ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 319/2016

Decizia nr. 319/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2008, pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primar general, V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în București, sector 1;

- să dispună obligarea pârâților lăsarea în deplină proprietate și liniștita posesie a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafața de cca 835 mp și construcția situata pe acest teren, compusa din demisol, parter, doua etaje și mansarda, magazie și garaj fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care a deține, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri;

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat ca i

mobilul ce formează obiectul acțiunii a fost dobândit de autorii lor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1945 și transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare al Tribunalului Ilfov sub nr. 9300 din 13 iunie 1945.

Imobilul a fost preluat în fapt de statul comunist în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950 Referitor la situația locativa actuala a imobilului, prin adresa din 17 ianuarie 2002 a Consiliului General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, s-a comunicat că, în baza Legii nr. 112/1995, SC J.J. SA a vândut următoarele apartamente: apartamentul 1 parter lui V.; apartamentul 2 parter lui Z.; apartamentul 4 lui C.C.; apartamentul 5 lui D.D.; apartamentul 6 lui F.F.

Prin adresa din 03 iunie 2002 a SC K.K. SA s-a comunicat că în baza Legii nr. 112/1995 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 pentru: - apartamentul 3, pe numele lui A.A.

În evidenta Administrației Fondului Imobiliar - Oficiul de administrare, figurează în calitate de chiriași ai Primăriei parații: la subsol - G.G.; la mansarda - H.H.; la subsol - I.I.

Cu toate că reclamanții au formulat, în baza Legii nr. 10/2001 cerere de restituire a imobilului către Primăria Municipiului București, ce a format obiectul notificării nr. 2259/13 august 2001 și au precizat ca solicită restituirea în natură a imobilului și numai în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent, sau bănești, aceasta nu a dispus în niciun fel asupra cererii lor, deși dosarul a fost completat cu toate actele doveditoare și s-a solicitat în mod repetat soluționarea notificării.

Nesoluționarea acesteia intr-o perioada de peste 7 ani, echivalează cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabila a entității îi îndreptățește să își valorifice acest drept pe calea prezentei acțiuni.

Totodată, vânzarea de către stat a bunului reclamanților către terți, vânzare anterioara asigurării unei despăgubiri echitabile pentru încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Practica Curții Europene a Dreptului Omului a statuat în mod constant ca vânzarea bunurilor în baza Legii nr. 112/1995, a împiedicat pe foștii proprietari deposedați abuziv de către stat sa-și exercite dreptul de proprietate, precum și faptul ca prin neacordarea niciunei despăgubire pentru aceasta lipsire prelungita de bunul respectiv, reprezintă o violare a dreptului prevăzut de Convenție.

În concluzie, s-a considerat că privarea reclamanților de bunurile lor, combinată cu absenta totala a unei despăgubiri vreme de mai mulți ani, a reprezentat o sarcina disproporționata și excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenție.

Toate aceste argumente îi îndreptățesc la promovarea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri ca unica forma de a obține o reparare a prejudiciului suferit de reclamanți prin încălcarea dreptului lor.

S-a solicitat sa se constate nevalabilitatea titlului statului si raportat la Decizia nr. 354 din 21 ianuarie 1953 de preluare de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 224/1951 pentru apartamentele aparținând lui L.L., H., M.M., N.N., deoarece este nelegala și neconstituțională. Mai mult, chiar din dispozițiile Legii nr. 10/2001 rezulta ca preluarea este abuziva, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți sa formuleze acțiune in revendicare, prin comparare de titluri, având în vedere ca apartamentele din imobilul revendicat au fost cumpărate de chiriași, in temeiul Legii nr. 112/1995.

Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale după cum urmează:

Prin sentința civilă nr. 1497 din 7 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității de reprezentant, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității pe nerespectarea principiului unanimității, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția tardivității, ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei de interes pa capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și a respins această cerere ca lipsită de interes. A admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare. A respins ca inadmisibilă cererea de revendicare.

Prin Decizia civila 175/A din 7 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat hotărârea atacata și a trimis cauza spre rejudecare. A respins apelul declarat de pârâta F.F.

Curtea a reținut că în mod nelegal au fost admise excepțiile lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și inadmisibilitatea cererii în revendicare.

Prin Decizia 7524 din 11 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți împotriva deciziei instanței de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sectia a III-a, sub nr. x/3/2013 la data de 27 martie 2013.

Prin sentința civilă nr. 991 din 10 iulie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin primar general, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în baza Decretului 92/1950; a respins cererea de contestare a nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în baza Decretului 224/1951, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâții Guran, în cuantum de 4.300 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 417 din 23 septembrie 2015, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

apelanții-reclamanți A., B., O.O., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., P., R., S., T., U. și P.P., de apelanții-pârâți Z. și Y., precum și de către apelantul pârât Municipiul București prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 991 din 10 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți X., R.R., A.A. și B.B., D.D. și E.E., S.S., T.T., F.F., G.G., H.H., și U.U. Au fost obligați apelanții-reclamanți la plata către intimații-pârâți A.A. și B.B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.400 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speță, prin Decizia nr. 7524 din 11 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de pârâți. În considerentele acestei decizii s-a reținut că instanța de fond - fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere în revendicare, prin care reclamanții au indicat drept premisă a litigiului preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist - are atributul de a examina valabilitatea titlului statului.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, de la proprietarii săi și că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.

În raport de aceste considerente, Curtea nu putea valida susținerea pârâtului, în sensul că instanța de judecată în mod greșit nu a reținut excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea acestei pretenții, deoarece în modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu sau fără titlu.

Pe de altă parte, Legea specială nr. 10/2001, nu suprimă competența instanțelor de a analiza nevalabilitatea titlului statului, astfel că în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele sunt îndrituite să verifice conformitatea cu dispozițiile constituționale a actelor normative emise anterior anului 1989.

Or, în condițiile în care reclamanții au investit instanța cu o acțiune în revendicare, care presupune constatarea deținerii de către aceștia a unui titlu asupra imobilului, invocând, totodată, incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi negat interesul formulării unei cereri prin care instanța să stabilească nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării în temeiul legii speciale.

Dând valență deciziei în interesul Legii nr. 33/2009, instanța, în rejudecare, a constatat că în analiza titlului exhibat de către reclamanți, pentru imobilul în litigiu nu se relevă existența unei hotărâri judecătorești care să consfințească calitatea de proprietari a acestora asupra imobilului în litigiu, prin obligarea Statului, să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat. Reclamanții nu sunt nici beneficiarii unei dispoziții administrative prin care să le fi fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în sensul restituirii acestuia, în natură.

În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 3 decembrie 2002).

În jurisprudența actuală a instanței de contencios european - Curtea Europeană a Dreptului Omului - s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește însă tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), hotărâre în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

În acest context, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanța de fond, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu luarea în considerare și a exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți, numai în acest fel se poate stabili care titlu este mai caracterizat. Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu, de imobil care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și de dispozițiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989.

Curtea de apel a reținut faptul că imobilul în litigiu, preluat conform Decretului nr. 92/1950, face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți, după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât în mod corect instanța de fond a avut în vedere cu prioritate dispozițiile legii speciale de reparație. Nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 330

7

C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

În cauza Preda ș.a. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin Legea nr. 165/2013 s-au prevăzut reguli de procedură clare și previzibile însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, respectiv că Legea nr. 165/2013 a completat și suplimentat prevederile vechilor legi de restituire, astfel că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor instituite prin nou act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ținând seama și de contextul economic. S-a considerat că noua reglementare are un caracter efectiv și accesibil, în majoritatea cazurilor nefiind de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate.

Astfel, statuările Curții Europene a Dreptului Omului din Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României, în cadrul căreia instanța europeană a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă „în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire”(parag. 129).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții

A., B., O.O., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., P., R., S., T., U. și P.P., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea disp. art. 129 alin. (5) C. pr. civ care reglementează principiul aflării adevărului, în relație directă cu art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului și jurisprudența relevantă, precum și art. 172 C. proc. civ. care reglementează proba cu înscrisuri, aflate în posesia părții potrivnice și a probei testimoniale.

În mod nelegal instanța a respins prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2015, majoritatea cererilor de probatorii solicitate prin nota de probatorii depusă de reclamanți în apel în dovedirea aspectelor relevante pentru acțiunea în revendicare.

O a doua critică se referă la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, prin raportarea la neanalizarea pe fond a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, din perspectiva neconstituționalității Decretului nr. 224/1951, prin raportare la Constituția din 1948 și 1952, în vigoare la data preluării.

Un alt aspect ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil se referă la practica neunitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece în precedent, prin două decizii pronunțate în anul 2005, una în anul 2004 și alta în anul 2010, s-a avut în vedere jurisprudența Curții europene în această materie. Astfel, s-a considerat că de vreme ce s-a constatat în considerente sau în dispozitiv că preluarea s-a făcut nelegal, acesta constituie temei pentru formularea unei acțiuni în revendicare, deoarece titlul proprietarului inițial a fost confirmat pe cale judecătorească.

O a treia critică vizează interpretarea restrictivă a dispozițiilor pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007 și încălcarea dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

A fost invocată și excepția de nelegalitate a pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, raportate la art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a arătat, în esență, că instanța a limitat, în mod nelegal, analiza titlului statului, doar din perspectiva actului normativ menționat, fiind de notorietate, că abuzurile regimului comunist au dus la preluarea imobilelor, fără îndeplinirea unor cerințe minime de legalitate. Au fost invocate, în acest sens, pe larg, dovezi care arată modalitatea de desființare a proprietății private și represiunea împotriva clasei exploatatoare sau a dușmanului de clasă, cu referire la evrei și armeni, mulți dintre aceștia fiind deportați în Siberia.

Obiecția reclamanților privește limitarea la patru, a situațiilor ce constituie măsuri abuzive, potrivit disp. pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, existând dovezi că acestea au fost de o varietate foarte mare și trebuia să li se permită reclamanților să probeze situația de fapt.

S-a mai arătat că a fost interpretat restrictiv și art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 16 și 44 din Constituție, creându-se o discriminare între cetățenii cărora, le-au fost preluate imobilele de către regimul comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În favoarea reclamanților au fost invocate o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană de la Strasbourg, cum ar fi: Ioana Petrescu și alții contra României din 5 iunie 2008, cauza Florica Maria Petroiu din anul 2009 și, mai ales, cauza Păduraru contra României care a evidențiat deficiențele sistemice ale legislației române, impunând recuperarea în natură a bunurilor preluate abuziv. Au mai fost indicate și alte hotărâri pe care instanța trebuia să le aibă în vedere, respectiv cauza Porțeanu, Străin și Sebastian Taub contra României.

În ceea ce privește hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, aceasta nu operează retroactiv și nu poate fi aplicată în speță, deoarece acțiunea a fost formulată la data de 10 iulie 2008, deci înainte de a se pronunța Curtea Europeană, în speța-pilot.

Instanța trebuia să aplice principiul neretroactivității prevăzut de Constituție și în raport de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului trebuia să ia în considerare practica existentă la momentul formulării acțiunii, atât la nivel european, cât și la cel al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La momentul formulării acțiunii, reclamanții aveau un bun, astfel încât nu se poate face referire la o definiție adoptată ulterior, în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, care să impieteze asupra dreptului dobândit deja de reclamanți, drept de care pot face uz în acțiunea în revendicare.

În acest context, au fost aplicate greșit principiile ce se degajă din disp. art. 480-481 C. civ. din 1864, în sensul că, în ceea ce privește compararea titlurilor, era preferabil cel al reclamanților care aveau un bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, anterioare cauzei Atanasiu. De altfel, există și jurisprudență a Curții Europene a Dreptului Omului privind faptul că aplicarea a unor dispoziții legale noi, favorabile uneia dintre părți, ar face procesul imposibil de câștigat, duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil : Crișan contra României, Forrer-Niedenthal contra Germaniei și Satka contra Greciei.

Deși acțiunea în revendicare a fost respinsă, ca nefondată, motivarea este de inadmisibilitate, astfel încât cauza nu a fost analizată pe fond.

Excepția de nelegalitate va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 2.3. din H.G. nr. 250/2007, susținând că de interpretarea acestei prevederi legale depinde rezolvarea cauzei, deoarece acesta trebuie interpretat mai larg, pentru a putea permite catalogarea măsurilor de preluare, ca fiind abuzive, nu numai în ipotezele avute în vedere de actul normativ.

Susținerea reclamanților este nefondată, întrucât cauza ce este dedusă judecății are ca obiect o revendicare imobiliară, formulată pe calea dreptului comun, deci întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. de la 1864. În acest context, instanța trebuie să compare titlurile exhibate de părți, neavând a se raporta la legea specială de restituire a imobilelor preluate abuziv. În virtutea principiului disponibilității, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții contra României.

Or, în speță, H.G. nr. 250/2007 reprezintă normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu este incidentă în cauză și, în consecință, soluționarea litigiului dedus judecății nu depinde de hotărârea de guvern menționată.

Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007, publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007 (deci, înainte de modificările aduse prin Legea nr. 2/2013) : „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul uni proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului, pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza.„

În mod constant, în jurisprudență s-a statuat că se va înainta excepția de nelegalitate a actului administrativ, instanței de contencios, cu condiția ca de actul menționat să depindă soluționarea cauzei. În caz contrar, excepția invocată de părți este inadmisibilă și urmează să fie respinsă, ca atare.

De vreme ce instanța de recurs a statuat că soluționarea cauzei se întemeiază pe alte dispoziții legale, decât cele ale Legii nr. 10/2001, atunci nu este necesară cercetarea legalității pct. 2.3. din H.G. nr. 250/2007 de către instanța de contencios-administrativ, astfel încât excepția invocată este inadmisibilă.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă. Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanța va grupa motivele și le va examina, conform criticilor de nelegalitate invocate.

Esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că litigiul dedus judecății are ca obiect o revendicare imobiliară, formulată pe calea dreptului comun, deci întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. de la 1864. În acest context, instanța trebuie să compare titlurile exhibate de părți, neavând a se raporta la legea specială de restituire a imobilelor preluate abuziv.

În virtutea principiului disponibilității, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții contra României. Ceea ce au susținut reclamanții este că în virtutea hotărârilor Curții Europene a Dreptului Omului invocate, au dobândit un bun, prin faptul că s-a constatat preluarea abuzivă a bunurilor imobile ale antecesorilor în considerente și nevalabilitatea titlului statului, consemnat în dispozitiv. S-a respins însă cererea privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare în temeiul Decretului nr. 224/1951. Astfel, dobândirea unui bun în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului le-ar fi conferit un avantaj în compararea titlurilor, reclamanții având un titlu mai vechi, dobândit de la adevăratul proprietar.

Susținerile sunt nefondate, deoarece, deși acțiunea în revendicare a fost formulată în cursul anului 2008, dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar hotărârea instanței de fond care produce efecte juridice este sentința civilă nr. 991 din 10 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București.

Or, la momentul pronunțării sentinței, la nivelul Curții Europene de la Strasbourg avusese deja loc un reviriment de jurisprudență, astfel încât hotărârea relevantă este cea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. al României la data de 22 noiembrie 2010.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. nr. 140 și 143).

În cauză, la momentul formulării acțiunii în instanță în anul 2008, nu exista o hotărâre judecătorească în favoarea reclamanților care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europene a Dreptului Omului. Această hotărâre nu a fost obținută nici ulterior anului 2010, astfel încât, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe simpla speranță de li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept “bun” în sensul art. 1 protocolul 1 adițional la Convenție (în acest sens, Cauza Moșteanu contra României, 2002).

Această situație face neîntemeiate susținerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii lor la restituirea bunului preluat de stat de la autorii lor, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană de la Strasbourg. Ca urmare, nu mai poate fi invocată jurisprudența anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții contra României și nici cea referitoare la neretroactivitatea legii civile, de vreme ce s-a stabilit că litigiul fiind în curs, hotărârea care produce efecte este cea pronunțată de Tribunalul București și anume sentința civilă nr. 991 din 10 iulie 2014.

Așa fiind, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ. și nu pot triumfa în acțiunea petitorie, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste considerente se impun și în ceea ce privește cererea privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare în temeiul Decretului nr. 224/1951.

Reclamanții au formulat și notificare în temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist, urmând ca dreptul lor la despăgubire să fie valorificat conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, într-un cadru administrativ și procesual diferit de cel al litigiului de față.

Pe de altă parte, întrucât în speță, reclamanții s-ar putea prevala numai de o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (M. Atanasiu, parag. 142 și 143), hotărâre ce nu a fost obținută de părți, este nerelevant în speță a se administra probatoriul cu înscrisuri sau cu alte mijloace de probă pentru a se dovedi preluarea abuzivă a bunului ce face obiectul acțiunii în revendicare.

Este adevărat că în revendicare, instanța de fond este îndreptățită să statueze asupra preluării bunului și asupra validității preluării, însă numai dacă nu există lege specială de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: “

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, în situația dată, reclamanții nu pot triumfa în acțiunea în revendicare, numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai pot exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie, fie ca imobilul să le fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului.

Este neîndoielnic că există dovezi istorice asupra unor tragedii ce au afectat o serie de comunități etnice aflate pe teritoriul României, însă instanța se poate raporta numai la legislația în vigoare la momentul judecării cauzei și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța are prerogativa jurisdicțională de a statua, în funcție de obiectul acțiunii și de susținerile părților care sunt probele relevante și pertinente pentru soluționarea cauzei. Or, în speță, instanța de apel a apreciat că sunt suficiente probele deja administrate, care au dus la lămurirea cauzei și aflarea adevărului judiciar.

Așa fiind, sunt nefondate criticile privind aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) și art. 172 C. proc. civ., precum și a susținerilor subsecvente din cererea de recurs formulată de reclamanți. Este adevărat că probele considerate relevante de reclamanți sunt prezentate pe larg, de la pag. 6 la pag. 12 a cererii de recurs, însă acest lucru nu schimbă esența criticii de nelegalitate analizate mai sus. În jurisprudența constantă a Curții Europene a Dreptului Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Ca urmare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile referitoare la încheierile de ședință din data de 12 februarie 2015 și 4 iunie 2015, prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra probelor.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, toate garanțiile de drept material și procesual au fost respectate, hotărârea instanței de apel este amplu motivată și răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți. Au fost avute în vedere hotărârile Curții Europene, precum și jurisprudența internă, după pronunțarea cauzei Atanasiu și alții contra României, precum și Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Cele două hotărâri menționate anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, aducând elemente de predictibilitate și constanță în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a altor instanțe din țară.

Cererea de recurs este foarte amplă în expunerea jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, anterioară anului 2010, însă reproducerea pasajelor din mai multe hotărâri ale instanței europene au doar rolul de a justifica faptul că reclamanții ar fi dobândit un bun în patrimoniul lor, aspect ce nu poate fi luat în considerare după cauza pilot Atanasiu și alții contra României.

Reclamanții au formulat și cerere de repunere pe rol a cauzei, după închiderea dezbaterilor, pentru a administra mai multe probe cu înscrisuri, însă instanța a apreciat că acestea nu sunt necesare, aspectele deduse judecății fiind pe deplin lămurite.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoz. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanți,

împotriva Deciziei nr. 417 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și împotriva încheierilor de ședință din data de 12 februarie 2015 și 4 iunie 2015, pronunțate în același dosar.

În temeiul dispoz. art. 274 C. proc. civ. urmează să oblige reclamanții la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către pârâții A.A. și B.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamanți.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, formulată de reclamanți.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

A., B., O.O., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., P., R., S., T., U. și P.P.

împotriva Deciziei nr. 417 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2013, precum și a încheierilor de ședință din data de 12 februarie 2015 și 4 iunie 2015, pronunțate în același dosar.

Obligă reclamanții la plata sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată către pârâții A.A. și B.B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2016.