ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2018

Decizia nr. 507/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 31 mai 2011, reclamanții A. și B., cetățeni germani, au solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin C., Municipiul București, prin primarul general, D., E. și SC F. SRL - să se constate nevalabilitatea titlurilor de proprietate ale statului asupra imobilului situat în București, sector 5, și asupra imobilelor situate în București, sector 4; să se dispună, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse în cauză, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele menționate; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând în fapt cererea, reclamanții au arătat că la data de 30 septembrie 1944, între G., în calitate de vânzătoare și H., respectiv I. (autorii reclamanților), în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vindere - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat din 4 octombrie 1944.

Prin acest contract, autorii H. și I. au dobândit, în cote egale de câte 50%, dreptul de proprietate asupra următoarelor imobile:

i) imobilul din București, (care nu face obiectul prezentului dosar) și;

ii) imobilele din București, constând în teren plus construcții - două clădiri și o clădire, aceasta din urmă dărâmată însă de bombardamente;

iii) imobilul din București, constând în teren plus construcție - casă de locuit.

Susțin reclamanții că toate imobilele care fac obiectul contractului au fost preluate în mod abuziv de stat, prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, tară existența vreunui titlu valabil și tară plata de despăgubiri către proprietari. Acest lucru este atestat chiar de pârâtul Municipiul București, care, prin adresa din 15 ianuarie 2009, menționează, referitor la imobilul din București că: „Moara a fost naționalizată și preluată de către Primăria Municipiului București la 02 februarie 1949".

Au mai arătat reclamanții că H. a decedat la data de 04 noiembrie 1994, fapt atestat prin certificatul de deces. Conform certificatului de moștenitor din 20 noiembrie 2008, emis de B.N.P., J., singura moștenitoare a lui H. este A., în calitate de fiică, revenindu-i întreaga masă succesorală.

În ceea ce îl privește pe celălalt coproprietar, I., acesta și-a cesionat toate drepturile către reclamantul B., prin contractul de cesiune autentificat la notariat în Germania la data de 22 iunie 2009 și apostilat din 15 iulie 2009.

Conform contractului de cesiune, I., în calitate de fost coproprietar al imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, a cesionat către B., în mod irevocabil și integral, toate drepturile asupra imobilelor ce fac obiectul cererii. în aceste condiții, se arată, reclamantul își justifică pe deplin calitatea procesuală activă în această cauză.

Au mai precizat reclamanții că obiectul dosarului este reprezentat de revendicarea unor imobile preluate fără titlu valabil de către stat, cu toate consecințele juridice ce decurg din această cale fiecare, și au susținut că în cauză nu este îndeplinită niciuna din cele trei condiții cerute în mod cumulativ pentru a se considera că un bun a fost preluat de statul român cu titlu valabil, respectiv:

- existența unui act normativ valabil de preluare/respectarea dispozițiilor din actul normativ de preluare;

- respectarea celorlalte dispoziții legale în vigoare la momentul preluării (inclusiv dispozițiile constituționale de la data preluării) și;

- respectarea tratatelor internaționale la care România era parte.

De asemenea, pentru a stabili caracterul abuziv al preluării, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. de la 1864, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește posibilitatea analizării de către instanța de fond a legalității modului de preluare a imobilelor în prezentul dosar, menționează reclamanții că, pentru soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, instanța trebuie să stabilească în prealabil dacă este vorba de imobil preluat cu titlu sau fără titlu valabil (în acest sens sunt considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție - cauzele Gingis, Porțeanu ori Străin contra României).

Ținând cont de faptul că imobilele au fost preluate fără titlu valabil, rezultă că acestea nu au părăsit în niciun moment patrimoniul autorilor lor, astfel că în niciun moment Statul Român nu a avut calitatea de proprietar asupra imobilelor.

Față de nelegalitatea și caracterul abuziv al preluării, reclamanții arată că dețin un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiționai la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la nevalabilitatea titlurilor E. și al SC F. SRL, menționează reclamanții că ia data eliberării așa ziselor titluri, pretinsul proprietar era statul.

În prezent E. desfășoară activitate în 42 de spații pe care le deține în proprietate, printre acestea fiind menționate în mod expres și imobilele din, sector 5. E. este continuatoarea personalității E. înființate în 1968 și reorganizată în baza Legii nr. 1/2005.

De asemenea, SC F. SRL și-a înregistrat sediul social în imobilul din București, sector 5, în temeiul unei sentințe pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă K., respectiv sentința nr. 132 din 19 aprilie 2001, prin care s-a constatat că „imobilul situat în București, sector 5, în suprafață construită de 329,63 mp (...) este proprietatea reclamantei".

Or, având în vedere nevalabilitatea titlului statului, este „mai mult decât evident" faptul că aceste pârâte nu ar putea pretinde faptul că nu știau că statul nu este proprietar și că nu aveau cunoștință despre proveniența bunurilor deținute ori înstrăinate de stat, această ipoteză echivalând cu aceea ca statul să nu cunoască situația juridică a bunurilor pe care le deține, într-o formă sau alta, la un moment dat.

În consecință, se conchide, aceste pârâte nu pot deține titluri valabile, față de reclamanți, care au tăcut dovada valabilității titlului lor precum și a calității de moștenitori.

Reclamanții susțin că titlul lor de proprietate este preferabil celor viciate ale pârâților, întrucât provin de la proprietarii originari, din patrimoniul cărora imobilele nu au ieșit niciodată în mod valabil.

Tot abuzivă este considerată preluarea din perspectiva prevederilor art. 8 din Constituția intrată în vigoare la 13 aprilie 1948, care recunoștea și garanta dreptul de proprietate particulară.

Ca atare, în concursul dintre părți, rezultă că reclamanții se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce a fost reconfirmat, cu efect retroactiv șt în mod definitiv, prin recunoașterea ne vai abilității preluării imobilului de către stat, astfel încât, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul reclamanților.

În consecință, restituirea în natură prin admiterea acțiunii în revendicare se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin preluarea abuzivă a imobilelor.

În fond, după trimiterea cauzei spre rejudecare de către Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (prin Decizia nr. 13/A din 9 aprilie 2014), Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1050 din 21 septembrie 2016, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. și în consecință a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu Statul Român, prin C., Municipiul București, prin primar general, E. și SC F. SRL.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că din totalul suprafeței de teren revendicată (6.256 mp) o suprafață de 2.250 mp se află în proprietatea SC L. SA care, nu a fost însă chemată în judecată.

Ca atare, nu s-a putut proceda la compararea titlului invocat de reclamanți, cu titlul în baza căruia această societate deține terenul în proprietate, acțiunea fiind soluționată în privința restului de 4.006 mp teren, aflat în proprietatea statului și respectiv în folosința pârâtelor SC F. SRL și E.

Reținând că acțiunea în revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva pârâtului posesor, pe care îl consideră neproprietar și cum din probele cauzei a rezultat că pârâta D. nu deține în posesie nicio porțiune din terenul în litigiu, tribunalul a constatat că reclamanții nu au justificat chemarea în judecată a acestei părți, situație în care a respins acțiunea împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cât privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC F. SRL și E., tribunalul a constatat că acestea nu invocă un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosință dobândit în temeiul raporturilor juridice încheiate cu Municipiul București prin reprezentant, în calitatea sa de proprietar, astfel că aceste pârâte nu pot fi obligate la restituirea suprafețelor de teren deținute în folosință, acțiunea împotriva acestora neputând fi admisă, reclamanții urmând a-și stabili dreptul în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Așa fiind, tribunalul a analizat acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, inclusiv din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie „sub anumite aspecte", după cum a statuat chiar instanța de control judiciar, care a arătat că se impune compararea titlurilor în situația în care persoana ce se consideră proprietar revendică bunul de la un subdobânditor, situație care nu se regăsește în cauză.

Astfel, tribunalul a constatat că reclamanții invocă un drept vechi de proprietate asupra imobilului, drept ce nu a „renăscut" după înlăturarea regimului care a naționalizat anterior acele bunuri, în sensul ca o instanță să fi dispus anterior restituirea bunului, situație ce nu se regăsește în speță.

Tribunalul a constatat că reclamanții nu se pot prevala de existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei „speranțe legitime", demersul acestora în vederea restituirii imobilului fiind neîntemeiat, în condițiile în care textul evocat garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, așa cum Curtea Europeană a apreciat, „simpla solicitare" de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Neîntemeiată a fost privită și cererea vizând revendicarea construcțiilor edificate pe teren, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada identității acestor construcții, existente în prezent pe terenul revendicat, cu cele preluate de la autorii acestora.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, prin Decizia nr. 940/A din 13 noiembrie 2017, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că imobilele în litigiu, au fost preluate de către stat, de la autorii reclamanților, în perioada 1948-1949.

De la data preluării acestor bunuri și până în prezent, statul Ie-a exploatat și a efectuat acte de dispoziție cu privire la acestea, comportându-se astfel ca un proprietar.

Or, se arată, în contextul în care a avut loc o astfel de preluare a respectivelor bunuri imobile, și nici autorii reclamanților, nici reclamanții înșiși nu au mai exercitat în privința lor vreunul dintre atributele proprietății, în intervalul de timp scurs de la data preluării până la data introducerii acțiunii în revendicare pendinte, regimul juridic al bunurilor în litigiu este cel specific imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist, iar relativ ia această categorie de bunuri au fost adoptate legi speciale prin care foștilor proprietari le-a fost recunoscut un drept la reparații, totodată fiind reglementate și condițiile în care aceste reparații pot fi solicitate și acordate. Legea specială cu caracter reparator aplicabilă în speță este Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a reținut - cu caracter irevocabil - prin Decizia civilă nr. 131/A/2014 ce a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a, în primul ciclu procesual.

Prin raportare la această situație specială a imobilelor în litigiu, titlul de proprietate vechi care reflectă dobândirea - de către autori - a proprietății imobilelor la un moment anterior preluării lor de către stat, nu are aptitudinea de a dovedi existența actuală, în patrimoniul reclamanților, a dreptului de proprietate invocat, pentru că acest drept a încetat sa mai aibă vreo manifestare odată cu exercitarea de către stat a actului de autoritate reprezentat de preluare.

Ca atare, împrejurarea evocată de apelanți în sensul că autorii lor au dobândit - în anul 1944 - în cote egale de 50%, proprietatea asupra imobilelor revendicate nu este de natură a constitui o dovadă a deținerii unui drept de proprietate actual, pentru că respectiva dobândire este anterioară preluării produse în anii 1948 - 1949 și nu are aptitudinea de a proba deținerea unui drept actual

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr, 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, & 35, C.&D.O. 2004-IX).

S-a decis că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Doar în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de teza I a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

De la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Or, cum reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit obligația statului, sau a altei entități juridice, de a le restitui bunurile în natură, rezultă cu evidență că titlul (contractul de vânzare cumpărare) prin prisma căruia justifică dreptul de proprietate al autorilor lor dintr-o perioadă anterioară preluării de către stat (perioadă deopotrivă anterioară adoptării Convenției) nu reflectă un drept de proprietate cu valențe de „bun actual" în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest context, se conchide, este lipsit de relevanță dacă deținătorii imobilelor au calitatea de posesori, ori calitatea de detentori precari. Câtă vreme reclamanții nu au exhibat un titlu care să le confere vocația de a deține ei înșiși bunurile respective, nu se poate reține că deținătorii actuali (intimații) ar aduce atingere vreunui drept al celor dintâi, spre a fi obligați să le predea bunurile în materialitatea lor.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, reclamanții A. și B. care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- s-a reținut greșit că pârâtele SC F. SRL și E. nu pot fi obligate ia restituirea terenurilor întrucât acestea sunt ocupate în temeiul unui drept de folosință.

Astfel, proprietarul unui bun are dreptul de a-I revendica de la orice persoană, detentor precar, care îl stăpânește fără drept, dispozițiile legale din materia revendicării nefăcând nicio distincție, sub aspectul modului de dobândire.

- este greșită și respingerea acțiunii în revendicare față de pârâtul Municipiul București, prin primar general pe considerentul că se invocă un vechi drept de proprietate asupra imobilului, iar reclamanții nu se pot prevala de existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime.

Or, se susține, instanțele trebuiau să observe că reclamanții dețin un „bun" în sensul Convenției Europene în condițiile în care preluarea imobilelor s-a făcut abuziv, astfel încât acestea nu au părăsit niciodată în mod valabil patrimoniul proprietarilor inițiali.

Ca atare, în conflictul dintre reclamanți și pârâți, se impune recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților.

- instanța trebuia să soluționeze cererea exclusiv din perspectiva dreptului comun din materia revendicării, prin compararea titlurilor de proprietate, cu atât mai mult cu cât, în primul ciclu procesual, s-a reținut ca fiind neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, soluție de care „era ținută" instanța de rejudecare.

- soluția este nelegală și din perspectiva faptului că nu s-a avut în vedere probatoriul administrat în cauză, din care a rezultat existența construcțiilor pe terenul revendicat, reținându-se greșit că și această critică trebuie analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a dezlegărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la modalitățile în care foștii proprietari pot beneficia de reparații pentru dreptul de proprietate de care au fost lipsiți prin actul de autoritate al preluării.

Or, conchid recurenții, există o ingerință în dreptul lor de proprietate, manifestată prin deposedarea abuzivă de bun și deținerea acestuia de către intimatele pârâte, ingerință care „a rupt" echilibrul just dintre protecția proprietății acestora și cerințele respectării interesului general iar restabilirea acestui drept nu se poate face decât prin restituirea în natură a imobilului, ca unica măsură reparatorie posibilă.

Prin întâmpinare, intimata SC F. SRL a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 306 (3) C. proc. civ. de la 1865, arătând că deși se indică prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ca temei de drept, în realitate niciuna dintre criticile aduse deciziei nu se încadrează în motivele de nelegalitate care fac admisibilă această cale extraordinară de atac.

Excepția nulității recursului urmează a se respinge, în considerarea faptului că, din examinarea criticilor formulate se constată că acestea pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, urmând a fi analizate în consecință.

Recursul urmează însă a se respinge, ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Se constată că, indicând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenții-reclamanți critică hotărârea atacată, apreciind că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale invocate în favoarea recunoașterii și respectării dreptului lor de proprietate.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la dispozițiile legale invocate de aceștia în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenții își exprimă dezacordul și cu privire la reținerile instanțelor referitoare la „interpretarea sau pierderea dreptului de proprietate" și a aprecierii făcute cu privire la noțiunea de „bun" astfel cum este statuată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se subliniază că instanța trebuia să soluționeze cererea „exclusiv din perspectiva dreptului comun din materia revendicării", prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, pe considerentul celor reținute prin Decizia nr. 131/A din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care, desființând în parte hotărârea primei instanțe, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare, aceleiași instanțe.

Raportat la această critica, se reține că prin hotărârea mai sus citată, rămasă irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat (a se vedea Decizia nr. 2753 din 16 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de Statut român prin C.) s-a statuat că cererea de față, prin care se urmărește redobândirea unui bun imobil preluat de stat în perioada de sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Pădureanu contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu contra României, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun".

Ca atare, dacă în practica anterioară a Curții, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 reprezenta o privare nejustificată de proprietate și conducea chiar la concluzia existenței unui „bun actual" în patrimoniul vechiului proprietar sau al moștenitorului acestuia, prin hotărârea pilot, dată în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, cât și în cauzele pronunțate ulterior acesteia, instanța europeană și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cereri.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" ca urmare a pronunțării în prealabil a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speța de față, se constată că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei contrar susținerilor acestora, situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.

Tot în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că speranța reclamanților de a ii se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun" în sensul articolului î din Primul Protocol adițional la Convenție (a se vedea și hotărârea din cauza Prințul Hans-Adam fi de Lichtenstein împotriva Germaniei).

În consecință, în mod corect s-a apreciat că recurenții-reclamanți nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, pe considerentul că acestea au ieșit din patrimoniul autorului lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/3950.

Tot astfel, este de necontestat faptul că, anterior prezentei solicitări de restituire a imobilelor în discuție, reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată prin prevederile Legii nr. 10/2001.

În aceeași ordine de idei, cum recurenții nu au reușit să facă dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual", este lipsită de relevanță analiza titlurilor în baza cărora pârâții posesori, dețin imobilele, câtă vreme referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale care, altfel ar fi „eludate".

Câtă vreme, s-a precizat, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

Prin urmare, instanța de control judiciar a dispus ca prima instanță să analizeze pe fond acțiunea în revendicare dar, și cu aplicarea prevederilor substanțiale ale Legii nr. 10/2001, care reprezintă legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat.

Cu referire la aceeași critică, Înalta Curte mai reține că pentru a se putea discuta de o acțiune în revendicare prin comparare de titluri este necesar ca părțile să se prevaleze de existența unui „bun" în sensul Convenției.

Se constată că, deși recurenții-reclamanți invocă deținerea unui „bun’’ în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (pe considerentul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în spețe similare, a statuat cu privire la caracterul abuziv al preluărilor de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și a decis că printr-o astfel de preluare a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1) această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea unei acțiuni în revendicare, avându-se în vedere conținutul noțiunii de „bun" astfel cum a fost conturat în jurisprudența mai recentă a instanței europene, de după pronunțarea deciziei pilot.

Astfel, distincția între „dreptul la restituire" și „dreptul la despăgubiri" se regăsește tranșant în cauza Măria Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010) în care se clarifică semnificația noțiunii de „bun" pe care Curtea a uzitat-o în mod constant în jurisprudența sa, hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului care își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză și a fost avută în vedere de ambele instanțe, cu ocazia rejudecării.

Potrivit acestei hotărâri a instanței europene, un „bun" actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s~a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres, în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare a preluării abuzive de către stat a imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, reclamanții, așa cum corect s-a reținut, nu au exhibat un titlu care să le confere vocația la restituire, respectiv vocația de a deține ei înșiși imobilele.

Este irelevantă sub aspectul celor analizate și împrejurarea că în primul ciclu procesual, s-a reținut ca fiind greșită soluția tribunalului de respingere a acțiunii ca inadmisibilă și s-a dispus ca prima instanță, în rejudecare, să analizeze - în aplicarea principiului liberului acces ia justiție - pe fond, acțiunea în revendicare,

Or, este de subliniat că accesul ia justiție, nu implică automat și admiterea cererii;

Împrejurarea că reclamanții s-au adresat instanței pentru a obține restituirea imobilelor iar solicitarea nu a fost admisă, în considerarea argumentelor redate mai sus, reprezintă o analiză ce poartă asupra unui drept civil, iar nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata SC F. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 940/A din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 20 februarie 2018.