și 119 mp, această hotărâre nu a putut fi adusă la îndeplinire împotriva Consiliului General al Municipiului București, deoarece terenurile sunt ocupate de alte părți, cărora hotărârea nu le este opozabilă iar reclamanta a fost nevoită să introducă o nouă acțiune în revendicare împotriva acestora. Având în vedere că SC E.D.M. SA ocupă terenul în suprafață de 119 mp, fiind posesor neproprietar, tribunalul a reținut că cererea de revendicare în contradictoriu cu acest pârât, pentru suprafața de 119 mp, este întemeiată.

În ceea ce îi privește pe titularii dreptului de proprietate ai suprafeței de 359 mp, A.M. și A.C.M., instanța a constatat că aceștia au devenit proprietari ai imobilului situat în bd. V.M. (fosta G.) în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1998, de la numita S.D., care, la rândul său, l-a dobândit în baza Sentinței nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și a Dispoziției din 6 ianuarie 1997 a Primarului Municipiului București, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din 28 februarie 1997. După încheierea acestui contract, suprafața de 277,82 mp din cei 1.549,77 mp a fost expropriată pentru realizarea pasajului B., fiind înstrăinată, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 30 martie 2007, către Municipiul București.

În acest caz, întrucât și pârâții evocă un titlu de proprietate, tribunalul a apreciat că este important de stabilit în ce măsură imobilele deținute de părți se suprapun și că ar fi fost utilă efectuarea unei expertize în cauză pentru determinarea acestui aspect, însă părțile nu au fost de acord cu o astfel de soluție. Pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei, instanța a reținut, conform raportului de expertiză extrajudiciar efectuat de către expertul în specialitatea topografie C.A., că este vorba despre terenuri distincte, autorii reclamantei deținând imobilul din str. G., iar S.D. dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului de la G. Prin urmare, reținând că asupra acestui teren, ce a aparținut autorilor reclamantei, pârâții nu dețin un titlu de proprietate valabil, ci exercită doar o posesie de fapt, instanța a admis cererea în revendicarea și în contradictoriu cu acești pârâți.

Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană și jurisprudența instanței europene pot fi reținute în speță pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanta a justificat existența unui bun actual cu privire la imobilul revendicat. Chiar dacă solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1986, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intra sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun, instanța a reținut că reclamanta are o hotărâre judecătorească prin care se recunoaște dreptul de proprietate al acesteia și caracterul abuziv al preluării de către stat, astfel că beneficiază de o speranță legitimă și implicit de un bun în sensul Convenției.

De asemenea, chiar dacă hotărârea nu este opozabilă pârâților, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar consecința directă constă în aceea că reclamanta poate fi considerată că deține un bun iar o astfel de preluare constituie o privare de bun și o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia. Cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece, și în cazul în care acțiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta nu ar putea să se mai îndrepte împotriva Consiliului General al Municipiului București, întrucât deține deja un titlu în contradictoriu cu acest pârât.

A mai constatat tribunalul, că prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2012, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta pronunțată, în sensul că s-a indicat greșit suprafața de teren ca fiind de 395 mp și nu 359 mp, cerere respinsă prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2012. În justificarea soluției, tribunalul a reținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute art. 281 C. proc. civ., în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată inițială, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 359 mp teren situat în Șos. G., sector 6 și nu suprafața de 395 mp.

Ulterior, la data de 18 octombrie 2010, a fost depusă aceeași acțiune, însă semnată de către parte, având în vedere că cea introductivă fusese introdusă prin mandatar, indicându-se aceeași suprafață de 359 mp. De asemenea, și prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 359 mp și 119 mp, conform expertizei topografice C.A. Tribunalul a mai reținut că, deși prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul C.A. a arătat că este vorba despre o suprafață de 395 mp, reclamanta nu a solicitat prin cererile precizatoare altă suprafață decât cea de 359 mp, nemodificând obiectul inițial.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta G.L. și pârâții A.M. și A.C.M., pârâta SC E.D.M. SA, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivarea apelului, reclamanta a arătat că, deși potrivit probelor administrate, tribunalul a reținut că nici A.C. SRL și nici soții A. nu aveau vreun titlu de proprietate asupra terenului situat în Șos. G., cu toate acestea, prin dispozitivul sentinței au fost obligați numai soții A. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul. Dispozitivul sentinței nu indică obligația SC A.C. SRL, care ocupă efectiv imobilul, de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie. În ceea ce privește folosirea sintagmei de "titulari ai dreptului de proprietate" în persoana pârâților A., instanța a creat o confuzie, deoarece titular al dreptului de proprietate asupra terenului de 395 mp, este G.L.

și nu soții A. De asemenea, reclamanta a formulat apel și împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, susținând că în mod greșit instanța n-a avut în vedere că suprafața de 359 mp este în contradicție cu situația reală evidențiată de reclamantă în mai multe ocazii ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată. Pârâții A.M. și A.C.M. au susținut că sentința este nelegală, întrucât a încălcat principiul disponibilității față de împrejurarea că temeiul juridic al cererii introductive este reprezentat de revendicarea de drept comun, în timp ce excepțiile invocate de părți, cât și fondul cauzei au fost analizate prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu-și găseau aplicarea în cauză.

De asemenea, excepția netimbrării acțiunii a fost respinsă în mod greșit, cu referire la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, prevederi derogatorii și aplicabile exclusiv cererilor întemeiate pe legile speciale de retrocedare sau pe cele generate de aplicarea lor, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreo lege din cele vizate și, mai mult, obligația de restituire stabilită în hotărârile invocate drept titlu de aceasta este fundamentată pe Legea nr. 33/1994. În ce privește fondul cauzei, s-a susținut că soluția este greșită, întrucât instanța se raportează la admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și la faptul că imobilul revendicat ar fi fost preluat de stat fără titlu, conform hotărârilor invocate.

Reclamanta nu se judecă cu Statul Român prin reprezentanții săi în scopul recunoașterii dreptului de proprietate preluat abuziv, ci se judecă în contradictoriu cu proprietarii unui imobil dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare perfect valabil și opozabil erga omnes. În schimb, pârâților li se opune un titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească care nu le poate fi opozabilă, indiferent de "ingerința statului" și de "speranța legitimă" de a păstra bunul.

S-a susținut caracterul neîntemeiat al hotărârii întrucât reține în mod eronat că ar fi vorba de "terenuri distincte, autorii reclamantei deținând imobilul din str. G., iar S.D., autoarea pârâților, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului de la G.", respectiv că "a fost statuat cu putere de lucru judecat că este vorba despre loturi distincte de teren". Presupunând că această constatare ar fi fost corectă, instanța trebuia să respingă cererea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât titlul apelanților-pârâți de proprietate, ce le-ar fi legitimat calitatea, nu ar fi avut legătură cu obiectul revendicării, fiind vorba de un imobil diferit de cel revendicat.

În schimb, instanța reține că "asupra acestui teren ce a aparținut autorilor reclamantei pârâții nu dețin un titlu de proprietate valabil, ci exercită doar o posesie de fapt", motiv pentru care admite cererea în revendicare. S-a arătat și că hotărârea nu lămurește cadrul procesual nici sub aspectul calității procesuale pasive a SC A.C. SRL, fiind menținuți în cauză, în calitate de pârâți, atât cel indicat inițial de reclamant, cât și apelanții-pârâți, titularii dreptului de proprietate contestat. Totodată, reținând că se revendică un imobil preluat de stat fără titlu, în mod greșit instanța nu a mai avut interes să analizeze titlul apelanților-pârâți și, în consecință, nici nu a mai arătat, așa cum era necesar într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, argumentele înlăturării acestuia ca temei al dovedirii dreptului de proprietate.

Apelanta-pârâtă SC E.D.M. SA a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței în tot și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. S-a arătat, în motivarea apelului, că soluția este greșită deoarece, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, este reglementat imperativ regimul juridic al tuturor terenurilor ocupate de capacități energetice la intrarea în vigoare a legii, indiferent de proprietar, această prevedere legală confirmând o situație de drept existentă și anterior (conform Decretului nr. 76/1950, O.U.G.

nr. 63/1998 și Legii nr. 318/2003) potrivit căreia "terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului." În speță, terenurile solicitate a fi restituite constituie domeniu public și au făcut obiectul unei exproprieri, astfel încât nu se poate solicita restituirea lor în natură, întrucât suprafața de teren este ocupată de instalații de interes public. În apel, la solicitarea părților, curtea a dispus suplimentarea probatoriului, admițându-se proba cu acte dar și efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, ce a avut drept obiectiv identificarea suprafețelor de teren deținute de reclamantă și de pârâții persoane fizice în raport de titlurile lor de proprietate, precum și ale autorilor acestora.

Prin Decizia nr. 280 A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta G.L., de pârâții A.M. și A.C.M. În consecință, a fost schimbată în parte sentința în sensul că au fost obligați pârâții A.M., A.C.M. și SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 287,23 mp teren situat în Șos. G., identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S.2. A fost respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012. A fost respins ca nefondat apelul pârâtei SC E.D.M. SA. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul situației de fapt, că potrivit actului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1943 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorii reclamantei au deținut în proprietate un imobil situat în Șos. G., alcătuit din 714 mp teren și o casă din cărămidă, imobil ce a fost preluat de stat prin expropriere. Prin Sentința civilă nr. 1866 din 22 decembrie 1999 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul G.T.

prin care a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și folosință imobilul menționat, sentință schimbată prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile în suprafață de 359 mp și respectiv 119 mp, identificate conform expertizei efectuate de expert C.A. Prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 14.396,65 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 200 mp nerestituit în natură și a construcțiilor demolate.

Prin actul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1957, autoarea pârâților A.M. și A.M.C., S.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.553 mp situat în Șos. G., imobil preluat de stat prin expropriere. Prin Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei S.D. împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului București. A fost retrocedat reclamantei imobilul situat în București, str. G., în suprafață de 1.549,74 mp, cu dimensiunile și vecinătățile stabilite conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert L.G. Urmare acestei sentințe a fost emisă Dispoziția din 6 ianuarie 1997 de către Primarul General al Municipiului București, prin care imobilul teren situat în Șos.

G., cu dimensiunile și vecinătățile conforme raportului de expertiză, a fost restituit în proprietate numitei S.D. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a reținut că din raportul de expertiză și din schița terenului rezultă că terenul în litigiu este liber de construcții și nu este afectat de studii de sistematizare actualizate. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1998, apelanții-pârâți A.M. și A.M.C. au devenit proprietarii imobilului compus din teren în suprafață de 1.549,74 mp situat în bd. V.M., fost Șos. G., prin cumpărare de la S.D. Pe acest teren, a fost edificată de către pârâții A. o construcție S+P+3E, conform autorizației de construire nr. x/2001, extinsă cu o construcție S+P+4E, conform autorizației de construire din 23 octombrie 2008, construcții recepționate conform proceselor-verbale nr. x/2002 și respectiv y/2009.

A constatat instanța de apel caracterul neîntemeiat al criticii referitoare la netimbrarea acțiunii, în speță fiind incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât litigiul este generat de restituirea nu numai către reclamantă, dar și către autoarea pârâților, a unor imobile preluate de stat, iar legea nu distinge între acțiunile formulate doar în contradictoriu cu autoritățile statului și cele formulate în contradictoriu cu alte persoane care dețin terenul ce a făcut obiectul preluării, prin acte succesive încheiate. A fost găsită însă întemeiată critica ambilor apelanți, vizând greșita stabilire a cadrului procesual. Aceasta întrucât, pe de o parte, reclamanta a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC A.C.

SRL, care este evident că ocupă imobilul în litigiu, conform probatoriului administrat, iar pe de altă parte, pârâta a formulat cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate, indicându-i pe apelanții-pârâți A.M. și M.C., conform art. 64 C. proc. civ. În aceste condiții, tribunalul trebuia, fie să facă aplicarea dispozițiilor art. 66 C. proc. civ. și să dispună scoaterea pârâtului inițial din cauză, fie să facă aplicarea art. 58 C. proc. civ. Or, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.C. SRL ca rămasă fără obiect, dar în dispozitiv a admis acțiunea în revendicare și în contradictoriu cu acest pârât, deși o asemenea soluție este greșită. Prin urmare, reținând poziția constantă a reclamantei de opunere la scoaterea din cauză a SC A.C.

SRL, instanța de apel a constatat că această pârâtă are calitate procesuală pasivă, rămânând chemată în judecată ca pârât în acțiunea în revendicare. A fost apreciată neîntemeiată critica privind nemotivarea sentinței și încălcarea principiului disponibilității prin greșita raportare a tribunalului la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut, din verificarea considerentelor sentinței apelate, că instanța de fond a răspuns punctual tuturor chestiunilor invocate, făcând trimitere la dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente cauzei și care au condus la formarea convingerii, în raport de situația de fapt stabilită. Pe de altă parte, s-a constatat că instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în condițiile în care s-a invocat și a avut de soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cu privire la criticile ambilor apelanți privind modalitatea de soluționare a fondului acțiunii în revendicare (reclamanta apreciind că dispozitivul sentinței este confuz prin reținerea obligării pârâților A., titulari ai dreptului de proprietate, respectiv faptul că în mod greșit nu au fost obligați la restituirea suprafeței de 395 mp, iar pârâții apreciind că nu este lămurită chestiunea referitoare la faptul că ar fi vorba de terenuri diferite sau nu), curtea a constatat că, în parte aceste critici sunt întemeiate. Astfel, s-a apreciat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în faza apelului, terenul aparținând reclamantei, respectiv fostul imobil din Șos. G., este ocupat de SC E.D.M.

SA în suprafață de 112,55 mp și de soții A. în suprafață de 287,23 mp. Conform explicațiilor expertului, însușite de către instanța de apel "suprapunerea de teren provine din faptul că terenul ce a fost restituit lui S.D., prin Sentința civilă nr. 667/1996 nu respectă amplasamentul inițial al imobilului deținut de aceasta înainte de expropriere, fiind mai mare față de lățimea inițială a fostului imobil, terenul astfel cum a fost retrocedat, cuprinzând și porțiunea mediană a fostului teren și chiar o porțiune din următorul imobil demolat". De asemenea, s-a menționat că identificarea imobilului, cu ocazia întocmirii raportului de expertiză de către expert L.G., nu a fost corectă, acesta identificând nu numai imobilul de la nr. x, ce a făcut obiectul litigiului soluționat prin Sentința civilă nr. 667/1996.

De altfel, această situație era conturată încă de la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 1866/1999, a Deciziei civile nr. 400/2000 și a Deciziei nr. 4685/2007, în acțiunea autorului reclamantei unde se reține că o parte din terenul revendicat de aceasta a fost restituit numitei S.D. În concluzie, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., curtea a reținut că exclusiv apelanta-reclamantă este cea care deține un titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. y ce formează obiectul prezentului litigiu, pârâții deținând titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. x, care a fost greșit identificat, rezultând efectiv o suprapunere a celor două terenuri, astfel că acțiunea în revendicare a fost corect admisă de tribunal.

Însă, cu privire la suprafața efectivă de teren pe care apelanta-reclamantă, în calitate de proprietar-neposesor o revendică de la posesorii-neproprietari A.M. și M.C., instanța de apel a reținut concluziile aceluiași raport de expertiză, conform căruia pârâții dețin exclusiv suprafața de 287,23 mp din terenul reclamantei. A fost găsită întemeiată și critica privind redactarea confuză a dispozitivului sentinței, sub aspectul obligării "titularilor dreptului de proprietate A.M. și A.M.C." în raport de aprecierea privind dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu exclusiv de către reclamantă, urmând să fie înlăturată această formulare din dispozitiv. Apelul declarat de apelanta-pârâtă SC E.D.M.

SA a fost apreciat neîntemeiat întrucât, contrar susținerilor apelantei, s-a constatat că expertiza confirmă faptul că terenul deținut de ea este liber, nefiind afectat de niciun fel de amenajări de utilitate publică. Apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale a fost de asemenea, considerat neîntemeiat, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suprafața de 359 mp de la SC A.C. și respectiv A.M. și M.C., iar faptul că, pe parcursul soluționării cauzei, în concluziile scrise, apelanta-reclamantă a făcut trimitere la suprafața de 395 mp nu prezintă nicio relevanță.

Aceasta, întrucât în lipsa modificării exprese a cererii de chemare în judecată, în sensul de a arăta că înțelege să revendice suprafața de 395 mp iar nu de 359 mp, cum s-a indicat prin acțiunea introductivă, instanța era ținută de principiul disponibilității, neputându-se pronunța în sensul celor solicitate de reclamantă prin cererea de îndreptare a erorii materiale decât plus petita. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta G.L. și pârâții A.M., A.M.C. 1. Reclamanta-recurentă a prezentat situația de fapt legată de dobândirea imobilului de către autorii acesteia, modalitatea în care acesta a fost preluat de stat, intrând în posesia statului suprafața de 395 mp și în posesia E.M. SA, suprafața de 119 mp.

S-a făcut referire, de asemenea, la mijloacele de probă, la reaua-credință a pârâților și la faptul că autoarea pârâților nu a avut niciun drept de proprietate asupra terenului din Șos. G. A arătat recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ. referitoare la principiul autorității de lucru judecat, precum și a prevederilor art. 212 C. proc. civ., în ceea ce privește valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat în calea de atac a apelului. Astfel, prin Decizia civilă nr. 400 din 26 iunie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a reținut că autorul reclamantei a deținut în proprietate suprafața de 714 mp situată în București, Șos.

G. și că 395 mp sunt ocupați de o firmă privată iar 119 mp, de SC E. SA. Din analiza acestei hotărâri rezultă că reclamantei i-au fost restituiți cei 395 mp, iar aceasta reprezintă o realitate juridică pe care instanța de apel nu putea să o ignore, câtă vreme s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat structura terenului reclamantei și deținătorii actuali ai acestuia. S-a susținut că raportul de expertiză întocmit în cauză este complet neclar și în contradicție cu raportul de expertiză pe baza căruia se pronunțase anterior hotărârea de restituire a imobilului și că în aceste condiții, curtea de apel avea de comparat două rapoarte, dintre care unul fusese deja omologat de o instanță de judecată.

Procedând în sens contrar și alegând să lipsească de efecte juridice o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000), instanța de apel a omologat un raport de expertiză care nega aspecte reținute în considerentele primei hotărâri. În drept, criticile au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Pârâții A.M. și A.M.C. au susținut nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte: - Instanța a făcut în mod greșit referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/1994, care nu pot justifica soluția într-o acțiune în revendicare de drept comun. Deși autorii părților au obținut recunoașterea dreptului la restituirea imobilelor prin hotărâri judecătorești, aceste hotărâri au fost determinate de dispozițiile art. 34 din Legea nr. 33/1994 și nu de cele ale Legii nr. 10/2001.

- Atâta vreme cât ambele părți dețin titluri de proprietate valabile, necontestate, instanța trebuia să-l analizeze pe fiecare în parte și să acorde preferabilitate celui mai bine caracterizat, ținând cont de criteriile consacrate, respectiv de vechime, buna-credință, diligența părții în cadastrare și intabulare. Instanța de apel face referire însă numai în mod formal la aplicabilitatea criteriilor jurisprudențiale din materia revendicării de drept comun, susținând că tribunalul a soluționat în mod corect prin prisma Deciziei nr. 33/2008, a Legii nr. 10/2001 și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, deși aceste trimiteri erau necesare numai pentru soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Deși nu indică în mod expres prevederile avute în vedere de instanța de fond ca fiind aplicabile cauzei, în realitate, instanța de apel își fundamentează soluția pe regulile de principiu menționate anterior în detrimentul regulilor revendicării de drept comun. Astfel, criterii de preferabilitate ale acțiunii în revendicare, cât și principii esențiale ale dreptului civil - principiul securității circuitului civil, al bunei-credințe a terțului subdobânditorilor - toate au fost ignorate în favoarea sancționării unei erori care nu incumbă recurenților-pârâți și care a determinat suprapunerea parțială a imobilelor părților. - Instanța de apel nu a luat în considerare calitatea recurenților de terți față de procedura restituirii celor două imobile, respectiv pe aceea de subdobânditori de bună-credință.

- Hotărârea nu s-a întemeiat pe aplicarea legii, în condițiile în care, având de analizat două titluri de proprietate care se suprapun, niciunul dintre ele anulate, avea obligația să treacă la compararea acestora, urmând a da preferință celui mai bine caracterizat, în funcție de posesie, de buna-credință la dobândire, înscriere în cartea funciară, vechimea titlului fiecărei părți, opozabilitate. Instanța a înțeles să sancționeze doar eroarea care a provocat suprapunerea terenurilor, eroare care nu putea fi însă cunoscută prin nicio diligență de către pârâți, la data dobândirii imobilului. - Instanța de apel nu a reținut nimic referitor la faptul că pârâții sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1988, transcris la 21 decembrie 1998 la Judecătoria sector 6, înscris în C.F.

nr. x prin Încheierea nr. 9733 din 29 iulie 2002. De asemenea, nu s-a ținut seama de faptul că titlul pârâților nu a fost contestat niciodată de către reclamantă sau autorul acesteia, fiind pe deplin valabil și nici de faptul că, prin transcrierea în registrele Judecătoriei sector 6 (la 21 decembrie 1998) și prin înscrierea ulterioară în cartea funciară, titlul de proprietate al pârâților a devenit opozabil reclamantei încă înainte de obținerea hotărârii de recunoaștere a dreptului său. Prin urmare, titlul de proprietate al recurenților-pârâți este în mod cert preferabil, fiind dovedit prin toate înscrisurile autentice care probează legalitatea transmisiunilor atât înainte de expropriere, cât și după restituirea prin hotărârea judecătorească obținută de autoarea acestora.

- Instanța nu a ținut cont nici de faptul că, la data introducerii acțiunii, reclamanta nu avea în patrimoniu niciun drept de proprietate, recunoașterea dreptului la restituire nefiind similară cu un asemenea drept, iar hotărârea judecătorească de care se prevalează aceasta nu le este opozabilă, întrucât pârâții n-au fost părți în acel proces. Faptul că reclamanta nu a înțeles, atunci când prin expertiza efectuată în dosarul privind retrocedarea, se contura suprapunerea terenurilor, să lămurească regimul juridic existent la acea dată, înseamnă că și-a asumat riscul imposibilității ca hotărârea să fie pusă în executare. În felul acesta, instanța învestită cu soluționarea unei revendicări, s-a transformat într-o instanță de executare a hotărârii de recunoaștere a dreptului la restituire al reclamantei.

- Hotărârea instanțelor de fond este una nelegală, pronunțată atât cu ignorarea regulilor speciale aplicabile revendicării, cât și cu desconsiderarea bunei-credințe, securității circuitului civil și a echității. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 314 C. proc. civ. Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantei are caracter nefondat.

Pretinzând că instanța s-ar fi pronunțat asupra unei suprafețe de teren mai mici - de 359 mp, în loc de 395 mp - decât cea care a făcut obiectul judecății, reclamanta nu combate considerentele deciziei din apel, care au făcut referire la principiul disponibilității și imposibilitatea pentru instanță de a depăși limitele învestirii, ci arată că în cadrul unei judecăți anterioare s-ar fi statuat că "suprafața de teren ocupată de o firmă particulară este de 395 mp", ceea ce ar fi trebuit să determine, sub aspectul întinderii dreptului, soluția instanței de apel. Susținerea este eronată și decurge din confuzia în care se află recurenta cu privire la regulile care guvernează desfășurarea procesului civil și care presupun ca judecata să aibă loc în limitele fixate de părți prin pretențiile formulate și de asemenea, cu privire la modalitatea de dovedire a pretențiilor afirmate.

Or, instanța de apel a reținut corect că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților A. la restituirea suprafeței de 359 mp și că, împrejurarea că pe parcursul judecății, ar fi făcut referire și la suprafața de 395 mp (prin concluziile scrise sau rezultând ca atare, din acte depuse la dosar) nu echivalează cu o modificare a câtimii obiectului cererii câtă vreme aceasta nu s-a realizat în termeni procedurali, pentru a învesti legal instanța. Referirea pe care o face reclamanta, prin motivele de recurs, la Decizia nr. 400/2000 a Curții de Apel București și la nesocotirea autorității de lucru judecat a acesteia - în susținerea aceleiași critici, legate de obiectul învestirii instanței - denotă aceeași confuzie între limitele judecății și probațiunea în procesul civil.

Astfel, decizia menționată care, potrivit susținerii recurentei-reclamante, ar fi tranșat asupra suprafeței de 395 mp teren, a fost folosită în cadrul procesului ca mijloc de probă, pentru a demonstra dreptul de proprietate pretins. Pe de o parte, fiind vorba de invocarea hotărârii în raport de terți față de procesul anterior, reclamanta s-a prevalat de aceasta, nu cu efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat - care presupune identitatea părților - ci cu valoarea de prezumție, de mijloc de probă susceptibil de dovadă contrară. Pe de altă parte, folosirea unui mijloc de probă are aptitudinea de a demonstra sau nu temeinicia pretențiilor formulate, iar nu de a arăta câtimea, întinderea acestor pretenții (care fac obiectul cererii de chemare în judecată).

Altfel spus, ceea ce învestește instanța, fixând limitele judecății de care trebuie să se țină seama la momentul pronunțării soluției, este cererea de chemare în judecată, iar nu mijloacele de probă. - Tot eronat și de o manieră nepermisă procedural, față de etapa judecății unei căi extraordinare de atac, reclamanta a pretins că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 212 C. proc. civ. referitoare la valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat în calea de atac a apelului (care ar avea concluzii neclare și în contradicție cu cele ale raportului de expertiză din dosarul anterior, în care s-a pronunțat hotărârea de restituire). Prin modalitatea de formulare a criticii, reclamanta deduce judecății în recurs aspecte care țin, în realitate, de evaluarea probatoriului și care sunt în căderea exclusivă a instanțelor fondului, neputându-se constitui în obiect al cenzurii de legalitate.

Deși indică nesocotirea dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., recurenta-reclamantă dezvoltă, de fapt, argumente legate de aprecierea probelor de către instanța de apel, susținând (cu o vădită încălcare a principiului nemijlocirii în administrarea probatoriului și a principiului contradictorialității, câtă vreme urmărea să opună rezultatul judecății altor părți decât cele din dosarul anterior), că aceasta trebuia să înlăture raportul de expertiză din apel, întrucât contravenea concluziilor expertizei dintr-un alt dosar. - Reluând teza lipsirii, prin soluția adoptată, de efecte juridice o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București), recurenta pretinde - sub același aspect, al întinderii suprafeței de teren - că instanța a omologat un raport de expertiză ce nega aspecte reținute în considerentele primei hotărâri.

Astfel cum s-a menționat deja, reclamanta nu s-a putut prevala în cadrul acestui proces decât de valoarea probatorie a respectivei hotărâri, întrucât obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în speță. Fiind vorba de mijlocul de probă [adică, de prezumția lucrului judecat, în termenii art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.] el era, evident, susceptibil de dovadă contrară. În același timp, afirmația că prin validarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în faza apelului ar fi fost contrazise considerentele hotărârii anterioare, vine în contradicție cu instituția autorității de lucru judecat de care se prevalează partea.

Funcția autorității de lucru judecat este de a evita judecăți contradictorii, respectiv contraziceri între dispozitivele hotărârilor (în condițiile triplei identități de părți, obiect, cauză) sau între considerentele acestora (pentru ipoteza identității chestiunii litigioase) iar nu de a evita contraziceri între considerentele unei hotărâri și un mijloc de probă. Pentru toate aceste argumente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor reclamantei, recursul acesteia urmând să fie respins în consecință. 2. Recursul pârâților A.M. și A.M.C. a fost găsit fondat, în sensul și în limitele următoarelor considerente: - Criticând soluția adoptată în cauză, pârâții au susținut că în mod greșit, în condițiile în care instanțele au fost învestite cu o acțiune în revendicare, analiza fondului acesteia nu s-a realizat cu referire la criteriile de preferabilitate care funcționează atunci când ambele părți în conflict exhibă titluri de proprietate.

S-a arătat pe acest aspect, pe de o parte, că pârâții sunt terți față de procedura judiciară prin care reclamantei i-a fost restituit dreptul de proprietate și, pe de altă parte, că dețin, la rândul lor, un contract de vânzare-cumpărare autentic, încheiat în anul 1998, transcris în registrele instanței și înscris la cartea funciară, iar autoarei lor, numita S.D., i-a fost retrocedată suprafața de teren (obiect al contractului menționat) prin Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă. S-a mai arătat că, prin soluția adoptată, instanța de revendicare a judecat ca și cum ar fi fost o instanță de executare, realizând punerea în posesie a reclamantei, în condițiile în care aceasta, prin nelămurirea regimului juridic al imobilului în litigiul anterior, vizând retrocedarea, și-a asumat riscul imposibilității executării hotărârii.

Examinând considerentele justificative ale adoptării soluției din apel, Înalta Curte constată că acestea se rezumă la analiza concluziilor raportului de expertiză, reținându-se expres că instanța "înțelege să-și însușească punctul de vedere al expertului, care a explicat cu claritate de unde provine suprapunerea de teren". S-a mai reținut, tot potrivit raportului de expertiză, că "terenul ce a fost restituit autoarei pârâților, S.D., prin Sentința civilă nr. 667/1996, nu a respectat amplasamentul inițial avut de acesta înainte de expropriere și că a fost greșită identificarea terenului făcută de expert în litigiul soluționat prin sentința menționată". Or, limitându-se, în analiza fondului pretențiilor, la un singur mijloc de probă care releva starea de fapt a pricinii, instanța a lăsat neanalizate aspectele de drept ridicate de prezentarea, de către ambele părți în litigiu, a unor titluri de proprietate asupra terenului, chiar în condițiile suprapunerii în parte a suprafețelor.

Astfel, reclamanta s-a prevalat de Decizia nr. 400/A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, admițându-i-se în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, a fost obligat acesta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile de 359 mp și, respectiv, 119 mp din str. G. La rândul lor, pârâții au opus pretențiilor reclamantei contractul de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în anul 1998 cu S.D., căreia i se retrocedase imobilul expropriat prin Sentința civilă nr. 667/1996 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă.

Pe baza acestei sentințe a fost emisă Dispoziția primarului din 6 ianuarie 1997 (de punere în executare a sentinței, conform raportului de expertiză realizat în dosar), întocmindu-se, de asemenea, proces-verbal de executare de către executorul judecătoresc la 4 martie 1998. Formalitățile de publicitate imobiliară au fost realizate de către pârâți prin înscrierea imobilului în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sector 6, la 21 decembrie 1998 și, ulterior, prin înscrierea în cartea funciară (la 29 iulie 2002). Așadar, separat de suprapunerea pe care a constatat-o în privința celor două terenuri, instanța avea de analizat valoarea juridică a titlurilor prezentate de părți, simpla afirmație că, potrivit raportului de expertiză, s-a realizat o măsurătoare greșită în anul 1996, fiind insuficientă față de succesiunea actelor și faptelor juridice intervenită și de necesitatea rezolvării pricinii nu doar pe elemente de fapt, ci și din punct de vedere al aspectelor de drept.

Reținând că instanța de apel s-a limitat la a-și însuși concluziile raportului de expertiză, fără să analizeze situația juridică a părților, dată de titlurile inițiale ale autorilor lor, de desfășurarea unor judecăți anterioare, cu rezultatul verificărilor jurisdicționale și modalitatea în care acesta se repercutează față de părțile din proces, respectiv față de terți, inclusiv felul în care s-a dat eficiență respectivelor hotărâri, Înalta Curte va constata că împrejurările pricinii nu au fost lămurite în așa fel încât să facă posibil controlul de legalitate în recurs. În consecință, potrivit art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare - în sensul celor menționate anterior - aceleiași instanțe de apel.

- Celelalte aspecte învederate de către recurenți, vizând soluționarea greșită a cauzei cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 au caracter nefondat întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, referirile la dispozițiile menționate au privit doar soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu fondul acțiunii în revendicare. - De asemenea, celelalte argumente aduse în susținerea criticilor de nelegalitate - vizând preferabilitatea titlului pârâților, modalitatea în care funcționează criteriile de preferință în cadrul acțiunii în revendicare promovate - vizează aspecte de fond ce nu pot fi supuse cenzurii față de motivul de casare reținut și care vor fi avute în vedere spre analiză la momentul rejudecării.

Potrivit celor expuse anterior, casarea se va dispune, urmare a admiterii recursului declarat de pârâți, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva Deciziei nr. 280 A din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâții A.M. și A.M.C. împotriva aceleiași decizii. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2014. Procesat de GGC - AS