ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4215/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4215/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chermre în judecata

înregistrata sub nr. 32934/31/2008 la data 04 septembrie 2008 pe rdul

Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanta F.G.A. a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul municipiul București prin Primar General să dispună obligarea acestuia

la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 5, compus din

teren de 320 mp și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa

de locuit compusă din subsol, parter și mansardă; în subsidiar, în cazul în

care restituirea în natură nu mai e

posibilă, să se dispună

acordarea de măsuri reparatorii atât pentru teren, cât și pentru casa de

locuit.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că autorii săi, F.E. și D., au cumpărat imobilul

teren în suprafață de 320 mp situat la adresa menționată din București, sector

5, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 1947 de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, și transcris sub nr. 6360/1947; pe acest

teren au edificat o casă în suprafață de 348 mp (cu 116 mp, amprenta la sol),

compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, conform autorizației de

construire din 10 aprilie 1947, schițelor și planului de situație.

S-a mai arătat

că în anul 1984, reclamanta împreună cu tatăl său au fost expropriați, în

temeiul Decretului nr. 6/1984, pentru casă stabilindu-se despăgubiri în sumă de

80.000 lei, deși valoarea construcției era una mult mai mare; deci, pentru

teren și diferența de valoare a construcției, nu a primit nicio despăgubire.

În calitatea

sa de unică moștenitoare, reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

adresată Primăriei Municiiului București, notificare din 14 noiembrie 2001,

prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, însă

notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent.

În drept, au

fost invocate prevederile art. 1, 2, 11, 25 și 26 din Legea nr. 10/2001,

coroborate cu art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pârâtul

Municipiul București prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

Prin

sentința civilă nr. 445 din 30 martie 2009, Tribunalul București,

secția a IlI-a civilă a admis în

parte cererea.

S-a dispus

obligarea pârâtului să emită o dispoziție prin care să propună acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei pentru imobilul

situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 312 mp, astfel

cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. T.D.A.,

ca și pentru construcție, din valoarea acesteia urmând a fi dedusă la momentul

stabilirii despăgubirilor, suma de 80.000 lei primită cu titlu de despăgubiri

la data exproprierii, actualizată cu indicele de inflație de la data preluării

și până la data plății efective.

S-a

dispus obligarea pârâtului la 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, respectiv, existența dreptului de

proprietate în patrimoniul autorilor săi, preluarea abuzivă a proprietății prin

expropiere și calitatea sa de unică moștenitoare a autorilor săi, la data

formulării notificării; la data preluării și reclamanta era coproprietar asupra

imobilului, în calitate de moștenitoare a mamei sale, astfel cum a reiese din

certificatului de moștenitor din 1981 eliberat de Notariatul de Stat al

Sectorului 5, de pe urma defunctei F.E.

Imobilul

a fost expropriat prin Decretului Consiliului de Stat nr. 6/1984, în baza căruia

construcția edificată pe teren de autorii săi a fost evaluată la suma de 80.000

lei, conform procesului verbal din 28 noiembrie 1984 al Comisiei de evaluare a

C.P.M.B.

Prin

notificarea din 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului

ce a aparținut autorilor săi, iar în subsidiar, a solicitat despăgubiri, însă

aceasta nu a fost soluționată de pârât până la data formulării notificării.

În cauză

a fost administrată proba cu expertiză topo prin care s-a identificat fostul

amplasament al terenului, respectiv, în zona ultracentrală, sistematizată din

punct de vedere urbanistic, ceea ce constituie domeniul public, ce nu poate

face obiectul restituirii în natură.

În consecință,

prima instanță a apreciat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii

prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, raportat

la art. 10 alin. (2) din același act normativ, dată fiind imposibilitatea de

restituire în natură a terenului, construcția fiind demolată încă din anul

1984.

În ce privește

aspectul nesoluționării notificării de către pârâtă, tribunalul a reținut că

termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă

notificării a fost depășit, chiar dacă acesta este calculat de la data

depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamantei; termenul în discuție a

fost prelungit prin Legea nr. 289/2003 până la 1 iulie 2003 cum, a mai reținut

tribunalul.

S-a

apreciat că modalitatea de soluționare a notificării, cât și termenul în care

trebuie să se emită dispoziție motivată de soluționare a notificării sunt

stabilita prin dispoziții legale imperative.

Drept urmare,

prima instanță a apreciat a apreciat că prin lipsa răspunsului la notificare,

pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantei

și au lipsit-o de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege,

ceea ce o îndreptățește să se adreseze instanței prin acțiunea de față, pentru

a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate.

În ceea ce

privește apărarea pârâtului, în sensul că atât timp cât de la dosar lipseau

acte importante, nedepuse din culpa reclamantei, a fost înlăturată ca nefondată

de instanța de fond, constatându-se că unitatea deținătoare are obligația de a

soluționa notificarea în funcție de actele existente la dosar, dând o soluție

conform dispozițiilor legale.

Au fost avute

în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit în mod

expres că instanța este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În ce

privește suprafața de teren pentru care reclamanta este îndreptățită la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul reținut că aceasta

este de 312 mp, astfel cum a fot identificată prin raportul de expertiză

întocmit în cauză, față de faptul că în fișa tehnică a imobilului întocmită la

nivelul anului 1980, această suprafață era menționată.

Deși în

certificatul de moștenitor din 1981 s-a trecut o suprafața de 308 mp, nu reiese

dacă această suprafață a fost menționată ca urmare a unor măsurători, astfel

încât, singurul înscris cert de identificare a suprafeței rămase, este cel din

anul 1980.

Cu privire la

construcție, pentru individualizarea acesteia au fost avute în vedere

autorizația de construire din 10 aprilie 1947 și certificatul de moștenitor din

1981, urmând ca din despăgubirile ce vor fi stabilite să se deducă suma de

80.000 lei primită cu titlu de despăgubiri la momentul exproprierii, actualizată

cu indicele de inflație de la data preluării și până la data plății efective.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat apel, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemenicie.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 24 august 2009 sub nr. 32934/3/2008.

Prin Decizia

civilă nr. 184/ A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IX-a ciulă și de proprietate intelectuală,

apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a înlăturat prima critică formulată prin

motivele de recurs referitoare la greșita aplicare a legii, sub aspectul

soluționării notificării de către instanță, pretinzându-se că acesta este

atributul exclusiv al unității deținătoare.

Curtea de apel

a avut în vedere cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, apreciind că la împlinirea

termenului de 60 de zile, reclamanta intimată avea la îndemână posibilitatea de

a se adresa instanței cu o cerere ca cea de față pentru valorificarea

drepturilor izvorâte din formularea notificării.

Instanța

de apel a mai apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este unul de recomandare, astfel cum

apelantul a susținut, ci este un termen imperativ, în sensul că, dacă este

nesocotit, titularii notificării au deschisă calea justiției pentru

valorificarea dreptului lor la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de

lege.

S-a înlăturat

și susținerea pârâtului în sensul că acest teremen nu ar fi început să curgă în

lipsa depunerii de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare

ale dreptului său de proprietate.

Din examinarea

lucrărilor dosarului primei instanțe, instanța de apel a constatat că

apelantul-pârât a depus, la solicitarea tribunalului, o copie de pe întreg

dosarul administrativ format ca urmare a notificării intimatei reclamante; or,

în acest dosar se găseau toate înscrisurile analizate de prima instanță pentru

verificarea calității de persoană îndreptățită, fără însă ca vreo solicitare de

completare a probatoriului să fie adresată de apelantul pârât intimatei

reclamante.

S-a mai

apreciat de curtea de apel că în ipoteza în care aceste înscrisuri nu erau

suficiente pentru soluționarea notificării, apelantul-pârât avea posibilitatea

de a invita pe intimata reclamantă în scopul acordării de lămuriri sau al

depunerii altor documente, ceea ce nu s-a întâmplat, precum și obligația de a

soluționa notificarea pe baza înscrisurilor depuse, obligație neîndeplinită, de

asemenea de pârât.

În

privința susținerii privind greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc.

civ., instanța a constatat că, atât timp cât cererea de chemare în judecată a

fost admisă și nu a avut loc o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, conform

art. 275 C. proc. civ. (dimpotrivă, solicitându-se prin întâmpinare respingerea

acțiunii), culpa pârâtului nu poate fi înlăturată, apreciindu-se că în mod

corect s-a reținut de prima instanță că acesta a căzut în pretenții, în sensul

legii.

Pe de

alta parte, curtea a considerat că nu se impunea nici aplicarea dispozițiilor art.

274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece criteriile avute în vedere de acest text

nu se verifică în cauză.

Astfel,

pricina a fost amânată succesiv pentru administrarea probatoriului, care a

constat în înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie, având deci

un caracter complex, iar pe de altă parte, amânarea cauzei a fost provocată de

însuși apelantul-pârât, care a omis în repetate rânduri să comunice instanței

înscrisurile solicitate.

În consecință,

sentința fiind legală și temenică, apelul a fost respins ca nefondat, în

temeiul art. 296 C. proc. civ.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul București, prin Primar

General, a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul învederează că potrivit art. 23, în înțelesul

dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată sa se

pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură sau prin echivalent.

Termenul de 60

zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data

depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în

care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care

aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea notificării, termenul de 60 zile

curge de la data depunerii notificării, însă, în cazul în care actele

doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul respectiv va curge

de la dala depunerii acestora.

S-a mai

arătat că, pe de altă parte, Normele Metodologice indică necesitatea existenței

alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei

îndreptățite în sensul nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează

unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr.

498/2003).

Totodată,

în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din același act normativ, se precizează că

sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul

deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită la

măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Înscrisurile

avute în vedere de către instanțele de judecată și considerate drept acte

doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi depuse de titularul notificării

în susținerea cererii de restituire, însă, doar dacă acestea se întregesc cu

înscrisuri originare, doveditoare a dreptului de proprietate pretins, or,

asemenea înscrisuri nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația

de a se depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate revine notificatorului,

potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acestea

trebuiau anexate notificării sau să fi fost depuse într-un termen de cel mult

18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul

căreia a fost soluționată notificarea.

Acest

termenul a fost prelungit suucesiv de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001,

cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu

încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003, ele fiind acordate tocmai pentru a se

oferi petenților un interval de timp suficient pentru depunerea tuturor actelor

necesare în vederea susținerea notificării.

Intimata

reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost

administrate alte înscrisuri în recurs.

Recursul

formulat este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce urmează.

Cererea cu

care prima instanță a fost învestită, s-a întemeiat pe efectele Deciziei nr. 20

din 19 iulie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

astfel cum corect instanța de apel a reținut, reclamanta solicitând

tribunalului soluționarea fondului pretențiilor formulate prin notificarea

adresată pârâtului care a refuzat în mod nejustificat emiterea dispoziției

motivate, deși termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

este împlinit, iar actele doveditoare necesare pentru soluționarea notificării,

au fost depuse în dosarul administrativ.

Recurentul

susține în mod corect că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, are două momente de referință în ce

privește declanșarea cursului său: de la data notificării (dacă toate actele

doveditoare au fost anexate acesteia) sau de la data depunerii actelor

doveditoare (dacă acestea au fost depuse ulterior formulării notificării), însă

nu proiectează această susținere asupra soluției recurate.

Câtă vreme

instanțele de fond nu au reținut nici explicit (în considerentele hotărârilor

adoptate) un conținut diferit al normei invocate și nici implicit (prin

soluționarea cererii de chemare în judecată mai înainte de împlinirea

termenului legal de 60 de zile, indiferent de modalitatea de calcul), Înalta Curte

va înlătura aceste critici ca nefondate.

Astfel,

instanța de apel a constatat că tribunalul a solicitat copia dosarului

administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, iar prima instanță a avut

la dispoziție și s-a pronunțat pe baza celor înaintate de pârât, constatând

caracterul complet al probatoriului, astfel că pârâtul în mod nejustificat a

refuzat emiterea dispoziției.

Totodată,

înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în același dosar constituit în

faza administrativă, ca anexe ale notificării, în executarea sarcinii probei,

astfel cum se stabilește Cap. 1 art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de

aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

sunt dintre cele enumerate prin prevederile art. 23.1 lit. a) - h) din aceleași

Norme, astfel că, instanța de apel în mod legal a confirmat soluția și din

acest punct de vedere.

Pe de

altă parte, se constată că recurentul face referiri anacronice la posibilitatea

dovedirii pretențiilor susținute prin notificare prin acte originare ale

dobândirii dreptului de proprietate, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005 și introducerea facilităților de probațiune sub

aspectul dovedirii existenței, întinderii și titularului dreptului de

proprietate, prin dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din forma republicată,

prin instituirea unor prezumții simple, relative, aplicabile în absența unor

probe contrare, cu forță probantă superioară.

Pentru

aceleași motive, egal anacronice sunt susținerile recurentului și cu privire la

termenul limită pentru depunerea de către persoanele îndreptățite a actelor

doveditoare a dreptului de proprietate și, dacă este cazul, a calității de

moștenitor, dată fiind norma din art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată în

urma acelorași modificări, potrivit căreia actele doveditoare pot fi depuse

„până la soluționarea notificării."

Absența

de la dosarul administrativ a declarației în formă autentică provenind de la

persoana îndreptățită prin care aceasta să se declare că nu mai deține alte

acte doveditoare, nu poate fi susținut ca impediment în soluționarea

notificării, în mod legal instanțele de fond cenzurând această susținere prin

indicarea conduitei legale ce trebuia adoptată de entitatea notificată:

solictarea acestei declarații reclamantei sau soluționarea notificării în

absența ei.

În plus,

declarația reclamantei că nu mai are probe sau cereri de formulat, a fost

făcută în fața instanțelor de judecată, astfel că, menționarea ei în cuprinsul

încheierilor de ședință are valoarea unui act autentic, neesențial, de altfel,

sub aspectul dovezilor ce se impun în contextul Legii nr. 10/2001.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

împotriva Deciziei nr. 184/ A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 iulie 2010.