ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1393/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 14

din 08 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale

active, a admis acțiunea reclamanților A., B., C., D. și E., în

contradictoriu cu pârâta SC F. SRL, a obligat această pârâtă să

lase, reclamanților, în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 2183 mp,

identificat și delimitat în planul de situație anexa nr. 1 al

raportului de expertiză întocmit de expertul G., situat în București,

sector 4, având CF și număr cadastral x1 și x2, a respins

cererea pârâtei privind invocarea uzucapiunii scurte de 20 de ani.

În

esență, s-a reținut că prin Sentința civilă nr.

1295F din 16 iulie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că

SC H. SRL deține o suprafață de 2035 mp din totalul celor 2074

mp, nerestituită reclamanților (reclamanți și în cauza

pendinte), acesta fiind și motivul pentru care, în procedura de restituire

pe calea Legii nr. 10/2001, derulată de reclamanți, li s-a recunoscut

dreptul de a primi în natură numai 4288 mp din cei 6765 mp preluați

de stat. Rezultă așadar, că reclamanților li s-a recunoscut

atât calitatea de persoane îndreptățite în procedura Legii nr.

10/2001, cât și pe aceea de proprietari îndreptățiți în

procesul de revendicare derulat în contra vânzătoarei către pârâta

din cauza de față, cu privire la aceeași suprafață de

teren, revendicată de la aceasta.

S-a

reținut cu putere de lucru judecat și că terenul de 2035 mp,

obiect al revendicării promovată de SC H. SRL și vândut de

aceasta, pârâtei de față, se află situat în București,

neexistând niciun dubiu în privința identității dintre lotul

revendicat de reclamanți și terenul deținut de pârâtă,

suprapunerea fiind constatată și de expertul desemnat în cauza de

față. De altfel, în această privință, sunt relevante

aspectele reținute cu putere de lucru judecat atât de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, cât și de Curtea de Apel

București în apelul declarat de SC H. SRL, în Dosarul nr. x/3/2008. Cât

privește problema uzucapiunii scurte invocată în apărare de

pârâtă, aceasta apare ca fiind lipsită de relevanță pe

planul revendicării - revendicare prin comparare de titluri (cel al

pârâtei constând în contractul de vânzare-cumpărare cu SC H. SRL) - în

cadrul căreia titlul reclamanților fiind preferabil, titlu

reconfirmat prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat în baza deciziei administrative de preluare.

Împotriva

sentinței de primă instanță au declarat apel SC F. SRL

și SC H. SRL (această apelantă a declarat apel și împotriva

tuturor încheierilor de ședință).

La termenul

din 26 iunie 2015, apelanta a formulat o cerere de suspendare a cauzei în

temeiul art. 244 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. În motivarea cererii, aceasta

a susținut că pe rolul Tribunalului București se află

Dosarul nr. x/3/2014 în care reclamanții au chemat în judecată pe SC

F. SRL, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre

judecătorească prin care să fie obligată pârâta să

lase în deplină proprietate un teren în suprafață de 2035 mp,

situat în București, respectiv să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 2003, respectiv să

se rectifice cartea funciară aferentă imobilului. Reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe Decizia nr. 515 din 09 septembrie 2002

emisă de Primăria Municipiului București.

Prin Decizia

civilă nr. 117A din data de 19 februarie 2016, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de suspendare

și apelurile declarate în cauză, ca nefondate.

Referitor la

cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2014, s-a reținut că are

calitatea de reclamantă, SC I. SRL, iar SC H. SRL a formulat cerere de

intervenție în interesul reclamantei; obiectul cererii îl reprezintă

constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de

moștenitor din 09 noiembrie 2000, constatarea nulității absolute

a dispoziției din 09 septembrie 2002 emisă de Municipiul

București, constatarea nulității absolute a procesului-verbal de

predare-primire a imobilului, respectiv repunerea părților în

situația anterioară; cererea a fost formulată, întrucât între

terenul cumpărat de reclamantă și terenul dobândit de pârât

exista o suprapunere de 280 mp; din Sentința civilă nr. 1417 din 25

noiembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, rezultă că s-a

constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de

moștenitor din 09 noiembrie 2000, hotărâre supusă căilor de

atac; Curtea a apreciat astfel că nu sunt întrunite dispozițiile art.

244 alin. (1) C. proc. civ. pentru că nu se contestă dreptul de

proprietate al intimaților-reclamanți, ci doar întinderea acestuia,

motiv pentru care cererea de suspendare a fost respinsă, ca

nefondată.

Referitor la

apelul declarat de pârâta SC F. SRL.

Primul motiv

de apel este nefondat; prin întâmpinare, apelanta a susținut că a

dobândit cu bună-credință dreptul de proprietate asupra

imobilului, invocând incidența efectului creator de drepturi al

cărții funciare; Curtea a observat însă că întocmirea

întâmpinării nu răspunde exigențelor art. 115 C. proc. civ.,

respectiv că pretinsul efect creator de drepturi al cărții

funciare nu apare formulat ca un răspuns la capetele de fapt și de

drept ale cererii, fiind mai degrabă o expunere asupra acestui principiu,

nemotivat în drept; Curtea a acceptat că s-a invocat o astfel de

apărare pe cale de excepție; cum contractul de vânzare-cumpărare

nr. x/2006 a fost încheiat sub incidența C. civ. de la 1864, acesta nu

putea produce efectul creator de drepturi, reglementat de art. 901 din Legea

nr. 287/2009 - noul C. civ., situație în care această apărare

apare ca fiind nefondată.

Curtea a

constatat totodată că, prin întâmpinare, nu s-a invocat excepția

lipsei calității procesul pasive a SC F. SRL, situație în care

susținerea din apel, potrivit cu care instanța de fond nu s-ar fi

pronunțat pe această excepție, este nefondată.

În ce

privește nepronunțarea instanței pe invocarea prescripției

achizitive de 10 ani, s-a apreciat că critica este nefondată,

întrucât instanța de fond s-a pronunțat pe această

excepție, pe care a denumit-o uzucapiunea scurtă.

În ce

privește nepronunțarea instanței pe buna-credință

existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

din 03 martie 2006, Curtea a constatat că nu au fost respectate

dispozițiile art. 115 C. proc. civ., fiind mai degrabă o expunere

despre noțiunea de bună-credință. A fost respinsă

această apărare, întrucât buna-credință reglementată

de art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu era constitutivă de drepturi.

Critica

privind ignorarea principiul contradictorialității și al

principiului egalității de arme, este nefondată, întrucât forma

de exercitare a principiului contradictorialității se face atât în

forma scrisă cât și în forma orală, în cauză fiind depuse/încuviințate

cereri și întâmpinări, dar și probele utile cauzei.

Referitor la

cel de-al doilea motiv de apel, s-a reținut că critica este

nefondată, pentru următoarele argumente: în sentința fondului se

arată că terenul revendicat de reclamanți a făcut obiectul

cauzei ce s-a finalizat prin Sentința civilă nr. 129 F din 16 mai

2008, prin care SC H. SRL a fost obligată să predea terenul

reclamanților; același teren face obiectul în revendicare

"către pârâta din cauza de față"; nu există dubiu

cu privire la identitatea dintre lotul revendicat de reclamanți și

terenul deținut de pârâtă, suprapunerea fiind constatată și

de expertul desemnat în cauză; concluzia instanței de apel a fost

aceea că prima instanță s-a pronunțat și în raport de

expertiză întocmită în cauză.

Referitor la

cel de-al treilea motiv de apel, s-a apreciat că critica este

nefondată, pentru următoarele argumente: instanța de fond s-a

pronunțat și în raport de expertiza dispusă în cauză,

întocmită de expert G.; acesta a reținut că imobilul revendicat

prin Sentința civilă nr. 129F din 16 iulie 2008 este identic cu cel

constatat de expertul desemnat în cauză; nu se poate reține

încălcarea principiului nemijlocirii administrării probatoriului; din

considerentele încheierii din 7 noiembrie 2013, a rezultat că s-a dispus

întocmirea expertizei pe baza actelor existente la dosarul cauzei, luându-se în

considerare inclusiv procesul anterior de revendicare; rezultă așadar

că s-au avut în vedere și actele de proprietate; verificarea s-a

făcut pentru a se constata identitatea dintre terenul revendicat în raport

cu SC H. SRL și terenul revendicat în raport de SC F. SRL.

Referitor la

cel de-al patrulea motiv de apel, s-a apreciat că critica este

nefondată, pentru următoarele argumente: din examinarea lucrărilor

dosarului nu rezultă că s-a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive; este nefondată susținerea

apelantei, potrivit căreia nu exista nicio probă care să

stabilească identitatea între terenul revendicat și cel deținut

de apelante, pentru că la dosar s-a întocmit o expertiză care a

concluzionat că terenul revendicat este cel deținut de apelantă;

în ce privește respingerea obiecțiunilor la raportul de

expertiză, din examinarea încheierii din 27 noiembrie 2004, s-a constatat

că apelanta-pârâtă a solicitat încuviințarea unei noi expertize

sau întregirea celei întocmite, cerere pe care instanța a respins-o, ca

nefondată, soluția fiind corectă de vreme ce s-a cerut o

nouă expertiză pentru că nu ar fi fost descrise

operațiunile făcute de expert și pentru că s-a reținut

suprapunerea identificată între terenul revendicat și cel

deținut de apelanta-pârâtă.

Referitor la

cel de-al cincilea motiv de apel, s-a apreciat că critica este

nefondată, pentru următoarele argumente: instanța de fond a

reținut calitatea de proprietar a reclamanților prin reținerea

calității de persoane îndreptățite în baza Legii nr.

10/2001, cât și în baza procesului de revendicare pe care reclamanții

l-au purtat cu SC H. SRL, persoană care a vândut terenul către

apelanta-pârâtă, fapt ce dovedește că instanța s-a

pronunțat pe fondul cauzei.

Referitor la

apelul declarat de către intervenienta SC H. SRL, Curtea a constatat

că deși s-a susținut exercitarea apelului împotriva tuturor

încheierilor de ședință, din modul de formulare și dezvoltare

a apelului, rezultă că s-a formulat apel expres împotriva încheierii

din 05 iunie 2014 și, implicit, a celor ulterioare acestei date, și

împotriva sentinței de fond, ceea ce înseamnă că nu s-a declarat

apel împotriva încheierilor anterioare datei de 05 iunie 2014.

Analizând

încheierile din 8 mai 2014, 5 iunie 2014 și 4 septembrie 2014 se

constată următoarele: potrivit încheierii din 8 mai 2014, SC H. SRL a

solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie; s-a

consemnat "de asemenea, arată că în cazul în care instanța

consideră că instanța apreciază că nu se

justifică cererea de intervenție accesorie, apreciază că

poate sta în cauză în calitate de chemat în garanție";

"tribunalul deliberând, constată că dată fiind împrejurarea

că atât cererea de intervenție accesorie cât și cererea de

chemare în garanție au practic același scop final, urmează ca în

raport de această cerere de chemare în garanție, SC H. SRL să

fie introdusă în cauză în calitate de chemat în garanție,

nemaipunându-se soluționarea cererii de intervenție accesorie";

din încheiere rezultă totodată că chemata în garanție SC H.

SRL a arătat că nu mai insistă în admiterea în principiu a

cererii de intervenție accesorie, ca urmare a încuviințării

cererii de chemare în garanție; tribunalul a luat act de susținerea

chematei în garanție, în sensul că nu mai înțelege să

insiste în admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, ca

urmare a încuviințării cererii de chemare în garanție". La

termenul din 5 iunie 2014, s-a constatat că SC H. SRL nu mai

figurează în citativ și nici nu a fost prezentă. Instanța a

dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție, pentru care s-a

acordat termen la 4 septembrie 2014. La 4 septembrie 2014, s-a prezentat

apărătorul chematei în garanție SC H. SRL, ocazie cu care a

susținut că la data de 16 ianuarie 2014 a formulat o cerere de

intervenție accesorie asupra căreia instanța nu s-ar fi

pronunțat; tribunalul, referitor la această cerere, "a apreciat

că nu se mai impunea discutarea cererii de intervenție accesorie,

pentru că ulterior s-a depus o cerere de chemare în garanție, și

că cadrul procesual este cel consemnat în încheierea din 05 iunie 2014.

Curtea a

observat totodată că apelanta nu a invocat nulitatea încheierilor de

ședință din 5 iunie 2014 și 4 septembrie 2014, ci doar a

cerut modificarea lor, în sensul încuviințării în principiu a cererii

de intervenție accesorie. A observat totodată că, la data de 5

iunie 2014, respectiv 4 septembrie 2014, nu s-a cerut îndreptarea vreunei

neregularități a încheierii din 8 mai 2014, situație în care

potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., orice neregularități,

dacă ar fi existat în această încheiere, s-au acoperit.

Curtea a

încuviințat proba cu caietul grefierului și cu transcrierea

ședințelor de judecată; din transcrierea încheierii de

ședință din 8 mai 2014, a rezultat că a fost

încuviințată cererea de chemare în garanție, tribunalul

arătând că nu se mai impune o soluționare în principiu a cererii

de intervenție accesorie; nu s-a mai insistat în cererea de

intervenție accesorie - "domnul avocat a învederat faptul că nu

mai insistă în această cerere de intervenție accesorie ca urmare

a formulării cererii de chemare în garanție"; din caietul

grefierului de la termenul din 5 iunie 2014, nu rezultă vreo discuție

cu privire la cererea de intervenție accesorie; din transcrierea

ședinței de judecată din 05 iunie 2014, rezultă că

chematul în garanție SC H. SRL a afirmat că va reveni cu cererea de

intervenție accesorie; după disjungerea cererilor de chemare în

garanție, chematul în garanție a arătat că pe cererea de

intervenție accesorie crede că nu mai este necesar să pună

concluzii, doar instanța să spună dacă o

încuviințează sau nu în principiu, pentru că a fost

discutată la termenul anterior; tribunalul a arătat că se va

pronunța și cu privire la cererea de intervenție accesorie având

în vedere că s-au disjuns cererile de chemare în garanție ...";

chemata în garanție a solicitat ca "intervenția să fie

repusă în discuția părților, iar tribunalul arată că

se va relua discuția acesteia și pronunțarea asupra ei efectiv;

examinând caietul grefierului din 4 septembrie 2014 se constată că nu

există nimic consemnat despre cererea de intervenție accesorie; din

transcrierea ședinței de judecată, rezultă susținerea

instanței că nu a mai fost necesară discutarea cererii de

intervenție accesorie pentru că prin această cerere s-a

urmărit același scop cu cererea de chemare în garanție.

În raport de

cele constatate, s-a reținut că pronunțarea asupra cererii de

intervenție a avut loc la termenul din 08 mai 2014, când SC H. SRL a

arătat că nu mai susține cererea de intervenție accesorie,

iar instanța a luat act de această hotărâre. Cum încheierea din

8 mai 2014 are caracter interlocutoriu, instanța nu mai putea reveni asupra

soluției în niciun fel.

S-a constatat

totodată că instanța de fond nu a fost consecventă cu

soluționarea acestei cereri, acceptând ideea necesității

rediscutării și pronunțării din nou pe această cerere.

Cât timp

apelanta nu a criticat încheierea de ședință din 08 mai 2014,

s-a apreciat că aceasta a exercitat fără drept apelul împotriva

încheierilor ulterioare, pentru că nu avea calitatea de a exercita apelul

declarat.

S-a apreciat

totodată că apelul este nefondat și pe fondul criticilor

formulate. Este nefondată susținerea apelantei, potrivit căreia

instanța nu s-ar fi pronunțat asupra încuviințării în

principiu a cererii de intervenție accesorie, pentru că din

încheierea din 8 mai 2014 rezultă că instanța a luat act de

renunțarea la susținerea cererii de intervenție. Este

nefondată susținerea potrivit căreia la 05 iunie 2014 s-ar fi

pus în discuție cererea de intervenție accesorie. Faptul că la

termenul din 05 iunie 2014, nu s-a cerut îndreptarea pretinselor neregularități

din încheierea din 08 mai 2014, eventualele neregularități au fost

acoperite și nu mai pot fi invocate pe calea apelului, astfel că

orice critică pe acest aspect este nefondată. În drept, au fost avute

în vedere dispozițiile art. 106 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la

cel de-al doilea motiv de apel, s-a apreciat că critica este

nefondată, pentru că instanța de fond nu a respins

încuviințarea în principiu a cererii de intervenție accesorie. Prin

încheierea din 08 mai 2014, s-a luat act de renunțarea la susținerea

cererii de intervenție accesorie.

Împotriva

Deciziei civile nr. 117A din data de 19 februarie 2016 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă au formulat cerere de recurs SC

H. SRL și pârâta SC F. SRL.

Recurenta SC

H. SRL a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar, modificarea deciziei, în

sensul admiterii cererii de suspendare sau în sensul admiterii apelului, astfel

cum a fost formulat.

S-a precizat

prioritar faptul că împotriva sentinței primei instanțe, au fost

declarate două apeluri, unul de către SC F. SRL și unul de

către SC H. SRL. Prin apelul formulat de SC H. SRL, s-au criticat toate

încheierile de ședință, sentința de primă instanță,

solicitându-se modificarea încheierilor de ședință, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În esență,

s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra

încuviințării în principiu a cererii de intervenție

voluntară accesorie, deși rămăsese în pronunțare

asupra acestui aspect, respectiv că, în mod greșit, instanța de

judecată nu încuviințase în principiu cererea de intervenție.

În apel, SC

H. SRL a formulat și o cerere de suspendare a cauzei, până la

soluționarea Dosarului cu nr. x/3/2014, dosar în care au fost contestate

actele pe baza cărora reclamanții și-au justificat calitatea de

proprietari asupra imobilului revendicat. Instanța de apel, prin

aceeași hotărâre, a respins atât cererea de suspendare a cauzei, cât

și apelul formulat de SC H. SRL.

Recurenta a

susținut punctual următoarele motive de recurs - în drept, fiind

invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. -

după cum urmează:

În mod

nelegal, instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de suspendare

a cauzei prin decizie, iar nu printr-o încheiere de ședință.

Cererea de suspendare

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. Asupra acestei cereri incidentale, instanța de apel s-a

pronunțat prin chiar decizia prin care a soluționat și apelurile

declarate. Instanța de judecată este obligată să întocmească

și să respecte tiparul unui anumit tip de act de procedură

(încheiere, sentință sau după caz decizie), în funcție de

aspectul cu privire la care urmează să se pronunțe.

Fiind

încălcată o prevedere legală edictată pentru valabila

încheiere a unui act procedural - art. 244 alin. (1) C. proc. civ. -

sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a deciziei

pronunțate, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În mod

nelegal, instanța de apel a respins cererea de suspendare a cauzei ca

neîntemeiată. Contrar susținerilor instanței de apel, în cadrul

acestui dosar nu se contestă întinderea dreptului de proprietate al

reclamanților, ci chiar existența acestuia. Din obiectul cererii de

chemare în judecată rezultă că, în cadrul acestui dosar, se solicită

constatarea nulității absolute integrale a dispoziției din 09

septembrie 2002, iar nu constatarea nulității parțiale.

Nulitatea integrală a unui titlu de proprietate afectează în mod

direct și necondiționat chiar existența dreptului de

proprietate, iar nu întinderea acestuia.

În mod

nelegal, instanța de apel a reținut că SC H. SRL nu s-ar fi

prezentat la termenul de judecată din 05 iunie 2014, în fata primei

instanțe. Prezența SC H. SRL la acest termen rezultă din

cuprinsul încheierii de ședință din aceeași dată, din

cuprinsul caietului grefierului, din înregistrările audio, din

transcrierile înregistrărilor audio din aceeași dată.

Unul din

considerentele pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția

de respingere a apelului îl reprezintă faptul că din caietul

grefierului, aferent termenului de judecată din 05 iunie 2014, ar rezulta

că nu ar fi existat vreo discuție cu privire la cererea de

intervenție voluntară accesorie. În cuprinsul caietului grefierului

se consemnează în mod expres că instanța de judecată a

rămas în pronunțare asupra încuviințării în principiu a

cererii de intervenție voluntară accesorie.

În mod

nelegal, instanța de apel a reținut că la termenul de

judecată din 05 iunie 2014, prima instanță de judecată nu a

rămas în pronunțare asupra încuviințării cererii de

intervenție accesorie. La termenul de judecată din 05 iunie 2014,

instanța de judecată a pus în discuția părților

disjungerea cererilor de chemare în garanție și formarea unui dosar

separat, apoi, instanța a hotărât disjungerea cererilor de chemare în

garanție și formarea unui dosar separat. SC H. SRL a învederat

că reiterează cererea de intervenție voluntară accesorie.

Contrar susținerilor instanței de apel, prima instanță de

judecată a rămas în pronunțare asupra acesteia la acel termen de

judecată. Această concluzie rezultă atât din înregistrările

audio aferente ședinței din 05 iunie 2014, cât și din

transcrierile acestora.

În mod

nelegal, instanța de apel a reținut, fără a pune în

prealabil în discuția contradictorie a părților, că SC H.

SRL nu ar avea dreptul/calitate procesuală în ceea ce privește apelul

declarat. Instanța de apel a pronunțat astfel o hotărâre

lovită de nulitate absolută, întrucât a încălcat două

principii fundamentale ale procesului civil: principiul dreptului la

apărare și principiul contradictorialității.

Obiectul

oricărui proces este determinat de cererile și apărările

părților, aspect ce rezultă din prevederile art. 129 alin. (4)

C. proc. civ. Obiectul unei faze procesuale a apelului este determinat de cererea

de apel și de întâmpinare, aspect ce rezultă din prevederile art. 295

alin. (1) C. proc. civ. Pentru orice alte aspecte care nu sunt cuprinse nici în

cererea formulată de reclamant/apelant și nici în întâmpinarea

formulată de pârât/intimat și care se doresc a fi lămurite de

instanță, aceasta este obligată ca înainte să se

pronunțe asupra acestora să le pună în discuția

contradictorie a părților.

În mod

nelegal, instanța de apel a considerat că prima instanță de

judecată s-a pronunțat asupra cererii de intervenție

voluntară accesorie la termenul din 08 mai 2014. La termenul de

judecată din 08 mai 2014, instanța de judecată a reținut

că nu se mai impunea soluționarea admisibilității în

principiu a cererii de intervenție accesorie, față de faptul

că SC H. SRL era deja parte în dosar, având calitatea de chemată în

garanție, prin raportare la cererea de chemare în garanție

formulată de SC F. SRL. Instanța de judecată a rămas în

pronunțare asupra încuviințării în principiu a cererii de

intervenție accesorie la data de 05 iunie 2014. Cu privire la această

cerere prima instanță de judecată nu s-a pronunțat.

În subsidiar,

s-a susținut că în mod nelegal nu s-a încuviințat cererea de

intervenție. Din interpretarea art. 49 alin. (1) C. proc. civ.

rezultă că sunt îndeplinite toate condițiile de legalitate

și admisibilitate. Singurul mijloc procedural prin care SC H. SRL poate

apăra atât drepturile și interesele SC F. SRL, cât și propriile

drepturi și interese, în cadrul prezentului dosar, îl reprezintă

cererea de intervenție accesorie.

Recurenta SC

F. SRL a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare, conform art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.;

în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, cu consecința

respingerii acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

În principal,

s-a susținut că decizia este nemotivată. Deși decizia

recurată cuprinde o serie de aserțiuni, menite a reliefa o motivare a

soluției asupra apelului, în realitate, elementele expuse de către

instanța de apel nu întrunesc cerințele motivării hotărârii

judecătorești. În drept, au fost invocate în mod expres

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

S-a

susținut totodată că decizia este pronunțată

fără a motiva înlăturarea solicitării apelantei de

efectuare a unei noi expertize topo, respectiv de administrare a unor

înscrisuri - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel cum rezultă din

cuprinsul încheierii de ședință din data de 26 iunie 2015,

instanța a dispus prorogarea discutării probei cu expertiză topo

după administrarea probei cu înscrisuri. Instanța de apel a avut la

dispoziția sa un înscris care reflectă în mod clar incertitudinea în

ceea ce privește identificarea imobilului revendicat - adresa din 19 iunie

2015 emisă de către Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru. Aspectele expuse de către

Primăria Municipiului București sunt de natură a reliefa

evidența unei incertitudini cu privire la identitatea între imobilul

revendicat și cel aflat în proprietatea recurentei.

Instanța

de recurs a refuzat să se pronunțe pe solicitarea de administrare a

acestei probe, instanța prorogând încuviințarea ei (prin încheierea

de ședință din 26 iunie 2015), pentru ca ulterior să nu mai

dispună nicio măsură privind probatoriul. Instanța a

încălcat astfel dreptul la un proces echitabil, nemotivând măsura de

înlăturare a solicitărilor de administrare a unei noi expertize.

Instanța

a interpretat greșit actul supus judecății - art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. - greșita interpretare a efectelor înscrierilor în cartea

funciară. Instanța de apel a înlăturat argumentele privind

efectul creator de drepturi al publicității imobiliare, nesocotind

incidența în speță a prevederilor art. 31 Legea nr. 7/1996 (în

forma în vigoare la momentul încheierii contractului):

Aparte

față de argumentele referitoare la nemotivarea deciziei

(instanța de apel raportându-se la texte legale neinvocate de către

recurentă, refuzând practic să soluționeze cauza pe acest

aspect), soluția dispusă reprezintă inclusiv o

consecință a greșitei interpretări a actelor juridice

supuse atenției instanței.

Recurenta a

prezentat instanței înscrisuri care reflectau cuprinsul Cărții

Funciare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03

martie 2006, la acea dată neexistând înscrieri privind existența unui

drept al reclamanților/notări privind existența unui litigiu.

Așadar, de vreme ce la data înscrierii dreptului de proprietate în

considerarea contractului de vânzare-cumpărare nu existau notări

privind acțiuni prin care să se conteste cuprinsul cărții

funciare, se consolidează buna ei credință.

Decizia a

fost pronunțată cu greșita aplicare a legii - art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - instanța de apel a înțeles să rețină o

serie de aspecte greșite din perspectivă legală, ignorând faptul

că recurenta a adus în discuție următoarele aspecte: nu a fost

realizată o comparație a titlurilor de proprietate; instanța de

apel nu a procedat la o comparație a celor două titluri de

proprietate, ignorând în acest mod regulile elementare ale acțiunii în

revendicare; motivarea deciziei este realizată exclusiv prin referire la

hotărârea pronunțată împotriva SC H. SRL (fără să

existe o analiză a titlului recurentei). S-a susținut că

recurenta este un terț dobânditor de bună-credință,

contractul fiind perfectat în condițiile în care existența unui

litigiu asupra imobilului nu era notată în registrele de publicitate

imobiliară. S-a invocat astfel efectul creator de drepturi al

publicității imobiliare.

Instanța

a reținut în mod greșit faptul că joncțiunea posesiilor nu

ar opera în cazul prescripției achizitive de 10 - 20 ani. Argumentul

instanței, potrivit căruia joncțiunea posesiilor nu ar opera, nu

este justificat în niciun mod, din perspectiva unui temei de drept. Astfel cum

este subliniat în doctrină, joncțiunea posesiilor operează

și în situația prescripției achizitive de scurtă

durată.

Recurenta a

exercitat dreptul de proprietate asupra terenului în mod netulburat de la data

semnării contractului și până în prezent, față de

aceasta nefiind promovată nicio acțiune în fața instanțelor

judecătorești, în sensul contestării dreptului de proprietate

exercitat asupra terenului mai sus menționat. Sunt întrunite, astfel,

cerințele impuse de art. 1847 și 1854 C. civ., cu privire la exercitarea

posesiei în mod public, sub nume de proprietar.

S-a

susținut faptul că în favoarea autorului recurentei a operat

prescripția achizitivă de 10 ani, potrivit prevederilor art. 1895 C.

civ., de la momentul primului act juridic încheiat după 1990 (respectiv,

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 septembrie 1992),

până la momentul la care reclamanții susțin că au formulat

acțiunea în revendicare în contradictoriu cu SC H. SRL (luna aprilie

2005), împlinindu-se deja termenul de prescripție achizitivă de 10

ani. În considerarea prevederilor art. 1860 C. civ., a invocat pe această

cale joncțiunea posesiei, solicitându-se a constata faptul că

recurenta a exercitat posesia asupra imobilului sub titlu de proprietar, în

considerarea posesiilor exercitate de către autorul acesteia și de

către antecesorii săi.

Instanța

de apel s-a raportat exclusiv la existența Sentinței nr. 1295 F/2008.

Raportat la economia considerentelor deciziei, rezultă faptul că

instanța de apel nu răspunde cu privire la niciuna dintre

apărările invocate, singurul argument adus împotriva recurentei fiind

acela al existenței Sentinței civile nr. 1295/F din 16 iulie 2008

pronunțată de către Tribunalul București, ignorându-se

faptul că recurenta nu a fost parte în acel litigiu.

Admiterea

pretențiilor reclamanților ar reprezenta o privare de dreptul la o

apărare corespunzătoare, recunoscut atât de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Constituția României,

precum și o înlăturare a efectelor principiului

opozabilității efectelor hotărârii judecătorești

față de terți. Actul jurisdicțional produce pe lângă

efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul

relativității, și efecte de opozabilitate față de

terți. Față de aceștia însă, hotărârea se va

opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de

probă, (respectiv, de prezumție relativă).

Cu privire la

incidența prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001 (invocate de

instanță) - referitor la imobilele preluate de stat fără

titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt incidente

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Convenția

nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare

a nedreptăților istorice sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi

ratificată Convenția. Statul român și-a propus să acorde

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, în

condițiile Legii nr. 10/2001. Reclamanții au uzat de calea

dispusă de Legea nr. 10/2001, iar prin respingerea acțiunii în

revendicare nu se ajunge la o nouă privare de proprietate a

reclamanților, astfel cum au susținut aceștia, întrucât în baza

dispozițiilor legii speciale reclamanții au posibilitatea de a

obține despăgubiri pentru imobilele ce au fost înstrăinate cu

respectarea dispozițiilor legale.

Prin

dispoziția din 09 septembrie 2002, reclamanților li s-a restituit în

natură suprafața de 4.288 mp în sector 4 din totalul de 6.765 mp,

revendicați în temeiul Legii nr. 10/2001. Nu au făcut obiectul

restituirii două loturi de 403 mp și 2.074 mp. Deși

reclamanții aveau posibilitatea de a ataca, prin contestație,

dispoziția, nu au realizat acest demers, soluția pronunțată

de Primarul General privind suprafața de teren fiind definitivă.

Notificarea reclamanților a rămas nesoluționată pentru

suprafețele de teren anterior indicate. Astfel, nu se poate susține

că reclamanții nu au uzat de procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Așadar,

reclamanții nu dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, aprecierea pornind de la ideea că nu

este suficient ca fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se

legitimeze doar cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat,

ci și că acest titlu să le fi fost reconfirmat cu efect

retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească,

ceea ce nu este cazul în speță. Relevantă în speță

este și cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010) conform

căreia noțiunea de bun actual există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat, respectiv moștenitorilor

acestora, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul

restituirii bunului.

Dreptul de

proprietate s-ar regăsi în prezent în patrimoniul reclamanților numai

în ipoteza în care Legea nr. 10/2001 le-ar recunoaște acestora un drept de

a obține restituirea bunului în natură, iar nu numai un drept de

creanță.

Decizia nr.

33/2008 pronunțată de instanța supremă, în interesul legii,

cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, a statuat

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, dispozițiile art. 480 C. civ. Reclamanții

au ales calea legii speciale (au formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001). Reclamanții nu pot solicita aceleași pretenții și

pe calea dreptului comun și pe calea legii speciale.

În

condițiile în care legea specială, tocmai în scopul protejării

securității raporturilor juridice, a reglementat în art. 45,

modalitatea și termenul în care se pot ataca pentru cauză de nulitate,

actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența

prevederilor legii speciale, pe bună dreptate, jurisprudența

Curții Europene și cea națională, au stabilit că

dreptul de proprietate al subdobânditorului, se consolidează și

devine "bun actual", în condițiile în care vechiul proprietar nu

a uzat de acțiunea în constatarea nulității absolute. În

speță, avem de a face cu mai multe înstrăinări succesive,

declarate de Legea nr. 10/2001 (art. 45) ca fiind valabile, dacă nu s-a

solicitat constatarea nulității acestora în termenul prevăzut la

alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001.

A considera

că, în această situație, mai poate fi admisă o acțiune

în revendicare, căreia să îi fie aplicabile regulile clasice de drept

comun - compararea de titluri - ar însemna nesocotirea intenției

legiuitorului de a evita perpetuarea stării de incertitudine în

privința imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii nr.

10/2001. A admite acțiunea în revendicare, în condițiile în care nu

se poate reține existența unui bun actual în patrimoniul

reclamanților, înseamnă a destabiliza grav raporturile juridice

civile, dându-se naștere la o serie de alte litigii, derivate din

obligația de garanție, cu prejudicii greu de estimat pentru

societățile implicate în aceste transferuri.

Recursurile

sunt întemeiate;

Cererea de

recurs formulată de SC H. SRL este întemeiată, pentru

următoarele considerente;

Critica

referitoare la modalitatea concretă de soluționare a cererii de

suspendare a cauzei - prin chiar decizia care a soluționat și

apelurile declarate, iar nu printr-o încheiere de ședință - este

întemeiată, întrucât modul de organizare al procesului civil este un

aspect care ține de interesul general, legiuitorul reglementând atât

conținutul, cât și modul de îndeplinire a actelor de procedură.

S-a

susținut corect că, prin noțiunea de acte de procedură se

înțeleg atât operațiunile juridice, cât și înscrisurile

întocmite de participații la proces, respectiv că o parte din actele

de procedură sunt reprezentate de hotărârile judecătorești

pronunțate de instanță, din această perspectivă

precizându-se că, prin intermediul sentințelor este soluționat

fondul cauzei în primă instanță; prin intermediul deciziilor

sunt soluționate căile de atac (apelul, recursul, recursul în

interesul legii); prin intermediul încheierilor se soluționează orice

alte aspecte, mai puțin cele care privesc fondul cauzei sau modul de

soluționare al căilor de atac.

Tipul și

natura aspectului soluționat de instanță, fie că vorbim de

o cerere sau de o apărare, fie că vorbim de un incident procedural,

determină tipul actului procedural pe care instanța este

obligată să-l întocmească și în care este obligată

să menționeze soluția dată.

Recurenta a

formulat o cerere de suspendare a cauzei până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a unui alt dosar. Acest incident

procedural, datorită naturii acestuia, impunea instanței de

judecată să se pronunțe printr-o încheiere, astfel cum

prevăd în mod expres dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. -

"Asupra suspendării judecării procesului, instanța se va

pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod

separat, cu excepția celor pronunțate în recurs".

Fiind

încălcată o prevedere legală edictată pentru valabilă

încheiere a unui act procedural, sancțiunea care intervine este nulitatea

absolută a deciziei pronunțate, în condițiile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

Condiția

referitoare la producerea unei vătămări este îndeplinită,

întrucât apelantei i s-a produs o vătămare procesuală, prin

faptul că nu a existat un anumit interval de timp între momentul

soluționării cererii de suspendare și momentul

soluționării cauzei, timp în care ar fi putut să-și

exercite dreptul la apărare (s-a susținut în mod întemeiat că nu

a mai putut solicita instanței să se pronunțe asupra

încuviințării cererii de efectuare a unei noi expertize,

încuviințare cu privire la care instanța de judecată a dispus prorogarea

la un termen ulterior).

Este

întemeiată critica referitoare la prezența în instanță a

recurentei SC H. SRL la termenul de judecată din 05 iunie 2014, acest

aspect rezultând din cuprinsul încheierii de ședință, dar

și din cuprinsul caietului grefierului, din înregistrările audio,

respectiv din transcrierile înregistrărilor audio din aceeași

dată. S-a susținut corect că faptul că instanța de

apel a reținut o situație contrară atât realității,

cât și probelor aflate la dosar, conduce la concluzia că

instanța nu a analizat pe fond apelul declarat în cauză, o

analiză efectivă a criticilor impunând cu necesitate o redare

exactă a situației juridice a părților din proces.

Este

întemeiată critica referitoare la aspectele consemnate în încheierea de

ședință din 05 iunie 2014 și la relevanța acestora în

privința condițiilor particulare ale reiterării cererii de

intervenție voluntară accesorie. S-a consemnat corect la acest termen

că instanța de judecată a pus în discuția

părților disjungerea cererilor de chemare în garanție și

formarea unui dosar separat, instanța hotărând apoi soluția de

disjungere a cererilor de chemare în garanție.

Nu s-a

consemnat faptul că SC H. SRL a învederat că reiterează cererea

de intervenție voluntară accesorie și a solicitat instanței

să se pronunțe asupra încuviințării în principiu a

acesteia. Însăși instanța de apel a reținut că, din

transcrierea ședinței de judecată din 05 iunie 2014,

rezultă că chematul în garanție SC H. SRL a afirmat că va

reveni cu cererea de intervenție accesorie; după disjungerea

cererilor de chemare în garanție, chematul în garanție a arătat

că pe cererea de intervenție accesorie crede că nu mai este

necesar să pună concluzii, doar instanța să spună

dacă o încuviințează sau nu în principiu, pentru că a fost

discutată la termenul anterior; tribunalul a arătat că se va

pronunța și cu privire la cererea de intervenție accesorie având

în vedere că s-au disjuns cererile de chemare în garanție.

Așadar,

în mod nelegal, instanța de apel a reținut că la termenul de

judecată din 05 iunie 2014, prima instanța de judecată nu a

rămas în pronunțare asupra încuviințării cererii de

intervenție accesorie.

Instanța

anterioară chiar a reținut în mod expres că instanța de

fond nu a fost consecventă cu soluționarea acestei cereri, acceptând

ideea necesității rediscutării și pronunțării din

nou pe această cerere.

În contextul

unor astfel de neregularități în întocmirea actelor de procedură

de care depindea desfășurarea normală a procesului civil

pendinte în fața unei instanțe de fond, instanța anterioară

nu avea îndreptățirea să constate că apelul a fost

exercitat fără drept. De altfel, instanța de apel nici nu a pus,

în prealabil, în discuția contradictorie a părților, faptul

că SC H. SRL nu ar avea dreptul/calitate procesuală în ceea ce privește

apelul declarat, deși judecata s-a desfășurat pe parcursul mai

multor termene de judecată. Instanța de apel a pronunțat astfel

o hotărâre lovită de nulitate absolută, întrucât a încălcat

două principii fundamentale ale procesului civil: principiul dreptului la

apărare și principiul contradictorialității.

Relevant este

și faptul că niciuna din părțile adverse nu a formulat o

întâmpinare prin care să invoce faptul că apelanta nu ar avea

dreptul/calitatea procesuală de a contesta încheierile de

ședință, respectiv sentința.

Instanța

de apel a reținut totodată că apelul intervenientei este

fără drept, în condițiile în care partea-pârâtă în favoarea

căreia s-a formulat cererea de intervenție accesorie voluntară,

nu a declarat apel împotriva acestor încheieri, ci doar împotriva

sentinței tribunalului. Și sub acest aspect, hotărârea este

lovită de nulitate absolută, întrucât a fost încălcate

aceleași principii fundamentale ale procesului civil, principiul dreptului

la apărare și principiul contradictorialității. S-a

susținut astfel în mod întemeiat că această pretinsă

neregularitate trebuia pusă în discuția contradictorie a

părților, pentru a li se da posibilitatea apărării

față de un argument/raționament, pe care instanța de apel

l-a considerat definitoriu atunci când s-a pronunțat asupra apelului.

Pentru toate

aceste argumente de evidentă nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., se impune casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În mod

formal, s-a reținut că apelul este nefondat și pe fondul

criticilor formulate. O analiză pertinentă ar fi trebuit să

aibă în vedere circumstanțele particulare în care s-a reiterat

cererea de intervenție accesorie și s-a solicitat în mod explicit

încuviințarea în principiu a cererii, analiză ce nu viza

incidența dispozițiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ., ci exclusiv

regimul juridic al cererii de intervenție accesorie.

Cerere de

recurs formulată de SC F. SRL este întemeiată, pentru

următoarele considerente:

Este

întemeiată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Conform

jurisprudenței și literaturii de specialitate, hotărârea

judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa,

argumentele care au format în fapt și în drept convingerea instanței

cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod

necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile

și apărările părților, iar, pe de altă parte, la

dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus

judecății, în caz contrar aceasta fiind lipsită de suport legal

și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1)

C. proc. civ. Așadar, hotărârea judecătorească se impune a

fi motivată în mod clar, concis, în raport de susținerile și

apărările părților.

Recurenta-pârâtă

a susținut astfel corect că, deși decizia atacată cuprinde

o serie de aserțiuni, menite a reliefa o motivare a soluției asupra

apelului, în realitate, elementele expuse de către instanța de apel

nu întrunesc cerințele motivării hotărârii

judecătorești. Relevante sub acest aspect sunt considerațiile

instanței referitoare la apărarea privind efectul creator de drepturi

al publicității imobiliare, potrivit art. 31 Legea nr. 7/1996, la

apărarea privind incidența bunei-credințe la perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare, la critica referitoare la nerespectarea

principiului contradictorialității, la criticile privind

nerespectarea principiului relativității efectelor hotărârilor

judecătorești etc.

Instanța

de apel a optat pentru o expunere sumară a unor pretinse

raționamente, nejustificate sau fără nicio legătură cu

cauza (cum este situația argumentației referitoare la efectul creator

de drepturi al publicității imobiliare). Mai mult, s-a susținut

corect că, în cazul deciziei atacate, eșafodajul considerentelor este

constituit exclusiv din simple afirmații ale instanței de apel, prin

care nu se răspunde motivelor de apel (acestea fiind înlăturate pe

baza unor expuneri sumare, formale), fie sunt aduse în discuție elemente

străine de pricină (cum este argumentația privind pretinsa

invocare a prevederilor noului C. civ.), fie apărările recurentei

sunt preluate în mod trunchiat (cum este situația apărării

privind buna-credință).

Procedând în

acest mod, instanța de apel nu expune o motivare a hotărârii, în

sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci construiește un

ansamblu de afirmații nejustificate, greșit motivate.

Interpretarea

dată de către instanța de apel argumentelor privind efectele

creatoare de drepturi ale publicității imobiliare (pretinsa invocare

greșită a unui principiu reglementat de noul C. civ.), în contextul

în care recurenta a indicat în mod expres, ca și temei de drept,

prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996, constituie un refuz de a analiza

cauza, soluția astfel pronunțată nefiind raportată în

niciun fel la textul legal indicat în mod clar de către apelantă.

Decizia recurată nu este motivată în sensul legii, instanța de

apel s-a limitat să expună aserțiuni lipsite de temei juridic

sau faptic, ceea ce constituie o piedică pentru exercitarea controlului de

către instanța de recurs.

În egală

măsură, trebuie consemnat că decizia este pronunțată

fără a motiva înlăturarea solicitării apelantei de

efectuare a unei noi expertize topo, respectiv de administrare a unor

înscrisuri - din cuprinsul încheierii de ședință din data de 26

iunie 2015, instanța a dispus prorogarea discutării probei cu

expertiză topo după administrarea probei cu înscrisuri. Instanța

de apel a avut la dispoziția sa un înscris care reflectă în mod clar

incertitudinea în ceea ce privește identificarea imobilului revendicat -

adresa din 19 iunie 2015 emisă de către Primăria Municipiului

București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru. Aspectele expuse

de către Primăria Municipiului București sunt de natură a

reliefa evidența unei incertitudini cu privire la identitatea între

imobilul revendicat și cel aflat în proprietatea recurentei.

Instanța

de apel nu a analizat în mod concret nici argumentele referitoare la

necesitatea administrării unei noi expertize topo, pentru a se clarifica

inadvertențele constatate cu privire la evoluția datelor de

identificare a imobilului revendicat. Aspectele relevate de conținutul

înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, dar și criticile față de

raportul de expertiză întocmit în primă instanță, impuneau

cu necesitate administrarea unei noi expertize topo.

Ignorarea

complet nemotivată a argumentelor referitoare la necesitatea

administrării unei noi expertize topo, aceasta reținând în mod

superficial, lapidar, faptul că s-ar fi stabilit identitatea imobilului

prin Sentința nr. 129F din 16 mai 2008 (pronunțată într-un

litigiu în care SC F. SRL nu a fost parte), impunea cu atât mai mult casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Decizia a

fost pronunțată cu greșita aplicare a legii - art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - întrucât instanța de apel a înțeles să

rețină o serie de aspecte greșite din perspectivă

legală, ignorând faptul că recurenta a adus în discuție

următoarele aspecte: nu a fost realizată o comparație a

titlurilor de proprietate; instanța de apel nu a procedat la o

comparație a celor două titluri de proprietate, ignorând în acest mod

regulile elementare ale acțiunii în revendicare; motivarea deciziei este

realizată exclusiv prin referire la hotărârea pronunțată

împotriva SC H. SRL (fără să existe o analiză a titlului

recurentei).

Recurenta a

susținut corect că obiectul prezentei cauze îl reprezintă o

acțiune în revendicare imobiliară. Specific acestui tip de

acțiune este faptul că reclamantul trebuie să dovedească

existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra

bunului revendicat. Dovada existenței dreptului de proprietate se poate

realiza prin prezentarea unui titlu de proprietate. Reclamanții își

evocă calitatea de proprietari în baza a două acte de proprietate: un

contract dotal și o dispoziție emisă de Primăria

Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001. Pârâta își evoca

calitatea de proprietar în baza unui contract de vânzare-cumpărare.

Față

de faptul că ambele părți dețin acte de proprietate,

instanța trebuia să verifice în mod efectiv care dintre cele

două titluri de proprietate exhibate este mai bine caracterizat. Pentru a

se proceda la verificarea și compararea celor două titluri de

proprietate, este necesară îndeplinirea unei condiții sine qua non,

constând în existența unor titluri de proprietate care să poată

fi comparate.

Recurenta-pârâtă

a invocat în apărare inclusiv jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului - în special cauza Atanasiu și alții contra

României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778/22.11.2010) - conform căreia noțiunea de bun actual există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat,

respectiv moștenitorilor acestora, doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

Dreptul de