ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4215/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chermre în judecata înregistrata sub nr. 32934/31/2008 la data 04 septembrie 2008 pe rdul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta F.G.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul București prin Primar General să dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 5, compus din teren de 320 mp și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa de locuit compusă din subsol, parter și mansardă; în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu mai e posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii atât pentru teren, cât și pentru casa de locuit.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii săi, F.E. și D., au cumpărat imobilul teren în suprafață de 320 mp situat la adresa menționată din București, sector 5, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 1947 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și transcris sub nr. 6360/1947; pe acest teren au edificat o casă în suprafață de 348 mp (cu 116 mp, amprenta la sol), compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, conform autorizației de construire din 10 aprilie 1947, schițelor și planului de situație. S-a mai arătat că în anul 1984, reclamanta împreună cu tatăl său au fost expropriați, în temeiul Decretului nr. 6/1984, pentru casă stabilindu-se despăgubiri în sumă de 80.000 lei, deși valoarea construcției era una mult mai mare; deci, pentru teren și diferența de valoare a construcției, nu a primit nicio despăgubire.

În calitatea sa de unică moștenitoare, reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei Municiiului București, notificare din 14 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, însă notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent. În drept, au fost invocate prevederile art. 1, 2, 11, 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pârâtul Municipiul București prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 445 din 30 martie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis în parte cererea.

S-a dispus obligarea pârâtului să emită o dispoziție prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 312 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. T.D.A., ca și pentru construcție, din valoarea acesteia urmând a fi dedusă la momentul stabilirii despăgubirilor, suma de 80.000 lei primită cu titlu de despăgubiri la data exproprierii, actualizată cu indicele de inflație de la data preluării și până la data plății efective. S-a dispus obligarea pârâtului la 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, respectiv, existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, preluarea abuzivă a proprietății prin expropiere și calitatea sa de unică moștenitoare a autorilor săi, la data formulării notificării; la data preluării și reclamanta era coproprietar asupra imobilului, în calitate de moștenitoare a mamei sale, astfel cum a reiese din certificatului de moștenitor din 1981 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 5, de pe urma defunctei F.E. Imobilul a fost expropriat prin Decretului Consiliului de Stat nr. 6/1984, în baza căruia construcția edificată pe teren de autorii săi a fost evaluată la suma de 80.000 lei, conform procesului verbal din 28 noiembrie 1984 al Comisiei de evaluare a C.P.M.B.

Prin notificarea din 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor săi, iar în subsidiar, a solicitat despăgubiri, însă aceasta nu a fost soluționată de pârât până la data formulării notificării. În cauză a fost administrată proba cu expertiză topo prin care s-a identificat fostul amplasament al terenului, respectiv, în zona ultracentrală, sistematizată din punct de vedere urbanistic, ceea ce constituie domeniul public, ce nu poate face obiectul restituirii în natură.

În consecință, prima instanță a apreciat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 10 alin. (2) din același act normativ, dată fiind imposibilitatea de restituire în natură a terenului, construcția fiind demolată încă din anul 1984. În ce privește aspectul nesoluționării notificării de către pârâtă, tribunalul a reținut că termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării a fost depășit, chiar dacă acesta este calculat de la data depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamantei; termenul în discuție a fost prelungit prin Legea nr. 289/2003 până la 1 iulie 2003 cum, a mai reținut tribunalul.

S-a apreciat că modalitatea de soluționare a notificării, cât și termenul în care trebuie să se emită dispoziție motivată de soluționare a notificării sunt stabilita prin dispoziții legale imperative. Drept urmare, prima instanță a apreciat a apreciat că prin lipsa răspunsului la notificare, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantei și au lipsit-o de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce o îndreptățește să se adreseze instanței prin acțiunea de față, pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate. În ceea ce privește apărarea pârâtului, în sensul că atât timp cât de la dosar lipseau acte importante, nedepuse din culpa reclamantei, a fost înlăturată ca nefondată de instanța de fond, constatându-se că unitatea deținătoare are obligația de a soluționa notificarea în funcție de actele existente la dosar, dând o soluție conform dispozițiilor legale.

Au fost avute în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit în mod expres că instanța este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În ce privește suprafața de teren pentru care reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul reținut că aceasta este de 312 mp, astfel cum a fot identificată prin raportul de expertiză întocmit în cauză, față de faptul că în fișa tehnică a imobilului întocmită la nivelul anului 1980, această suprafață era menționată.

Deși în certificatul de moștenitor din 1981 s-a trecut o suprafața de 308 mp, nu reiese dacă această suprafață a fost menționată ca urmare a unor măsurători, astfel încât, singurul înscris cert de identificare a suprafeței rămase, este cel din anul 1980. Cu privire la construcție, pentru individualizarea acesteia au fost avute în vedere autorizația de construire din 10 aprilie 1947 și certificatul de moștenitor din 1981, urmând ca din despăgubirile ce vor fi stabilite să se deducă suma de 80.000 lei primită cu titlu de despăgubiri la momentul exproprierii, actualizată cu indicele de inflație de la data preluării și până la data plății efective. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 24 august 2009 sub nr. 32934/3/2008. Prin Decizia civilă nr. 184/ A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a ciulă și de proprietate intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat prima critică formulată prin motivele de recurs referitoare la greșita aplicare a legii, sub aspectul soluționării notificării de către instanță, pretinzându-se că acesta este atributul exclusiv al unității deținătoare.

Curtea de apel a avut în vedere cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, apreciind că la împlinirea termenului de 60 de zile, reclamanta intimată avea la îndemână posibilitatea de a se adresa instanței cu o cerere ca cea de față pentru valorificarea drepturilor izvorâte din formularea notificării. Instanța de apel a mai apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este unul de recomandare, astfel cum apelantul a susținut, ci este un termen imperativ, în sensul că, dacă este nesocotit, titularii notificării au deschisă calea justiției pentru valorificarea dreptului lor la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

S-a înlăturat și susținerea pârâtului în sensul că acest teremen nu ar fi început să curgă în lipsa depunerii de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare ale dreptului său de proprietate. Din examinarea lucrărilor dosarului primei instanțe, instanța de apel a constatat că apelantul-pârât a depus, la solicitarea tribunalului, o copie de pe întreg dosarul administrativ format ca urmare a notificării intimatei reclamante; or, în acest dosar se găseau toate înscrisurile analizate de prima instanță pentru verificarea calității de persoană îndreptățită, fără însă ca vreo solicitare de completare a probatoriului să fie adresată de apelantul pârât intimatei reclamante.

S-a mai apreciat de curtea de apel că în ipoteza în care aceste înscrisuri nu erau suficiente pentru soluționarea notificării, apelantul-pârât avea posibilitatea de a invita pe intimata reclamantă în scopul acordării de lămuriri sau al depunerii altor documente, ceea ce nu s-a întâmplat, precum și obligația de a soluționa notificarea pe baza înscrisurilor depuse, obligație neîndeplinită, de asemenea de pârât. În privința susținerii privind greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța a constatat că, atât timp cât cererea de chemare în judecată a fost admisă și nu a avut loc o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, conform art. 275 C. proc. civ. (dimpotrivă, solicitându-se prin întâmpinare respingerea acțiunii), culpa pârâtului nu poate fi înlăturată, apreciindu-se că în mod corect s-a reținut de prima instanță că acesta a căzut în pretenții, în sensul legii.

Pe de alta parte, curtea a considerat că nu se impunea nici aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece criteriile avute în vedere de acest text nu se verifică în cauză. Astfel, pricina a fost amânată succesiv pentru administrarea probatoriului, care a constat în înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie, având deci un caracter complex, iar pe de altă parte, amânarea cauzei a fost provocată de însuși apelantul-pârât, care a omis în repetate rânduri să comunice instanței înscrisurile solicitate. În consecință, sentința fiind legală și temenică, apelul a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul învederează că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată sa se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent. Termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea notificării, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării, însă, în cazul în care actele doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul respectiv va curge de la dala depunerii acestora. S-a mai arătat că, pe de altă parte, Normele Metodologice indică necesitatea existenței alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din același act normativ, se precizează că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Înscrisurile avute în vedere de către instanțele de judecată și considerate drept acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi depuse de titularul notificării în susținerea cererii de restituire, însă, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare, doveditoare a dreptului de proprietate pretins, or, asemenea înscrisuri nu au fost depuse la dosarul administrativ. Obligația de a se depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau anexate notificării sau să fi fost depuse într-un termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Acest termenul a fost prelungit suucesiv de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003, ele fiind acordate tocmai pentru a se oferi petenților un interval de timp suficient pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării. Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte înscrisuri în recurs. Recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce urmează.

Cererea cu care prima instanță a fost învestită, s-a întemeiat pe efectele Deciziei nr. 20 din 19 iulie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum corect instanța de apel a reținut, reclamanta solicitând tribunalului soluționarea fondului pretențiilor formulate prin notificarea adresată pârâtului care a refuzat în mod nejustificat emiterea dispoziției motivate, deși termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este împlinit, iar actele doveditoare necesare pentru soluționarea notificării, au fost depuse în dosarul administrativ.

Recurentul susține în mod corect că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, are două momente de referință în ce privește declanșarea cursului său: de la data notificării (dacă toate actele doveditoare au fost anexate acesteia) sau de la data depunerii actelor doveditoare (dacă acestea au fost depuse ulterior formulării notificării), însă nu proiectează această susținere asupra soluției recurate. Câtă vreme instanțele de fond nu au reținut nici explicit (în considerentele hotărârilor adoptate) un conținut diferit al normei invocate și nici implicit (prin soluționarea cererii de chemare în judecată mai înainte de împlinirea termenului legal de 60 de zile, indiferent de modalitatea de calcul), Înalta Curte va înlătura aceste critici ca nefondate.

Astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul a solicitat copia dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, iar prima instanță a avut la dispoziție și s-a pronunțat pe baza celor înaintate de pârât, constatând caracterul complet al probatoriului, astfel că pârâtul în mod nejustificat a refuzat emiterea dispoziției. Totodată, înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în același dosar constituit în faza administrativă, ca anexe ale notificării, în executarea sarcinii probei, astfel cum se stabilește Cap. 1 art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sunt dintre cele enumerate prin prevederile art. 23.1 lit. a) - h) din aceleași Norme, astfel că, instanța de apel în mod legal a confirmat soluția și din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, se constată că recurentul face referiri anacronice la posibilitatea dovedirii pretențiilor susținute prin notificare prin acte originare ale dobândirii dreptului de proprietate, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și introducerea facilităților de probațiune sub aspectul dovedirii existenței, întinderii și titularului dreptului de proprietate, prin dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din forma republicată, prin instituirea unor prezumții simple, relative, aplicabile în absența unor probe contrare, cu forță probantă superioară.

Pentru aceleași motive, egal anacronice sunt susținerile recurentului și cu privire la termenul limită pentru depunerea de către persoanele îndreptățite a actelor doveditoare a dreptului de proprietate și, dacă este cazul, a calității de moștenitor, dată fiind norma din art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată în urma acelorași modificări, potrivit căreia actele doveditoare pot fi depuse „până la soluționarea notificării." Absența de la dosarul administrativ a declarației în formă autentică provenind de la persoana îndreptățită prin care aceasta să se declare că nu mai deține alte acte doveditoare, nu poate fi susținut ca impediment în soluționarea notificării, în mod legal instanțele de fond cenzurând această susținere prin indicarea conduitei legale ce trebuia adoptată de entitatea notificată: solictarea acestei declarații reclamantei sau soluționarea notificării în absența ei.

În plus, declarația reclamantei că nu mai are probe sau cereri de formulat, a fost făcută în fața instanțelor de judecată, astfel că, menționarea ei în cuprinsul încheierilor de ședință are valoarea unui act autentic, neesențial, de altfel, sub aspectul dovezilor ce se impun în contextul Legii nr. 10/2001. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 184/ A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iulie 2010.