ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2016

Decizia nr. 1393/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 14 din 08 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea reclamanților A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL, a obligat această pârâtă să lase, reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 2183 mp, identificat și delimitat în planul de situație anexa nr. 1 al raportului de expertiză întocmit de expertul G., situat în București, sector 4, având CF și număr cadastral x1 și x2, a respins cererea pârâtei privind invocarea uzucapiunii scurte de 20 de ani.

În esență, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 1295F din 16 iulie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că SC H. SRL deține o suprafață de 2035 mp din totalul celor 2074 mp, nerestituită reclamanților (reclamanți și în cauza pendinte), acesta fiind și motivul pentru care, în procedura de restituire pe calea Legii nr. 10/2001, derulată de reclamanți, li s-a recunoscut dreptul de a primi în natură numai 4288 mp din cei 6765 mp preluați de stat. Rezultă așadar, că reclamanților li s-a recunoscut atât calitatea de persoane îndreptățite în procedura Legii nr. 10/2001, cât și pe aceea de proprietari îndreptățiți în procesul de revendicare derulat în contra vânzătoarei către pârâta din cauza de față, cu privire la aceeași suprafață de teren, revendicată de la aceasta.

S-a reținut cu putere de lucru judecat și că terenul de 2035 mp, obiect al revendicării promovată de SC H. SRL și vândut de aceasta, pârâtei de față, se află situat în București, neexistând niciun dubiu în privința identității dintre lotul revendicat de reclamanți și terenul deținut de pârâtă, suprapunerea fiind constatată și de expertul desemnat în cauza de față. De altfel, în această privință, sunt relevante aspectele reținute cu putere de lucru judecat atât de Tribunalul București, secția a V-a civilă, cât și de Curtea de Apel București în apelul declarat de SC H. SRL, în Dosarul nr. x/3/2008.

Cât privește problema uzucapiunii scurte invocată în apărare de pârâtă, aceasta apare ca fiind lipsită de relevanță pe planul revendicării - revendicare prin comparare de titluri (cel al pârâtei constând în contractul de vânzare-cumpărare cu SC H. SRL) - în cadrul căreia titlul reclamanților fiind preferabil, titlu reconfirmat prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat în baza deciziei administrative de preluare. Împotriva sentinței de primă instanță au declarat apel SC F. SRL și SC H. SRL (această apelantă a declarat apel și împotriva tuturor încheierilor de ședință). La termenul din 26 iunie 2015, apelanta a formulat o cerere de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ. În motivarea cererii, aceasta a susținut că pe rolul Tribunalului București se află Dosarul nr. x/3/2014 în care reclamanții au chemat în judecată pe SC F. SRL, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate un teren în suprafață de 2035 mp, situat în București, respectiv să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 2003, respectiv să se rectifice cartea funciară aferentă imobilului. Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe Decizia nr. 515 din 09 septembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului București. Prin Decizia civilă nr. 117A din data de 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de suspendare și apelurile declarate în cauză, ca nefondate.

Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2014, s-a reținut că are calitatea de reclamantă, SC I. SRL, iar SC H. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei; obiectul cererii îl reprezintă constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor din 09 noiembrie 2000, constatarea nulității absolute a dispoziției din 09 septembrie 2002 emisă de Municipiul București, constatarea nulității absolute a procesului-verbal de predare-primire a imobilului, respectiv repunerea părților în situația anterioară; cererea a fost formulată, întrucât între terenul cumpărat de reclamantă și terenul dobândit de pârât exista o suprapunere de 280 mp; din Sentința civilă nr. 1417 din 25 noiembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rezultă că s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor din 09 noiembrie 2000, hotărâre supusă căilor de atac; Curtea a apreciat astfel că nu sunt întrunite dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. pentru că nu se contestă dreptul de proprietate al intimaților-reclamanți, ci doar întinderea acestuia, motiv pentru care cererea de suspendare a fost respinsă, ca nefondată. Referitor la apelul declarat de pârâta SC F. SRL. Primul motiv de apel este nefondat; prin întâmpinare, apelanta a susținut că a dobândit cu bună-credință dreptul de proprietate asupra imobilului, invocând incidența efectului creator de drepturi al cărții funciare; Curtea a observat însă că întocmirea întâmpinării nu răspunde exigențelor art. 115 C. proc. civ., respectiv că pretinsul efect creator de drepturi al cărții funciare nu apare formulat ca un răspuns la capetele de fapt și de drept ale cererii, fiind mai degrabă o expunere asupra acestui principiu, nemotivat în drept; Curtea a acceptat că s-a invocat o astfel de apărare pe cale de excepție; cum contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 a fost încheiat sub incidența C. civ.

de la 1864, acesta nu putea produce efectul creator de drepturi, reglementat de art. 901 din Legea nr. 287/2009 - noul C. civ., situație în care această apărare apare ca fiind nefondată. Curtea a constatat totodată că, prin întâmpinare, nu s-a invocat excepția lipsei calității procesul pasive a SC F. SRL, situație în care susținerea din apel, potrivit cu care instanța de fond nu s-ar fi pronunțat pe această excepție, este nefondată. În ce privește nepronunțarea instanței pe invocarea prescripției achizitive de 10 ani, s-a apreciat că critica este nefondată, întrucât instanța de fond s-a pronunțat pe această excepție, pe care a denumit-o uzucapiunea scurtă. În ce privește nepronunțarea instanței pe buna-credință existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 2006, Curtea a constatat că nu au fost respectate dispozițiile art. 115 C. proc.

civ., fiind mai degrabă o expunere despre noțiunea de bună-credință. A fost respinsă această apărare, întrucât buna-credință reglementată de art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu era constitutivă de drepturi. Critica privind ignorarea principiul contradictorialității și al principiului egalității de arme, este nefondată, întrucât forma de exercitare a principiului contradictorialității se face atât în forma scrisă cât și în forma orală, în cauză fiind depuse/încuviințate cereri și întâmpinări, dar și probele utile cauzei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a reținut că critica este nefondată, pentru următoarele argumente: în sentința fondului se arată că terenul revendicat de reclamanți a făcut obiectul cauzei ce s-a finalizat prin Sentința civilă nr. 129 F din 16 mai 2008, prin care SC H. SRL a fost obligată să predea terenul reclamanților; același teren face obiectul în revendicare "către pârâta din cauza de față"; nu există dubiu cu privire la identitatea dintre lotul revendicat de reclamanți și terenul deținut de pârâtă, suprapunerea fiind constatată și de expertul desemnat în cauză; concluzia instanței de apel a fost aceea că prima instanță s-a pronunțat și în raport de expertiză întocmită în cauză.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, s-a apreciat că critica este nefondată, pentru următoarele argumente: instanța de fond s-a pronunțat și în raport de expertiza dispusă în cauză, întocmită de expert G.; acesta a reținut că imobilul revendicat prin Sentința civilă nr. 129F din 16 iulie 2008 este identic cu cel constatat de expertul desemnat în cauză; nu se poate reține încălcarea principiului nemijlocirii administrării probatoriului; din considerentele încheierii din 7 noiembrie 2013, a rezultat că s-a dispus întocmirea expertizei pe baza actelor existente la dosarul cauzei, luându-se în considerare inclusiv procesul anterior de revendicare; rezultă așadar că s-au avut în vedere și actele de proprietate; verificarea s-a făcut pentru a se constata identitatea dintre terenul revendicat în raport cu SC H. SRL și terenul revendicat în raport de SC F. SRL.

Referitor la cel de-al patrulea motiv de apel, s-a apreciat că critica este nefondată, pentru următoarele argumente: din examinarea lucrărilor dosarului nu rezultă că s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; este nefondată susținerea apelantei, potrivit căreia nu exista nicio probă care să stabilească identitatea între terenul revendicat și cel deținut de apelante, pentru că la dosar s-a întocmit o expertiză care a concluzionat că terenul revendicat este cel deținut de apelantă; în ce privește respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză, din examinarea încheierii din 27 noiembrie 2004, s-a constatat că apelanta-pârâtă a solicitat încuviințarea unei noi expertize sau întregirea celei întocmite, cerere pe care instanța a respins-o, ca nefondată, soluția fiind corectă de vreme ce s-a cerut o nouă expertiză pentru că nu ar fi fost descrise operațiunile făcute de expert și pentru că s-a reținut suprapunerea identificată între terenul revendicat și cel deținut de apelanta-pârâtă.

Referitor la cel de-al cincilea motiv de apel, s-a apreciat că critica este nefondată, pentru următoarele argumente: instanța de fond a reținut calitatea de proprietar a reclamanților prin reținerea calității de persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, cât și în baza procesului de revendicare pe care reclamanții l-au purtat cu SC H. SRL, persoană care a vândut terenul către apelanta-pârâtă, fapt ce dovedește că instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Referitor la apelul declarat de către intervenienta SC H. SRL, Curtea a constatat că deși s-a susținut exercitarea apelului împotriva tuturor încheierilor de ședință, din modul de formulare și dezvoltare a apelului, rezultă că s-a formulat apel expres împotriva încheierii din 05 iunie 2014 și, implicit, a celor ulterioare acestei date, și împotriva sentinței de fond, ceea ce înseamnă că nu s-a declarat apel împotriva încheierilor anterioare datei de 05 iunie 2014. Analizând încheierile din 8 mai 2014, 5 iunie 2014 și 4 septembrie 2014 se constată următoarele: potrivit încheierii din 8 mai 2014, SC H. SRL a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie; s-a consemnat "de asemenea, arată că în cazul în care instanța consideră că instanța apreciază că nu se justifică cererea de intervenție accesorie, apreciază că poate sta în cauză în calitate de chemat în garanție"; "tribunalul deliberând, constată că dată fiind împrejurarea că atât cererea de intervenție accesorie cât și cererea de chemare în garanție au practic același scop final, urmează ca în raport de această cerere de chemare în garanție, SC H. SRL să fie introdusă în cauză în calitate de chemat în garanție, nemaipunându-se soluționarea cererii de intervenție accesorie";

din încheiere rezultă totodată că chemata în garanție SC H. SRL a arătat că nu mai insistă în admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, ca urmare a încuviințării cererii de chemare în garanție; tribunalul a luat act de susținerea chematei în garanție, în sensul că nu mai înțelege să insiste în admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, ca urmare a încuviințării cererii de chemare în garanție". La termenul din 5 iunie 2014, s-a constatat că SC H. SRL nu mai figurează în citativ și nici nu a fost prezentă.

Instanța a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție, pentru care s-a acordat termen la 4 septembrie 2014. La 4 septembrie 2014, s-a prezentat apărătorul chematei în garanție SC H. SRL, ocazie cu care a susținut că la data de 16 ianuarie 2014 a formulat o cerere de intervenție accesorie asupra căreia instanța nu s-ar fi pronunțat; tribunalul, referitor la această cerere, "a apreciat că nu se mai impunea discutarea cererii de intervenție accesorie, pentru că ulterior s-a depus o cerere de chemare în garanție, și că cadrul procesual este cel consemnat în încheierea din 05 iunie 2014. Curtea a observat totodată că apelanta nu a invocat nulitatea încheierilor de ședință din 5 iunie 2014 și 4 septembrie 2014, ci doar a cerut modificarea lor, în sensul încuviințării în principiu a cererii de intervenție accesorie.

A observat totodată că, la data de 5 iunie 2014, respectiv 4 septembrie 2014, nu s-a cerut îndreptarea vreunei neregularități a încheierii din 8 mai 2014, situație în care potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., orice neregularități, dacă ar fi existat în această încheiere, s-au acoperit.

Curtea a încuviințat proba cu caietul grefierului și cu transcrierea ședințelor de judecată; din transcrierea încheierii de ședință din 8 mai 2014, a rezultat că a fost încuviințată cererea de chemare în garanție, tribunalul arătând că nu se mai impune o soluționare în principiu a cererii de intervenție accesorie; nu s-a mai insistat în cererea de intervenție accesorie - "domnul avocat a învederat faptul că nu mai insistă în această cerere de intervenție accesorie ca urmare a formulării cererii de chemare în garanție"; din caietul grefierului de la termenul din 5 iunie 2014, nu rezultă vreo discuție cu privire la cererea de intervenție accesorie; din transcrierea ședinței de judecată din 05 iunie 2014, rezultă că chematul în garanție SC H. SRL a afirmat că va reveni cu cererea de intervenție accesorie; după disjungerea cererilor de chemare în garanție, chematul în garanție a arătat că pe cererea de intervenție accesorie crede că nu mai este necesar să pună concluzii, doar instanța să spună dacă o încuviințează sau nu în principiu, pentru că a fost discutată la termenul anterior; tribunalul a arătat că se va pronunța și cu privire la cererea de intervenție accesorie având în vedere că s-au disjuns cererile de chemare în garanție ..."; chemata în garanție a solicitat ca "intervenția să fie repusă în discuția părților,

iar tribunalul arată că se va relua discuția acesteia și pronunțarea asupra ei efectiv; examinând caietul grefierului din 4 septembrie 2014 se constată că nu există nimic consemnat despre cererea de intervenție accesorie; din transcrierea ședinței de judecată, rezultă susținerea instanței că nu a mai fost necesară discutarea cererii de intervenție accesorie pentru că prin această cerere s-a urmărit același scop cu cererea de chemare în garanție. În raport de cele constatate, s-a reținut că pronunțarea asupra cererii de intervenție a avut loc la termenul din 08 mai 2014, când SC H. SRL a arătat că nu mai susține cererea de intervenție accesorie, iar instanța a luat act de această hotărâre. Cum încheierea din 8 mai 2014 are caracter interlocutoriu, instanța nu mai putea reveni asupra soluției în niciun fel.

S-a constatat totodată că instanța de fond nu a fost consecventă cu soluționarea acestei cereri, acceptând ideea necesității rediscutării și pronunțării din nou pe această cerere. Cât timp apelanta nu a criticat încheierea de ședință din 08 mai 2014, s-a apreciat că aceasta a exercitat fără drept apelul împotriva încheierilor ulterioare, pentru că nu avea calitatea de a exercita apelul declarat. S-a apreciat totodată că apelul este nefondat și pe fondul criticilor formulate. Este nefondată susținerea apelantei, potrivit căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție accesorie, pentru că din încheierea din 8 mai 2014 rezultă că instanța a luat act de renunțarea la susținerea cererii de intervenție.

Este nefondată susținerea potrivit căreia la 05 iunie 2014 s-ar fi pus în discuție cererea de intervenție accesorie. Faptul că la termenul din 05 iunie 2014, nu s-a cerut îndreptarea pretinselor neregularități din încheierea din 08 mai 2014, eventualele neregularități au fost acoperite și nu mai pot fi invocate pe calea apelului, astfel că orice critică pe acest aspect este nefondată. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 106 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a apreciat că critica este nefondată, pentru că instanța de fond nu a respins încuviințarea în principiu a cererii de intervenție accesorie. Prin încheierea din 08 mai 2014, s-a luat act de renunțarea la susținerea cererii de intervenție accesorie.

Împotriva Deciziei civile nr. 117A din data de 19 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au formulat cerere de recurs SC H. SRL și pârâta SC F. SRL. Recurenta SC H. SRL a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii de suspendare sau în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat. S-a precizat prioritar faptul că împotriva sentinței primei instanțe, au fost declarate două apeluri, unul de către SC F. SRL și unul de către SC H. SRL. Prin apelul formulat de SC H. SRL, s-au criticat toate încheierile de ședință, sentința de primă instanță, solicitându-se modificarea încheierilor de ședință, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În esență, s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție voluntară accesorie, deși rămăsese în pronunțare asupra acestui aspect, respectiv că, în mod greșit, instanța de judecată nu încuviințase în principiu cererea de intervenție. În apel, SC H. SRL a formulat și o cerere de suspendare a cauzei, până la soluționarea Dosarului cu nr. x/3/2014, dosar în care au fost contestate actele pe baza cărora reclamanții și-au justificat calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat. Instanța de apel, prin aceeași hotărâre, a respins atât cererea de suspendare a cauzei, cât și apelul formulat de SC H. SRL. Recurenta a susținut punctual următoarele motive de recurs - în drept, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. - după cum urmează: În mod nelegal, instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a cauzei prin decizie, iar nu printr-o încheiere de ședință. Cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Asupra acestei cereri incidentale, instanța de apel s-a pronunțat prin chiar decizia prin care a soluționat și apelurile declarate. Instanța de judecată este obligată să întocmească și să respecte tiparul unui anumit tip de act de procedură (încheiere, sentință sau după caz decizie), în funcție de aspectul cu privire la care urmează să se pronunțe. Fiind încălcată o prevedere legală edictată pentru valabila încheiere a unui act procedural - art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. - sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a deciziei pronunțate, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În mod nelegal, instanța de apel a respins cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată. Contrar susținerilor instanței de apel, în cadrul acestui dosar nu se contestă întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, ci chiar existența acestuia. Din obiectul cererii de chemare în judecată rezultă că, în cadrul acestui dosar, se solicită constatarea nulității absolute integrale a dispoziției din 09 septembrie 2002, iar nu constatarea nulității parțiale. Nulitatea integrală a unui titlu de proprietate afectează în mod direct și necondiționat chiar existența dreptului de proprietate, iar nu întinderea acestuia.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că SC H. SRL nu s-ar fi prezentat la termenul de judecată din 05 iunie 2014, în fata primei instanțe. Prezența SC H. SRL la acest termen rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din aceeași dată, din cuprinsul caietului grefierului, din înregistrările audio, din transcrierile înregistrărilor audio din aceeași dată. Unul din considerentele pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția de respingere a apelului îl reprezintă faptul că din caietul grefierului, aferent termenului de judecată din 05 iunie 2014, ar rezulta că nu ar fi existat vreo discuție cu privire la cererea de intervenție voluntară accesorie. În cuprinsul caietului grefierului se consemnează în mod expres că instanța de judecată a rămas în pronunțare asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție voluntară accesorie.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că la termenul de judecată din 05 iunie 2014, prima instanță de judecată nu a rămas în pronunțare asupra încuviințării cererii de intervenție accesorie. La termenul de judecată din 05 iunie 2014, instanța de judecată a pus în discuția părților disjungerea cererilor de chemare în garanție și formarea unui dosar separat, apoi, instanța a hotărât disjungerea cererilor de chemare în garanție și formarea unui dosar separat. SC H. SRL a învederat că reiterează cererea de intervenție voluntară accesorie. Contrar susținerilor instanței de apel, prima instanță de judecată a rămas în pronunțare asupra acesteia la acel termen de judecată. Această concluzie rezultă atât din înregistrările audio aferente ședinței din 05 iunie 2014, cât și din transcrierile acestora.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut, fără a pune în prealabil în discuția contradictorie a părților, că SC H. SRL nu ar avea dreptul/calitate procesuală în ceea ce privește apelul declarat. Instanța de apel a pronunțat astfel o hotărâre lovită de nulitate absolută, întrucât a încălcat două principii fundamentale ale procesului civil: principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Obiectul oricărui proces este determinat de cererile și apărările părților, aspect ce rezultă din prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Obiectul unei faze procesuale a apelului este determinat de cererea de apel și de întâmpinare, aspect ce rezultă din prevederile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Pentru orice alte aspecte care nu sunt cuprinse nici în cererea formulată de reclamant/apelant și nici în întâmpinarea formulată de pârât/intimat și care se doresc a fi lămurite de instanță, aceasta este obligată ca înainte să se pronunțe asupra acestora să le pună în discuția contradictorie a părților. În mod nelegal, instanța de apel a considerat că prima instanță de judecată s-a pronunțat asupra cererii de intervenție voluntară accesorie la termenul din 08 mai 2014. La termenul de judecată din 08 mai 2014, instanța de judecată a reținut că nu se mai impunea soluționarea admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, față de faptul că SC H. SRL era deja parte în dosar, având calitatea de chemată în garanție, prin raportare la cererea de chemare în garanție formulată de SC F. SRL.

Instanța de judecată a rămas în pronunțare asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție accesorie la data de 05 iunie 2014. Cu privire la această cerere prima instanță de judecată nu s-a pronunțat. În subsidiar, s-a susținut că în mod nelegal nu s-a încuviințat cererea de intervenție. Din interpretarea art. 49 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că sunt îndeplinite toate condițiile de legalitate și admisibilitate. Singurul mijloc procedural prin care SC H. SRL poate apăra atât drepturile și interesele SC F. SRL, cât și propriile drepturi și interese, în cadrul prezentului dosar, îl reprezintă cererea de intervenție accesorie. Recurenta SC F. SRL a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.; în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. În principal, s-a susținut că decizia este nemotivată. Deși decizia recurată cuprinde o serie de aserțiuni, menite a reliefa o motivare a soluției asupra apelului, în realitate, elementele expuse de către instanța de apel nu întrunesc cerințele motivării hotărârii judecătorești. În drept, au fost invocate în mod expres dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. S-a susținut totodată că decizia este pronunțată fără a motiva înlăturarea solicitării apelantei de efectuare a unei noi expertize topo, respectiv de administrare a unor înscrisuri - art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din data de 26 iunie 2015, instanța a dispus prorogarea discutării probei cu expertiză topo după administrarea probei cu înscrisuri. Instanța de apel a avut la dispoziția sa un înscris care reflectă în mod clar incertitudinea în ceea ce privește identificarea imobilului revendicat - adresa din 19 iunie 2015 emisă de către Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru. Aspectele expuse de către Primăria Municipiului București sunt de natură a reliefa evidența unei incertitudini cu privire la identitatea între imobilul revendicat și cel aflat în proprietatea recurentei. Instanța de recurs a refuzat să se pronunțe pe solicitarea de administrare a acestei probe, instanța prorogând încuviințarea ei (prin încheierea de ședință din 26 iunie 2015), pentru ca ulterior să nu mai dispună nicio măsură privind probatoriul.

Instanța a încălcat astfel dreptul la un proces echitabil, nemotivând măsura de înlăturare a solicitărilor de administrare a unei noi expertize. Instanța a interpretat greșit actul supus judecății - art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - greșita interpretare a efectelor înscrierilor în cartea funciară. Instanța de apel a înlăturat argumentele privind efectul creator de drepturi al publicității imobiliare, nesocotind incidența în speță a prevederilor art. 31 Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului): Aparte față de argumentele referitoare la nemotivarea deciziei (instanța de apel raportându-se la texte legale neinvocate de către recurentă, refuzând practic să soluționeze cauza pe acest aspect), soluția dispusă reprezintă inclusiv o consecință a greșitei interpretări a actelor juridice supuse atenției instanței.

Recurenta a prezentat instanței înscrisuri care reflectau cuprinsul Cărții Funciare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 2006, la acea dată neexistând înscrieri privind existența unui drept al reclamanților/notări privind existența unui litigiu. Așadar, de vreme ce la data înscrierii dreptului de proprietate în considerarea contractului de vânzare-cumpărare nu existau notări privind acțiuni prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare, se consolidează buna ei credință. Decizia a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- instanța de apel a înțeles să rețină o serie de aspecte greșite din perspectivă legală, ignorând faptul că recurenta a adus în discuție următoarele aspecte: nu a fost realizată o comparație a titlurilor de proprietate; instanța de apel nu a procedat la o comparație a celor două titluri de proprietate, ignorând în acest mod regulile elementare ale acțiunii în revendicare; motivarea deciziei este realizată exclusiv prin referire la hotărârea pronunțată împotriva SC H. SRL (fără să existe o analiză a titlului recurentei). S-a susținut că recurenta este un terț dobânditor de bună-credință, contractul fiind perfectat în condițiile în care existența unui litigiu asupra imobilului nu era notată în registrele de publicitate imobiliară.

S-a invocat astfel efectul creator de drepturi al publicității imobiliare. Instanța a reținut în mod greșit faptul că joncțiunea posesiilor nu ar opera în cazul prescripției achizitive de 10 - 20 ani. Argumentul instanței, potrivit căruia joncțiunea posesiilor nu ar opera, nu este justificat în niciun mod, din perspectiva unui temei de drept. Astfel cum este subliniat în doctrină, joncțiunea posesiilor operează și în situația prescripției achizitive de scurtă durată. Recurenta a exercitat dreptul de proprietate asupra terenului în mod netulburat de la data semnării contractului și până în prezent, față de aceasta nefiind promovată nicio acțiune în fața instanțelor judecătorești, în sensul contestării dreptului de proprietate exercitat asupra terenului mai sus menționat.

Sunt întrunite, astfel, cerințele impuse de art. 1847 și 1854 C. civ., cu privire la exercitarea posesiei în mod public, sub nume de proprietar. S-a susținut faptul că în favoarea autorului recurentei a operat prescripția achizitivă de 10 ani, potrivit prevederilor art. 1895 C. civ., de la momentul primului act juridic încheiat după 1990 (respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 septembrie 1992), până la momentul la care reclamanții susțin că au formulat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu SC H. SRL (luna aprilie 2005), împlinindu-se deja termenul de prescripție achizitivă de 10 ani. În considerarea prevederilor art. 1860 C. civ., a invocat pe această cale joncțiunea posesiei, solicitându-se a constata faptul că recurenta a exercitat posesia asupra imobilului sub titlu de proprietar, în considerarea posesiilor exercitate de către autorul acesteia și de către antecesorii săi.

Instanța de apel s-a raportat exclusiv la existența Sentinței nr. 1295 F/2008. Raportat la economia considerentelor deciziei, rezultă faptul că instanța de apel nu răspunde cu privire la niciuna dintre apărările invocate, singurul argument adus împotriva recurentei fiind acela al existenței Sentinței civile nr. 1295/F din 16 iulie 2008 pronunțată de către Tribunalul București, ignorându-se faptul că recurenta nu a fost parte în acel litigiu. Admiterea pretențiilor reclamanților ar reprezenta o privare de dreptul la o apărare corespunzătoare, recunoscut atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Constituția României, precum și o înlăturare a efectelor principiului opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față de terți.

Actul jurisdicțional produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, (respectiv, de prezumție relativă). Cu privire la incidența prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001 (invocate de instanță) - referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților istorice sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificată Convenția.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, în condițiile Legii nr. 10/2001. Reclamanții au uzat de calea dispusă de Legea nr. 10/2001, iar prin respingerea acțiunii în revendicare nu se ajunge la o nouă privare de proprietate a reclamanților, astfel cum au susținut aceștia, întrucât în baza dispozițiilor legii speciale reclamanții au posibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilele ce au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale. Prin dispoziția din 09 septembrie 2002, reclamanților li s-a restituit în natură suprafața de 4.288 mp în sector 4 din totalul de 6.765 mp, revendicați în temeiul Legii nr. 10/2001. Nu au făcut obiectul restituirii două loturi de 403 mp și 2.074 mp.

Deși reclamanții aveau posibilitatea de a ataca, prin contestație, dispoziția, nu au realizat acest demers, soluția pronunțată de Primarul General privind suprafața de teren fiind definitivă. Notificarea reclamanților a rămas nesoluționată pentru suprafețele de teren anterior indicate. Astfel, nu se poate susține că reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Așadar, reclamanții nu dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aprecierea pornind de la ideea că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se legitimeze doar cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și că acest titlu să le fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul în speță.

Relevantă în speță este și cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010) conform căreia noțiunea de bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, respectiv moștenitorilor acestora, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. Dreptul de proprietate s-ar regăsi în prezent în patrimoniul reclamanților numai în ipoteza în care Legea nr. 10/2001 le-ar recunoaște acestora un drept de a obține restituirea bunului în natură, iar nu numai un drept de creanță.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă, în interesul legii, cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, dispozițiile art. 480 C. civ. Reclamanții au ales calea legii speciale (au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001). Reclamanții nu pot solicita aceleași pretenții și pe calea dreptului comun și pe calea legii speciale.

În condițiile în care legea specială, tocmai în scopul protejării securității raporturilor juridice, a reglementat în art. 45, modalitatea și termenul în care se pot ataca pentru cauză de nulitate, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor legii speciale, pe bună dreptate, jurisprudența Curții Europene și cea națională, au stabilit că dreptul de proprietate al subdobânditorului, se consolidează și devine "bun actual", în condițiile în care vechiul proprietar nu a uzat de acțiunea în constatarea nulității absolute. În speță, avem de a face cu mai multe înstrăinări succesive, declarate de Legea nr. 10/2001 (art. 45) ca fiind valabile, dacă nu s-a solicitat constatarea nulității acestora în termenul prevăzut la alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001.

A considera că, în această situație, mai poate fi admisă o acțiune în revendicare, căreia să îi fie aplicabile regulile clasice de drept comun - compararea de titluri - ar însemna nesocotirea intenției legiuitorului de a evita perpetuarea stării de incertitudine în privința imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001. A admite acțiunea în revendicare, în condițiile în care nu se poate reține existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, înseamnă a destabiliza grav raporturile juridice civile, dându-se naștere la o serie de alte litigii, derivate din obligația de garanție, cu prejudicii greu de estimat pentru societățile implicate în aceste transferuri.

Recursurile sunt întemeiate; Cererea de recurs formulată de SC H. SRL este întemeiată, pentru următoarele considerente; Critica referitoare la modalitatea concretă de soluționare a cererii de suspendare a cauzei - prin chiar decizia care a soluționat și apelurile declarate, iar nu printr-o încheiere de ședință - este întemeiată, întrucât modul de organizare al procesului civil este un aspect care ține de interesul general, legiuitorul reglementând atât conținutul, cât și modul de îndeplinire a actelor de procedură.

S-a susținut corect că, prin noțiunea de acte de procedură se înțeleg atât operațiunile juridice, cât și înscrisurile întocmite de participații la proces, respectiv că o parte din actele de procedură sunt reprezentate de hotărârile judecătorești pronunțate de instanță, din această perspectivă precizându-se că, prin intermediul sentințelor este soluționat fondul cauzei în primă instanță; prin intermediul deciziilor sunt soluționate căile de atac (apelul, recursul, recursul în interesul legii); prin intermediul încheierilor se soluționează orice alte aspecte, mai puțin cele care privesc fondul cauzei sau modul de soluționare al căilor de atac. Tipul și natura aspectului soluționat de instanță, fie că vorbim de o cerere sau de o apărare, fie că vorbim de un incident procedural, determină tipul actului procedural pe care instanța este obligată să-l întocmească și în care este obligată să menționeze soluția dată.

Recurenta a formulat o cerere de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a unui alt dosar. Acest incident procedural, datorită naturii acestuia, impunea instanței de judecată să se pronunțe printr-o încheiere, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. - "Asupra suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor pronunțate în recurs". Fiind încălcată o prevedere legală edictată pentru valabilă încheiere a unui act procedural, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a deciziei pronunțate, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Condiția referitoare la producerea unei vătămări este îndeplinită, întrucât apelantei i s-a produs o vătămare procesuală, prin faptul că nu a existat un anumit interval de timp între momentul soluționării cererii de suspendare și momentul soluționării cauzei, timp în care ar fi putut să-și exercite dreptul la apărare (s-a susținut în mod întemeiat că nu a mai putut solicita instanței să se pronunțe asupra încuviințării cererii de efectuare a unei noi expertize, încuviințare cu privire la care instanța de judecată a dispus prorogarea la un termen ulterior). Este întemeiată critica referitoare la prezența în instanță a recurentei SC H. SRL la termenul de judecată din 05 iunie 2014, acest aspect rezultând din cuprinsul încheierii de ședință, dar și din cuprinsul caietului grefierului, din înregistrările audio, respectiv din transcrierile înregistrărilor audio din aceeași dată.

S-a susținut corect că faptul că instanța de apel a reținut o situație contrară atât realității, cât și probelor aflate la dosar, conduce la concluzia că instanța nu a analizat pe fond apelul declarat în cauză, o analiză efectivă a criticilor impunând cu necesitate o redare exactă a situației juridice a părților din proces. Este întemeiată critica referitoare la aspectele consemnate în încheierea de ședință din 05 iunie 2014 și la relevanța acestora în privința condițiilor particulare ale reiterării cererii de intervenție voluntară accesorie. S-a consemnat corect la acest termen că instanța de judecată a pus în discuția părților disjungerea cererilor de chemare în garanție și formarea unui dosar separat, instanța hotărând apoi soluția de disjungere a cererilor de chemare în garanție.

Nu s-a consemnat faptul că SC H. SRL a învederat că reiterează cererea de intervenție voluntară accesorie și a solicitat instanței să se pronunțe asupra încuviințării în principiu a acesteia. Însăși instanța de apel a reținut că, din transcrierea ședinței de judecată din 05 iunie 2014, rezultă că chematul în garanție SC H. SRL a afirmat că va reveni cu cererea de intervenție accesorie; după disjungerea cererilor de chemare în garanție, chematul în garanție a arătat că pe cererea de intervenție accesorie crede că nu mai este necesar să pună concluzii, doar instanța să spună dacă o încuviințează sau nu în principiu, pentru că a fost discutată la termenul anterior; tribunalul a arătat că se va pronunța și cu privire la cererea de intervenție accesorie având în vedere că s-au disjuns cererile de chemare în garanție.

Așadar, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că la termenul de judecată din 05 iunie 2014, prima instanța de judecată nu a rămas în pronunțare asupra încuviințării cererii de intervenție accesorie. Instanța anterioară chiar a reținut în mod expres că instanța de fond nu a fost consecventă cu soluționarea acestei cereri, acceptând ideea necesității rediscutării și pronunțării din nou pe această cerere. În contextul unor astfel de neregularități în întocmirea actelor de procedură de care depindea desfășurarea normală a procesului civil pendinte în fața unei instanțe de fond, instanța anterioară nu avea îndreptățirea să constate că apelul a fost exercitat fără drept. De altfel, instanța de apel nici nu a pus, în prealabil, în discuția contradictorie a părților, faptul că SC H. SRL nu ar avea dreptul/calitate procesuală în ceea ce privește apelul declarat, deși judecata s-a desfășurat pe parcursul mai multor termene de judecată.

Instanța de apel a pronunțat astfel o hotărâre lovită de nulitate absolută, întrucât a încălcat două principii fundamentale ale procesului civil: principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Relevant este și faptul că niciuna din părțile adverse nu a formulat o întâmpinare prin care să invoce faptul că apelanta nu ar avea dreptul/calitatea procesuală de a contesta încheierile de ședință, respectiv sentința. Instanța de apel a reținut totodată că apelul intervenientei este fără drept, în condițiile în care partea-pârâtă în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenție accesorie voluntară, nu a declarat apel împotriva acestor încheieri, ci doar împotriva sentinței tribunalului.

Și sub acest aspect, hotărârea este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost încălcate aceleași principii fundamentale ale procesului civil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. S-a susținut astfel în mod întemeiat că această pretinsă neregularitate trebuia pusă în discuția contradictorie a părților, pentru a li se da posibilitatea apărării față de un argument/raționament, pe care instanța de apel l-a considerat definitoriu atunci când s-a pronunțat asupra apelului. Pentru toate aceste argumente de evidentă nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În mod formal, s-a reținut că apelul este nefondat și pe fondul criticilor formulate.

O analiză pertinentă ar fi trebuit să aibă în vedere circumstanțele particulare în care s-a reiterat cererea de intervenție accesorie și s-a solicitat în mod explicit încuviințarea în principiu a cererii, analiză ce nu viza incidența dispozițiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ., ci exclusiv regimul juridic al cererii de intervenție accesorie. Cerere de recurs formulată de SC F. SRL este întemeiată, pentru următoarele considerente: Este întemeiată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Conform jurisprudenței și literaturii de specialitate, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa, argumentele care au format în fapt și în drept convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar aceasta fiind lipsită de suport legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Așadar, hotărârea judecătorească se impune a fi motivată în mod clar, concis, în raport de susținerile și apărările părților. Recurenta-pârâtă a susținut astfel corect că, deși decizia atacată cuprinde o serie de aserțiuni, menite a reliefa o motivare a soluției asupra apelului, în realitate, elementele expuse de către instanța de apel nu întrunesc cerințele motivării hotărârii judecătorești.

Relevante sub acest aspect sunt considerațiile instanței referitoare la apărarea privind efectul creator de drepturi al publicității imobiliare, potrivit art. 31 Legea nr. 7/1996, la apărarea privind incidența bunei-credințe la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, la critica referitoare la nerespectarea principiului contradictorialității, la criticile privind nerespectarea principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești etc. Instanța de apel a optat pentru o expunere sumară a unor pretinse raționamente, nejustificate sau fără nicio legătură cu cauza (cum este situația argumentației referitoare la efectul creator de drepturi al publicității imobiliare).

Mai mult, s-a susținut corect că, în cazul deciziei atacate, eșafodajul considerentelor este constituit exclusiv din simple afirmații ale instanței de apel, prin care nu se răspunde motivelor de apel (acestea fiind înlăturate pe baza unor expuneri sumare, formale), fie sunt aduse în discuție elemente străine de pricină (cum este argumentația privind pretinsa invocare a prevederilor noului C. civ.), fie apărările recurentei sunt preluate în mod trunchiat (cum este situația apărării privind buna-credință). Procedând în acest mod, instanța de apel nu expune o motivare a hotărârii, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci construiește un ansamblu de afirmații nejustificate, greșit motivate.

Interpretarea dată de către instanța de apel argumentelor privind efectele creatoare de drepturi ale publicității imobiliare (pretinsa invocare greșită a unui principiu reglementat de noul C. civ.), în contextul în care recurenta a indicat în mod expres, ca și temei de drept, prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996, constituie un refuz de a analiza cauza, soluția astfel pronunțată nefiind raportată în niciun fel la textul legal indicat în mod clar de către apelantă. Decizia recurată nu este motivată în sensul legii, instanța de apel s-a limitat să expună aserțiuni lipsite de temei juridic sau faptic, ceea ce constituie o piedică pentru exercitarea controlului de către instanța de recurs.

În egală măsură, trebuie consemnat că decizia este pronunțată fără a motiva înlăturarea solicitării apelantei de efectuare a unei noi expertize topo, respectiv de administrare a unor înscrisuri - din cuprinsul încheierii de ședință din data de 26 iunie 2015, instanța a dispus prorogarea discutării probei cu expertiză topo după administrarea probei cu înscrisuri. Instanța de apel a avut la dispoziția sa un înscris care reflectă în mod clar incertitudinea în ceea ce privește identificarea imobilului revendicat - adresa din 19 iunie 2015 emisă de către Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru. Aspectele expuse de către Primăria Municipiului București sunt de natură a reliefa evidența unei incertitudini cu privire la identitatea între imobilul revendicat și cel aflat în proprietatea recurentei.

Instanța de apel nu a analizat în mod concret nici argumentele referitoare la necesitatea administrării unei noi expertize topo, pentru a se clarifica inadvertențele constatate cu privire la evoluția datelor de identificare a imobilului revendicat. Aspectele relevate de conținutul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, dar și criticile față de raportul de expertiză întocmit în primă instanță, impuneau cu necesitate administrarea unei noi expertize topo. Ignorarea complet nemotivată a argumentelor referitoare la necesitatea administrării unei noi expertize topo, aceasta reținând în mod superficial, lapidar, faptul că s-ar fi stabilit identitatea imobilului prin Sentința nr. 129F din 16 mai 2008 (pronunțată într-un litigiu în care SC F. SRL nu a fost parte), impunea cu atât mai mult casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Decizia a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanța de apel a înțeles să rețină o serie de aspecte greșite din perspectivă legală, ignorând faptul că recurenta a adus în discuție următoarele aspecte: nu a fost realizată o comparație a titlurilor de proprietate; instanța de apel nu a procedat la o comparație a celor două titluri de proprietate, ignorând în acest mod regulile elementare ale acțiunii în revendicare; motivarea deciziei este realizată exclusiv prin referire la hotărârea pronunțată împotriva SC H. SRL (fără să existe o analiză a titlului recurentei). Recurenta a susținut corect că obiectul prezentei cauze îl reprezintă o acțiune în revendicare imobiliară.

Specific acestui tip de acțiune este faptul că reclamantul trebuie să dovedească existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra bunului revendicat. Dovada existenței dreptului de proprietate se poate realiza prin prezentarea unui titlu de proprietate. Reclamanții își evocă calitatea de proprietari în baza a două acte de proprietate: un contract dotal și o dispoziție emisă de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001. Pârâta își evoca calitatea de proprietar în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Față de faptul că ambele părți dețin acte de proprietate, instanța trebuia să verifice în mod efectiv care dintre cele două titluri de proprietate exhibate este mai bine caracterizat.

Pentru a se proceda la verificarea și compararea celor două titluri de proprietate, este necesară îndeplinirea unei condiții sine qua non, constând în existența unor titluri de proprietate care să poată fi comparate. Recurenta-pârâtă a invocat în apărare inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în special cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010) - conform căreia noțiunea de bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, respectiv moștenitorilor acestora, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

Dreptul de