ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2323/2016

Decizia nr. 2323/2016 Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2003, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. x/2003, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu SC B. SRL a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: obligarea pârâtei SC B. SRL de a lăsa în deplina proprietate și liniștită posesie terenul proprietatea SC A. SA, situat în București, Sos. C., intabulat în C.F. nr. X ținută de Judecătoria Sectorului 3 București, având numărul cadastral A; obligarea pârâtei să ridice construcțiile edificate abuziv pe terenul proprietatea sa și readucerea terenului în situația anterioară pe cheltuiala acesteia, iar în caz contrar autorizarea reclamantei de a face aceste demersuri în numele și pe cheltuiala pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1213 din 19 februarie 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SA și pe pârâta SC B. SRL, în favoarea Tribunalului București, motivat de faptul că litigiul poarta asupra unui bun cu o valoare mai mare de 1 miliard ROL. Cauza a fost astfel înregistrată la data de 24 mai 2004, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2004 (nr. unic dosar x/3/2004). În ședința publică de la data de 17 septembrie 2004 reclamanta a depus o cerere completatoare a acțiunii inițiale, prin care a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâți a lui C. și D., precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B. din 29 octombrie 2002 încheiat între pârâți ce are ca obiect suprafața de 8370,73 m.p.

situată în București, Șoseaua C., rectificarea cărții funciare nr. Y și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL, obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 8370,73 m.p. situat în București, Șoseaua C., precum și obligarea pârâtei SC B. SRL să ridice construcțiile edificate abuziv pe acest teren și readucerea acestuia la starea inițială pe cheltuiala pârâtei, în caz contrar să fie autorizată să le desființeze pe cheltuiala acesteia. La data de 07 decembrie 2004 pârâții C. și D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării pârâții au arătat, în esență, că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și, că, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor la data de 19 octombrie 1994 în beneficiul reclamantei este lovit de nulitate deoarece a fost dat cu încălcarea prevederilor art. l din H.G. nr. 834/1991 și art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Prin încheierea din ședința publică de la 17 iunie 2005, dată de Tribunalului București, secția a v-a civilă, în Dosar nr. x/2005, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ, în vederea soluționări excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 19 octombrie 1994 și transcris sub nr. 5313 din 09 aprilie 1996 în Registrul de Transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 3 București, emis de Ministerul Industriilor, iar în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 și s-a dispus suspendarea judecății cauzei privind pe reclamanta SC A. SA și pe pârâții B. SA, C. și D. Prin sentința civilă nr. 2879 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, prin decizia nr. 2500 din 12 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, excepția de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 04 iunie 2010 ca urmare a cererii de redeschidere a judecății formulată de reclamanta SC A. SA. Prin sentința civilă nr. 1788 din 20 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte, astfel cum a fost precizată și completată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, împotriva pârâților SC B. SA, C., D. decedat și continuată de E. și F., a obligat pârâta SC B. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei SC A. SA terenul în suprafață de 8.163,7 m.p. situat în Șoseaua C., București și a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de B.N.P.

G., ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor a fost trecută în proprietatea reclamantei SC A. SA, o suprafață de 60193 m.p. amplasată, conform anexei acestuia în București, Șoseaua C. Dreptul de proprietate al reclamantei a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 5313 din 09 aprilie 1996, ulterior fiind deschisă C.F. nr. X, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii nr. 9020 din 15 mai 2003 emisă de BCF sector 3. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de BNP G., pârâții D. (în prezent decedat) și C., în calitate de vânzători au transmis către pârâta SC B. SRL, dreptul de proprietate asupra lotului A 1 în suprafață de 8370,73 m.p.

situat în București, Șoseaua C., având nr. cadastral C, înscris în C.F.

nr. Z a localității București - sector 3. Dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost înscris în cartea funciară așa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 13 februarie 2003 emisă de BCF - sector 3. Potrivit mențiunilor inserate în contractul de vânzare - cumpărare menționat rezultă că vânzătorii, autorii pârâtei SC B. SRL, dobândiseră suprafața de teren înstrăinată, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 09 februarie 2001 de BNP G. și prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, irevocabilă și executorie conform procesului - verbal din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3. Prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții D., C. și H. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

S-a constat că reclamanții dețin cota de 63,75 % din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 27893 m.p. situat în București, Șoseaua C., iar pârâtul CGMB deține cota de 36,25 % din dreptul de proprietate asupra aceluiași teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanților fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafața de teren de 17.781,843 m.p., identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 09 februarie 2001 de BNP G., H. a transmis către D. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață indiviză de 2963,641 m.p. din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafață totală de 17781,843 m.p.

situat în București, Șoseaua C. Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat din 16 septembrie 2002 de BNP G., lotul A1 în suprafață de 8370,73 m.p cu vecinătățile și dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune reclamanților din prezenta cauză, C. și D. În anul 1992, anterior ieșirii din indiviziune cu Consiliul General al Municipiului București dispusă prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, reclamanții D. și C. au promovat o acțiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu SC I. SA, Întreprinderea A. București, Ministerul de Interne și Primăria sector 3, vizând și suprafața de 3 hectare teren situat în Șoseaua C., ce aparținuse autorului lor J. proprietar al Fabrici K., fabrică ce a fost naționalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

Acest demers al reclamanților a fost respins irevocabil, ca neîntemeiat, reținându-se că terenul reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate. Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert L., terenul aflat în proprietatea reclamantei conform titlului invocat de acesta, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor, a fost identificat conform anexelor 1 și 3 ale raportului de expertiză, astfel: primetrul 1 între punctele 1-2-23-24-25-26-27-28-29-5-6-7-8-910-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-1 având o suprafață de 48611,72 m.p.

și perimetrul 2 între punctele 30-31-32-33-34-35-30 cu o suprafață de 11580,85 m.p. În ceea ce privește suprafața de teren de 8370,73 m.p. situată în București, Șoseaua C. dobândită de pârâta SC B. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de BNP G., încheiat cu pârâții vânzători C. și D., tribunalul a reținut că a fost identificată de expert între punctele 3-4-5-29-28-27-26-25-24-23, aceasta suprapunându-se cu terenul identificat în perimetrul 1 ca fiind inclus în titlul de proprietate al reclamantei, cu excepția suprafeței de 207,03 m.p. evidențiată în anexa 2. Drept urmare, având în vedere că cele două suprafețe de teren asupra cărora ambele părți invocă un drept de proprietate se suprapun, tribunalul a procedat în continuare la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea și pe care își întemeiază dreptul pretins.

În ipoteza în care ambele părți atât reclamantul cât și pârâtul invocă titluri scrise asupra bunului revendicat, trebuie făcută distincție după cum aceste titluri provin de la același autor sau de la autori diferiți, în acest din urmă caz urmând a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin și a se da eficiență titlului ce emană de la autorul al cărui titlu este preferabil. În cauza dedusă judecății, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că se regăsește cea de a doua ipoteză menționată, respectiv, aceea a titlurilor ce provin de la autori diferiți.

Analiza drepturilor autorilor părților nu poate fi realizată fără a avea în vedere faptul că prin decizia civilă nr. 1550 A din 26 mai 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 655 din 02 aprilie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, acțiunea în revendicare promovată de autorii pârâtei SC B. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin urmare, în aceste condiții, tribunalul a considerat că autorii pârâtei, vânzătorii C. și D. nu pot susține că dreptul lor de proprietate ar fi fost confirmat în justiție. În ceea ce privește sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, tribunalul a considerat că aceasta nu reprezintă o confirmare a pretinsului drept de proprietate, întrucât a soluționat o acțiune de partaj ce are efect declarativ și nu poate fi opusă reclamantei SC A. SA.

Or, având în vedere că valoarea probatorie a noțiunii de titlu în cadrul acțiunii în revendicare, este aceea a unei prezumții simple de proprietate, rezultă și față de efectul declarativ al hotărârii judecătorești invocată de pârâtă, că aceasta naște o prezumție simplă de proprietate în favoarea autorului său ce trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă faptul că era titular al dreptului pretins. Cum în cauza dedusă judecății nu au fost făcute dovezi în acest sens, mai mult din probatoriul administrat rezultând contrariul, tribunalul a apreciat că dreptul autorului pârâtei SC B. SRL nu poate fi preferat.

În această privință, tribunalul a avut în vedere că, întregul imobil ce a aparținut autorului vânzătorilor, J. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, nefiind făcută vreo dovadă a demersurilor întreprinse de pârâții vânzători în vederea recunoașterii vechiului drept de proprietate al acestuia.

Contrar susținerii pârâtei și fără a repune în discuție sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, tribunalul consideră că dreptul de proprietate al pârâților vânzători pretins a fi fost transmis pe cale succesorală de la autorul J. și avut în vedere cu ocazia ieșirii din indiviziune în anul 2000, nu a supraviețuit, deoarece urmare a naționalizării dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniu, fiind necesară recunoașterea sa în justiție în temeiul legilor speciale de reparație, un nou drept născându-se în limitele stabilite de acestea. În ceea ce privește titlul reclamantei SC A. SA, tribunalul a observat că pretențiile acesteia se întemeiază pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor și prin care a fost trecută în proprietatea sa o suprafață de 60193 m.p.

amplasată în București, Șoseaua C., act juridic ce nu a fost contestat de autorii pârâtei SC B. SRL, aceștia nesolicitând vreun moment desființarea acestuia, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul său de proprietate s-a consolidat și că deține un bun, o speranță legitimă de a-l păstra, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Nu au fost primite de către tribunal argumentele pârâților C. și D. referitoare la faptul că instanța ar trebui să stabilească dacă bunul ce anterior fusese preluat abuziv de stat, putea deveni proprietate pârâtelor, potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, față de împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilității unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulității.

Cum în cauza dedusă judecății, astfel cum s-a reținut anterior, pârâții vânzători nu au promovat o asemenea acțiune, tribunalul a apreciat că ei nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. și nici a unei speranțe legitime sub aspectul păstrării proprietății asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, față de toate argumentele expuse, tribunalul a apreciat că dreptul autorilor pârâtei cumpărătoare nu poate fi apreciat ca preferabil în concurs cu cel al autorului reclamantei. În consecință, față de toate considerentele anterior expuse, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare promovată de reclamanta SC A. SA este întemeiată fiind admisă ca atare, potrivit art. 480 C. civ.

de la 1864, în privința terenului în suprafață de 8.163,7 m.p. situat în Șoseaua C., sectorul 3, București, având în vedere că, potrivit raportului de expertiză, a rezultat că suprapunerea există doar în privința acestei suprafețe. În ceea ce privește cererea reclamantei de ridicare a construcțiilor edificate pe teren, tribunalul a constatat că, față de concluziile raportului de expertiză care precizează că pe acesta nu sunt edificate construcții, a fost apreciată de tribunal ca nefiind justificată.

Referitor la capătul de cerere din acțiunea astfel cum a fost precizată și completată la data de 17 septembrie 2004 prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002, încheiat între pârâții C. și D., în calitate de vânzători și pârâta SC B. SRL, în calitate de cumpărător, tribunalul a remarcat că aceasta a invocat drept cauze de nulitate reaua credință la momentul încheierii contractului și cauza ilicită. Sub aspectul relei credințe a părților la încheierea contractului de vânzare cumpărare contestat, tribunalul a apreciat că ea nu poate fi reținută, cel puțin în persoana cumpărătorului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

de la 1864, buna credință se prezumă, ceea ce presupune că sarcina relei credințe incumbă celui care o invocă. Așa fiind, în cauza dedusă judecății, reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună credință în ceea ce o privește pe cumpărătoare și nici nu a dovedit conivența acesteia cu vânzătorii în scopul fraudării intereselor sale. Privitor la pârâții cumpărători, s-a constatat că o asemenea dovadă nu a fost depusă, iar simplul fapt al cunoașterii de către aceștia a situației juridice a terenului înstrăinat nu este suficientă pentru a contura convingerea instanței că au acționat cu rea credință.

În ceea ce privește cauza ilicită invocată de reclamantă, rezultată din faptul că înstrăinarea s-ar fi făcut cu nesocotirea faptului că dreptul său era înscris în registrele de publicitate încă din anul 1996, tribunalul a constatat că vânzarea s-a realizat avându-se în vedere extrasul de carte funciară eliberat de Judecătoria sectorului 3 București sub nr. 7558 din 29 octombrie 2002, iar cum cartea funciară a reclamantei a fost deschisă abia la data de 15 mai 2003, persoana care figura înscrisă în cartea funciară la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare era prezumată a fi proprietar.

În consecință, nu s-a putut reține cauza ilicită dedusă din încălcarea unei dispoziții imperative a legii, față de faptul că la data perfectării contractului de vânzare cumpărare, 29 octombrie 2002, reclamanta nu îndeplinise formalitatea deschiderii cărții funciare, acest lucru realizându-se, abia la data de 15 martie 2003. Așa fiind, față de considerentele reținute, tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de BNP G., ca neîntemeiat. Privitor la solicitarea reclamantei de rectificare a C.F. nr. Y a localității București, sector 3 în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL, tribunalul a reținut că potrivit disp.

art. 33 din Legea nr. 7/1996 (aplicabil în cauză în raport de data introducerii acțiunii) în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarație autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin urmare, față de această dispoziție legală, reclamanta poate solicita rectificarea numai în condițiile evocate, solicitarea formulată pe această cale neputând fi primită. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel pârâtele E., F., M. și N. și pârâta SC B. SRL, hotărârea atacată fiind criticată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, apelanții solicitând schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect revendicare.

Prin decizia nr. 103A din 22 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele - pârâte E., F, M. și N. și de apelanta - pârâtă SC B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1788 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Din situația de fapt stabilită și de prima instanță, rezultă că reclamanta SC A. SA a formulat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 8370,73 m.p.

situat în București, Șoseaua C. și a invocat, în susținerea acțiunii în revendicare, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 octombrie 1994 ce se referă la o suprafață de 60.193 m.p. În apel, a fost depus, ca și înscris ce a stat la baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul acestei societăți din care rezultă că această societate deține, ca suprafață înscrisă 77906 m.p. teren provenit din naționalizarea Fabricii de ulei K., suprafață care din măsurători este de 60193 m.p.

A fost, de asemenea, depus memoriul tehnic întocmit de O. SA ce a avut ca obiect realizarea studiului topografic asupra terenurilor aferente Societății Comerciale A. SA în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, împreună cu planurile anexă ce identifică terenurile deținute anterior în administrare, în Perimetrul 1 și respectiv Perimetrul 2. Pârâții au depus la dosarul cauzei, la solicitarea instanței de apel contractul de vânzare - cumpărare din 27 aprilie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață de 1,5 ha situat pe drumul Căldăraru - Cățelu, comuna suburbană Dudești-Cioplea, contractul de vânzare - cumpărare din 24 martie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat în comuna Dudești-Cioplea, contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat pe drumul Căldăraru-Cățelu și contractul de vânzare-cumpărare din 27 mai 1935 ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat pe teritoriul comunei Dudești Cioplea.

În ceea ce privește preluarea de către stat se reține că Întreprinderea K. a fost naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, ocazie cu care a fost întocmit procesul - verbal întocmit în 12 iunie 1948. Conform anexei nr. 21 din 12 iunie 1948 la procesul - verbal de predare - primire întocmit cu ocazia preluării Întreprinderii K. de către reprezentantul Ministerului Industriilor, a fost preluat terenul în suprafață de 75.000 m.p. afectat întreprinderii conform inventarului încheiat la 31 decembrie 1947. Anexa 38 a aceluiași proces - verbal se referă la preluarea unei suprafețe de 60.000 de m.p. teren neprevăzut în inventarul fabricii.

Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 1992 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București sub nr. 5864/1992, astfel cum a fost precizată la 28 februarie1994 reclamanții D. și C. au chemat în judecată pe pârâtele SC I. SA, SC A. SA, Ministerul Tineretului și Sportului, Primăria Sectorului 3 București și Primăria Municipiului București solicitând obligarea pârâtelor la retrocedarea a două suprafețe de teren de 3 și respectiv 6 ha situate în București, Șos. C. Prin sentința civilă nr. 4548 din 10 aprilie 1995 Judecătoria sectorului 3 a admis, în parte acțiunea și a obligat Primăria sectorului 3 să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2,0540 ha, SC I. SA terenul în suprafață de 3,29 ha, Ministerul Tineretului și Sportului suprafața de 2,50 ha.

Cu ocazia judecării acestui litigiu s-a constatat că din suprafața de teren totală revendicată, pârâta SC A. SA ocupă o suprafață de 4,9087 ha, conform certificatului de proprietate nr. x/1995 și o suprafață de 0,2413 ha este ocupată de proprietăți particulare, suprafețe de teren cu privire la care reclamanții au renunțat la judecată. Prin decizia civilă nr. 481A din 12 februarie 1996 Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de Primăria Municipiului București, SC I. SA și a luat act că apelanta Ministerul Tineretului și Sportului își retrage apelul. Prin decizia civilă nr. 1618 din 20 decembrie 1996 Curtea de Apel București, secția a IV a civil, a admis recursul declarat de SC I. SA, a casat decizia tribunalului și a trimis spre rejudecare apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului București și SC I. SA.

În fond, după casare, prin decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 a fost admis apelul declarat de apelanta Consiliul General al Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința și respinsă acțiunea ca neîntemeiată și s-a luat act de renunțarea la apel a lui SC I. SA. Prin decizia civilă nr. 655 din 2 aprilie 1999 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții - reclamanți D. și C. Prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 în Dosarul nr. x/1999 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții D., C. și H. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, s-a constat că reclamanții dețin cota de 63,75% din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 27.893,087 m.p.

situat în București, șos. C., teren din care pârâtul deține în indiviziune cota de 36,25% și s-a atribuit reclamanților suprafața de 17.781,843 m.p. și pârâtului suprafața de 10111,244 m.p.

În continuare, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B/2002, apelanta SC B. SRL este deținătoarea imobilului de la nr. poștal 96A, pentru care există nr. cadastral provizoriu C. În apel, expertul P., a identificat terenul în suprafață de 10,5 ha ce a aparținut autorului pârâților conform actelor de proprietate arătate anterior, și a arătat că terenul în suprafață de 7,5 ha, cumpărat potrivit primelor trei acte de proprietate arătate anterior a fost proprietatea fabricii (ce a făcut obiectul anexei 21 la procesul - verbal de predare - primire întocmit cu ocazia preluării) și terenul de 3 ha cumpărat de autor potrivit ultimului act de proprietate era lipit de terenul fabricii și a făcut obiectul anexei 38 la procesul-verbal, împreună cu un alt teren în suprafață de 3 ha dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1937, care nu face obiectul prezentului litigiu.

A fost, de asemenea, identificat terenul ce aparține intimatei-reclamante conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate și documentației cadastrale întocmite. Conform expertului, terenul revendicat în prezentul litigiu este inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei și se suprapune cu terenul aparținând apelantei - pârâte SC B. SRL. Concluzionând, Curtea de apel a reținut, în raport de ansamblul probator administrat în cauză, că pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, ambele părți invocă acte de proprietate, astfel că se impune a se proceda la compararea titlurilor.

Sintetizând criticile formulate de apelante, Curtea de apel a avut în vedere faptul că, pe de o parte, au fost criticate reținerile tribunalului cu privire la efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, iar pe de altă parte greșita reținere a preferabilității titlului reclamantei în acțiunea în compararea titlurilor, critici ce vor fi analizate împreună, fiind comune ambelor apeluri. Sub un prim aspect, au fost înlăturate criticile ambelor apelante legate de faptul că, în litigiul anterior (în acțiunea în revendicare), instanțele nu ar fi procedat la o analiză a nevalabilității titlului statului în urma preluării terenului de la autorul apelanților, în condițiile în care acțiunea în revendicare formulată de apelanții-pârâți persoane fizice din prezentul litigiu a fost respinsă motivat de faptul că terenul ar intra sub incidența Legii nr. 18/1991.

Astfel, verificând, aceste susțineri, se reține că deși instanța de apel a făcut trimitere la legea specială, instanța de recurs a analizat aceste aspecte, reținând expres că „tribunalul a constatat că terenul proprietatea autorului reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate, așa încât soluția de respingere a acțiunii este legală și temeinică și dacă prin considerentele hotărârii s-a indicat o altă cale ce eventual ar putea fi urmată (...)”. Prin urmare, nu a fost primită susținerea apelanților referitoare la faptul că, în cadrul acțiunii în revendicare nu ar fi fost antamat aspectul vizând preluarea terenului de către stat, Curtea de apel constatând că respingerea acțiunii în revendicare a fost determinată tocmai de reținerea acestui aspect.

Sub un al doilea aspect, apelanții susțin că, deși acțiunea în revendicare le-a fost respinsă, în realitate, dreptul lor de proprietate a fost confirmat în justiție, întrucât prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-a fost admisă acțiunea în constatare și ieșire din indiviziune, în urma căreia terenul ce face obiectul litigiului le-a fost atribuit. Critica apelanților în sensul că instanța de fond nu a avut în vedere sentința civilă nr. 601/2000 pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București - care se impune ca și chestiune prejudicială asupra problemei litigioase privind relația dintre părți - nu a fost primită.

Curtea de apel a constatat că prin sentința arătată anterior a fost admisă acțiunea în constatare și s-a dispus ieșirea din indiviziune, sentință ce a fost pronunțată ulterior respingerii acțiunii în revendicare și doar în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nu și cu reclamanta, care deținea deja terenul conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce fusese emis în 1995. Sub acest aspect, Curtea constată că această hotărâre judecătorească nu este opozabilă părții litigante adverse, în condițiile în care obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în speță.

Astfel, Curtea de Apel a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării judecătorești sunt configurate de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar în măsura în care reclamantul nu înțelege să-și valorifice pretinsele drepturi într-o procedură contencioasă care să includă și alte terțe persoane care pot pretinde aceleași drepturi, consecința nu poate fi decât aceea că numai părțile prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare, vor suporta efectele directe ale actelor juridice-hotărârilor judecătorești.

Aceasta soluție este pe deplin împărtășită de practica și doctrina judiciară, nefiind recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătorești asupra terților, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părți, sub semnul principiului disponibilității, numai în limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegarea faptelor și a drepturilor și intereselor lor legitime iar aceștia nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-și exprima punctul de vedere în fața unei instanțe de judecată, de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a constatat că efectul păstrării dreptului de proprietate al autorilor apelanților nu poate fi reținut întrucât s-ar nega realitatea tuturor raporturilor juridice ce au avut loc în perioada comunistă, legislația cu privire la imobilele preluate în acea perioadă, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și principiile de drept aplicabile în materie. Se reține, astfel cum s-a conturat în practica judiciară internă, dar și în lumina jurisprudenței C.E.D.O., că simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului, neurmată de obligația de restituire a bunului nu poate constitui baza unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Cu atât mai mult în cazul de față, când reclamanților le-a fost respinsă acțiunea în revendicare, reținând instanța de recurs că terenul a fost preluat de stat și se află în posesia altor persoane ce dețin titluri valabile, nu se poate considera că promovarea ulterioară a unei acțiuni în „constatare și partaj”, în contradictoriu doar cu unul din pârâții acțiunii în revendicare, acțiune în care nu a fost analizată în nici un fel valabilitatea preluării imobilului de către stat, ar putea avea ca efect recunoașterea unui bun actual în patrimoniul apelanților. În ceea ce privește critica vizând modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, Curtea constată că, în mod corect, în compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a acordat preferabilitate reclamantei.

Cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, Curtea reține că, deși real că izvorul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu decurge din lege, acest fapt nu poate determina respingerea acțiunii în revendicare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil. Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că, prin Legea nr. 15/1990, unitățile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităților economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome și al societăților comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate.

În aplicarea art. 19 și 20 din acest act normativ, a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. Anterior apariției Legii nr. 15/1990, unitățile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes în raporturile civile. Actul normativ care reglementa regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entitățile juridice de stat a fost Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.

Deși real că reclamanta nu a putut preciza actul în baza căruia terenul a trecut în administrarea sa, Curtea are în vedere, în aprecierea faptului că terenul se afla în administrarea acesteia, Situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat întocmită de Comisia numită potrivit Ordinului nr. 4223/1992 în care reclamanta figurează cu 60193 m.p. proveniți din naționalizarea Fabricii de ulei K. În aceste condiții, asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 asupra bunurilor ce le avea în administrare, categorie în care este inclus și terenul revendicat.

Pe de altă parte, neanularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis reclamantei în procesul de privatizare, are ca efect aprecierea că SC A. SA are un bun actual, care poate fi opus titlului vechi al autorilor apelanților, pierdut prin preluarea de către stat. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă a statuat că titlurile vechi nu fac dovada existenței unui bun în sensul Convenției, care să beneficieze de protecția conform art. 1 din Protocolul 1, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul fostului proprietar, urmare a preluării de către stat, fiind necesare demersuri administrative sau parcurgerea căilor interne de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele reținute anterior relativ la efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în cele două litigii promovate anterior de apelanți.

Pe de altă parte, contrar susținerii apelanților nu se poate reține și analiza, în prezentul litigiu, valabilitatea preluării de către stat a terenului ce a aparținut autorilor lor, pentru rezolvarea acestor aspecte fiind necesară depunerea unor hotărâri anterioare care să fi tranșat aceste aspecte, ceea ce nu este cazul. Având în vedere considerentele arătate anterior, Curtea a reținut că soluția de admitere a acțiunii în revendicare este legală și temeinică, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. au fost respinse, ca nefondate, cererile de apel. Împotriva acestei decizii au formulat cereri de recurs atât pârâții E., F., M., N., cât și pârâta SC B. SRL, criticile de nelegalitate deși învederate prin cereri de recurs separate, acestea sunt comune, fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., după cum urmează: 1. Hotărârea instanței de apel este nemotivată în drept, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că motivarea comparării de titluri a fost realizată exclusiv prin trimiteri generale și nu prin raportare la normele de drept incidente, situație în care nu poate fi verificată dezlegarea problemelor de drept deduse judecații prin raportare la normele de drept aplicate.

De asemenea, deși instanța de apel a reținut că decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/1997, produce implicații în prezenta cauză, nu a fost indicat temeiul de drept care guvernează aceste efecte ceea ce face imposibil de a verifica dacă raționamentul instanței s-a bazat pe o prezumție absolută ori relativă rezultând din hotărârile anterioare avute în vedere. Omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost investită, de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune soluția de respingere a apelului, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

Consideră că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora decizia recurată este supusă casării în cazul în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și solicită casarea deciziei atacate și trimitere cauzei spre rejudecarea apelurilor. 2. Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurenții susțin că instanța de apel a schimbat cauza acțiunii transformând acțiunea în revendicare de drept comun, astfel cum a fost promovată de către reclamantă și soluționată de către instanța de fond, într-o acțiune a cărei rezolvare este guvernată de "legislația cu privire la imobilele preluate în acea perioadă (...)”.

Instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., în funcție de aceste prevederi fiind soluționată cauza de către prima instanță, însă prin reținerea incidenței "legislației cu privire la imobilele preluate în acea perioadă" și a chestiunilor dezlegate prin "Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție", se identifică, printr-un raționament de extindere, a fi reținută de către instanța de apel incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că limitele judecății în apel erau date de cererea de chemare în judecată, sub aspectul motivelor invocate, precum și de cerere de apel, în ce privește limitele verificării stabilirii situației de fapt și aplicării legii.

Așadar, în mod evident, argumentele reținute de către instanța de apel, prin aprecierea incidenței "legislației cu privire la imobilele preluate în acea perioadă" și a chestiunilor dezlegate prin "decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt străine de natura pricinii. 3. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 și a celor înscrise în art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., instanța neanalizând motivul de apel, invocat de către apelante vizând reținerea greșită de către prima instanță a identității de dintre obiectul prezentului litigiu și cel al primei acțiuni în revendicare - motiv de recurs prevăzut atât de dispozițiile art. 304 pct. 5. S-a arătat că, prin motivele de apel, a fost combătută împrejurarea reținută de către instanța de fond potrivit căreia terenul în litigiu ar fi fost revendicat de către C. și D. de la A. SA în cadrul litigiului anterior, soluționat prin decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1997, aspect ce era esențial în ce privește incidența autorității de lucru judecat în prezenta cauză a deciziei civile menționate.

Instanța nu a clarificat situația de fapt, prin neanalizarea respectivului motiv de apel, deși probele administrate au relevat că terenul ce face obiectul prezentului litigiu nu a fost revendicat în cadrul procesului anterior de la A. SA, ci de la Municipiul București (deținător Primăria Sectorului 3). Prin răspunsul dat la obiectivul nr. 5, expertul a indicat în mod clar că "suprafața de teren revendicată în prezenta cauză este inclusă în suprafața de teren aparținând la acea dată Primăriei Sectorului 3". Cu toate acestea, instanța de apel nu a concluzionat dacă a admis sau respins critica apelantelor, respectiv, dacă și-a însușit sau nu concluziile expertului și nu s-a pronunțat în mod expres cu privire la identitatea ori lipsa identității de obiect dintre cele două litigii, motivul de apel fiind lăsat nesoluționat.

Vătămarea cauzată prin neanalizarea acestui motiv de apel constă în imposibilitatea verificării modului în care instanța de apel a aplicat, presupunând că a aplicat, dispozițiile art. 1201 C. civ., sau dacă a considerat că o altă instituție de drept ar fi aplicabilă, chiar în lipsa acestei identități. Consideră că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora decizia recurată este supusă casării în cazul în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) și solicită casarea deciziei atacate și trimitere cauzei spre rejudecarea apelurilor. 4. Invocând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții susțin că instanța de apel a reținut eronat puterea lucrului judecat, potrivit mențiunii conform căreia "terenul a trecut în proprietatea statului", cuprinsă în considerentele deciziei civile nr. 1550A din 26 mai 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, precum și în cele ale deciziei civile nr. 655 din 2 aprilie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Aspectul preluării terenului de către stat a fost o premisă a primei acțiuni în revendicare, în urma căreia terenul de față a fost solicitat a fi restituit de la CGMB, și nu rezultatul judecații instanțelor de apel și de recurs. În cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunțate în primul proces nu există niciun raționament de drept, raportat la Constituția în vigoare la data preluării, la actele normative aplicate, la respectarea condițiilor necesare pentru ca transferul proprietății de la J. la Statul român să fi fost unul valabil.

Considerentele celor două decizii s-au rezumat la a constata faptul preluării și nu valabilitatea preluării imobilului de către Statul român. Așadar, acțiunea precedentă în revendicare a fost respinsă pentru motivul incidenței, în ce privește regimul restituirii terenului în litigiu, a Legii fondului funciar, aplicabilă tuturor terenurilor preluate de către stat, indiferent de valabilitatea titlului. Refuzul expres al soluționării cauzei în raport de prevederile art. 480 C. civ., față de care Legea fondului funciar a fost considerată ca fiind prevalentă, confirmă lipsa analizei valabilității modalității de preluare, lăsată neidentificată de către cele două instanțe (cooperativizare ori naționalizare).

Apărarea invocată de către apelanții-pârâți, atât la fond cât și prin motivele de apel, privind nevalabilitatea titlului statului față de încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948, precum și ale Legii nr. 119/1948, nu a fost analizată de către instanță, aspect confirmat de considerentele deciziei recurate, potrivit cărora "(...) contrar susținerii apelanților nu se poate, reține, în prezentul litigiu, valabilitatea preluării de către stat a terenului ce a aparținut autorilor lor (...)". Deși motivul imposibilității instanței de a analiza valabilitatea preluării nu este precizat și nu poate fi supus controlului de legalitate (aspect criticat printr-un motiv de recurs separat), soluția de respingere a apelului este motivată de respingerea acțiunii precedente în revendicare.

Așadar, în măsura în care instanța a considerat că mențiunea privind aspectul de fapt al preluării, constatat anterior prin hotărâri judecătorești, conferă autoritate de lucru judecat pe aspectul dedus judecații în prezenta-cauză privind nevalabilitatea titlului statului, în acest caz instanța de apel a săvârșit o încălcare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., nefiind îndeplinită condiția identității de părți, obiect și cauză, aspect dezvoltat în susținerea acestui motiv de recurs. 5. Instanța de apel a ignorat, cu încălcarea prevederilor art. 1200 pct. 4 C civ., efectele sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, apreciind că acestea sunt inopozabile intimatei-reclamante SC A. SA cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenții arată că prin motivele de apel au invocat efectul pozitiv al sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București conferit hotărârii judecătorești pe aspectul nevalabilității titlului statului. Cu toate acestea, instanța a ignorat această prezumție și a analizat hotărârea menționată din perspectiva, neinvocată, a autorității de lucru judecat. Conform dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ., statuările unor hotărâri irevocabile, cu valoare de prezumții legale, se răsfrâng în mod indirect și asupra terților, astfel încât, în lipsa unor apărări a acestora, instanța era ținută de prezumția de nevalabilitate a titlului de preluare de către Statul român, conferită de textul evocat, sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.

6. Soluția de respingere a motivului de apel vizând nevalabilitatea titlului statului nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - susținându-se că neanalizarea valabilității titlului statului de către instanța de apel echivalează cu nemotivarea unui aspect esențial al fondului raportului juridic dedus judecății. Se argumentează că, prin motivele de apel, s-a invocat aspectul potrivit căruia, în ipoteza în care terenul ar fi făcut obiectul naționalizării, statul nu a dobândit acest imobilul în baza unui titlu valabil. Nici cooperativizarea și nici aplicarea Legii nr. 119/1948 nu ar fi condus la transmiterea bunului în proprietatea statului.

Astfel cum rezultă din înscrisul numit Referat plivind situația patrimoniului firmei K. - depus cu borderou la termenul din 14 ianuarie 2015, reprezentanții statului, numiți prin rezoluția ministrului de resort, au constatat că măsura naționalizării Fabricii K. produce efecte exclusiv asupra terenului în suprafață de 75.000 m.p., aflat în inventar, nu și asupra terenului în suprafață de 36.000 m.p (ferma) în care este inclus și terenul aflat în litigiu, terenul fiind propus, pentru viitor, în variantele exproprierii ori achiziționării. Or, măsura includerii acestui teren în Anexa 38 la procesul-verbal de preluare, nu a reprezentat și o formă de includere în măsura naționalizării, fiind recunoscută în mod expres ineficiența juridică a acestei mențiuni, chiar de către reprezentanții din acea vreme ai statului.

Cu privire la aplicarea Legii nr. 119/1948 s-a arătat că, înainte de a cerceta în ce măsură au fost respectate prevederile actului normativ în temeiul căruia ar fi operat preluarea imobilului, trebuie analizat, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, dacă actul normativ respectiv era în concordanță cu prevederile constituționale în vigoare la momentul preluării. Constatarea caracterului contrar prevederilor constituționale respective face superfluă cercetarea respectării prevederilor actului normativ neconcordant. Prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948 .garantau dreptul de proprietate particulară imobiliară, iar imobilele cu destinația de teren agricol neafectat unei întreprinderi nu puteau fi considerate mijloace de producție în sensul art. 5 și 6 din acest act normativ, enumerarea fiind limitativă.

Potrivit reglementărilor constituționale menționate, în proprietatea statului nu puteau trece decât anumite "bunuri, expres și limitativ prevăzute, numai pentru satisfacerea interesului general justificat de necesitatea garantării securității șl siguranței naționale, ordinii publice și asigurării utilității publice, și numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Ipoteza posibilității aplicării Legii nr. 119/1948 ar fi semnificat ca acest act normativ reprezintă o reglementare neconstituțională, o preluare a imobilelor fără vreo justificare, dintre cele menționate, și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire operând o deposedare fără titlu, o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat constituțional.

Dincolo de neconcordanța actului normativ de preluare cu Constituția în vigoare la momentul preluării și cu tratatele internaționale la care România era parte nu poate fi pretinsă nici corecta aplicare a Legii nr. 119/1948. Față de destinația de teren agricol a suprafeței în litigiu, neafectată întreprinderii ce a făcut obiectul naționalizării, acesta nu putea face obiectul aplicării Legii nr. 119/1948. 7. Printr-un alt motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă stabilirea greșită a caracterului sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București cu încălcarea prevederilor art. 750 C. civ., interpretate în lumina deciziei de îndrumare nr. 3/1968 a Tribunalului Suprem, ceea ce a determinat aplicarea greșită a Protocolului adițional nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului cu prilejul aprecierii noțiunii de bun, în sensul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Recurenții susțin că instanța de apel a