ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2323/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2323/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Decizia nr. 2323/2016

Prin cererea

înregistrată la data de 01 octombrie 2003, pe rolul Judecătoriei

Sectorului 3 București sub nr. x/2003, reclamanta SC A. SA, în

contradictoriu cu SC B. SRL a solicitat instanței ca prin hotărârea

ce va pronunța să dispună: obligarea pârâtei SC B. SRL de a

lăsa în deplina proprietate și liniștită posesie terenul

proprietatea SC A. SA, situat în București, Sos. C., intabulat în C.F. nr.

X ținută de Judecătoria Sectorului 3 București, având

numărul cadastral A; obligarea pârâtei să ridice construcțiile

edificate abuziv pe terenul proprietatea sa și readucerea terenului în

situația anterioară pe cheltuiala acesteia, iar în caz contrar

autorizarea reclamantei de a face aceste demersuri în numele și pe

cheltuiala pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentința

civilă nr. 1213 din 19 februarie 2004, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă excepția

necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare

a cauzei privind pe reclamanta SC A. SA și pe pârâta SC B. SRL, în favoarea

Tribunalului București, motivat de faptul că litigiul poarta asupra unui

bun cu o valoare mai mare de 1 miliard ROL.

Cauza a fost astfel

înregistrată la data de 24 mai 2004, pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. x/2004 (nr. unic dosar x/3/2004).

În ședința

publică de la data de 17 septembrie 2004 reclamanta a depus o cerere completatoare

a acțiunii inițiale, prin care a solicitat citarea în cauză în calitate

de pârâți a lui C. și D., precum și constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B. din

29 octombrie 2002 încheiat între pârâți ce are ca obiect suprafața de

8370,73 m.p. situată în București, Șoseaua C., rectificarea cărții

funciare nr. Y și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate

al pârâtei SC B. SRL, obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafață de 8370,73 m.p.

situat în București, Șoseaua C., precum și obligarea pârâtei SC B.

SRL să ridice construcțiile edificate abuziv pe acest teren și readucerea

acestuia la starea inițială pe cheltuiala pârâtei, în caz contrar să

fie autorizată să le desființeze pe cheltuiala acesteia.

La data de 07

decembrie 2004 pârâții C. și D. au depus întâmpinare prin care au solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării

pârâții au arătat, în esență, că acțiunea reclamantei

este neîntemeiată și, că, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor la data de 19

octombrie 1994 în beneficiul reclamantei este lovit de nulitate deoarece a fost

dat cu încălcarea prevederilor art. l din H.G. nr. 834/1991 și art. 20

din Legea nr. 15/1990.

Prin încheierea

din ședința publică de la 17 iunie 2005, dată de Tribunalului

București, secția a v-a civilă, în Dosar nr. x/2005, în temeiul dispozițiilor

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a dispus sesizarea Curții de Apel

București, secția contencios administrativ, în vederea soluționări

excepției de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate

din 19 octombrie 1994 și transcris sub nr. 5313 din 09 aprilie 1996 în Registrul

de Transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 3 București, emis de

Ministerul Industriilor, iar în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) teza

finală din Legea nr. 554/2004 și s-a dispus suspendarea judecății

cauzei privind pe reclamanta SC A. SA și pe pârâții B. SA, C. și

D.

Prin sentința

civilă nr. 2879 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă,

prin decizia nr. 2500 din 12 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, excepția de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cauza a fost repusă

pe rol la data de 04 iunie 2010 ca urmare a cererii de redeschidere a judecății

formulată de reclamanta SC A. SA.

Prin sentința

civilă nr. 1788 din 20 octombrie 2011, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a admis în parte, astfel cum a fost precizată și completată,

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, împotriva pârâților SC

B. SA, C., D. decedat și continuată de E. și F., a obligat pârâta

SC B. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantei SC A. SA terenul în suprafață de 8.163,7 m.p. situat în Șoseaua

C., București și a respins capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat

sub nr. B din 29 octombrie 2002 de B.N.P. G., ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că în temeiul

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la

data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor a fost trecută în proprietatea

reclamantei SC A. SA, o suprafață de 60193 m.p. amplasată, conform

anexei acestuia în București, Șoseaua C. Dreptul de proprietate al reclamantei

a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 5313 din 09

aprilie 1996, ulterior fiind deschisă C.F. nr. X, astfel cum rezultă din

cuprinsul încheierii nr. 9020 din 15 mai 2003 emisă de BCF sector 3.

Prin contractul

de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de BNP

G., pârâții D. (în prezent decedat) și C., în calitate de vânzători

au transmis către pârâta SC B. SRL, dreptul de proprietate asupra lotului A

1 în suprafață de 8370,73 m.p. situat în București, Șoseaua

C., având nr. cadastral C, înscris în C.F. nr. Z a localității București

- sector 3. Dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost înscris în

cartea funciară așa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 13

februarie 2003 emisă de BCF - sector 3.

Potrivit mențiunilor

inserate în contractul de vânzare - cumpărare menționat rezultă că

vânzătorii, autorii pârâtei SC B. SRL, dobândiseră suprafața de teren

înstrăinată, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat

din 09 februarie 2001 de BNP G. și prin sentința civilă nr. 601

din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,

irevocabilă și executorie conform procesului - verbal din 16

februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria

sectorului 3.

Prin sentința

civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria

sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă a fost admisă

acțiunea formulată de reclamanții D., C. și H. în contradictoriu

cu Consiliul General al Municipiului București. S-a constat că reclamanții

dețin cota de 63,75 % din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 27893 m.p. situat în București, Șoseaua C., iar pârâtul CGMB deține

cota de 36,25 % din dreptul de proprietate asupra aceluiași teren, dispunându-se

sistarea stării de indiviziune, reclamanților fiindu-le atribuită

în coproprietate, suprafața de teren de 17.781,843 m.p., identificată

prin raportul de expertiză dispus în acea cauză.

Prin contractul

de vânzare - cumpărare autentificat din 09 februarie 2001 de BNP G., H. a transmis

către D. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață indiviză

de 2963,641 m.p. din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafață

totală de 17781,843 m.p. situat în București, Șoseaua C.

Ulterior, prin

actul de partaj voluntar autentificat din 16 septembrie 2002 de BNP G., lotul A1

în suprafață de 8370,73 m.p cu vecinătățile și dimensiunile

pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune reclamanților

din prezenta cauză, C. și D.

În anul 1992,

anterior ieșirii din indiviziune cu Consiliul General al Municipiului București

dispusă prin sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată

de Judecătoria sectorului 3 București, reclamanții D. și C.

au promovat o acțiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu SC

I. SA, Întreprinderea A. București, Ministerul de Interne și Primăria

sector 3, vizând și suprafața de 3 hectare teren situat în Șoseaua

C., ce aparținuse autorului lor J. proprietar al Fabrici K., fabrică ce

a fost naționalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

Acest demers al

reclamanților a fost respins irevocabil, ca neîntemeiat, reținându-se

că terenul reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele

au titluri de proprietate ce nu au fost anulate.

Prin raportul

de expertiză tehnică întocmit de expert L., terenul aflat în proprietatea

reclamantei conform titlului invocat de acesta, respectiv certificatul de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994

de Ministerul Industriilor, a fost identificat conform anexelor 1 și 3 ale

raportului de expertiză, astfel: primetrul 1 între punctele 1-2-23-24-25-26-27-28-29-5-6-7-8-910-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-1

având o suprafață de 48611,72 m.p. și perimetrul 2 între punctele

30-31-32-33-34-35-30 cu o suprafață de 11580,85 m.p. În ceea ce privește

suprafața de teren de 8370,73 m.p. situată în București, Șoseaua

C. dobândită de pârâta SC B. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de BNP G., încheiat cu pârâții

vânzători C. și D., tribunalul a reținut că a fost identificată

de expert între punctele 3-4-5-29-28-27-26-25-24-23, aceasta suprapunându-se cu

terenul identificat în perimetrul 1 ca fiind inclus în titlul de proprietate al

reclamantei, cu excepția suprafeței de 207,03 m.p. evidențiată

în anexa 2.

Drept urmare,

având în vedere că cele două suprafețe de teren asupra cărora

ambele părți invocă un drept de proprietate se suprapun, tribunalul

a procedat în continuare la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea

și pe care își întemeiază dreptul pretins.

În ipoteza în

care ambele părți atât reclamantul cât și pârâtul invocă titluri

scrise asupra bunului revendicat, trebuie făcută distincție după

cum aceste titluri provin de la același autor sau de la autori diferiți,

în acest din urmă caz urmând a se proceda la compararea drepturilor autorilor

de la care provin și a se da eficiență titlului ce emană de

la autorul al cărui titlu este preferabil.

În cauza dedusă

judecății, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced,

tribunalul a apreciat că se regăsește cea de a doua ipoteză

menționată, respectiv, aceea a titlurilor ce provin de la autori diferiți.

Analiza drepturilor

autorilor părților nu poate fi realizată fără a avea în

vedere faptul că prin decizia civilă nr. 1550 A din 26 mai 1998 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III a civilă, irevocabilă

prin decizia nr. 655 din 02 aprilie 1999 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV a civilă, acțiunea în revendicare promovată

de autorii pârâtei SC B. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, în

aceste condiții, tribunalul a considerat că autorii pârâtei, vânzătorii

C. și D. nu pot susține că dreptul lor de proprietate ar fi fost

confirmat în justiție.

În ceea ce privește

sentința civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria

sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, tribunalul

a considerat că aceasta nu reprezintă o confirmare a pretinsului drept

de proprietate, întrucât a soluționat o acțiune de partaj ce are efect

declarativ și nu poate fi opusă reclamantei SC A. SA. Or, având în vedere

că valoarea probatorie a noțiunii de titlu în cadrul acțiunii în

revendicare, este aceea a unei prezumții simple de proprietate, rezultă

și față de efectul declarativ al hotărârii judecătorești

invocată de pârâtă, că aceasta naște o prezumție simplă

de proprietate în favoarea autorului său ce trebuie unită cu alte dovezi

din care să reiasă faptul că era titular al dreptului pretins. Cum

în cauza dedusă judecății nu au fost făcute dovezi în acest

sens, mai mult din probatoriul administrat rezultând contrariul, tribunalul a apreciat

că dreptul autorului pârâtei SC B. SRL nu poate fi preferat.

În această

privință, tribunalul a avut în vedere că, întregul imobil ce a aparținut

autorului vânzătorilor, J. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii

nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de

asigurări, miniere și de transporturi, nefiind făcută vreo dovadă

a demersurilor întreprinse de pârâții vânzători în vederea recunoașterii

vechiului drept de proprietate al acestuia. Contrar susținerii pârâtei și

fără a repune în discuție sentința civilă nr. 601 din

18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,

tribunalul consideră că dreptul de proprietate al pârâților vânzători

pretins a fi fost transmis pe cale succesorală de la autorul J. și avut

în vedere cu ocazia ieșirii din indiviziune în anul 2000, nu a supraviețuit,

deoarece urmare a naționalizării dreptul de proprietate a ieșit din

patrimoniu, fiind necesară recunoașterea sa în justiție în temeiul

legilor speciale de reparație, un nou drept născându-se în limitele stabilite

de acestea.

În ceea ce privește

titlul reclamantei SC A. SA, tribunalul a observat că pretențiile acesteia

se întemeiază pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor și

prin care a fost trecută în proprietatea sa o suprafață de 60193

m.p. amplasată în București, Șoseaua C., act juridic ce nu a fost

contestat de autorii pârâtei SC B. SRL, aceștia nesolicitând vreun moment desființarea

acestuia, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul său de proprietate

s-a consolidat și că deține un bun, o speranță legitimă

de a-l păstra, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Nu au fost primite

de către tribunal argumentele pârâților C. și D. referitoare la faptul

că instanța ar trebui să stabilească dacă bunul ce anterior

fusese preluat abuziv de stat, putea deveni proprietate pârâtelor, potrivit regimului

juridic în vigoare la data dobândiri, față de împrejurarea că în

cadrul acțiunii în revendicare compararea titlurilor aflate în conflict nu

implică o cenzurare a valabilității unuia dintre ele, în acest scop

partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea

a constatării nulității.

Cum în cauza dedusă

judecății, astfel cum s-a reținut anterior, pârâții vânzători

nu au promovat o asemenea acțiune, tribunalul a apreciat că ei nu se pot

prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

și nici a unei speranțe legitime sub aspectul păstrării proprietății

asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, față

de toate argumentele expuse, tribunalul a apreciat că dreptul autorilor pârâtei

cumpărătoare nu poate fi apreciat ca preferabil în concurs cu cel al autorului

reclamantei. În consecință, față de toate considerentele anterior

expuse, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare promovată

de reclamanta SC A. SA este întemeiată fiind admisă ca atare, potrivit

art. 480 C. civ. de la 1864, în privința terenului în suprafață de

8.163,7 m.p. situat în Șoseaua C., sectorul 3, București, având în vedere

că, potrivit raportului de expertiză, a rezultat că suprapunerea

există doar în privința acestei suprafețe.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de ridicare a construcțiilor edificate pe teren, tribunalul

a constatat că, față de concluziile raportului de expertiză

care precizează că pe acesta nu sunt edificate construcții, a fost

apreciată de tribunal ca nefiind justificată.

Referitor la capătul

de cerere din acțiunea astfel cum a fost precizată și completată

la data de 17 septembrie 2004 prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B din

29 octombrie 2002, încheiat între pârâții C. și D., în calitate de vânzători

și pârâta SC B. SRL, în calitate de cumpărător, tribunalul a remarcat

că aceasta a invocat drept cauze de nulitate reaua credință la momentul

încheierii contractului și cauza ilicită.

Sub aspectul relei

credințe a părților la încheierea contractului de vânzare cumpărare

contestat, tribunalul a apreciat că ea nu poate fi reținută, cel

puțin în persoana cumpărătorului.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, buna credință

se prezumă, ceea ce presupune că sarcina relei credințe incumbă

celui care o invocă. Așa fiind, în cauza dedusă judecății,

reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună credință în

ceea ce o privește pe cumpărătoare și nici nu a dovedit conivența

acesteia cu vânzătorii în scopul fraudării intereselor sale. Privitor

la pârâții cumpărători, s-a constatat că o asemenea dovadă

nu a fost depusă, iar simplul fapt al cunoașterii de către aceștia

a situației juridice a terenului înstrăinat nu este suficientă pentru

a contura convingerea instanței că au acționat cu rea credință.

În ceea ce privește

cauza ilicită invocată de reclamantă, rezultată din faptul că

înstrăinarea s-ar fi făcut cu nesocotirea faptului că dreptul său

era înscris în registrele de publicitate încă din anul 1996, tribunalul a constatat

că vânzarea s-a realizat avându-se în vedere extrasul de carte funciară

eliberat de Judecătoria sectorului 3 București sub nr. 7558 din 29

octombrie 2002, iar cum cartea funciară a reclamantei a fost deschisă

abia la data de 15 mai 2003, persoana care figura înscrisă în cartea funciară

la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare era prezumată

a fi proprietar. În consecință, nu s-a putut reține cauza ilicită

dedusă din încălcarea unei dispoziții imperative a legii, față

de faptul că la data perfectării contractului de vânzare cumpărare,

29 octombrie 2002, reclamanta nu îndeplinise formalitatea deschiderii cărții

funciare, acest lucru realizându-se, abia la data de 15 martie 2003. Așa fiind,

față de considerentele reținute, tribunalul a respins capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

- cumpărare autentificat sub nr. B din 29 octombrie 2002 de BNP G., ca neîntemeiat.

Privitor la solicitarea

reclamantei de rectificare a C.F. nr. Y a localității București,

sector 3 în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B.

SRL, tribunalul a reținut că potrivit disp. art. 33 din Legea nr. 7/1996

(aplicabil în cauză în raport de data introducerii acțiunii)

în

cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința

înscrierii, cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea

sau, după caz, modificarea acesteia.

Rectificarea înscrierilor

în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarație

autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. Prin urmare, față de această

dispoziție legală, reclamanta poate solicita rectificarea numai în condițiile

evocate, solicitarea formulată pe această cale neputând fi primită.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel pârâtele E., F., M. și N. și pârâta

SC B. SRL, hotărârea atacată fiind criticată pentru motive de nelegalitate

și netemeinicie, apelanții solicitând schimbarea în parte a hotărârii

instanței de fond în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de

cerere având ca obiect revendicare.

Prin decizia

nr. 103A din

22 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

formulate de apelantele - pârâte E., F, M. și N. și de apelanta - pârâtă

SC B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1788 din 20 octombrie 2011 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele

considerente:

Din situația

de fapt stabilită și de prima instanță, rezultă că

reclamanta SC A. SA a formulat prezenta acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând obligarea pârâților să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 8370,73 m.p. situat în București, Șoseaua C. și

a invocat, în susținerea acțiunii în revendicare, certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 19 octombrie 1994 ce se referă la o suprafață

de 60.193 m.p.

În apel, a fost

depus, ca și înscris ce a stat la baza certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul

acestei societăți din care rezultă că această societate

deține, ca suprafață înscrisă 77906 m.p. teren provenit din

naționalizarea Fabricii de ulei K., suprafață care din măsurători

este de 60193 m.p. A fost, de asemenea, depus memoriul tehnic întocmit de O. SA

ce a avut ca obiect realizarea studiului topografic asupra terenurilor aferente

Societății Comerciale A. SA în vederea obținerii certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, împreună cu planurile anexă ce identifică

terenurile deținute anterior în administrare, în Perimetrul 1 și respectiv

Perimetrul 2.

Pârâții au

depus la dosarul cauzei, la solicitarea instanței de apel contractul de vânzare

- cumpărare din 27 aprilie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafață

de 1,5 ha situat pe drumul Căldăraru - Cățelu, comuna suburbană

Dudești-Cioplea, contractul de vânzare - cumpărare din 24 martie 1934

ce are ca obiect un teren în suprafață de 3 ha situat în comuna Dudești-Cioplea,

contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1934 ce are ca obiect un teren

în suprafață de 3 ha situat pe drumul Căldăraru-Cățelu

și contractul de vânzare-cumpărare din 27 mai 1935 ce are ca obiect un

teren în suprafață de 3 ha situat pe teritoriul comunei Dudești Cioplea.

În ceea ce privește

preluarea de către stat se reține că Întreprinderea K. a fost naționalizată

în baza Legii nr. 119/1948, ocazie cu care a fost întocmit procesul - verbal întocmit

în 12 iunie 1948. Conform anexei nr. 21 din 12 iunie 1948 la procesul - verbal de

predare - primire întocmit cu ocazia preluării Întreprinderii K. de către

reprezentantul Ministerului Industriilor, a fost preluat terenul în suprafață

de 75.000 m.p. afectat întreprinderii conform inventarului încheiat la 31 decembrie

suprafețe de 60.000 de m.p. teren neprevăzut în inventarul fabricii.

Prin cererea înregistrată

la data de 15 mai 1992 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București sub

nr. 5864/1992, astfel cum a fost precizată la 28 februarie1994 reclamanții

D. și C. au chemat în judecată pe pârâtele SC I. SA, SC A. SA, Ministerul

Tineretului și Sportului, Primăria Sectorului 3 București și

Primăria Municipiului București solicitând obligarea pârâtelor la retrocedarea

a două suprafețe de teren de 3 și respectiv 6 ha situate în București,

Șos. C.

Prin sentința

civilă nr. 4548 din 10 aprilie 1995 Judecătoria sectorului 3 a admis,

în parte acțiunea și a obligat Primăria sectorului 3 să lase

în deplină proprietate și posesie suprafața de 2,0540 ha, SC I. SA

terenul în suprafață de 3,29 ha, Ministerul Tineretului și Sportului

suprafața de 2,50 ha.

Cu ocazia judecării

acestui litigiu s-a constatat că din suprafața de teren totală revendicată,

pârâta SC A. SA ocupă o suprafață de 4,9087 ha, conform certificatului

de proprietate nr. x/1995 și o suprafață de 0,2413 ha este ocupată

de proprietăți particulare, suprafețe de teren cu privire la care

reclamanții au renunțat la judecată.

Prin decizia civilă

nr. 481A din 12 februarie 1996 Tribunalul București, secția a III a civilă,

a respins ca nefondate apelurile declarate de Primăria Municipiului București,

SC I. SA și a luat act că apelanta Ministerul Tineretului și Sportului

își retrage apelul.

Prin decizia civilă

nr. 1618 din 20 decembrie 1996 Curtea de Apel București, secția a IV a

civil, a admis recursul declarat de SC I. SA, a casat decizia tribunalului și

a trimis spre rejudecare apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului

București și SC I. SA.

În fond, după

casare, prin decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 a fost admis apelul declarat

de apelanta Consiliul General al Municipiului București, a fost schimbată

în tot sentința și respinsă acțiunea ca neîntemeiată și

s-a luat act de renunțarea la apel a lui SC I. SA.

Prin decizia civilă

nr. 655 din 2 aprilie 1999 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții - reclamanți D.

și C.

Prin sentința

civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria

sectorului 3 în Dosarul nr. x/1999 a fost admisă acțiunea formulată

de reclamanții D., C. și H. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General

al Municipiului București, s-a constat că reclamanții dețin

cota de 63,75% din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 27.893,087 m.p. situat în București, șos. C., teren din care pârâtul

deține în indiviziune cota de 36,25% și s-a atribuit reclamanților

suprafața de 17.781,843 m.p. și pârâtului suprafața de 10111,244

m.p.

În continuare,

conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. B/2002, apelanta

SC B. SRL este deținătoarea imobilului de la nr. poștal 96A, pentru

care există nr. cadastral provizoriu C.

În apel, expertul

P., a identificat terenul în suprafață de 10,5 ha ce a aparținut

autorului pârâților conform actelor de proprietate arătate anterior, și

a arătat că terenul în suprafață de 7,5 ha, cumpărat potrivit

primelor trei acte de proprietate arătate anterior a fost proprietatea fabricii

(ce a făcut obiectul anexei 21 la procesul - verbal de predare - primire întocmit

cu ocazia preluării) și terenul de 3 ha cumpărat de autor potrivit

ultimului act de proprietate era lipit de terenul fabricii și a făcut

obiectul anexei 38 la procesul-verbal, împreună cu un alt teren în suprafață

de 3 ha dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie

1937, care nu face obiectul prezentului litigiu. A fost, de asemenea, identificat

terenul ce aparține intimatei-reclamante conform certificatului de atestare

a dreptului de proprietate și documentației cadastrale întocmite.

Conform expertului,

terenul revendicat în prezentul litigiu este inclus în certificatul de atestare

a dreptului de proprietate al reclamantei și se suprapune cu terenul aparținând

apelantei - pârâte SC B. SRL.

Concluzionând,

Curtea de apel a reținut, în raport de ansamblul probator administrat în cauză,

că pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, ambele părți

invocă acte de proprietate, astfel că se impune a se proceda la compararea

titlurilor.

Sintetizând criticile

formulate de apelante, Curtea de apel a avut în vedere faptul că, pe de o parte,

au fost criticate reținerile tribunalului cu privire la efectele hotărârilor

judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, iar pe de altă

parte greșita reținere a preferabilității titlului reclamantei

în acțiunea în compararea titlurilor, critici ce vor fi analizate împreună,

fiind comune ambelor apeluri.

Sub un prim aspect,

au fost înlăturate criticile ambelor apelante legate de faptul că, în

litigiul anterior (în acțiunea în revendicare), instanțele nu ar fi procedat

la o analiză a nevalabilității titlului statului în urma preluării

terenului de la autorul apelanților, în condițiile în care acțiunea

în revendicare formulată de apelanții-pârâți persoane fizice din

prezentul litigiu a fost respinsă motivat de faptul că terenul ar intra

sub incidența Legii nr. 18/1991.

Astfel, verificând,

aceste susțineri, se reține că deși instanța de apel a

făcut trimitere la legea specială, instanța de recurs a analizat

aceste aspecte, reținând expres că „tribunalul a constatat că terenul

proprietatea autorului reclamanților a trecut în proprietatea statului, iar

pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate, așa încât soluția

de respingere a acțiunii este legală și temeinică și dacă

prin considerentele hotărârii s-a indicat o altă cale ce eventual ar putea

fi urmată (...)”.

Prin urmare, nu

a fost primită susținerea apelanților referitoare la faptul că,

în cadrul acțiunii în revendicare nu ar fi fost antamat aspectul vizând preluarea

terenului de către stat, Curtea de apel constatând că respingerea acțiunii

în revendicare a fost determinată tocmai de reținerea acestui aspect.

Sub un al doilea

aspect, apelanții susțin că, deși acțiunea în revendicare

le-a fost respinsă, în realitate, dreptul lor de proprietate a fost confirmat

în justiție, întrucât prin sentința civilă nr. 601 din 18

ianuarie 2000 le-a fost admisă acțiunea în constatare și ieșire

din indiviziune, în urma căreia terenul ce face obiectul litigiului le-a fost

atribuit.

Critica apelanților

în sensul că instanța de fond nu a avut în vedere sentința civilă

nr. 601/2000 pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București - care se impune ca și chestiune prejudicială asupra problemei

litigioase privind relația dintre părți - nu a fost primită.

Curtea de apel

a constatat că prin sentința arătată anterior a fost admisă

acțiunea în constatare și s-a dispus ieșirea din indiviziune, sentință

ce a fost pronunțată ulterior respingerii acțiunii în revendicare

și doar în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București,

nu și cu reclamanta, care deținea deja terenul conform certificatului

de atestare a dreptului de proprietate ce fusese emis în 1995.

Sub acest aspect,

Curtea constată că această hotărâre judecătorească

nu

este opozabilă părții litigante adverse, în condițiile în care

obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților

din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în speță.

Astfel, Curtea

de Apel a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării

judecătorești sunt configurate de cadrul procesual stabilit prin cererea

de chemare în judecată, iar în măsura în care reclamantul nu înțelege

să-și valorifice pretinsele drepturi într-o procedură contencioasă

care să includă și alte terțe persoane care pot pretinde aceleași

drepturi, consecința nu poate fi decât aceea că numai părțile

prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare, vor suporta efectele directe

ale actelor juridice-hotărârilor judecătorești.

Aceasta soluție

este pe deplin împărtășită de practica și doctrina judiciară,

nefiind recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătorești

asupra terților, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită

de părți, sub semnul principiului disponibilității, numai în

limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegarea faptelor și a

drepturilor și intereselor lor legitime iar aceștia nu au beneficiat în

mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-și exprima

punctul de vedere în fața unei instanțe de judecată, de a exercita

căile de atac prevăzute de lege.

Sub un al doilea

aspect, instanța de apel a constatat că efectul păstrării dreptului

de proprietate al autorilor apelanților nu poate fi reținut întrucât s-ar

nega realitatea tuturor raporturilor juridice ce au avut loc în perioada comunistă,

legislația cu privire la imobilele preluate în acea perioadă, decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și

principiile de drept aplicabile în materie.

Se reține,

astfel cum s-a conturat în practica judiciară internă, dar și în

lumina jurisprudenței C.E.D.O., că simpla recunoaștere a nevalabilității

titlului statului, neurmată de obligația de restituire a bunului nu poate

constitui baza unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la C.E.D.O.

Cu atât mai mult

în cazul de față, când reclamanților le-a fost respinsă acțiunea

în revendicare, reținând instanța de recurs că terenul a fost preluat

de stat și se află în posesia altor persoane ce dețin titluri valabile,

nu se poate considera că promovarea ulterioară a unei acțiuni în

„constatare și partaj”, în contradictoriu doar cu unul din pârâții acțiunii

în revendicare, acțiune în care nu a fost analizată în nici un fel valabilitatea

preluării imobilului de către stat, ar putea avea ca efect recunoașterea

unui bun actual în patrimoniul apelanților.

În ceea ce privește

critica vizând modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, Curtea

constată că, în mod corect, în compararea titlurilor de proprietate, tribunalul

a acordat preferabilitate reclamantei.

Cu privire la

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, Curtea reține că,

deși real că izvorul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei

asupra imobilului în litigiu decurge din lege, acest fapt nu poate determina respingerea

acțiunii în revendicare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior,

acțiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil.

Astfel,

Curtea a avut în vedere faptul că, prin Legea nr. 15/1990, unitățile

economice de stat s-au reorganizat în regii autonome și societăți

comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităților

economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut

în patrimoniul regiilor autonome și al societăților comerciale rezultate

în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate. În aplicarea art.

19 și 20 din acest act normativ, a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind

stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile

comerciale cu capital de stat.

Anterior

apariției Legii nr. 15/1990, unitățile economice de stat dobândeau

un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept

real, opozabil erga omnes în raporturile civile. Actul normativ care reglementa

regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului

între entitățile juridice de stat a fost Decretul Consiliului de Stat

nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.

Deși

real că reclamanta nu a putut preciza actul în baza căruia terenul a trecut

în administrarea sa, Curtea are în vedere, în aprecierea faptului că terenul

se afla în administrarea acesteia, Situația privind stabilirea terenurilor

aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat întocmită

de Comisia numită potrivit Ordinului nr. 4223/1992 în care reclamanta figurează

cu 60193 m.p. proveniți din naționalizarea Fabricii de ulei K.

În aceste condiții,

asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate,

reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 15/1990 asupra bunurilor ce le avea în administrare, categorie în care este

inclus și terenul revendicat.

Pe de altă

parte, neanularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis reclamantei

în procesul de privatizare, are ca efect aprecierea că SC A. SA are un bun

actual, care poate fi opus titlului vechi al autorilor apelanților, pierdut

prin preluarea de către stat.

Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă a statuat că titlurile

vechi nu fac dovada existenței unui bun în sensul Convenției, care să

beneficieze de protecția conform art. 1 din Protocolul 1, deoarece acesta a

ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul fostului proprietar,

urmare a preluării de către stat, fiind necesare demersuri administrative

sau parcurgerea căilor interne de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul

în speță, pentru considerentele reținute anterior relativ la efectele

hotărârilor judecătorești pronunțate în cele două litigii

promovate anterior de apelanți.

Pe de altă

parte, contrar susținerii apelanților nu se poate reține și

analiza, în prezentul litigiu, valabilitatea preluării de către stat a

terenului ce a aparținut autorilor lor, pentru rezolvarea acestor aspecte fiind

necesară depunerea unor hotărâri anterioare care să fi tranșat

aceste aspecte, ceea ce nu este cazul.

Având în vedere

considerentele arătate anterior, Curtea a reținut că soluția

de admitere a acțiunii în revendicare este legală și temeinică,

în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. au fost respinse, ca nefondate,

cererile de apel.

Împotriva acestei

decizii au formulat cereri de recurs

atât pârâții E., F., M., N., cât și

pârâta SC B. SRL, criticile de nelegalitate deși învederate prin cereri de

recurs separate, acestea sunt comune, fiind întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., după cum urmează:

instanței de apel este nemotivată în drept, fiind pronunțată

cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - motiv

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că motivarea comparării

de titluri a fost realizată exclusiv prin trimiteri generale și nu prin

raportare la normele de drept incidente, situație în care nu poate fi verificată

dezlegarea problemelor de drept deduse judecații prin raportare la normele

de drept aplicate.

De asemenea, deși

instanța de apel a reținut că decizia civilă nr. 1550A din 26

mai 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. x/1997,

produce implicații în prezenta cauză,

nu a fost indicat temeiul de drept care guvernează aceste efecte ceea ce face

imposibil de a verifica dacă raționamentul instanței s-a bazat pe

o prezumție absolută ori relativă rezultând din hotărârile anterioare

avute în vedere.

Omisiunea instanței

de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost investită, de a

arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care

sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune soluția de respingere

a apelului, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă

pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

Consideră

că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. potrivit

cărora decizia recurată este supusă casării în cazul în care,

prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. și solicită casarea deciziei atacate și trimitere cauzei

spre rejudecarea apelurilor.

cuprinde motive străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenții

susțin că instanța de apel a schimbat cauza acțiunii transformând

acțiunea în revendicare de drept comun, astfel cum a fost promovată de

către reclamantă și soluționată de către instanța

de fond, într-o acțiune a cărei rezolvare este guvernată de "legislația

cu privire la imobilele preluate în acea perioadă (...)”.

Instanța

de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată

pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., în funcție de aceste prevederi

fiind soluționată cauza de către prima instanță, însă

prin reținerea incidenței "legislației cu privire la imobilele

preluate în acea perioadă" și a chestiunilor dezlegate prin "Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție", se

identifică, printr-un raționament de extindere, a fi reținută

de către instanța de apel incidența prevederilor Legii nr. 10/2001,

în pofida faptului că limitele judecății în apel erau date de cererea

de chemare în judecată, sub aspectul motivelor invocate, precum și de

cerere de apel, în ce privește limitele verificării stabilirii situației

de fapt și aplicării legii.

Așadar, în

mod evident, argumentele reținute de către instanța de apel, prin

aprecierea incidenței "legislației cu privire la imobilele preluate

în acea perioadă" și a chestiunilor dezlegate prin "decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt străine

de natura pricinii.

recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261

alin. (1) pct. 5 și a celor înscrise în art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța

neanalizând motivul de apel, invocat de către apelante vizând reținerea

greșită de către prima instanță a identității

de dintre obiectul prezentului litigiu și cel al primei acțiuni în revendicare

- motiv de recurs prevăzut atât de dispozițiile art. 304 pct. 5.

S-a arătat

că, prin motivele de apel, a fost combătută împrejurarea reținută

de către instanța de fond potrivit căreia terenul în litigiu ar fi

fost revendicat de către C. și D. de la A. SA în cadrul litigiului anterior,

soluționat prin decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1997, aspect ce era

esențial în ce privește incidența autorității de lucru

judecat în prezenta cauză a deciziei civile menționate. Instanța

nu a clarificat situația de fapt, prin neanalizarea respectivului motiv de

apel, deși probele administrate au relevat că terenul ce face obiectul

prezentului litigiu nu a fost revendicat în cadrul procesului anterior de la A.

SA, ci de la Municipiul București (deținător Primăria Sectorului

3). Prin răspunsul dat la obiectivul nr. 5, expertul a indicat în mod clar

că "suprafața de teren revendicată în prezenta cauză este

inclusă în suprafața de teren aparținând la acea dată Primăriei

Sectorului 3". Cu toate acestea, instanța de apel nu a concluzionat dacă

a admis sau respins critica apelantelor, respectiv, dacă și-a însușit

sau nu concluziile expertului și nu s-a pronunțat în mod expres cu privire

la identitatea ori lipsa identității de obiect dintre cele două litigii,

motivul de apel fiind lăsat nesoluționat.

Vătămarea

cauzată prin neanalizarea acestui motiv de apel constă în imposibilitatea

verificării modului în care instanța de apel a aplicat, presupunând că

a aplicat, dispozițiile art. 1201 C. civ., sau dacă a considerat că

o altă instituție de drept ar fi aplicabilă, chiar în lipsa acestei

identități.

Consideră

că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. potrivit

cărora decizia recurată este supusă casării în cazul în care,

prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) și

solicită casarea deciziei atacate și trimitere cauzei spre rejudecarea

apelurilor.

de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin

că instanța de apel a reținut eronat puterea lucrului judecat, potrivit

mențiunii conform căreia "terenul a trecut în proprietatea statului",

cuprinsă în considerentele deciziei civile nr. 1550A din 26 mai 1998 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, precum și în

cele ale deciziei civile nr. 655 din 2 aprilie 1999 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Aspectul preluării

terenului de către stat a fost o premisă a primei acțiuni în revendicare,

în urma căreia terenul de față a fost solicitat a fi restituit de

la CGMB, și nu rezultatul judecații instanțelor de apel și de

recurs. În cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunțate în primul

proces nu există niciun raționament de drept, raportat

la Constituția

în vigoare la data preluării, la actele normative aplicate, la respectarea

condițiilor necesare pentru ca transferul proprietății de la J. la

Statul român să fi fost unul valabil. Considerentele celor două decizii

s-au rezumat la a constata faptul preluării și nu valabilitatea preluării

imobilului de către Statul român.

Așadar, acțiunea

precedentă în revendicare a fost respinsă pentru motivul incidenței,

în ce privește regimul restituirii terenului în litigiu, a Legii fondului funciar,

aplicabilă tuturor terenurilor preluate de către stat, indiferent de valabilitatea

titlului. Refuzul expres al soluționării cauzei în raport de prevederile

art. 480 C. civ., față de care Legea fondului funciar a fost considerată

ca fiind prevalentă, confirmă lipsa analizei valabilității modalității

de preluare, lăsată neidentificată de către cele două instanțe

(cooperativizare ori naționalizare).

Apărarea

invocată de către apelanții-pârâți, atât la fond cât și

prin motivele de apel, privind nevalabilitatea titlului statului față

de încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 și art. 11

din Constituția de la 1948, precum și ale Legii nr. 119/1948, nu a fost

analizată de către instanță, aspect confirmat de considerentele

deciziei recurate, potrivit cărora "(...) contrar susținerii apelanților

nu se poate, reține, în prezentul litigiu, valabilitatea preluării de

către stat a terenului ce a aparținut autorilor lor (...)".

Deși motivul

imposibilității instanței de a analiza valabilitatea preluării

nu este precizat și nu poate fi supus controlului de legalitate (aspect criticat

printr-un motiv de recurs separat), soluția de respingere a apelului este motivată

de respingerea acțiunii precedente în revendicare. Așadar, în măsura

în care instanța a considerat că mențiunea privind aspectul de fapt

al preluării, constatat anterior prin hotărâri judecătorești,

conferă autoritate de lucru judecat pe aspectul dedus judecații în prezenta-cauză

privind nevalabilitatea titlului statului, în acest caz instanța de apel a

săvârșit o încălcare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., nefiind

îndeplinită condiția identității de părți, obiect

și cauză, aspect dezvoltat în susținerea acestui motiv de recurs.

de apel a ignorat, cu încălcarea prevederilor art. 1200 pct. 4 C civ., efectele

sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 3 București, apreciind că acestea sunt inopozabile intimatei-reclamante

SC A. SA cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului -

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții

arată că prin motivele de apel au invocat efectul pozitiv al sentinței

civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului

3 București conferit hotărârii judecătorești pe aspectul nevalabilității

titlului statului. Cu toate acestea, instanța a ignorat această prezumție

și a analizat hotărârea menționată din perspectiva, neinvocată,

a autorității de lucru judecat.

Conform dispozițiilor

art. 1200 pct. 4 C. civ., statuările unor hotărâri irevocabile, cu valoare

de prezumții legale, se răsfrâng în mod indirect și asupra terților,

astfel încât, în lipsa unor apărări a acestora, instanța era ținută

de prezumția de nevalabilitate a titlului de preluare de către Statul

român, conferită de textul evocat, sentinței civile nr. 601 din 18

ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.

de respingere a motivului de apel vizând nevalabilitatea titlului statului nu cuprinde

motivele de fapt și de drept pe care se sprijină - motiv de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - susținându-se că

neanalizarea valabilității titlului statului de către instanța

de apel echivalează cu nemotivarea unui aspect esențial al fondului raportului

juridic dedus judecății.

Se argumentează

că, prin motivele de apel, s-a invocat aspectul potrivit căruia, în ipoteza

în care terenul ar fi făcut obiectul naționalizării, statul nu a

dobândit acest imobilul în baza unui titlu valabil. Nici cooperativizarea și

nici aplicarea Legii nr. 119/1948 nu ar fi condus la transmiterea bunului în proprietatea

statului.

Astfel cum rezultă

din înscrisul numit Referat plivind situația patrimoniului firmei K. - depus

cu borderou la termenul din 14 ianuarie 2015, reprezentanții statului, numiți

prin rezoluția ministrului de resort, au constatat că măsura naționalizării

Fabricii K. produce efecte exclusiv asupra terenului în suprafață de 75.000

m.p., aflat în inventar, nu și asupra terenului în suprafață de 36.000

m.p (ferma) în care este inclus și terenul aflat în litigiu, terenul fiind

propus, pentru viitor, în variantele exproprierii ori achiziționării.

Or, măsura includerii acestui teren în Anexa 38 la procesul-verbal de preluare,

nu a reprezentat și o formă de includere în măsura naționalizării,

fiind recunoscută în mod expres ineficiența juridică a acestei mențiuni,

chiar de către reprezentanții din acea vreme ai statului.

Cu privire la

aplicarea Legii nr. 119/1948 s-a arătat că, înainte de a cerceta în ce

măsură au fost respectate prevederile actului normativ în temeiul căruia

ar fi operat

preluarea imobilului, trebuie analizat, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998,

dacă actul normativ respectiv era în concordanță cu prevederile constituționale

în vigoare la momentul preluării. Constatarea caracterului contrar prevederilor

constituționale respective face superfluă cercetarea respectării

prevederilor actului normativ neconcordant. Prevederile art. 6 alin. (1), art. 8,

art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948 .garantau dreptul de proprietate

particulară imobiliară, iar imobilele cu destinația de teren agricol

neafectat unei întreprinderi nu puteau fi considerate mijloace de producție

în sensul art. 5 și 6 din acest act normativ, enumerarea fiind limitativă.

Potrivit reglementărilor

constituționale menționate, în proprietatea statului nu puteau trece decât

anumite "bunuri, expres și limitativ prevăzute, numai pentru satisfacerea

interesului general justificat de necesitatea garantării securității

șl siguranței naționale, ordinii publice și asigurării

utilității publice, și numai după o dreaptă și prealabilă

despăgubire. Ipoteza posibilității aplicării Legii nr. 119/1948

ar fi semnificat ca acest act normativ reprezintă o reglementare neconstituțională,

o preluare a imobilelor fără vreo justificare, dintre cele menționate,

și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire operând

o deposedare fără titlu, o încălcare flagrantă a dreptului de

proprietate particulară imobiliară, garantat constituțional.

Dincolo de neconcordanța

actului normativ de preluare cu Constituția în vigoare la momentul preluării

și cu tratatele internaționale la care România era parte nu poate fi pretinsă

nici corecta aplicare a Legii nr. 119/1948. Față de destinația de

teren agricol a suprafeței în litigiu, neafectată întreprinderii ce a

făcut obiectul naționalizării, acesta nu putea face obiectul aplicării

Legii nr. 119/1948.

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă stabilirea

greșită a caracterului sentinței civile nr. 601 din 18 ianuarie 2000

pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București cu încălcarea

prevederilor art. 750 C. civ., interpretate în lumina deciziei de îndrumare nr.

3/1968 a Tribunalului Suprem, ceea ce a determinat aplicarea greșită a

Protocolului adițional nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului cu prilejul aprecierii noțiunii de bun, în sensul Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Recurenții

susțin că instanța de apel a